CURS 2

2. ENERGIA SOLARĂ

2.1. Radiaţia solară.

În urma reacţiilor termonucleare de transformare a hidrogenului în heliu,
care au loc în Soare, la o temperatură de cca 20 000 000 oC, se degajă în mod
continuu în spaţiul cosmic, un flux de energie radiantă de cca 8,8x1025 cal/s
(1cal=4,184 J). Studiul spectrului continuu al fotosferei (strat superior al
Soarelui, sursa celor mai multe radiaţii solare), a permis evaluarea temperaturii
straturilor superioare ale Soarelui la cca 5762 K. Se poate deci considera că
radiaţia Soarelui este echivalentă cu aceea a unui corp negru aflat la această
temperatură. Cantitatea de energie care provine de la Soare şi cade în unitatea
de timp pe o suprafaţă unitară, dispusă perpendicular pe razele solare, la limita
exterioară a atmosferei terestre (stratosfera), numită şi constanta solară Eo, este
aproximativ 1350 W/m2. Fluxul de energie radiantă care ajunge în continuare pe
Pământ este diminuat, prin parcurgerea a (7-17) km prin troposferă, la valoarea
de ~ 900 W/m2 .
Atmosfera modifică intensitatea, distribuţia spectrală şi spaţială a radiaţiei
solare prin două mecanisme:
 absorbţia;
 difuzia.
 CURS 2
Radiaţia absorbită este în general transformată în căldură (căldura aerului,
căldura apei, căldura latentă de evaporare a apei din mări şi oceane), iar radiaţia
difuză este retransmisă în toate direcţiile în atmosferă.
Radiaţia solară globală ajunsă la suprafaţa Pământului este formată din:
 radiaţie directă (radiaţia solară care ajunge direct la suprafaţa Pământului fără
a fi reflectată);
 radiaţie difuză (radiaţia solară care este dispersată în straturile atmosferei).
Variaţia radiaţiei solare la nivelul suprafeţei Pământului depinde de
următorii parametri:
• unghiul de incidenţă al radiaţiei solare (măsurat faţă de planul orizontal);
• unghiul de înclinare a axei Pământului;
• distanţa Pământ - Soare;
• latitudinea geografică;
• factorii meteorologici: transparenţa atmosferei, nebulozitatea, tipul formaţiunilor
noroase, grosimea şi poziţia lor, cel mai mare impact revenind nebulozităţii şi
felului norilor (reduc chiar cu 90% cantitatea de radiaţii solare ce ajung la
suprafaţa Pământului).
 CURS 2
În calculele de dimensionare ale instalaţiilor solare se cere cunoaşterea
valorilor radiaţiei globale (directă+difuză) primită de o suprafaţă orizontală
sau sub un unghi oarecare de incidenţă (în decurs de o zi, o lună, un
anotimp), precum şi distribuţia densităţii radiaţiei solare, durata de strălucire a
Soarelui, numărul mediu al zilelor cu cer senin, parametri aerului exterior
(temperatură, umiditate, presiune barometrică), intensitatea şi frecvenţa
vântului, precipitaţiile atmosferice.

2.2. Posibilităţi de conversie a energiei solare în alte

forme de energie
Energia solară poate fi transformată în alte forme de energie: mecanică,
termică, chimică sau electrică. Forma, tipul şi mărimea instalaţiilor de
conversie a energiei solare depind de energia nou creată şi pot fi executate
în variante constructive simple sau complexe, obţinându-se performanţe
corespunzătoare tehnologiilor folosite.
Există patru moduri de conversie a energiei radiante solare:
 CURS 2

 conversia fotomecanică → presupune producerea energiei cinetice;

momentan are numai aplicaţii spaţiale (vela solară);
 conversia fototermică → joacă un rol deosebit pentru planeta noastră şi a
contribuit inclusiv la apariţia şi dezvoltarea vieţii pe Pământ; are aplicaţii
tehnice legate de generarea căldurii, motiv pentru care prezintă interes,
ţinând cont de specializarea “Instalaţii pentru Construcţii”;
 conversia fotochimică → are ca rezultat obţinerea energiei chimice;
 conversia fotoelectrică → are ca rezultat obţinerea energiei electrice.

Calitatea conversiei energiei solare într-o formă utilă de energie se

apreciază după eficienţa conversiei, adică după fracţiunea din energia
radiantă solară transformată în altă formă de energie, după preţul de cost al
dispozitivelor de conversie şi fiabilitatea acestora.
 CURS 2
2.3. Conversia energiei solare în energie electrică

Obţinerea energiei electrice din energie solară se poate face în mai

multe moduri. Există posibilitatea clasică de obţinere a acesteia având ca
etapă intermediară generarea căldurii, dar există şi posibilitatea conversiei
directe a radiaţiei solare în energie electrică prin efect fotovoltaic, cu ajutorul
celulelor, respectiv a bateriilor solare.

a) Conversia foto-termo-electrică
O variantă de producere a energiei
electrice este aceea care realizează
conversia energiei solare, prin
intermediul unui ciclu termodinamic
cunoscut (de exemplu Rankine).
În figura alăturată s-a redat schema
unei centrale foto-termo-electrice,
care realizează puteri electrice de
ordinul MW-aţilor.
 CURS 2

În schema prezentată, radiaţia

solară este captată de un câmp de
heliostate (captatoare) care încălzeşte
fluidul primar (amestec eutectic de
săruri topite) până la o temperatură de
cca 350oC. Fluiul primar trece apoi
printr-un schimbător de căldură –
vaporizator, care în urma contactului
Primele centrale de acest
indirect cu fluidul de lucru, este
tip au fost realizate prin anii ’80
transformat în abur. În continuare,
(proiectele Bertin, Thek, Them,
acesta se destinde în turbină,
etc.). Randamentul unei astfel
dezvoltând o putere semnificativă şi
de centrale era de 18%,
condensându-se.
comparabil cu cel al unei
Pentru obţinerea unor randamente
centrale clasice, care era de
de conversie satisfăcătoare, se
ordinul 30 – 35%. Desigur, pe
realizează apoi, răcirea fluidului de lucru
măsura evoluţiei tehnologice,
prin intermediul unui condensator. Se
aceste performanţe s-au
poate prevedea în acest sens, în
îmbunătăţit.
circuitul de răcire al fluidului de lucru un
turn de răcire.
 CURS 2
Anterior proiectării unei centrale de acest tip se face o analiză tehnico-
economică pertinentă privind oportunitatea utilizării şi amplasării acesteia. Se
preferă, ca şi locaţii, zonele aride şi nepopulate din proximitatea deşerturilor sau
a platformelor din masivele muntoase cu expunere corespunzătoare.

b) Conversia fotoelectrica
Conversia directă a energiei solare în energie electrică bazată pe efectul
voltaic se realizează în celule solare. Chiar dacă efectul voltaic a fost descoperit
de Becquerel în 1839, primul dispozitiv pentru conversia energiei solare în
energie electrică, la randamente acceptabile, este de dată relativ recentă (1954).
Prin anii ’80 a devenit un sistem accesibil şi utilizat pentru producerea energiei
electrice. Această conversie constituie o modalitate atractivă de utilizare a
potenţialului solar, datorită unor avantaje, dintre care amintim:
 nelimitarea de către ciclul termodinamic (Carnot) a valorilor ridicate ale
puterii specifice produse pe unitate de masă şi arie;
 siguranţă în funcţionare;
 întreţinere facilă.
 CURS 2
Ca şi dezavantaje ale utilizării lor ar fi costul destul de ridicat şi dificultatea de
a stoca mari cantităţi de energie.
Celulele solare pot fi clasificate după natura materialului din care sunt
alcătuite:
 cu semiconductoare monocristaline, ca de exemplu cele pe baza de siliciu
(Si) şi arseniura de galiu (GaAs);
 cu straturi subţiri policristaline sau amorfe, ca de exemlu sulfura de cadmiu
policristalin (CdS), cele cu Si amorf hidrogenat, telura de cadmiu (CdTe), etc.
O celulă solară comună
generează o putere electrică de cca
0.8 – 2W, în funcţie de intensitatea
luminoasă şi de modul de incidenţă
a razelor solare.
Pentru a obţine sisteme de
conversie de putere ridicată, este
necesară conectarea în serie şi/sau
paralel a mai multor celule solare,
realizându-se baterii solare sau a)Desen de ansamblu b) Detaliu
module de celule solare sub formă
Panou fotovoltaic
de panou (vezi Fig.).
 CURS 2

De asemeni, prin utilizarea unor

tehnologii adecvate, se obţine o
creştere a randamentului, ca de
exemplu prin imprimarea sub formă de
grilaj şi a unor acoperiri antireflectante
(pelicule de oxid de siliciu).
Energia electrica produsă prin
intermediul celulelor solare, înainte de
a fi conectată la sistemul de
alimentare, de regulă de joasă
tensiune, trebuie convertită din
forma de curent continuu în curent
alternativ după schema prezentată în
Fig. alăturată.

Schema de principiu a unui generator fotovoltaic

 CURS 2
2.4. Conversia energiei solare în energie termică
2.4.1. Captarea energiei solare
Captarea energiei solare se realizează prin intermediul captatorului solar.
Acesta reprezintă elementul esenţial al unei instalaţii care transformă energia
radiantă solară într-o altă formă utilă de energie. Frecvent se utilizează termenul
de captator solar pentru a desemna un convertor heliotermic, care are ca scop
principal conversia energiei solare în căldură. De aceea, în continuare, se va
folosi termenul în această accepţiune.
Există două categorii de captatoare solare:
• fără concentrarea radiaţiei solare → la care aria suprafeţei ce absoarbe o
anumită cantitate de radiaţii solare este identică cu aria suprafeţei care
interceptează acea cantitate de radiaţii solare;
• cu concentrarea radiaţiei → utilizează sisteme optice bazate pe reflexie şi
refracţie pentru a mări densitatea fluxului de radiaţie care cade pe suprafaţa de
captare a receptorului; astfel de la densităţi ale fluxului de radiaţie pe suprafeţele
absorbante ale receptorului de (1,5–2) kW/m2 se poate ajunge la valori de
ordinul 10 000 kW/m2 prin interpunerea între receptor şi Soare a unui
concentrator de radiaţii. Din punct de vedere geometric, aceştia au forma unor
suprafeţe sferice, cilindro-parabolice, paraboloizi de revoluţie, etc.
 CURS 2

După forma suprafeţei absorbante, captatoarele solare fără concentrarea

radiaţiei pot fi:
 plane;
 cilindrice;
 semicilindrice.

În cele ce urmează se va face o prezentare a captatoarelor plane (din prima

categorie) care au următoarele avantaje:

- utilizează atât radiaţia solară directă cât şi cea difuză;

- nu necesită orientare precisă spre Soare;
- au construcţie simplă, deci costuri mai reduse;
- implică o întreţinere simplă.

Domeniul de aplicare al acestor captatoare este cel al temperaturilor joase

(<100oC) şi anume: instalaţii de preparare a apei calde menajere, respectiv
instalaţii de încălzire, climatizare şi uscare.
 CURS 2
 Elemente componente ale (1) placă absorbantă → tablă metalică pe
captatorului plan : care sunt prinse tuburile care alcătuiesc
circuitul fluidului purtător de căldură; e
acoperită cu filme subţiri de vopsele de
culoare neagră, în vederea creşterii factorului
de absorbţie (~90%) şi a scăderii factorului de
emisivitate.
(2) suprafaţă vitrată → se compune din unul
sau mai multe rânduri de plăci de sticlă în
grosime de (3-4) mm; uzual se folosesc două
rânduri: una de sticlă securit, iar a doua din
folie de material plastic.
Suprafaţa vitrată permite trecerea spre placa absorbantă a radiaţiei solare cu
lungime de unda λ= (0,3...0,8) μ şi opreşte traversarea în sens invers a radiaţiei
infraroşii emise de suprafaţa absorbantă.
(3)circuitul fluidului purtător de căldură, alcătuit după cum urmează: pentru
apă – ţevi de forme şi mărimi diferite, pentru etilglicol şi aer – canale de tablă.
(4) izolaţie termică → materiale cu conductivităţi termice scăzute (vată sticlată,
polistiren), utilizate pentru micşorarea pierderilor de căldură a captatorului.
(5) carcasă → îmbracă elementele componente ale captatoarelor, realizată din
tablă de oţel zincat, tablă de aluminiu, tablă de oţel vopsită.
 CURS 2
Observaţie:
Pentru îmbunătăţirea eficienţei unui captator plan, se poate recurge
la înlocuirea suprafeţei plane a plăcii absorbante cu o suprafaţă cilindrică
(vezi Fig. )sau semicilindrică. Ambele tuburi se execută din acelaşi
material (sticla sau material plastic). De asemeni, pentru creşterea
eficienţei captatorului se poate recurge la vidarea spaţiului dintre cele
două tuburi. Aceste captatoare realizează concentrarea parţială a
radiaţiei. Montarea unui astfel de captator se face astfel încât, axa lui să
fie perpendiculară pe direcţia razelor solare pentru utilizarea integrală a
radiaţiei solare.

Concentrarea parţială a radiaţiei solare.

1- suprafaţă absorbantă; 2 - suprafaţă vitrată;
3 - fluid purtător de căldură
 CURS 2
 Randamentul captatoarelor solare fără concentrarea radiaţiei solare

Performanţa captatoarelor solare plane este dată de bilanţul energetic global:

 CURS 2

Din relaţiile anterioare rezultă:

respectiv exprimat în cuvinte, căldura utilă reprezintă cota parte din energia
solară pătrunsă prin zona vitrată la suprafaţa absorbantă din care se scad
pierderile de căldură ale captatorului.
A doua formă a ecuaţiei funcţionale a captatorului (qu) pe care o găsim în
literatura de specialitate este:

în care:
F – factor de eficienţă al captatorului şi caracterizează calitatea transferului de
căldură între placa absorbantă şi fluid; reprezintă raportul dintre căldura reală utilă
transferată fluidului purtător de căldură şi căldura primită de o placă absorbantă
considerată izotermă, la temperatura medie tm (ideal, F=1).
 CURS 2
A treia formă a ecuaţiei funcţionale a captatorului este:

în care:
FT – factor de transport al căldurii sau coeficient de eficienţă globală a unui captator
plan; reprezintă raportul dintre căldura reală utilă transferată fluidului purtător de
căldură şi căldura primită de suprafaţa absorbantă considerată la o temperatură egală
cu temperatura de intrare a fluidului în captator tr.

Principala măsură a performanţei unui captator este randamentul

captatorului, definit ca raport între energia utilă obţinută şi energia solară incidentă pe
suprafaţa captatorului (S).

 Randamentul pe un interval de timp (zilnic, lunar, trimestrial, anual) este definit

prin relaţia:
 CURS 2
 Randamentul instantaneu (la un moment dat) este definit prin relaţiile:

Variaţia randamentului în funcţie de diferenţa de temperatură

Conform ultimei relaţii se observă că dacă se doreşte obţinerea unui fluid

cu temperatură scăzută captatorul va funcţiona cu randament ridicat şi când se
doreşte un fluid cu temperatură ridicată, captatorul va funcţiona cu randament
scăzut.
 CURS 2

2.4.2. Acumularea energiei solare.

Problema stocării energiei trebuie analizată privind instalaţia

termoenergetica ca un sistem compus din următoarele elemente:

captator solar;
unitate de stocare a energiei termice;
conducte de distribuţie şi transport a energiei termice la consumator;
elemente de automatizare, dispozitive de siguranţă şi control;
eventual, sursă auxiliară de energie.

Deoarece, energia solară la nivelul scoarţei terestre are un caracter

variabil, instalaţiile care functionează pe baza acestei energii, trebuie să
beneficieze de posibilitatea stocării (acumulării) acesteia. Stocarea se poate
face în diverse moduri, de exemplu, sub formă de:
• căldură sensibilă a unui mediu solid (pat de pietre) sau lichid (apă);
• căldură latentă la schimbarea de faza a unor sisteme chimice;
• energie chimică a produselor rezultate dintr-o reacţie chimică reversibilă.