O scrisoare pierdută

De I.L.Caragiale

Epoca marilor clasici este perioada caracterizată printr-o efervescență creatoare

fără precedent, fiind ilustrată de Mihai Eminescu, I.L.Caragiale, Ioan Slavici și Ion
Creangă, scriitori ce se impun prin caracterul exponențial și de valoare al operelor
cărora le-au dat viața.
Reprezentată pe scenă în 1884, opera O scrisoare pierdută satirizează aspecte ale
societății contemporane autorului, fiind inspirată din farsa electorală din
1883(lupta pentru putere, în contextul alegerilor pentru Cameră), dar și de viața
de familie(relația dintre Tipătescu și Zoe Trahanache). Ca specie literară, este o
comedie de moravuri, ce provoacă râsul prin prezentarea și satirizarea unor
defecte umane, având un final fericit și intenție moralizatoare.
Fiind o specie dramatică, textul impune regula celor trei unități, de timp, de loc și
de acțiune. Are o așezare în pagină specifică: la începutul operei se află lista cu
personaje și rolul lor în cadrul piesei, iar înaintea fiecărei replici este precizat
numele celui care o rostește. Modul de expunere dominant este dialogul, cu rol în
evoluția acțiunii, în dinamizarea textului și în caracterizarea indirectă a
personajelor. Singurele intervenții ale autorului apar în indicații scenice sau
didascalii, așezate între paranteze, prin care se fac precizări despre decor, gesturi,
mimică, vestimentație și relațiile dintre personaje.
Titlul este un element anticipator, care desemnează instrumentul șantajului
politic, o scrisoare pierdută, aparent neînseamnată, dar care ajunge să producă
mari răsturnări de situație.
Ca în orice creație dramatică, sunt impuse limite ce privesc amploarea timpului și
a spațiului. Acțiunea comediei este plasată în capitala unui județ de munte, la
sfârșitul secolului al XIX-lea, în perioada unei campanii electorale.
În expozițiune sunt prezentați Ștefan Tipătescu, prefectul județului, și Ghiță
Pristanda, polițistul orașului. Neprecizarea numelui orașului conferă aspect de
generalitate evenimentelor.
 Intriga piesei pornește de la o întâmplare banală: pierderea unei scrisori
personale, compromițătoare pentru reprezentanții locali ai partidului aflat la
putere și găsirea ei de către adversarul politic. Conflictul principal se declanșează,
astfel, în momentul în care Cațavencu amenință că va publica scrisoarea și
evoluează pe parcurs. Acesta atinge intensitatea maximă când e anunțat
candidatul Dandanache.
Desfășurarea acțiunii cuprinde întâmplările ce decurg din hotărârea lui
Cațavencu de a folosi documentul compromițător în situția în care nu va fi
susținut la alegeri. De teamă că va fi supusă rușinii, Zoe se străduiește și reușește,
prin diverse mijloace, să obțină promisiunea candidaturii lui Cațavencu.
Sosirea de la București a unei depeșe prin care este propus un nume necunoscut,
Agamemnon Dandanache, constituie punctul culminant. Tensiunea dramatică
este accentuată în timpul ședinței de numire oficială a candidatului. Cațavencu
vrea sa vorbească în public despre scrisoare, dar polițistul Pristanda pune la cale
un scandal menit să anihileze intenția acestuia. În încăierare, Cațavencu pierde
pălăria în căptușala căreia era scrisoarea și devine inofensiv, fiind consolat de Zoe
să organizeze petrecerea în cinstea câștigătorului.
Ca în orice comedie, personajele piesei reprezintă tipologii umane. Modalitatea
principală de construcție a acestora o constituie comicul, care reprezintă
contrastul dintre aparență și esență: comicul de situație, de intenție, de caracter,
de nume, de limbaj. Comicul de situație rezultă prin pierderea și găsirea repetată
a scrisorii, prezența triunghiului conjugal, situația inițială și finală în care se află
Cațavencu, numărătoarea steagurilor, etc. Comicul de intenție vizează caracterul
moralizator al textului, autorul satirizând prin personajele sale moravurile
societății românești contemporane. Comicul de nume reprezintă modalitatea de a
reflecta o trăsătură a personalității unui erou prin numele ales. Numele de Zaharia
Trahanache provine de la zahariseală adică ramolisment, iar trahanaua vine de la
cocă moale, care sugerează caracterul influențabil al acestuia. Numele de Ghiță
Pristanda vine de la jocul moldovenesc, în care dansatorii urmează comenzile
conducătorului de joc, fapt ce simbolizează servilismul acestuia. Numele lui Nae
Cațavencu, provine de la cațaveică, haină cu două fețe sau căță, mahalagioaică.
Lumea caragială se dezvăluie în mecanismele ei repetitive și goale, gălăgioase,
dar fără conținut.