Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
2. ARTICOLE DE GIUVAERGERIE
2.1.1 Argintul
Argintul este un metal alb, slab gălbui, foarte strălucitor, care se
topeşte la 960,5 °C. Este foarte maleabil şi ductil. El poate fi laminat în foi
având grosimi de 0,25 μm, iar dintr-un gram de argint se poate trage un fir
cu lungimea de 1800 m. Posedă o duritate (2,75 pe scara Mohs) şi o
rezistenţă la tracţiune reduse faţă de alte metale. Argintul este mai puţin dur
decât cuprul, dar mai dur decât aurul. Dintre toate metalele, argintul are cea
mai mare conductibilitate termică şi electrică.
Argintul posedă o rezistenţă ridicată la coroziune nefiind atacat decât
de hidrigenul sulfurat, care îl înnegreşte. Argintul este atacat de acidul
sulfuric şi acidul azotic chiar diluaţi, dar este mai rezistent la acţiunea
acidului clorhidric. Halogenurile de argint sunt fotosensibile,
descompunându-se în elemente sub acţiunea luminii, fiind folosite în
fotografia clasică.
În stare pură, argintul este utilizat în electronică la fabricarea
contactelor electrice ce intră în componenţa contactoarelor, releelor,
comutatoarelor şi pentru argintarea suprafeţelor.
Argintul se aliază preponderent cu cuprul. Acesta conferă o duritate
mai mare produselor şi, de aceea, aliajele argint-cupru sunt folosite la
fabricarea bijuteriilor, medaliilor, monedelor, tacâmurilor etc.
Mărimea care indică conţinutul de metal preţios existent într-un aliaj
este titlul. Titlul arată conţinutul de metal preţios existent în 1000 părţi de
aliaj şi se exprimă în miimi. Titlurile legale pentru bijuterii şi obiecte din
aliaje ale argintului diferă de la o ţară la alta. În România titlurile legale sunt
LEGE nr. 261 din 29 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase în România
13
5
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
925, 916, 875, 800, 750. În alte ţări mai sunt utilizate şi următoarele titluri:
950, 940, 935, 850, 835, 500.
Există o serie de aliaje care imită argintul şi sunt folosite la realizarea
bijuteriilor ieftine. Dintre acestea pot fi menţionate: aliajele care conţin 68%
cupru, 22 % nichel, 3,5 % cobalt, 5 % staniu, 1,5 % fier, alpacaua, aliajele
de aluminiu cu peste 99 % aluminiu.
2.1.2 Aurul
Aurul este un metal galben strălucitor, foarte dens (ρ Au=19,3 g/cm3)
care se topeşte la 1065 °C şi are o duritate mai mică decât argintul (2,5 pe
scara Mohs) şi mai ridicată totuşi decât cea a zincului. Este cel mai maleabil
şi cel mai ductil dintre toate metalele putând fi laminat în foiţe având o
grosime de 0,1 μm. Ductilitatea este însă mult mai redusă prin impurificare
cu mici cantităţi de alte metale. Urme de stibiu, bismut, plumb sau staniu fac
aurul dur, casant şi neprelucrabil.
Aurul îşi datorează numele de metal nobil completei sale inerţii faţă
de aer şi apă. Aurul se dizolvă însă într-un amestec de acid clorhidric şi
acid azotic, numit apă regală, transformându-se în acid tetracloroauric.
Din cauză că aurul este un metal moale, se întrebuinţează sub formă
de aliaj. Deşi aurul este folosit cu predilecţie sub formă de aliaj cu argintul
sau cuprul, totuşi aurul poate fi aliat cu aproape toate metalele.
Culoarea aliajelor aurului este variată. Astfel, aliajele aurului cu
cuprul sunt mai mult sau mai puţin roşietice în funcţie de conţinutul de
metal de aliere, iar aliajele cu argintul sunt galbene. Zincul conferă aliajului
o culoare de la galben portocaliu la galben deschis. Aliajul aurului cu un
conţinut de 20 % paladiu este alb, purtând de aceea denumirea de aur alb,
aliajul cu aluminiul posedă în schimb culoarea violet, iar cele cu cadmiul
sunt verzui.
Aurul pur este folosit în procesul de fabricaţie a circuitelor integrate şi
la aurirea carcaselor ceasurilor, a stilourilor, tacâmurilor din oţel inoxidabil
şi a bijuteriilor din aliaje comune. Aliajele aurului sunt utilizate la
confecţionarea bijuteriilor, a carcaselor şi brăţărilor de ceas, a monedelor şi
medaliilor etc.
Conţinutul de aur dintr-un aliaj se exprimă prin intermediul titlului sau
al numărului de carate. Caratul este o măsură a conţinutului relativ în aur
Podoabele de aur dezgropate după 60 de secole la Ur în Chaldeea au fost neschimbate, în
timp ce obiectele din cupru se transformaseră într-o pulbere verde.
13
6
Articole de giuvaergerie
egal cu a 24-a parte din masa totală a aliajelor acestuia. Transformarea
titlului în carate se realizează cu ajutorul formulei:
1000 numãrul de carate
Titlul (‰) =
24
iar pentru a trece de la numărul de carate la titlu se aplică relaţia:
24 titlul(‰)
Numărul de carate =
1000
În tabelul 2.1. este prezentată corespondenţa dintre titlu şi numărul de
carate.
13
7
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
2.1.3 Platina
Platina este un metal alb-cenuşiu foarte dens (ρPt=21,45 g/cm3), fiind
metalul preţios cu cea mai ridicată temperatură de topire (1775 °C). Are o
duritate medie (4 pe scara Mohs) şi este forjabilă, ductilă şi maleabilă,
putând fi laminată în foi şi trefilată în fire foarte subţiri. Minereul de platină
conţine pe lângă platină şi alte cinci metale numite metale platinice. Acestea
sunt: ruteniul, rodiul, paladiul, osmiul, iridiul.
Rezistenţa sa la agenţii chimici este foarte mare. Platina nu se dizolvă
în nici un acid, cu excepţia apei regale şi de asemenea rezistă în aer, la orice
temperatură.
Platina se aliază cu aproape toate metalele. Cele mai des utilizate
aliaje sunt aliajele platină-paladiu, platină-paladiu-cupru, platină-rodiu.
Platina pură este utilizată la fabricarea aparatelor de laborator
(creuzete, capsule, spatule, electrozi), în industria electrotehnică se
utilizează sârma de platină pentru termocupluri, iar în industria chimică este
utilizată drept catalizator. Aliajele platinei sunt folosite la fabricarea
bijuteriilor şi carcaselor de ceas, la fabricarea rezistenţelor pentru cuptoare,
în tehnica dentară etc.
În România titlul legal al aliajelor de platină este 950, dar pe plan
mondial mai sunt utilizate următoarele titluri: 990, 970, 955.
Există şi o serie de aliaje care imită platina. Unele dintre ele au în
compoziţie aur sau argint, dar altele sunt formate numai din metale comune.
Dintre acestea pot fi menţionate: aliajul Belgica format din fier (74,5 %),
nichel (8,3 %) şi crom (15,6 %), aliajul Pallau pentru creuzete conţinând aur
(80 %) şi paladiu (20 %) şi un aliaj format din cupru (51 %), nichel (28 %),
zinc (17,1 %), argint (3 %) şi fier (1,5 %).
LEGE nr. 261 din 29 aprilie 2002 pentru aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr. 190/2000 privind regimul metalelor preţioase în România
13
8
Articole de giuvaergerie
Marcarea unei bijuterii sau a unui obiect presupune imprimarea în
metalul din care este realizat, cu ajutorul unui poanson, a 1 – 2 elemente
care pot fi simboluri grafice, grupuri de cifre, litere. Pe obiectele din metale
preţioase, pe lângă marca legală de control, mai pot fi prezente şi alte
marcaje care reprezintă:
marca atelierului unde a fost executat articolul de giuvaergerie
marca lucrătorului din atelierul respectiv
marca anului în care a fost executat produsul.
Aceste marcaje nu sunt obligatorii, ele fiind folosite, în general, de
către ateliere cu tradiţie, bijutieri regali etc. Ele au rolul de a certifica
provenienţa bijuteriilor şi obiectelor şi, totodată, de a garanta calitatea lor.
Controlul asupra obiectelor şi bijuteriilor confecţionate din metale
preţioase s-a legiferat în România în anul 1906 prin „Legea pentru utilizarea
controlului asupra obiectelor fabricate din metale preţioase” publicată în
Monitorul Oficial nr. 252/ 15 februarie 1906. Mărcile de control erau
reprezentate prin:
un „cap de zimbru” pentru aur; deosebirea dintre titlurile aliajelor aurului
se realiza printr-o încadrare diferită şi cifre romane plasate între coarnele
zimbrului (fig. 2.1a).
„doi delfini” pentru argint; deosebirea dintre titlurile aliajelor de argint se
realiza printr-o încadrare diferită şi cifre romane plasate între delfini (fig.
2.1b).
950‰
a. pe obiectele din platină
950‰
a. pe obiectele din platină
14
1
950‰
950‰
a.a.pepeobiectele
obiecteledin
dinplatină
platină
14
4
Articole de giuvaergerie
14
5
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
Culoarea sau Piatra preţioasă sau semipreţioasă Observaţii
nuanţa
Incolor Diamantul Foarte apreciat
Spinelul
Goshenitul Varietate a berilului
Topazul
Grosularul Varietate a granatului
Acroitul Varietate rară a turmalinei
Zirconul
Opalul
Galben Diamantul
Crisoberilul „ochi de pisică”
Crisoberilul comun
Heliodorul Varietate a berilului
Topazul
Grosularul Varietate a granatului
Zirconul
Opalul
Citrinul
Portocaliu Diamantul
Spinelul
Spessartitul Varietate a granatului
Grosularul
Zirconul
Opalul
Citrinul
Roz Diamantul Varietate foarte rară
Safirul Varietate foarte rară
Morganitul Varietate a berilului
Topazul
Piropul Varietate a granatului
Grosularul
Tabelul 2.2. (continuare)
Culoarea sau Piatra preţioasă sau semipreţioasă Observaţii
nuanţa
Purpuriu Spinelul
14
6
Articole de giuvaergerie
Piropul
Almandinul Varietate a granatului
Rodolitul Varietate a granatului
Cornalina Varietate a calcedoniei
Roşu Diamantul Varietate foarte rară
Rubinul
Spinelul
Alexandritul Varietate a crisoberilului
Berilul roşu Varietate foarte rară
Topazul
Piropul
Rubelitul Varietate a turmalinei
Zirconul
Opalul
Brun Spinelul
Crisoberilul „ochi de pisică”
Crisoberilul comun
Topazul
Almandinul
Zirconul
Crisolitul Varietate foarte rară
Verde Diamantul
Safirul Prin tratament termic
Spinelul
Alexandritul Varietate a crisoberilului
Crisoberilul „ochi de pisică”
Smaraldul
Berilul verde
Grosularul Varietate a granatului
Tsavoritul Varietate a granatului
Turmalina cu crom Varietate foarte rară
Crisolitul
Turcoaza
Heliotropul Varietate a calcedoniilor
Jadeitele Varietăţi ale jadului
Tabelul 2.2. (continuare)
Culoarea sau Piatra preţioasă sau semipreţioasă Observaţii
nuanţa
14
7
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
Albastru-verzui Aquamarinul Varietate a berilului
Turcoaza
Bleu Diamantul
Aquamarinul
Albastru Diamantul
Safirul
Spinelul
Aquamarinul Prin tratament termic
Indicolitul Varietate a turmalinei
Zirconul
Turcoaza
Opalul
Violet Ametistul Varietate de cuarţ cristalin
Jadeitele
Alb Perlele naturale
Opalul
Jadeitele
Negru Diamantul
Opalul
Onixul
Jadeitele
14
8
Articole de giuvaergerie
Tabelul 2.3. Indicii de refracţie ai pietrelor preţioase şi semipreţioase
utilizate pentru bijuterii
Piatra preţioasă sau semipreţioasă Indicele de refracţie (n)
Diamantul 2,417
Corindonul (rubin, safir) 1,76 – 1,77
Spinelul 1,72
Crisoberilul 1,72 – 1,74
Perlele naturale 1,53 – 1,69
Berilul (aquamarin, smarald) 1,58 – 1,59
Topazul 1,60 – 1,62
Granatul 1,74 – 1,94
Turmalina 1,62 – 1,65
Zirconul 1,78 – 2,01
Crisolitul 1,65 – 1,69
Turcoaza 1,62
Opalul 1,40 – 1,47
Ametistul 1,54 – 1,55
Citrinul 1,57 – 1,58
15
0
Articole de giuvaergerie
Conductibilitatea termică. Este proprietatea mineralelor de a
transmite căldura sub acţiunea unei diferenţe de temperatură şi se măsoară
prin intermediul conductivităţii termice. Aceasta este foarte scăzută la
majoritatea mineralelor, dar este foarte ridicată la diamant (de 1,6 – 4,8 mai
mare decât cea a argintului pur). Această proprietate neobişnuită a
diamantului stă la baza diferitelor metode utilizate pentru a-l deosebi de
imitaţii.
Durabilitatea. Este determinată în principal de duritate şi tenacitate.
Combinaţia acestor două proprietăţi mecanice defineşte durabilitatea pietrei
preţioase. În cazul mineralelor, duritatea poate fi definită ca proprietatea
acestora de a rezista la acţiunea unor forţe care tind să le zgârie, iar
tenacitatea ca fiind proprietatea de a rezista la acţiunea unor şocuri care tind
să le spargă.
Pentru determinarea durităţii se foloseşte metoda Mohs, prin care
mineralele sunt ordonate pe o scară în funcţie de capacitatea lor de a zgâria
mineralele cu o duritate mai mică şi de a fi zgâriate de cele cu o duritate mai
mare. În tabelul 2.3 sunt prezentate valorile durităţii pentru o serie de
minerale şi materiale organice utilizate în bijuterie.
Scara Mohs este o scară neliniară, pe care valoarea minimă a durităţii
este 1, iar valoarea maximă este 10. Ea poate conduce la interpretări eronate,
deoarece există o mult mai mare diferenţă, din punct de vedere al durităţii,
între valoarea 9 şi valoarea 10 decât între valorile 9 şi 1 de pe această scară.
Mult mai precisă, deşi mai puţin cunoscută, este scara Knoop de
determinare a durităţii. Aceasta, spre deosebire de scara Mohs care este o
scară relativă, este o scară absolută de duritate. Ordonarea mineralelor pe
această scară se face în funcţie de adâncimea urmelor lăsate pe mineral de
către un penetrator cu vârf de diamant care este apăsat cu o forţă constantă.
Penetratorul are formă de piramidă dreaptă cu baza un romb la care raportul
dintre diagonala mare şi cea mică este de 7:1. Geometria penetratorului este
astfel aleasă încât să lase urme măsurabile chiar şi în mineralele cu duritate
foarte mare.
Relaţia de calcul a durităţii este următoarea:
F daN
HK ; mm 2
C l2
unde:
F – forţa
l – lungimea diagonalei mari
15
1
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
C – constantă egală cu 0,07082.
Pe scara Knoop, diamantul are duritatea de 7000 daN/mm 2, corindonul
1800 daN/mm2, cuarţul 820 daN/mm2.
Clivaj – proprietatea unor minerale şi roci de a se desface în plăci sau lame după
suprafeţe plane
15
3
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
variante bătând spre gri-închis sau verde-închis, obţinute prin tratamente
termice. Pietrele albastre peste 5 carate sunt rare şi valoroase. O varietate
foarte scumpă şi rară a safirului o reprezintă cea bătând spre un
roz-portocaliu.
Rubinul este de culoare roşie. Pietrele fine, având peste 2 carate, sunt
rare şi scumpe. Pe lângă rubinele naturale sunt disponibile şi rubine sintetice
obţinute prin topirea prafului de oxid de aluminiu în cuptorul electric.
Acestea se recunosc prin examinare la microscop, ele prezentând mici bule
de gaze. Rubinele sintetice se folosesc la executarea bijuteriilor ieftine şi a
lagărelor ce intră în componenţa ceasurilor mecanice sau a instrumentelor de
măsură.
Indicele de refracţie al corindonului este cuprins între 1,75 şi 1,77.
Corindonul are duritatea 9 pe scara Mohs. După diamant este practic
cel mai dur mineral. Totuşi în timp suferă un proces de tocire care impune
periodic necesitatea unei operaţii de reşlefuire pentru a înlătura cioburile şi
adânciturile minore apărute pe suprafaţă.
Densitatea relativă a corindonului este 4.
Spinelul este un aluminat de magneziu MgAl2O4. Culorile sub care se
prezintă sunt foarte variate: roşu, albastru, verde, purpuriu, portocaliu, gri,
maro sau aproape incolor. Spinelul este confundat adesea cu rubinul şi
safirul. Pietrele mici sunt abundente, în schimb pietrele mari sunt rare şi
scumpe.
Indicele de refracţie al spinelului este 1,72, duritatea variază între
7,5 – 8 pe scara Mohs, iar densitatea relativă este cuprinsă între 3,58 – 3,63.
Spinelul cristalizează în sistemul cubic.
Crisoberilul este un aluminat de beriliu BeAl2O4. Varietăţile sub care
se prezintă sunt: alexandritul, crisoberilul „ochi de pisică”, crisoberilul
transparent comun.
Alexandritul este cea mai uzuală varietate a crisoberilului, denumită
aşa în cinstea ţarului Alexandru al II-lea al Rusiei. Prezintă fenomenul de
fotocroism; culoarea aparentă a acestei varietăţi de crisoberil depinde de
natura luminii incidente: în lumina naturală sau a tuburilor fluorescente
prezintă o culoare verde sau verde-albăstruie, în schimb în lumina lămpilor
cu incandescenţă culoarea este roşie sau purpurie. Alexandritul fin este
extrem de rar şi scump, în special în cazul pietrelor care depăşesc 2 carate.
Crisoberilul „ochi de pisică” numit adesea simplu „ochi de pisică”
este o piatră translucidă de culoare galbenă, brună sau verde, conţinând
incluziuni asemănătoare firului de mătase. Când sunt şlefuite sub formă de
15
4
Articole de giuvaergerie
calotă (caboşon), se produce o reflexie liniară pronunţată care generează
efectul de ochi de pisică. Pietrele „ochi de pisică” fine şi mari sunt rare şi
scumpe.
Este foarte apreciată varietatea de culoarea mierii care generează
efectul „lapte şi miere”, în care raza de lumină incidentă produce un efect de
umbrire: faţa pe care cade lumina este de un alb gălbui, iar faţa opusă apare
într-o culoare brună.
Crisoberilul transparent comun este de culoare galbenă, galben-
verzuie sau brună. Este o piatră preţioasă durabilă, iar dacă este bine şlefuit
produce o strălucire puternică. Crisoberilul transparent comun este accesibil,
dar este puţin întrebuinţat la executarea bijuteriilor.
În general, indicele de refracţie al crisoberilului este 1,72 – 1,74.
Duritatea sa este de 8,5 pe scara Mohs. Crisoberilul este deosebit de dur şi
de tenace, fiind deci o piatră preţioasă durabilă. Cristalizează în sistemul
ortorombic, iar densitatea sa relativă este cuprinsă între 3,68 – 3,80 în
funcţie de varietate.
Perlele naturale. Din punct de vedere chimic, perlele sunt compuşi
organici ce au la bază carbonatul de calciu. Perlele naturale se formează în
jurul unui corpuscul străin, care pătrunde între valva şi mantaua unor scoici
marine cum sunt stridiile de mărgăritar (Meleagrina margaritifera). Pot fi
întâlnite şi perle de cultură obţinute prin introducerea deliberată a unor
corpusculi în scoică, care sunt apoi recoltate după câţiva ani.
Perlele sunt albe, negre sau prezintă nuanţe ale altor culori cu
puternice irizaţii.
Indicele de refracţie al perlelor este de 1,53 – 1,69, duritatea lor este
de 2,5 – 4,5 pe scara Mohs, iar densitatea relativă 2,6 – 2,8. Perlele au o
structură concentrică distinctă şi cristalizează în sistemul ortorombic.
Calitatea perlelor este determinată de mărimea, forma şi frumuseţea
irizaţiilor. Masa perlelor se exprimă în sferturi de carat. Perlele naturale fine
erau deosebit de scumpe la începutul secolului al XX-lea, dar apariţia
perlelor de cultură a condus la scăderea generală a preţului.
Berilul este un silicat dublu de aluminiu şi beriliu (Be3Al2SiO6).
Mici cantităţi ale altor metale dau naştere unor varietăţi divers colorate.
Din familia berilului fac parte: aquamarinul, smaraldul, berilul verde,
heliodorul, morganitul şi berilul roşu.
15
5
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
Aquamarinul este un beril albastru sau verzui. Majoritatea pietrelor
sunt de un albastru-verzui pal sau de o intensitate medie, dar ele sunt supuse
unui tratament termic care să îmbunătăţească coloritul albastru. Acest
tratament, care înlocuieşte încălzirea naturală din zonele cu activitate
vulcanică, produce o schimbare permanentă a culorii. Pot fi întâlnite destul
de des aquamarine de mari dimensiuni şi cu o foarte bună claritate. În
ultimii ani, preţul aquamarinelor a scăzut, datorită invadării pieţei cu topaze
albastre, mai ieftine. Aquamarinele mari şi fine au rămas totuşi scumpe.
Smaraldul este un beril de un verde mediu spre închis care-şi
datorează culoarea conţinutului de crom. Aproape toate smaraldele conţin
numeroase incluziuni mici şi fisuri care-i cresc fragilitatea. De aceea, de
regulă, sunt impregnate cu uleiuri, ceară sau alte substanţe care au rolul de a
masca fisurile şi uneori de a îmbunătăţi şi coloritul. Smaraldele clare cu un
colorit delicat sunt foarte scumpe.
Berilul verde este de un verde deschis spre mediu, fără a prezenta
nuanţe albăstrui. Datorită coloritului prea deschis nu intră în grupa
smaraldelor şi de aceea este mult mai ieftin.
Heliodorul este un beril galben-auriu. Pietrele mici şi deschise la
culoare sunt abundente şi ieftine, în schimb cele mari, având peste 15 carate,
cu nuanţe mai închise, sunt mult mai solicitate şi mai scumpe.
Morganitul este un beril roz. Pietrele cu o nuanţă pală sunt abundente
şi ieftine, în schimb pietrele fine, cu un colorit intens, sunt rare şi scumpe.
La expunere prelungită la lumina solară, morganitul se decolorează.
Berilul roşu este unul din cele mai rare varietăţi de beril. Pietrele sunt
de regulă foarte mici (sub un carat) şi foarte scumpe. Deşi unii comercianţi
l-au denumit „smarald roşu”, totuşi termenul nu a fost unanim acceptat.
Indicele de refracţie şi duritatea relativă a berilului variază cu
compoziţia chimică, valorile uzuale fiind 1,58 – 1,59 pentru indicele de
refracţie, respectiv 2,66 – 2,9 pentru densitatea relativă. Duritatea berilului
este 7,5 – 8 pe scara Mohs, iar structura cristalină este hexagonală.
Topazul. Din punct de vedere chimic, topazul este fluorosilicat de
aluminiu (Al2SiO4F2).
Topazul poate fi incolor sau de culoare galbenă, brună, roşie sau roz.
Se găseşte în natură sub formă de cristale mari şi este foarte bogat în
incluziuni lichide microscopice. Aceste incluziuni sunt un indiciu de
autenticitate a gemelor. Topazele roz şi roşii sunt foarte rare, iar topazele
fine galben-portocalii (topazele imperiale) sunt relativ rare. În schimb,
topazele incolore, care sunt foarte abundente, sunt iradiate şi supuse unui
15
6
Articole de giuvaergerie
tratament termic pentru a fi transformate în pietre albastre care imită
aquamarinul.
Indicele de refracţie al topazului este cuprins între 1,60 – 1,62,
duritatea sa este de 8 pe scara Mohs, iar densitatea sa relativă este de 3,50 –
3,57.
Topazul cristalizează în sistemul ortorombic. Prezintă fenomenul de
clivaj care împiedică prelucrarea prin şlefuire, dar este foarte util în
operaţiile de tăiere.
Granatul fin. Granatele fac parte dintr-o familie de silicaţi complecşi
de aluminiu la care compoziţia chimică variază destul de mult (conţinând şi
oxizi de fier, calciu, magneziu), dar care au o structură cristalină similară. În
general, formula chimică a granatelor este X 3Y2Si3O12 în care elementul X
este de regulă magneziul, fierul sau calciul, iar elementul Y este aluminiul şi
mai rar cromul sau ioni ai fierului Fe3+.
Granatele fine au culori de la roşu purpuriu la brun închis. Din această
familie fac parte următoarele varietăţi: piropul, almandinul şi rodolitul.
Piropul, denumit şi granat de Bohemia, are nuanţe închise sau foarte
închise de purpuriu, roşu-sângeriu sau roz şi este tăiat de regulă în pietre
mici (sub 2 carate), deoarece pietrele mai mari apar ca fiind de culoare
neagră.
Almandinul este cel mai uzual granat; are culori de la brun închis la
roşu purpuriu. Este şlefuit de regulă sub formă de calotă.
Rodolitul este o combinaţie între pirop şi almandin, având o culoare
roşu-purpuriu distinctă.
Indicele de refracţie diferă în funcţie de compoziţia chimică, dar în
general, este cuprins între 1,74 – 1,94. Duritatea granatelor este de 6,5 – 7,5
pe scara Mohs, iar densitatea relativă variază şi ea cu compoziţia chimică,
fiind cuprinsă între 3,4 – 4,2. Granatul cristalizează în sistemul cubic.
Turmalina. Turmalinele fac parte dintr-o familie de borosilicaţi de
aluminiu care includ şi diferite cantităţi de sodiu, magneziu, calciu, fier,
crom, mangan, potasiu etc. În general, formula chimică a turmalinelor este
XY3Al6B3Si6(OH)4, în care elementul X poate fi sodiul sau calciul, iar
elementul Y magneziul, litiul, aluminiul sau ioni ai fierului Fe 2+. Există
diferenţe mari în ceea ce priveşte culoarea şi proprietăţile fizice, dar
turmalinele au ca element comun structura cristalină hexagonală.
Varietăţile sub care se prezintă turmalina sunt:
indicolitul, de culoare albastră sau albastru-verzuie, este o varietate destul
de rară şi de scumpă în cazul pietrelor fine;
15
7
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
rubelitul, de culoare roşie, este de asemenea o varietate rară şi scumpă în
cazul pietrelor fine;
turmalina bicoloră sau tricoloră prezintă mai multe zone colorate în
cristal. Este foarte preţuită când culorile sunt vii, iar zonele colorate bine
delimitate. Această varietate de turmalină este sensibilă la şocuri,
deoarece se pot produce fisuri de-a lungul liniei de separare a zonelor
colorate;
turmalina „pepene verde” are un nucleu central de culoare roşie
înconjurat de o zonă verde, asemănându-se astfel cu o secţiune printr-un
pepene verde. Este tăiat în bucăţi subţiri pentru a-i scoate în relief
coloritul;
turmalina cu crom este de un verde viu, culoarea datorându-se, după cum
indică şi numele, conţinutului de crom. Este o varietate rară şi scumpă.
acroitul este o turmalină incoloră foarte rară;
dravitul este o turmalină de culoare brună.
Indicele de refracţie al turmalinei este 1,63 – 1,64, variind în funcţie
de compoziţia sa chimică. Pleocroismul puternic şi forma ascuţită a
cristalului nativ adesea dictează modul de şlefuire a turmalinei verzi. Pentru
a diminua culoarea neagră datorată efectului axial, sunt preferate şlefuirile
sub formă de smarald sau baghetă cu pavilion ascuţit.
Duritatea şi densitatea relativă a turmalinei variază în funcţie de
compoziţia sa chimică, duritatea fiind de 7 -7,5 pe scara Mohs, iar densitatea
relativă de 3 -3,25. Turmalina are o structură cristalină hexagonală.
15
9
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
Opalul este un bioxid de siliciu hidratat în stare amorfă. Este incolor
sau de culoare albă, neagră, gri, roşie, albastră, portocalie, galbenă. Opalul
fin şi de mari dimensiuni este rar şi scump, mai ales varietatea de culoare
neagră. Este şlefuit sub formă de calotă şi uneori sub formă de lacrimă.
Valoarea pietrei este determinată de prezenţa şi culoarea irizaţiilor.
Indicele de refracţie al opalului este 1,40 – 1,47. Opalul are duritatea
5,5 – 6,5 pe scara Mohs. Este fragil şi sensibil la căldură. Se poate fisura sau
sparge instantaneu pe măsură ce apa se evaporă. Deşi este folosit frecvent la
inele, opalul nu este totuşi cea mai potrivită opţiune în acest caz, deoarece se
poate zgâria sau sparge. Opalul se pretează cel mai bine la producerea de
cercei, broşe şi pandative.
Opalul este un mineral amorf. Dioxidul de siliciu apare sub forma
unor sfere de dimensiuni uniforme foarte apropiate. Lumina este reflectată şi
refractată de aceste formaţiuni de bioxid de siliciu, producând irizaţii sidefii.
Densitatea relativă a opalului este 1,99 – 2,25.
Cuarţurile. Din punct de vedere chimic, cuarţul este un bioxid de
siliciu (SiO2). Cuarţul este cel mai abundent mineral de pe Terra şi se
găseşte sub diverse forme pretutindeni. Se prezintă într-o gamă variată de
culori de la incolor la galben, maro, purpuriu, roz, verzui, iar unele varietăţi
au deseori benzi, vârtejuri şi alte desene colorate.
Cuarţurile pot fi împărţite în două mari grupe:
Cuarţuri cristaline. Sunt cuarţuri care se prezintă sub formă de cristale
distincte. Se prezintă în mai multe varietăţi care se deosebesc prin
culoare. Varietăţile utilizate la producerea articolelor de giuvaergerie
sunt: ametistul, citrinul, ametrinul şi cuarţul de stâncă.
- Ametistul este un cuarţ violet şi este una din cele mai populare pietre
semipreţioase. Culoarea poate varia de la un violet pal (ametistul „Rose
de France”) la un purpuriu pronunţat cu reflexe roşietice (ametistul de
Siberia). Ametistul este în general abundent şi destul de ieftin, dar
ametistele siberiene mari sunt mult mai rare şi mai scumpe. Când sunt
expuse pentru perioade lungi de timp la lumina solară puternică, pietrele
se pot decolora. Pe piaţa pietrelor preţioase au apărut de curând ametiste
sintetice ieftine.
- Citrinul este un cuarţ galben spre brun. Culoarea variază de la galben
pal la un galben-auriu şi mai departe spre un portocaliu închis. Deşi
citrinul poate fi obţinut din natură, cele mai mari cantităţi se obţin prin
încălzirea ametistului în condiţii controlate. Pietrele cu culori mai
16
0
Articole de giuvaergerie
închise sunt mult mai scumpe, inclusiv cele portocaliu-aurii (citrinul de
Rio Grande) şi cele de un vişiniu închis (citrinul „Madeira”).
- Ametrinul este o combinaţie a ametistului şi citrinului într-un singur
cristal şi a fost descoperit în urmă cu câţiva ani în Bolivia. Astfel de
pietre bicolore sunt destul de rare şi au un aspect remarcabil, dar
preţurile lor au rămas destul de scăzute.
- Cuarţul de stâncă, numit şi cuarţ hialin, este transparent şi incolor.
Valoarea sa este destul de redusă, cu excepţia pietrelor mari fără
defecte, care sunt foarte rare. Una din cele mai fine piese este o sferă
fără defecte având diametrul de 32 cm şi masa de 46 kg, numită „sferă
de cristal”. Se foloseşte atât la producerea bijuteriilor cât şi în industria
optică.
Cuarţuri criptocristaline. Sunt cuarţuri foarte fin cristalizate, în care
cristalele au dimensiuni microscopice şi, de aceea, sunt întotdeauna
opace sau translucide. Cuarţurile criptocristaline prezintă o gamă largă de
culori şi desene.
Din grupa cuarţurilor criptocristaline cele mai cunoscute sunt
calcedoniile. Calcedoniile sunt cuarţuri criptocristaline translucide sau
semitranslucide care prezintă desene (ca în cazul agatului) sau care pot
avea culori uniforme (albastru, verde, roz, negru, alb etc.). Din grupa
calcedoniilor fac parte: agatul, aventurinul, heliotropul, cornalina, cuarţul
crisocola, crisoprazul, agatul de foc, onixul, sardul, sardonixul şi cuarţul
„ochi de tigru”.
- Agatul este o calcedonie care prezintă o varietate extrem de
largă de desene colorate, formate în general din straturi concentrice de
formă regulată sau neregulată.
- Aventurinul este o calcedonie mai mult sau mai puţin colorată,
în funcţie de bucăţile punctiforme de mică gălbuie sau verzuie,
răspândite în mod uniform în masa mineralului. Acestea conferă pietrei
un aspect caracteristic de picăţele galbene sau verzi.
- Heliotropul este o calcedonie de culoare verde-închis sau roşie
cu pete galbene strălucitoare.
- Cornalina este o varietate de agat semitransparentă de culoare
care variază de la roşu închis la roşu trandafiriu.
- Cuarţul crisocola este o calcedonie care conţine diferite
cantităţi de crisocola. Aceasta dă o coloraţie albastră, iar cuarţul îi
conferă o duritate suficient de mare pentru a fi utilizat în bijuterii.
Durabilitatea depinde de proporţia celor două componente.
16
1
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
- Crisoprazul este o calcedonie de o culoare verde-gălbui
deschisă.
- Agatul de foc conţine mai multe straturi de mici incluziuni de
limonită sau goethită care produc o irizaţie cu aspect de foc când
pietrele sunt tăiate astfel încât să rămână doar un strat foarte fin de cuarţ
deasupra incluziunilor.
- Onixul este un termen care de regulă se referă la calcedoniile
stratificate de culoare neagră (onix negru), dar sub această denumire se
comercializează şi calcedoniile stratificate de alte culori. Onixul este
deci o varietate de agat format din benzi drepte şi paralele de diferite
culori, mai dese decât la agat.
- Sardul este o calcedonie de un roşu închis similar cornalinei,
dar cu o culoare mai puţin intensă.
- Sardonixul este o varietate de agat cu benzi drepte paralele de
culoare brun-roşcat respectiv albe, care alternează între ele.
- Cuarţul „ochi de tigru” este un cuarţ criptocristalin de culoare
brun-gălbui cu incluziuni fibroase de cricidolit, un mineral fibros
asemănător azbestului. Structura de fibre paralele produce o strălucire
asemănătoare cu cea a mătăsii. Pietrele „ochi de tigru” gri şi verzi,
utilizate de asemenea la bijuterii, sunt obţinute în urma unor tratamente
termice sau chimice. Tot în acest mod este obţinută şi varietatea de
culoare albastră numită „ochi de şoim”. Pietrele „ochi de tigru” sunt
utilizate de regulă la medalioane.
Jaspul, spre deosebire de calcedonii, este un cuarţ opac şi cu o granulaţie
mult mai mare. La fel ca şi calcedoniile, poate avea culori uniforme sau
desene.
Jadul. Termenul de jad reuneşte două familii distincte de minerale:
jadeitele şi nefritele.
Jadeitele sunt silicaţi de sodiu şi de aluminiu. Se prezintă într-o gamă
largă de culori incluzând albul, verdele, galbenul, roşul, portocaliul,
violetul şi negrul. Dintre toate varietăţile, cel mai apreciat este jadul
imperial fin de culoare verde, care este foarte rar şi scump.
Indicele de refracţie al jadeitelor este cuprins între 1,64 – 1,67,
duritatea acestora este de 6,5 – 7 pe scara Mohs, iar densitatea relativă
3,25 – 3,36. Structura cristalină este monoclinică, de regulă masivă.
Nefritele sunt o varietate fibroasă a amfibolului conţinând silicaţi de
sodiu, potasiu, magneziu etc. Prezintă o culoare verde, neagră, brună sau
16
2
Articole de giuvaergerie
bej. De regulă, culorile nefritelor sunt mai închise şi mai puţin intense
decât cele ale jadeitelor.
Indicele de refracţie al nefritelor este 1,62, duritatea acestora de
6–6,5 pe scara Mohs, iar densitatea relativă de 2,9– 3. Structura cristalină
este monoclinică, de regulă masivă.
16
3
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
Modul de şlefuire. Sunt doi factori care au un rol determinant în
aprecierea calităţii şlefuirii: forma sub care este prelucrată piatra preţioasă şi
acurateţea prelucrării. Cele mai uzuale forme de prelucrare sunt (fig. 2.7):
şlefuirea briliant, de formă rotundă şi având 58 de faţete;
şlefuirea suveică (marchiz);
şlefuirea lacrimă;
şlefuirea oval;
şlefuirea smarald;
şlefuirea inimă;vedere de sus vedere laterală vedere de jos
şlefuirea trilion; a. Şlefuire briliant
b. Şlefuire suveică
c. Şlefuire lacrimă d. Şlefuire oval
(marchiz)
16
4
Articole de giuvaergerie
şlefuirea baghetă;
şlefuire pătrat
(carré);
şlefuire roză;
şlefuirea calotă
(caboşon).
Alegerea Fig. 2.9. Drumul optic al razelor de lumină printr-o
formei de prelucrare piatră preţioasă şlefuită
depinde de
proprietăţile optice şi
de aspectul pietrei preţioase. Astfel, pietrelor preţioase cu indice de refracţie
ridicat, foarte clare şi transparente (cum este diamantul), li se pot aplica
şlefuiri complexe care generează multe faţete (cum este cea briliant),
pietrelor bicolore (turmalina bicoloră sau tricoloră, turmalina „pepene
verde”) li se aplică şlefuiri (baghetă, caboşon) care să le pună în valoare
secţiunea, pietrelor caracterizate de incluziuni (crisoberilul „ochi de pisică”,
cuarţul „ochi de tigru”) li se aplică şlefuiri fără faţete (caboşon).
La stabilirea acurateţei şlefuirii sunt luaţi în calcul următorii factori:
proporţionalitatea elementelor, simetria şi calitatea suprafeţelor.
Proporţionalitatea este practic cel mai important factor, deoarece ea
are un rol determinant în stabilirea traiectoriilor razelor de lumină care, în
final, generează strălucirea pietrei.
În general, pietrele preţioase şlefuite cu faţete prezintă următoarele
zone (fig. 2.8):
platoul – partea superioară a pietrei, de regulă plană;
Platoul
coroana – zona cu faţete a
pietrei; Coroana
centura – determinată de
conturul vizibil al pietrei
(marginea pietrei); Centura
pavilionul – partea inferioară
Pavilionul
a pietrei, de formă
piramidală; Kaletul
kaletul – vârful conului.
După cum se poate vedea
în figura 2.9 pietrele preţioase
cu un pavilion disproporţionat Fig. 2.8. Elementele unei pietre preţioase
şlefuite
16
Şlefuire corectă Şlefuire incorectă 5
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
pierd o parte din razele de lumină incidente, care ies lateral afectând astfel
strălucirea pietrei.
În figura 2.10 sunt prezentate proporţiile optime în cazul şlefuirii
briliant aplicată diamantelor.
Calitatea suprafeţelor are un100
rol%care nu trebuie neglijat, deoarece pot
exista pietre preţioase corespunzătoare
53 – 57 % din punct de vedere al
proporţionalităţii şi simetriei, dar care prezintă suprafeţe mate sau
generatoare33,7
de distorsiuni
– 35,8° optice. 14,2 – 16,2 %
Culoarea. Pietrele preţioase şi semipreţioase naturale
2,2 % au culori
determinate în principal de compoziţia lor chimică. Fiecare familie de pietre
preţioase prezintă mai multe varietăţi având culori specifice. De regulă,
varietăţile rare, caracterizate de culori naturale, frumoase, 42,2 vii –sunt
43,8 %mai
98,5°
preţuite.
În cazul diamantelor, culoarea variază de regulă de la incolor la
diferite nuanţe de galben. Cele mai apreciate sunt diamantele incolore,
deoarece frumuseţea lor este determinată în principal de proprietăţile optice
remarcabile. În aceste diamante, în lumina reflectată se pot vedea toate
culorile curcubeului. Există şi diamante „fantezie” care au culori intense şi
pure, cum sunt cele roz-purpurii care sunt foarte rare şi foarte scumpe.
Există mai multe scări utilizate la aprecierea culorii diamantelor,
elaborate de laboratoare cu recunoaştere internaţională. Cea mai cunoscută
şi mai riguroasă este scara de culori elaborată de Gemological Institute of
America (G.I.A.). Aceasta împarte diamantele în 23 de clase de culoare, de
16
6
Articole de giuvaergerie
la incolor (clasa D) la galben deschis (clasa Z). În tabelul 2.4 sunt prezentate
clasele de culoare ale scării G.I.A. şi echivalenţele lor în alte scări de
culoare. Pentru a aprecia culoarea unui diamant şi a-l încadra în clasa
corespunzătoare se folosesc diamante etalon.
Diamantele colorate în culori calde (clasele K – Z) se pretează pentru
montarea pe bijuterii din aur, în schimb cele de un alb-rece (clasele D – J)
sunt puse în valoare de bijuteriile din aur alb sau platină.
Claritatea. Este un factor de calitate caracteristic pietrelor preţioase
transparente, în general şi diamantelor, în special. Datorită proprietăţilor
optice, diamantele, mai mult decât oricare altă piatră preţioasă transparentă,
sunt caracterizate de o strălucire intensă. În aceste condiţii, existenţa unor
incluziuni majore, care interferează cu razele de lumină ce trec prin piatră, îi
afectează acesteia strălucirea şi scânteierile. Incluziunile majore pot fi
văzute cu ochiul liber, în schimb cele minore doar cu lupe având puterea de
mărire 10x sau la microscop. Diamantele fără incluziuni sunt foarte rare şi,
de aceea, foarte scumpe.
Claritatea diamantelor este apreciată cu ajutorul unor scări, cea mai
cunoscută fiind cea a Gemological Institute of America (G.I.A.). În scara
G.I.A. există 11 clase şi subclase de claritate:
Clasa F (Flawless – fără defecte) este cea mai înaltă clasă de claritate pe
care se poate plasa un diamant. Diamantele din această clasă nu prezintă
incluziuni sau imperfecţiuni ale suprafeţei care să fie observabile cu
ochiul liber sau cu instrumente optice având puterea de mărire de până la
10x.
Clasa IF (Internally Flawless – fără defecte interne) este o clasă de
claritate în care intră diamantele care nu prezintă defecte interne, dar care
au pe suprafaţă mici defecte care sunt observabile cu instrumente optice
având puterea de mărire 10x.
16
7
Mărfuri metalo-chimice. Mărfuri din sticlă, ceramică şi lemn
SCAN
GIA1 AGS2 IGI3 CIBJO4 HRD5, IDC6 britanic
DN7
Exceptional
D 0 0+
Exceptional White+ Finest
River
Incolor White Exceptional White
E 0,5 0
White
F 1,0 1+ Rare White+ Top Fine White
Extra White
G 1,5 1 Rare White Wesselton
H 2,0 2 White White Wesselton White
Aproape
Slightly Top Commercial
incolor I 2,5 3 Slightly
Tinted Crystal White
Tinted White
J 3,0 4 White Top Silver
Crystal
Slab K 3,5 5 Tinted Tinted Cape
gălbui L 4,0 6 White White Top Cape Silver Cape
M 4,5 7 Cape Light Cape
Uşoară N 5,0 8
tentă de O 5,5 9
galben P 6,0 10
deschis Light
Q 6,5 11 Cape
Yellow
R 7,0 12
S 7,5 13
Tinted Tinted
T 8,0 14
U 8,5 15
Galben V 9,0 16
deschis W 9,5 17 Yellow Dark Cape
X 10 18
Y
Z
1
GIA – Gemological Institute of America, Carlsbad, S.U.A.
2
AGS – American Gem Society, Las Vegas, S.U.A.
3
IGI – International Gemological Institute, Antwerpen, Belgia
4
CIBJO – Confédération Internationale de la Bijoutérie, Paris, Franţa
5
HRD – Hoge Raad voor Diamant, Antwerpen, Belgia
6
IDC – International Diamond Council, Amsterdam, Olanda
7
SCAN DN – Scandinavian Diamond Nomenclature and Grading Standards, Copenhagen,
Danemarca
16
8
Clasa VVS (Very Very Slight Included – foarte foarte mici incluziuni)
din care fac parte diamantele cu foarte mici incluziuni foarte greu
observabile cu instrumente optice având puterea de mărire 10x. Este
divizată în două subclase: VVS 1 în care intră diamantele cu o singură
incluziune foarte greu observabilă şi subclasa VVS 2 în care intră
diamantele care prezintă mai multe astfel de incluziuni.
Clasa VS (Very Slight Included – foarte mici incluziuni) este o clasă de
claritate în care sunt incluse diamantele prezentând mici incluziuni greu
observabile cu instrumente optice având puterea de mărire 10x.Este
divizată în două subclase: VS 1 cu câteva mici incluziuni greu
observabile şi subclasa VS 2 cu mai multe astfel de defecte.
Clasa SI (Slightly Included – mici incluziuni) este o clasă de claritate din
care fac parte diamantele având incluziuni vizibile cu instrumente optice
cu puterea de mărire 10x. Clasa este divizată în două subclase:
- subclasa SI 1 cuprinde diamantele prezentând un număr mic de
incluziuni vizibile cu instrumente optice;
- subclasa SI 2 cuprinde diamantele care au mai multe mici
incluziuni vizibile cu ochiul liber.
Clasa I (included – cu incluziuni) este clasa de claritate inferioară în care
intră diamantele prezentând incluziuni vizibile cu ochiul liber. Se împarte
în trei subclase:
- I 1 – în care intră diamantele cu defecte vizibile cu ochiul liber;
- I 2 – în care intră diamantele cu defecte vizibile cu ochiul liber
care le afectează şi strălucirea;
- I 3 – din care fac parte diamantele prezentând defecte vizibile
cu ochiul liber care le afectează strălucirea şi structura.
În tabelul 2.5 sunt prezentate clasele de claritate ale diverselor scări
utilizate pe plan mondial.
Numărul de carate. Caratul în cazul pietrelor preţioase este o unitate
de masă egală cu 200 mg. Deoarece pietrele preţioase mari sunt foarte rare,
valoarea acestora este direct proporţională cu numărul de carate. Se mai
utilizează punctul care este un submultiplu egal cu a 100-a parte dintr-un
carat.
Aprecierea masei se poate realiza cu ajutorul unei balanţe de precizie.
În cazul pietrelor preţioase montate, se poate estima cu aproximaţie masa
acestora plecând de la dimensiunile lor. Măsurătorile sunt efectuate cu
comparatoare de precizie. Relaţiile de calcul sunt:
Tabelul 2.6. Echivalenţa între clasele de claritate ale diferitelor scări de
apreciere utilizate pe plan mondial
CIBJO,
GIA AGS IGI SCAN DN
HRD, IDC
FL LC FL
0 IF
IF Loupe Clean IF
VVS 1 1 VVS 1 VVS 1 VVS 1
VVS 2 2 VVS 2 VVS 2 VVS 2
VS 1 3 VS 1 VS 1 VS 1
VS 2 4 VS 2 VS 2 VS 2
SI 1 5 SI 1 SI 1 SI 1
SI 2 6 SI 2 SI 2 SI 2
I1 7 P1 P1 P1
I2 8–9 P2 P2 P2
I3 10 P3 P3 P3
Braţ de fixare
a. b. c. d.
a) destinaţie
articole de podoabă: inele, brăţări, coliere, broşe, cercei, lanţuri,
brelocuri, pandative, plachete, ace de cravată, butoni de manşetă;
articole de uz personal: portţigarete, pudriere, bomboniere, fructiere,
brichete.
Inelele sunt cercuri mici din aliaje ale metalelor preţioase care se
poartă ca podoabă pe deget. Forma şi dimensiunile acestora depind de
persoana cărora le sunt destinate (femei, bărbaţi sau copii). Din punct de
vedere al complexităţii, pot fi simple sau cu pietre preţioase, semipreţioase
sau sintetice. Se produc şi inele din aur de diferite culori obţinute prin
alierea cu diferite alte metale (cupru, argint, paladiu etc.).
Verighetele sunt inele simple (fără pietre) din aliaje ale metalelor
preţioase. Din punct de vedere al aliajului din care se produc, verighetele pot
fi:
monocolore, obţinute dintr-un singur aliaj;
bi- sau tricolore, realizate prin îmbinarea unor elemente obţinute din
două sau trei aliaje distincte.
Brăţările sunt podoabe în formă de verigă destinate a fi purtate la
încheietura mâinii sau pe braţ. Din punct de vedere constructiv pot fi:
tip lanţ, flexibile;
tip glid (verigă), rigide;
segmentate, obţinute prin îmbinarea flexibilă a unor segmente rigide.
Colierele sunt şiraguri de pietre preţioase, semipreţioase sau materiale
fine care se poartă la gât.
Lanţurile sunt obiecte de podoabă formate din şiruri de verigi sau de
zale din metal preţios unite între ele, care se poartă la mână sau la gât. Din
punct de vedere constructiv se disting următoarele variante:
cu verigi pătrate (fig. 2.14a);
cu verigi rotunde (fig. 2.14b);
cu verigi ovale aplatizate (fig. 2.14c);
tip Figaro, combinând verigile de formă dreptunghiulară cu cele de formă
rotundă (fig. 2.14d);
tip reţea, obţinute din fire întreţesute, pentru a avea un aspect asemănător
cu cel al unei ţesături (fig. 2.14e);
tip Omega, formate din zale plate îmbinate foarte strâns, pentru ca
suprafaţa lanţului să fie netedă (fig. 2.14f);
tip frânghie, formate din verigi cu aspect de spirală, care imită două
toroane împletite împreună (fig. 2.14g);
tip Singapore, care imită o spirală cu elemente întreţesute (fig. 2.14h);
tip şarpe, formate din zale cilindrice, îmbinate foarte strâns, imitând
aspectul pieii de şarpe (fig. 2.14i).
b. cu verigi rotunde
d. tip Figaro
e. tip reţea
f. tip Omega
g. tip frânghie
h. tip Singapore
i. tip şarpe
Cele mai uzuale elemente de închidere folosite la brăţări şi lanţuri
sunt:
de tip tubular. Încheietoarea este formată dintr-un element cu secţiune
pătrată, montat la un capăt al lanţului,care intră într-un locaş tubular,
existent la celălalt capăt, în care se fixează cu o clemă (fig. 2.15a);
tip cleşte. Acest element de închidere se aseamănă cu cleştele unui rac
(fig. 2.15 b). În interior este prevăzut cu un resort care acţionează pinul
de închidere. Încheietoarea fixată la un capăt al lanţului se prinde de un
inel sau un tub fixat la celălalt capăt.
tip inel. Este un element de închidere circular, prevăzut cu un pin de
închidere sub formă de arc de cerc acţionat de un resort.