Sunteți pe pagina 1din 2

Luceafărul:

Luceafărul de Mihai Eminescu este un poem filosofic în care apare tema


romantică a condiției omului de geniu. Poemul Luceafărul are 392 de versuri,
structurate în 98 de catrene, fiind dominat de existența a două planuri: unul
universal-cosmic și altul uman-terestru care se manifestă în cele patru tablouri.
Compoziția poemului este simetrică, în cele patru tablouri manifestându-
se armonios planul terestru și cel cosmic, astfel: tablourile I și IV îmbină
planurile universal-cosmic și cel uman-terestru, tabloul al doilea este dominat
de planul uman-terestru iar al treilea de planul universal-cosmic.
În ceea ce privește ipostazele geniului, în tabloul I, omul superior este
simbolizat de Luceafăr, în al doilea este numai aspirație spirituală pentru
Cătălina, în al treilea este întruchipat de Hyperios iar în ultimul este omul
superior, detașat. Femeia apare în chipul unic al fetei de împărat în tabloul I, în
tabloul II, Cătălina – femeia pământeană care are identitate și nume, în cel de-al
treilea, aspirație pentru Hyperion iar în ultimul, o muritoare oarecare, o
anonimă, un chip de lut.
Tabloul I este o poveste fantastică de dragoste, deoarece se manifestă
între două ființe aparținând unor lumi diferite, cea terestră și cea cosmică, și
tocmai de aceea este și imposibilă. Așadar, planul universal-cosmic de îmbină
armonios cu planul uman-terestru, geniul apare în ipostaza Luceafărului iar fata
de împărat este unică, iar în raport cu Luceafărul, aproape o egală. Poemul are
incipit de basm, căci este cunoscut faptul că Eminescu s-a inspirat din folclorul
romantic. Privindu-l fascinată în fiecare noapte, fata de împărat se
îndrăgostește de Luceafăr. Întâlnirea dintre cei doi are loc în oglindă și prin
intermediul visului. Chemarea fetei este patetică, aproape ca o incantație
magică. Luceafărul se întrupează mai întâi sub forma angelică și o cheamă pe
fată în lumea lui, oferindu-i statutul de stăpână a apelor, însă fata îl refuză.
După trei zile și trei nopți, fata își amintește de Luceafăr care vine de această
dată în chip de demon și îi oferă fetei împărăția cosmosului, dar fata îl refuză și
de această dată. Luceafărul ia hotărârea să facă sacrificiul suprem și să se nască
în chip de muritor pentru a-i fi alături.

Tabloul II este o poveste de dragoste între două ființe aparținând


aceleaiași lumi. Tabloul este dominat de planul uman-terestru, fata are
identitate și nume, Cătălina, iar Luceafărul este doar aspirație pentru ea.
Prezența masculină este reprezentată de Cătălin, viclean copil de casă căruia
Eminescu îi face un portret ironic și scurt. Numele celor doi este perfect
compatibil, la fel ca și statutul lor de muritori.
Tabloul al III-lea, numit și drumul cunoașterii este dominat de planul
universal-cosmic. Luceafărul este Hyperion, iar fata este motivul călătoriei sale
și al sacrificiului. Natura este fascinantă și face referire la nașterea universului.
Călătoria lui Hyperion la Demiurg simbolizează un drum al cunoașterii căci la
capătul lui, Hyperion îi cere tatălui său să-l facă muritor ca să poată cunoaște
viața pământească și iubirea oamenilor simpli. Demiurgul îi refuză lui Hyperion
dorința, căci el este omul de geniu, total superior oamenilor obișnuiți, incapabili
de a avea aspirații înalte. El îi cere fiului săi să privească către pământ din nou,
ca să vadă ce se întâmplă în lumea muritorilor, în lipsa lui: Și pentru cine vrei să
mori? Întoarce-te, te-ndreaptă/ Spre-acel pământ rătăcitor/ Și vezi ce te
așteaptă.
Tabloul IV: Tabloul al patrulea îmbină ca și primul planul universal-
cosmic cu cel uman-terestru. Geniul redevine Luceafăr iar fata își pierde
unicitatea și numele, frumusețea, devenind doar o muritoare, un chip de lut.
Întorcându-se în locul lui de pe cer, Luceafărul privește spre pământ și
vede doi tineri singuri prinși într-un joc al dragostei. Fata rostește și de data asta
o a treia chemare, dar fără niciun pic de farmec și magie. De această dată,
Luceafărul se eliberează de patima iubirii, se detașează și realizează că oamenii
nu fac parte decât dintr-o lume superficială. Fata îl dezgustă, ca și chemarea ei,
căci își dă seama că în locul lui poate fi oricând altul.
Poemul se încheie cu o concluzie despre menirea omului de geniu care
este superior oamenilor simpli, nu poate fi fericit pe pământ dar nici nu poate
ferici pe alții: Trăind în cercul vostru strâmt/ Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea
mea mă simt/ Nemuritor și rece.