Sunteți pe pagina 1din 2

Teorii educaţionale

1. Vîgotsky
o Vîgotsky (1962, 1978) considera că etapa preşcolară este momentul în
care apar mugurii dezvoltării capacităţii copiilor de a reflecta asupra
modului în care gândesc şi de a planifica, ghida şi monitoriza propriul
comportament (Berk şi Winsler, 1995). Vîgotski considera că reglarea
comportamentului copiilor - un aspect central al dezvoltării social-
emoţionale - apare datorită internalizării treptate a limbajului adultului sub
forma limbajului intern şi a gândirii..
2. Ellis
o Albert Ellis (ex. 1994; Ellis şi Bernard, 1983) a identifi cat un set de
credinţe raţionale (ceea ce în acest program poartă numele de Obiceiuri
Mentale pozitive) care sunt asociate cu o serie de performanţe pozitive şi
consecinţe comportamentale, emoţionale şi sociale ale tinerilor cum ar fi:
acceptarea de sine, toleranţa mare la frustrare şi acceptarea
necondiţionată a celorlalţi. Utilizând un limbaj adecvat nivelului de
dezvoltare a copiilor, acest program îi familiarizează pe tineri cu aceste
credinţe raţionale şi le oferă acestora prin intermediul diferitelor sarcini de
învăţare şi activităţi oportunitatea de a-şi internaliza aceste credinţe în
propriul limbaj.
3. Bandura
o Albert Bandura (1986, 1997) a scris despre modul în care copiii îşi
însuşesc anumite comportamente doar prin simpla observare a adulţilor şi
a celor de vârsta lor care manifestă comportamente dezirabile. De
asemenea, Bandura a subliniat cât de important este ca oamenii,
indiferent de vârsta pe care o au, să aibă auto-eficacitate pentru a avea
succes atunci când se angajează în sarcini noi sau se confruntă cu situaţii
dificile. Principiile învăţării sociale alături de oferirea unor oportunităţi
copiilor de a-şi dezvolta auto-verbalizări pozitive şi auto-eficacitatea, fac
parte în mod special din acest program, cu scopul de a-i ajuta pe copii să-
şi dezvolte încrederea în sine.
4. Seligman
5. Seligman (1975) a defi nit conceptul de neajutorare învăţată ca reprezentând o
perturbare în sfera motivaţională, cognitivă şi emoţională care rezultă din
percepţia copiilor conform căreia ei nu pot influenţa propriul proces de învăţare.
Neajutorarea învăţată reprezintă un punct de vedere pesimist asupra lumii, de
aceea Seligman (1991) propune să îi învăţăm pe copii să fi e optimişti (ex. Pot să
reuşesc), aceasta deoarece cercetările realizate de aceasta indică faptul că un
stil de gândire optimist contribuie la ameliorarea dizabilităţilor socio-emoţionale
cum ar fi supărarea extremă şi lipsa perseverenţeiS (Seligman, 1995).
6. Weiner/Rotter
o Aplicarea teoriei atribuirii la copii, se centrează asupra credinţelor pe care
copii le deţin cu privire la cauzele evenimentelor care au loc în viaţa lor
(Rotter, 1966; Weiner, 2000). Cercetările au demonstrat faptul că acei
copii care atribuie succesul într-o măsură mai mare propriului efort şi nu
factorilor externi sau şansei au o mai mare motivaţie intrinsecă (ex. Dweck
şi Bempechat, 1982; Dweck şi Elliott, 1983). Perseverenţa ca Obicei
Mental pozitiv care se doreşte a fi dezvoltată prin intermediul acestui
program, derivă din aceste cercetări care au pus în evidenţă importanţa
stilului atribuţional al copilului.
7. Bernard
o În ultimii zece ani, Bernard (ex. 1996; 2004b) şi alţi cercetători (ex.
Brooks, 1999; Brown, 1999; Buddecke, 2003; Call, 1999, Eddy, 2000) au
pus în evidenţă faptul că acei copii care nu au o dezvoltare
corespunzătoare a încrederii, perseverenţei, organizării, înţelegerii şi
rezistenţei, incluzând şi o subdezvoltare a Obiceiurilor Mentale pozitive,
sunt predispuşi la sub-performanţă şcolară. Conţinutul curricumului
acestui program a fost dezvoltat pe baza rezultatelor acestor cercetări.
8. Cercetările din domeniul psihologiei dezvoltării care au investigat
rezistenţa
o Cercetările indică faptul că pe parcursul dezvoltării ontogenetice, copiii
apelează la un număr tot mai mare de strategii cognitive şi
comportamentale de adaptare care îi ajută să facă faţă evenimentelor
negative din viaţa lor. Utilizarea unor strategii comportamentale (ex. a
vorbi cu altcineva, a face altceva) rămâne constantă pe măsură ce copiii
înaintează în vârstă, spre deosebire de strategiile cognitive focalizate pe
emoţii (ex. distragerea atenţiei, gândirea pozitivă) care sunt utilizate din ce
în ce mai frecvent (ex. Brenner şi Salovey, 1997).