PROCEDURA EXTRĂDĂRII

AUTOR:

CUPRINS:
1. Noţiuni introductive - importanţa cooperării internaţionale în scopul reprimării criminalităţii
2. Noţiunea şi natura juridică a extrădării
2.1. Definiţia şi caracterele extrădării
2.2. Natura juridică a extrădării
2.3. Convenţiile de extrădare
3. Analiza instituţiei extrădării
3.1. Extrădarea activă (atunci când România este stat solicitant)
3.2. ExtrădareA pasivă (atunci când România este stat solicitat)
4. Concluzii

2
1. Noţiuni introductive - importanţa cooperării internaţionale în scopul reprimării
criminalităţii
Dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe mai multe planuri, în special după Primul Război
Mondial, a fost însoţită, între altele, de o creştere fără precedent a criminalităţii internaţionale
prin proliferarea unor forme ale criminalităţii organizate pe teritoriul mai multor state, cum sunt
cele privind traficul internaţional de droguri, de femei şi de copii, falsificarea de monedă sau alte
valori ale diferitelor state, furturi, tâlhării organizate în mijloacele de transport internaţional, fără
a mai menţiona recrudescenţa fenomenului terorismului internaţional. Această prezenţă
îngrijorătoare a criminalităţii în viaţa internaţională a determinat o reacţie de solidaritate din
partea statelor conştiente de necesitatea colaborării lor în vederea prevenirii şi combaterii acestui
fenomen.
Procesul de organizare al cooperării s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal, prin
atragerea statelor la iniţiativa organizaţiilor internaţionale, cum a fost Societatea Naţiunilor Unite
şi cum este în prezent O.N.U., pentru cooperarea în vederea prevenirii şi combaterii unor
categorii de infracţiuni periculoase pentru întreaga umanitate şi pentru acordarea reciprocă de
asistenţă juridică în realizarea justiţiei penale1.
„Orice stat are de înfruntat trei pericole potenţiale pentru securitatea şi interesele sale:
instabilitatea socio-politică (mai ales acolo unde există tensiuni religioase sau etnice), terorismul
internaţional şi crima organizată.”2. Aceasta din urmă are aptitudinea să creeze tensiuni
economice sau politice provocând chiar căderea guvernărilor.
Organizaţiile criminale profită din plin de creşterea accentuată a turismului internaţional,
de politica de liberalizare a emigraţiei, de expansiunea comerţului liber, de echipamentele
avansate de comunicare, de tehnica avansată de spălare a banilor, pentru a-şi realiza şi proteja
scopurile meschine, ajungând chiar să se implice frecvent în programele de privatizare prin care
guvernele încearcă să repornească economiile naţionale, după lungi perioade de criză.
Cumpărarea de bănci aparţinând statului, de societăţi de servicii şi telecomunicaţii, serveşte
organizaţiilor drept acoperire pentru operaţiile lor clandestine, contribuind la creşterea puterii şi
influenţei acestora, şi totodată la destabilizarea finanţelor globale. Criminalitatea aşa-ziselor
„gulere albe” este deosebit de periculoasă pentru societate din cauza faptului că anumite
persoane, bucurându-se de o bună stare materială, de o poziţie socială şi o imagine de prestigiu,
1
Pierrre Bouzat, Jean Pinatel - Traite de droit penal et criminologie, Tome I. Dalloz, 1970, pag. 57
2
Gwen Mc’Clure - The role of the Interpole în fighting organized crime, www. Interpol. com

3
apelează la metode şi procedee rafinate pentru săvârşirea de infracţiuni care să nu atragă atenţia
asupra lor.
O ameninţare gravă la adresa umanităţii este redată de recrudescenţa terorismului
internaţional, fenomen ce a luat amploare deosebită în ultimul timp, afectând adeseori siguranţa
statelor, destabilizând organizaţii şi instituţii, răsfrângându-se implicit asupra populaţiei civile,
panicată şi indignată de mijloacele crude şi meschine prin care teroriştii înţeleg să-şi rezolve
interesele.

2. Noţiunea şi natura juridică a extrădării

Extrădarea este considerată expresia cea mai vie a asistenţei juridice în domeniul
dreptului penal. Certitudinea că fuga nu poate asigura sustragerea de la răspunderea penală este o
condiţie indispensabilă eficacităţii preceptului penal.
Extrădarea este o instituţie care funcţionează direct în interesul statului care o solicită,
indirect însă, ea serveşte intereselor tuturor statelor, fiindcă prevenirea şi reprimarea
infracţiunilor devine pe plan infracţional o preocupare de interes colectiv. Ea însă nu poate
acoperi toate necesităţile asistenţei juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, fiind
forma de asistenţă cu cele mai importante efecte.
Se întâmplă deseori ca un infractor, după ce săvârşeşte o infracţiune pe teritoriul statului
său, să se refugieze pe teritoriul altui stat, pentru a scăpa de tragerea la răspundere penală. În
aceste situaţii, infractorul nu poate fi tras la răspundere, în lipsă, în ţara unde s-a săvârşit
infracţiunea iar în ţara în care se refugiază nu se ştie dacă acesta este infractor sau, dacă se ştie,
adeseori nu există probe referitoare la săvârşirea infracţiunii. De asemenea sunt situaţii când
infractorul a fost judecat, dar înainte de a începe executarea pedepsei sau în timpul executării,
condamnatul se refugiază pe teritoriul altui stat.
Pentru rezolvarea acestor cazuri a fost creată instituţia extrădării ca fiind „instituţia
menită să asigure cooperarea juridico-penală dintre state pentru a nu crea posibilitatea
infractorilor dintr-un stat, care s-au refugiat pe teritoriul altui stat, să scape de răspunderea penală
ori să se sustragă de la executarea sancţiunii aplicată printr-o hotărâre de condamnare
definitivă.”3

3
Matei Basarab – Drept penal partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 1997, pag. 79

4
2.1. Definiţia şi caracterele extrădării
Din timpuri străvechi şi până astăzi, instituţia extrădării a fost definită de diverşi autori,
fiecare încercând să explice această instituţie într-o manieră aparte.
Astfel, extrădarea este „predarea de către un stat a unui individ inculpat sau condamnat
pentru o infracţiune, unui alt stat care îl cere în scop de a aplica legea sa penală pentru
infracţiunea pe care a săvârşit-o pe teritoriul său.”4
Într-o altă definiţie, „extrădarea este actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat
o persoană urmărită penal sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat, pe
acea persoană pentru a putea fi judecată sau pentru a executa pedeapsa la care a fost
condamnată.”5
De asemenea, „prin extrădare se înţelege actul prin care statul, pe teritoriul căruia s-a
refugiat un infractor sau un condamnat, predă pe infractor sau condamnat statului pe teritoriul
căruia s-a săvârşit infracţiunea sau statului împotriva căruia s-a săvârşit infracţiunea sau statului
care l-a condamnat, predare care se face în vederea judecării sau în vederea executării
pedepsei.”6
Într-o formulare mai elaborată, „extrădarea este un act bilateral politic şi juridic prin care
statul pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârşit
infracţiunea ori statului ale cărui interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui
cetăţean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori executării pedepsei la care a fost
condamnat printr-o hotărâre definitivă.”7
Alt autor considera că: „extrădarea este actul prin care un stat, pe al cărui teritoriu s-a
refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi judecat sau pus să
execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanţele judecătoreşti ale acelui stat.”8
Altfel spus, extrădarea este „actul prin care un stat remite altui stat un individ urmărit sau
condamnat pentru o infracţiune la legile ţării reclamante.”9
Toate aceste definiţii ale extrădării sunt corect exprimate din punct de vedere legal,
singura diferenţiere fiind cea legată de formularea fiecărui autor.
4
I. Tanoviceanu – Tratat de drept şi procedură penală, Ed. Curierul judiciar, Bucureşti 1924, pag. 353
5
Rodica Mihaela Stănoiu – op. cit, pag. 98
6
Ion Oancea – Tratat de drept penal partea generală, Ed. All, Bucureşti 1994, pag. 68
7
Gh. Nistoreanu, Al. Boroi – op. cit, pag. 49
8
Costică Bulai – Manual de drept penal partea generală, Ed. All, Timişoara 1997, pag. 110
9
Florian Coman, Florin Sandu, Nicolae Purdă, Ioana Dărângă – Dicţionar de drept internaţional public, Ed.
MediaTM, Bucureşti 2002, pag. 113

5
 Caracterele extrădării sunt uşor de evidenţiat din definiţiile extrădării, pe care le-am
prezentat mai sus.
a) Extrădarea este un act bilateral ce emană din voinţa a două state. „Este de observat că,
în timp ce calitatea de stat solicitat nu o poate avea decât statul pe al cărui teritoriu se află
infractorul ce urmează a fi extrădat, calitatea de stat solicitant o pot avea mai multe state
interesate în pedepsirea infractorului: statul pe al cărui teritoriu a fost săvârşită infracţiunea,
statul împotriva intereselor căruia a fost săvârşită infracţiunea sau ai cărui cetăţeni au fost
victime ale infracţiunii, statul al cărui cetăţean este infractorul.”10
b) „Fiind o instituţie juridică, extrădarea are şi un pronunţat conţinut politic întrucât ea se
realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor respectându-se suveranitatea şi independenţa
lor.”11 Extrădarea capătă aşadar un caracter politic, deoarece statul semnatar al convenţiei se
obligă să îndeplinească întocmai obligaţiile care îi revin realizând astfel voinţa celuilalt stat.
Aceasta presupune prevederea unor condiţii accesibile atât statului solicitant, cât şi statului
solicitat.
c) „În acelaşi timp, extrădarea este un act jurisdicţional, solicitat şi acordat exclusiv în
scopul realizării represiunii, persoana extrădată fiind un inculpat sau un condamnat penal.” 12
Aşadar extrădarea constituie un mijloc juridic de combatere a fenomenului infracţionalităţii
internaţionale, folosirea instituţiei din alte considerente decât acesta nefăcând altceva decât să
denatureze menirea şi raţiunea pentru care a fost creată.
d) Extrădarea este o instituţie reglementată prin norme de drept cuprinse în convenţii
bilaterale sau multilaterale prin care se stabilesc rapoartele între statele semnatare, tratamentul
juridic şi procedura aplicată infractorilor a căror extrădare s-a cerut cât şi cea aplicată
infractorilor extrădaţi care tranzitează teritoriul ţării şi condiţiile de formă şi de fond care
urmează a fi îndeplinite de statele semnatare.
Este firesc ca în relaţiile internaţionale, să se dea întâietate acelor norme care au la bază
înţelegerea intervenită între state. „În statele în care există legi de extrădare, dispoziţiunile
acestora servesc ca norme complinitoare pentru tot ce nu s-ar găsi reglementat prin convenţii de
extrădare şi ca norme principale atunci când nu există o convenţiune de extrădare.”13

10
Costică Bulai – op. cit, pag. 111
11
Gh. Nistoreanu, Al. Boroi – op. cit, pag. 49
12
Rodica Mihaela Stănoiu –op. cit, pag. 98
13
Rodica Mihaela Stănoiu –op. cit, pag. 108

6
2.2. Natura juridică a extrădării
„În realizarea colaborării statelor în lupta împotriva fenomenului infracţional, extrădarea
joacă un rol deosebit fiind forma de asistenţă juridică la care statele recurg cel mai adesea în
activitatea de prevenire şi reprimare a infracţiunilor.”14
Sub raportul finalităţii sale, extrădarea este un act de reciprocă asistenţă juridică
internaţională şi poate fi acordată numai în baza unor convenţii internaţionale sau în condiţii de
reciprocitate.
Extrădarea este o instituţie care funcţionează direct în interesul statului care solicită,
indirect însă ea serveşte intereselor tuturor statelor, fiindcă prevenirea şi reprimarea infracţiunilor
devin pe plan infracţional o preocupare de interes colectiv. Extrădarea nu poate însă acoperi toate
necesităţile asistenţei juridice internaţionale în lupta împotriva infracţiunilor, totuşi ea este forma
de asistenţă cu cele mai importante efecte.
Fără asistenţă juridică internaţională nu s-ar putea înfăptui aplicarea legii penale în
cazurile în care, după săvârşirea infracţiunii, făptuitorul reuşeşte să părăsească teritoriul ţării. De
asemenea, nu s-ar putea realiza aplicarea legii în temeiul principiilor personalităţii („legea penală
se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării dacă făptuitorul este cetăţean român sau
dacă, neavând nici o cetăţenie, are domiciliul în ţară”, prevăzut de art. 3 Cod Penal) şi realităţii
(„legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, contra statului român sau
contra vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a produs o vătămare gravă integrităţii corporale
sau sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean străin sau de o
persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul pe teritoriul ţării”, prevăzut de art. 5, alin. 1 Cod
Penal).
În cazul în care există o convenţie de extrădare a infractorilor, pentru cele două state
semnatare devin obligatorii şi au eficienţă juridică dispoziţiile şi normele din convenţie; în cazul
în care nu există o convenţie de extrădare se poate aplica principiul reciprocităţii, care se
manifestă sub forma unor declaraţii de reciprocitate ce presupun angajamentul pe care şi-l ia
statul ce doreşte extrădarea unei persoane faţă de statul solicitat, ca în cazul în care se va admite

14
Ibidem, pag. 96
20
Constituţia României, art. 19, par. 2: „cetăţenii străini şi apatrizii pot fi extrădaţi numai în baza unor
convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate.”

7
extrădarea, să procedeze la fel în cazul formulării în viitor a unei cereri similare de către
respectivul stat.

2.3. Convenţiile de extrădare

Convenţiile nu au, de regulă, efect retroactiv, dar cu toate acestea, statele pot să le
atribuie acest efect extrădând persoane care au săvârşit infracţiuni anterior încheierii lor.
Încheierea tratatelor şi convenţiilor exprimă dorinţa statelor de a colabora în lupta împotriva
criminalităţii.
Se discută dacă, indiferent de existenţa unei convenţii, unui tratat, unei legi speciale ori a
dispoziţiilor din Codul Penal şi Codul de Procedură Penală, admiterea extrădării este
condiţionată de reciprocitate, de către statul solicitant a obligaţiei de a extrăda la rândul său într-
un caz omolog sau dacă extrădarea poate avea loc şi în afara acestei condiţii.
Autorii de specialitate examinează principiul reciprocităţii în cadrul condiţiilor extrădării,
considerându-l fie o condiţie prealabila a cererii de extrădare, fie o condiţie pentru admiterea
extrădării. Părerea majoritară privind principiul reciprocităţii depăşeşte cadrul condiţiilor
extrădării, fiind indisolubil legat de problema surselor de reglementare.
Controversele în literatura de specialitate cu privire la principiul reciprocităţii sunt
determinate de deosebirile privind fundamentul juridic al extrădării. În opinia care consideră
extrădarea un act de suveranitate a statului, principiul reciprocităţii este socotit obligatoriu, el
asigurând egalitatea în drepturi a părţilor între care are loc extrădarea. Reciprocitatea garantează
securitatea juridică deoarece aceasta antrenează egalitatea de tratament în toate cazurile de
extrădare.
În concepţia care consideră extrădarea în primul rând un act de asistenţă internaţională în
materie penală, remiterea unui infractor aflat pe teritoriul statului solicitat devine o obligaţie
impusă de imperativele represiunii criminalităţii pe plan internaţional, iar principiul reciprocităţii
nu poate înlătura această obligaţie. Nu există o regulă generală de drept internaţional potrivit
căreia asistenţa juridică nu ar putea fi acordată decât conform principiului reciprocităţii. Potrivit
dreptului internaţional un stat are dreptul de a acorda asistenţă judiciară chiar şi atunci când nu
este obligat. Nu constituie o problemă de drept, ci numai o decizie politică hotărârea unui stat de
a invoca sau nu reciprocitatea în relaţiile de extrădare.

8
 Majoritatea legislaţiilor fac din principiul reciprocităţii un principiu obligatoriu atunci
când sursa extrădării este constituită de legislaţia internă.
Convenţiile sau tratatele de extrădare pot veni uneori în concurs cu dispoziţiile unor legi
interne, în acest caz se pune întrebarea ce influenţă pot avea legile interne intervenite posterior
încheierii acestora atunci când conţin dispoziţii contrarii.
Întrucât tratatele sunt bazate pe acordul statelor semnatare care exprimă voinţa părţilor
contractante, nici o schimbare, nici o derogare de la dispoziţiile lor nu se poate face unilateral
prin voinţa numai a uneia din părţi. Acest principiu este unanim acceptat.
Este posibil să se enumere anumite infracţiuni în convenţiile privind extrădarea, dar
ulterior legea internă a uneia dintre părţi să dezincrimineze vreuna din faptele enumerate în
convenţie. În asemenea cazuri, statul solicitat nu mai poate extrăda persoana care se presupune
sau care recunoaşte că a săvârşit o faptă care este infracţiune după legea statului solicitant, dar
care a încetat de a mai avea acest caracter cu legea statului solicitat.
Când fapta pentru care se cere extrădarea nu este menţionată în convenţie,
dezincriminarea acelei fapte nu contravine convenţiei de extrădare, aşa că refuzul extrădării
corespunde convenţiei; problema se pune în aceiaşi termeni şi în ceea ce priveşte pedeapsa
pentru infracţiunea care face obiectul cererii de extrădare, în cazul în care în convenţia de
extrădare se prevede un minim de pedeapsă ca o condiţie pentru admiterea cererii de extrădare.
În acest caz, dacă la data primirii cererii de extrădare fapta pentru care a fost condamnată
persoana a cărei extrădare se cere atrage o pedeapsă care ulterior a fost modificată potrivit legi
statului solicitat şi care, după modificare, este inferioară minimului prevăzut de convenţie, atunci
extrădarea nu va fi acordată. Modificările intervenite în legislaţia internă a statului solicitat nu
influenţează propriu-zis dispoziţiile din convenţie, ci creează un obstacol la admiterea cererii de
extrădare.
Convenţiile de extrădare încheiate sunt aplicabile şi infracţiunilor comise anterior
încheierii acestora, fiindcă prin voinţa părţilor contractante convenţia transformă o simplă
facultate existentă anterior într-o obligaţie juridică, obligaţie care justifică retroactivitatea
convenţiei şi aplicarea ei la infracţiunile anterior comise.
Retroactivitatea convenţiei de extrădare nu are nici o legătură cu retroactivitatea legii
penale: părţile contractante sunt libere să prevadă dacă convenţia pe care o încheie este sau nu
aplicabilă infracţiunilor anterior săvârşite.

9
 Marele penalist român Vintilă Dongoroz afirma: „Acest sistem are îndoitul merit că, pe
deoparte asigură persoanei a cărei extrădare se cere posibilitatea de a se apăra şi a se evita
extrădarea în condiţii neregulate, iar pe de altă parte lasă guvernului o margine de apreciere,
chiar în cazul în care extrădarea este admisibilă, fiindcă pot exista consideraţiuni de ordin moral,
politic sau echitabil pe care justiţia nu putea să le invoce, ea trebuie să se conformeze legilor,
atunci când a hotărât că cererea trebuie admisă; consideraţiuni însă de care poate oricând să ţină
seama şi să refuze pe temeiul lor o cere de extrădare”.

3. Analiza instituţiei extrădării

Pornind de la definiţia extrădării ca act de suveranitate al statului solicitat, autorităţile
centrale, de regulă ministerele de justiţie, au un rol foarte important în această materie. În marea
majoritate a statelor, extrădarea se hotărăşte de o autoritate executivă (exemple: Departamentul
de Stat al SUA, Consiliul de Miniştri în Franţa şi Spania, Guvernul în Suedia, ministrul justiţiei
în Canada, Italia, etc), pe baza unei hotărâri judecătoreşti cu rol de aviz. 
În România, extrădarea este reglementată în Constituţie în art. 19, în Codul penal în art.
9 şi în Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în Titlul II –
„Extrădarea”, lege modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006 .
În sistemul românesc, având în vedere dispoziţiile imperative ale  art. 19 alin. 4 din
Constituţie, potrivit cărora extrădarea este hotărâtă în justiţie, rolul Ministerului Justiţiei este
circumstanţiat cadrului constituţional şi constă, în esenţă,  în: examenul de regularitate
internaţională (verificarea conformităţii cererii cu tratatul aplicabil) efectuat anterior sesizării
autorităţilor judiciare, în cazul extrădării pasive, şi, respectiv, posterior încheierii instanţei prin
care se stabileşte că sunt întrunite condiţiile legale pentru a se solicita extrădarea, în cazul
extrădării active; întocmirea şi transmiterea cererii de extrădare; punerea în executare, împreună
cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii definitive de extrădare, aprobarea
tranzitului. În toate cazurile însă, mecanismul prevăzut de Legea nr. 302/2004, pentru respectarea
dispoziţiilor Constituţiei, este de aşa natură  construit încât hotărârea finală este luată instanţa
judecătorească, nu numai în cazul extrădării pasive (din România), dar şi în cazul cererilor de
extrădare formulate de România.

10
 Procedura de extrădare prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară
internaţională în materie penală, aşa cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, este
următoarea:
 
3.1. Extrădarea activă (atunci când România este stat solicitant)
Prin modificarea art. 66 din  Legea nr. 302/2004, s-a revenit la competenţa Ministerului
Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare. Trebuie subliniat însă că Ministerul Justiţiei
întocmeşte cererea de extrădare numai pe baza unei încheierii motivate a instanţei judecătoreşti
competente, care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta lege pentru a se
solicita extrădarea.
Prin art. 661  s-a reglementat o procedură clară de dare în urmărire internaţională. Astfel,
în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la
îndeplinire întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe teritoriul României, instanţa
care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa de executare, după caz, la propunerea
procurorului sesizat în acest scop de către organele de poliţie, emite un mandat de  urmărire
internaţională în vederea extrădării, care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin
canalele specifice.
Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării trebuie să  conţină toate
elementele necesare identificării persoanei urmărite (incluzând fotografii, impresiuni digitale,
etc.), o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică a faptelor.
Despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire
internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru aducerea la îndeplinire a unui
mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de arestare preventivă, instanţa
poate fi informată nu numai de Biroul Naţional Interpol, ci şi de o altă structură în cadrul
C.C.P.I., dar şi de Ministerul Justiţiei, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui
autenticitate poate fi verificată (art. 67 alin. 1);
Instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă stabileşte,
printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în prezenta lege pentru a se
solicita extrădarea (art. 67 alin. 1);

11
 Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are
obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de arestare
preventivă de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi notifică faptul că
persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea va fi transmisă direct, cu o
copie la Ministerul Justiţiei. ( art. 67 alin. 2)
Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur judecător, cu
participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se pronunţă în şedinţă publică şi se
consemnează într-un registru special, pentru a se respecta confidenţialitatea procedurii (deşi era
prevăzută şi de legea iniţială, confidenţialitatea era deseori încălcată);
Încheierea prevăzută la alin. (3) poate fi atacată cu recurs de procuror,  în termen de 24
ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei de recurs în termen de 24 de ore.
Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa superioară în grad. Instanţa de
recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de 24 de ore de la soluţionarea recursului. (art.
67 alin. 4);
În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a  constatat că sunt întrunite
condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe, Ministerul Justiţiei, prin direcţia de
specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională, în condiţiile prevăzute la art.
40, care se aplică în mod corespunzător (art. 67 alin. 6);
Art 40 prevede că examenul de regularitate internaţională are ca scop verificarea
conformităţii cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia cu dispoziţiile tratatelor
internationale aplicabile, inclusiv cu declaraţiile formulate de România în baza dispoziţiilor unor
conventii multilaterale.
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, efectuează, în termen de 3 zile lucrătoare
de la data primirii cererii, examenul de regularitate internaţională spre a constata dacă:
a) între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate pentru extrădare;
b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional aplicabil;
c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri;
d) există una dintre limitele acordării cooperarii judiciare.
De asemenea, în cadrul examenului de regularitate internatională, Ministerul Justiţiei
verifică existenţa reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni, în cazul în care se solicită
extrădarea unui cetăţean român.

12
 În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de specialitate a Ministerului
Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru a se întocmi
şi transmite cererea de extrădare, ministrul justiţiei îl sesizează pe  procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea iniţierii procedurii de
revizuire a  încheierii definitive prin care s-a dispus solicitarea extrădării, informând în ambele
situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei
şi Internelor.
De aceea, prin modificarea adusă Legii nr. 302/2004 în această privinţă, s-a optat pentru
procedura  extraordinară a revizuirii. Este de subliniat că, potrivit art. 67 alin. (8), ministrul
justiţiei nu poate solicita iniţierea procedurii revizuirii pentru alte motive decât cele legate de
concluziile examenului de regularitate  internaţională;
Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea atacată
şi dacă constată că este neîntemeiată, o respinge, menţinând încheierea atacată. Hotărârea
instanţei de revizuire este definitivă şi se comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare
ministrului justiţiei  şi procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie (art. 67 alin. 10). Astfel, în ambele situaţii, hotărârea finală revine instanţei, astfel încât se
elimină orice eventuală critică de neconstituţionalitate care ar fi putut fi adusă vechii proceduri.
Totodată, prin modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca, în cazul în care
constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi transmite cererea de extrădare direcţia
de specialitate a Ministerului Justiţiei să poată solicita instanţei competente să îi transmită, în cel
mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit tratatului internaţional aplicabil. Acest lucru
se întâmpla în practica, dar nu era reglementat expres (art. 67 alin. 7);
Încheierea prin care se constată că sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita extrădarea
se transmite Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate, Serviciul drept
internaţional public şi cooperare judiciară internaţională în materie penală în termenele scurte
prevăzute de lege (art. 66 modificat, art. 67 modificat).

3.2.  Extrădare pasivă (atunci când România este stat solicitat)

  Pentru ca extrădarea pasivă să poată exista trebuie să se îndeplinească anumite condiţii,
de exemplu, doar anumite persoane pot fi supuse extrădării.

13
 Pot fi extrădate din România, în condiţiile legii, la cererea unui stat străin, persoanele
care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt
căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă în statul solicitant (art.
22)
Anumite persoane sunt exceptate de la extrădare şi acest lucru este prevăzut expres în art.
23 alin 1 din legea nr. 302/2004 astfel : nu pot fi extrădaţi din România: cetăţenii români, dacă
nu sunt întrunite condiţiile strict prevăzute în lege; persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil
în România; persoanele străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în
condiţiile şi în limitele stabilite prin convenţii sau prin alte întelegeri internationale; persoanele
străine citate din străinatate în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi în faţa unei autorităţi
judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie internaţională.
Calitatea de cetăţean român sau de refugiat politic în România se apreciază la data
ramânerii definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data
ramânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o
noua hotărâre în cauză (art. 23, alin.2).
Totuşi, dacă sunt întrunite anumite condiţii se pot extrăda şi cetăţeni români, adică aceştia
pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este
parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:
persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de
extrădare; persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant; persoana extrădabilă a comis
fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă
statul solicitant este membru al Uniunii Europene (art. 24, alin. 1).
În anumite situaţii atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale
sau a judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca
suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în
România.
De asemenea, cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi
pe bază de reciprocitate.
În scopul constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute mai sus Ministerul Justiţiei poate
solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant (art. 24).

14
 În lege sunt prevăzute atât motive obligatorii cât şi motive opţionale de refuz al
extrădării.
Motivele obligatorii pentru care extrădarea va fi refuzată sunt:
a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma la 4 noiembrie 1950, sau al
oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu, ratificat de Romania;
b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi sau
pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii politice sau
ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;
c) situaţia persoanei riscă sa se agraveze din unul dintre motivele enunţate la lit. b);
d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare, altele decât
cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea executării unei
pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
e) se referă la o infracţiune de natură politică sau la o infracţiune conexă unei infracţiuni politice;
f) se referă la o infracţiune militară care nu constituie infracţiune de drept comun.
Motivele opţionale pentru care extrădarea va fi refuzată sunt :
a) extrădarea poate fi refuzată atunci când fapta care motivează cererea face obiectul unui proces
penal în curs sau atunci când această fapta poate face obiectul unui proces penal în România.
b) extrădarea unei persoane poate fi refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este
susceptibilă să aibă consecinţe de o gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau
a stării sale de sănătate.

3.2.1. Cererea de extrădare şi actele anexe

Cererea de extrădare, formulată în scris de autoritatea competentă a statului solicitant, se
adresează Ministerului Justiţiei. Dacă cererea se adresează pe cale diplomatică, ea se transmite
neîntârziat Ministerului Justiţiei. O altă cale va putea fi convenită prin înţelegere directă între
statul solicitant şi statul român solicitat.
În sprijinul cererii se vor prezenta:
a) În funcţie de faza procesului penal, originalele sau copiile autentice ale hotărârii de
condamnare definitive, cu menţiunea rămânerii definitive, deciziilor pronunţate ca urmare a
exercitării căilor legale de atac, mandatului de executare a pedepsei închisorii, respectiv

15
originalele sau copiile autentice ale mandatului de arestare preventivă, rechizitorului sau ale altor
acte având putere egală. Autentificarea copiilor acestor acte se face gratuit de instanţa sau
parchetul competent, dupa caz;
b) o expunere a faptelor pentru care se cere extrădarea, data şi locul săvârşirii lor, calificarea lor
juridică şi referirile la dispoziţiile legale care le sunt aplicabile se vor indica în modul cel mai
exact posibil;
c) o copie a dispoziţiilor legale aplicabile sau, dacă aceasta nu este cu putinţă, o declaraţie asupra
dreptului aplicabil, precum şi semnalmentele cele mai precise ale persoanei extrădabile şi orice
alte informaţii de natură să determine identitatea si nationalitatea acesteia;
d) date privind durata pedepsei neexecutate, în cazul cererii de extrădare a unei persoane
condamnate care a executat numai o parte din pedeapsă.

3.2.2. Procedura extrădării pasive

Extrădarea din România se hotaraste de justitie.
Procedura de extrădare pasivă are un caracter urgent şi se desfăsoară si în timpul vacanţei
judecătoreşti.
Rolul Ministerului Justiţiei constă în îndeplinirea atribuţiilor care îi sunt conferite, în
calitate de autoritate centrală, prin lege şi tratatele internationale la care România este parte.
În exercitarea atribuţiilor de autoritate centrală, Ministerul Justitiei, prin direcţia de
specialitate, îndeplineste, cu precădere, următoarele activităţi:
a) primirea cererii de extrădare;
b) examinarea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia din punctul de vedere al
regularităţii internationale;
c) transmiterea cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia procurorului general competent,
în condiţiile prevăzute la art. 42 (deoarece cu excepţia cazurilor de restituire prevăzute la art. 40
alin. (4), cererea de extrădare şi actele anexe se transmit de Ministerul Justiţiei, în cel mult 48 de
ore, procurorului general al parchetului de pe langa curtea de apel în a cărui circumscripţie a fost
localizată persoana extrădabilă sau, în cazul în care nu se cunoaşte locul unde se află persoana,
procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucuresti).

16
d) restituirea motivată a cererii de extrădare şi a actelor anexate acesteia deoarece în cazul în care
constată neindeplinirea condiţiilor de regularitate internatională Ministerul Justiţiei restituie
cererea şi actele anexe, explicând motivele.
e) punerea în executare, în colaborare cu Ministerul Administraţiei şi Internelor, a hotărârii
definitive prin care s-a dispus extrădarea;
f) comunicarea către autoritatea centrală a statului solicitant a soluţiei date cererii de extrădare
sau a cererii de arestare provizorie în vederea extrădării, pronunţată de autoritatea judiciară
competentă.

4. Concluzii
Extrădarea este un act de asistenţă juridică prin care un stat pe teritoriul căruia s-a
refugiat un infractor sau condamnat , care nu este cetăţean al statului solicitat, este predat, la
cererea statului în drept a-l urmări penal, judeca sau supune la executarea condamnării penale.
Ca regulă cetăţenii proprii nu se extrădează. Extrădarea este recunoscută ca instituţie juridică de
Constituţia României în art.19 .
În doctrina de specialitate extrădarea este definită ca fiind ”un act de asistenţă juridică
interstatală în materie penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal
din domeniul suveranităţii juridice a unui stat în domeniul celuilalt stat .”
Rolul principal al extrădării este acela de a asigura fiecărui stat condiţii optime de realizare a
justiţiei, prin represiunea infracţiunilor.
O definiţie exactă a extrădării nu se regăseşte nici în Codul penal şi nici în Constituţie,
astfel încât Legea 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
serveşte numai la stabilirea condiţiilor de reciprocitate şi de procedură.
Extrădarea este o instituţie juridică atât a dreptului intern, cât şi a dreptului internaţional
prin care persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni internaţionale sunt predate statelor
îndreptăţite a le judeca şi condamna ori a le obliga să execute o pedeapsă la care au fost
condamnate.
Extrădarea este un act de cooperare a statelor împotriva infractorilor de un anumit gard de
periculozitate, pentru a împiedica sustragerea acestora de la răspunderea penală, prin refugierea
pe teritoriul altui stat,.

17
 Extrădarea este un act bilateral care presupune un stat solicitant , care cere extrădarea, şi
un stat solicitat , care primeşte cererea de extrădare .
Art.9 din Codul penal prevede ”Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de
convenţie internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii .”
România a ratificat prin Legea 80/1997 Convenţia europeană de extrădare, care constituie
cadrul general privind extrădarea între ţările semnatare.
Fiind o instituţie juridică, extrădarea prezintă şi un pronunţat conţinut politic, întrucât se
realizează pe baza voinţei liber exprimate a statelor, cu respectarea suveranităţii şi independenţei
lor.

Bibliografie

1. Basarab, M., Drept penal. Partea generală, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;

18
2. Boroi, A., Drept penal. Parte generală, Ed. All Back, Bucureşti, 2000;
3. Coman, F., Drept internaţional public, Ed. Silvy, Bucureşti, 1999;
4. Coman, F., Sandu, F., Purdă, N., Dărângă, I., Dicţionar de drept internaţional public, Ed.
MediaTM, Bucureşti, 2002;
5. Creţu, V., Drept International Penal, Ed. "Tempus Romania", Bucuresti, 1996;
6. Moldovan, A. T., colaboratori: Dachin, F., avocat Cioacă G. A., Expulzarea, extrădarea si
readmisia în dreptul internaţional, Ed. All Beck, Bucuresti, 2004;
7. Nistoreanu, G., Boroi, A., Drept penal partea generală, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002;
8. Pantea, V., Infracţiunea politică şi dreptul penal contemporan, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1998
9. Pascu, I., Drept penal. Partea generală (Examinarea instituţiilor fundamentale ale Dreptului
penal, potrivit dispoziţiilor Codului penal în vigoare, cu modificările şi completările ulterioare,
inclusiv cele cuprinse în Legea nr. 278 din 2006);
10. Pivniceru, M. M., Răspunderea penala în dreptul internaţional, Ed. Polirom, Iasi, 1990;
11. Radu, F. R., Cooperarea judiciara internaţională si europeană în materie penală, Ed.
Wolters Kluwer, 2009;
12. Stănoiu, R. M., Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed. Academiei R. S. R.,
Bucureşti, 1975;
13. Stănoiu, R. M., Asistenţa juridică internaţională în materie penală, Ed. Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1977;
14. Tănăsescu, I., Tănăsescu, G., Tratat de drept penal general, Ed. INS, Bucureşti, 1999.
15. Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională, lege modificată şi completată
prin Legea nr. 224/2006 .

19