31

Organele hematolimfopoetice

Elementele figurate sanguine au durată limitată şi relativ scurtă de viaţă. După

ce degenerează sunt înlocuite de elemente figurate produse în organele
hematolimfopoetice pe tot parcursul vieţii. Din punct de vedere al morfodiferenţierii,
organele hematolimfopoetice sunt de două tipuri: primare şi secundare. Organele primare
sunt timusul şi măduva hematogenă, dezvoltarea lor fiind esenţială pentru diferenţierea
celorlalte organe care aparţin acestui sistem. Organele secundare sunt reprezentate de
limfonoduli, splină şi ţesutul limfoid asociat mucoaselor (care include şi amigdalele).
Organele hematolimfopoetice au două componente principale: ţesut de susţinere
(capsulă, trabeculi şi stromă) şi parenchim. Parenchimul are la rîndul său două varietăţi:
ţesut mieloid care în viaţa postnatală se găseşte numai în măduva osoasă hematogenă şi
ţesut limfoid, care apare în timus, limfonoduli, splină, amigdale şi lamina propria a
organelor tubulare digestive şi respiratorii. Timusul şi limfonodulii au parenchimul
organizat într-o porţiune periferică, intens colorată denumită corticală şi o zonă centrală,
mai palidă, denumită medulară.

Măduva hematogenă
Măduva hematogenă este singurul organ hematopoetic care în viaţa postnatală
produce toate elementele figurate sanguine. La nou-născut şi copil măduva hematogenă
este localizată în cavităţile tuturor oaselor, iar la adult este prezentă în epifizele oaselor
lungi, în cavităţile oaselor late şi scurte. Odată cu înaintarea în vîrstă măduva hematogenă
din cavităţile diafizare devine galbenă, prin încărcarea cu lipide a celulelor reticulare ale
stromei. Masa totală a măduvei osoase este cuprinsă între 1.600 şi 3.700 g, din care
aproximativ 50% constă din ţesut inactiv hematopoetic. Transformarea adipoasă a
măduvei hematogene este reversibilă în anumite condiţii. La vîrstnici, măduva
hematogenă este restrînsă la cîteva focare, aspect care în plan clinic se manifestă ca
anemie senilă.
Corelaţie clinică. La vîrstnici măduva osoasă devine cenuşie, fibroasă şi este
ireversibilă din punct de vedere hematopoetic. Sub influenţa unor factori toxici, infecţioşi
(bacilul Koch) sau tumorali (metastaze în cadrul unor tumori maligne) măduva
hematogenă devine gelatinoasă.
Dezvoltare embriologică. Cavităţile osoase se formează prin eroziunea osului sau
a cartilajului calcificat de către vasele sanguine şi celulele periostului. Prima cavitate
medulară osoasă apare în claviculă la embrionul de două luni. După formarea cavităţilor
medulare, ţesutul conjunctiv este colonizat cu celule stem hematopoetice circulante.
Acestea generează celule ale seriei roşii în lunile a 3-a şi a 4-a, iar după luna a 6-a
măduva osoasă devine principalul organ hematopoetic. De la naştere pînă la 4 ani
măduva osoasă este roşie hematogenă, după care începe procesul de transformare
adipoasă parţială.
Organizare generală. Măduva hematogenă este formată din sistem de susţinere şi
parenchim. La rîndul său, sistemul de susţinere are următoarele componente: capsulă,
trabeculi şi stromă.
 32

Capsula este reprezentată de endost, un strat subţire de ţesut conjunctiv care

delimitează cavităţile osoase. Endostul este format din celule endosteale, care joacă şi rol
osteoprogenitor, fibre subţiri de colagen, vase sanguine şi fibre nervoase. Celulele
endosteale sunt conectate prin prelungiri citoplasmatice fine la celulele reticulare ale
stromei. Pe versantul extern endostul este dublat de ţesutul osos. Ţesutul osos trimite spre
cavităţi trabeculi de grosime şi lungime variabilă, acoperiţi şi ei de endost, care poartă
numele de spiculi. Spiculii nu delimitează lobi în parenchimul măduvei hematogene.
Stroma este formată din ţesut reticular cu celule reticulare şi un număr relativ
redus de fibre de reticulină. Fibrele de reticulină sunt concentrate numai în jurul vaselor
sanguine mai mari şi în vecinătatea endostului. Componentele stromei formează o reţea
tridimensională care are rolul de suport pentru elementele parenchimului. Pe lîngă funcţia
de susţinere, celulele reticulare au capacitatea de a sintetiza o serie de substanţe care intră
în constituţia substanţei fundamentale şi participă la maturarea elementelor figurate
sanguine (colagen de tip I, III, laminină, fibronectină, hemonectină, factori de creştere şi
molecule de adeziune). O subpopulaţie de celule reticulare are proprietăţi fagocitare,
endocitînd resturi celulare rezultate în urma procesului de diferenţiere. Substanţa
fundamentală a stromei este bogată în proteoglicani care leagă factorii de creştere şi
modulează procesul hematopoezei. În stromă se observă ocazional fibroblaste, mastocite
şi numeroase macrofage. Macrofagele au dimensiuni medii sau mari şi în citoplasma
bogată pot conţine granule azurofile, vacuole şi incluzii fagocitate. Cele mai frecvente
incluzii conţin hemosiderină şi pe preparatele colorate cu metode uzuale au culoare
galben-brună. Ultrastructural, prezintă numeroase procese citoplasmatice lungi, care se
extind printre celulele hematopoetice sau pot ajunge în lumenul sinusoidal.
În stroma măduvei galbene predomină celulele adipoase, care sunt mari, de tip
unilocular. În jurul lor se găsesc rare fibre conjunctive şi vin în contact direct cu canalele
vasculare, macrofagele şi celulele progenitoare sanguine.
Parenchimul este reprezentat de ţesutul mieloid, format din totalitatea
precursorilor elementelor figurate. În condiţii normale, predomină celulele din seriile
granulocitară, eritrocitară şi trombocitară, iar limfocitele şi plasmocitele sunt mai rare.
Heterogenitatea celulelor parenchimului conferă secţiunilor de măduvă hematogenă
aspectul polimorf şi policrom. Deşi aparent sunt dispuse dezordonat, se poate observa
localizarea preferenţială a celulelor din anumite serii. Celulele din seria eritrocitară
formează adesea insule în jurul sinusoidelor din zona centrală a măduvei. Elementele din
seria granulocitară sunt dispuse difuz în toată măduva, iar cele din seria trombocitară sunt
localizate preferenţial la periferia parenchimului. Markerul celular al măduvei
hematogene este megakariocitul (celula de origine a plachetelor sanguine), celulă de
dimensiuni mari, care în condiţii normale se observă doar în acest organ.
Măduva inactivă din punct de vedere hematopoetic este caracterizată de
predominanţa adipocitelor. Măduva galbenă este reversibilă hematogen în condiţii
patologice (e.g. fracturi), prin extensia ţesutului hematopoetic în cel adipos sau/şi
repopularea acestuia cu celule stem circulante.
Ţesutul limfoid este prezent în măduva hematogenă sub formă de foliculi (rar) şi
agregate mici. Aproximativ 20% dintre foliculi au contur neregulat, nu prezintă centru
germinativ şi pot conţine cîteva adipocite şi granulocite eozinofile. Restul prezintă
structura tipică a foliculului limfoid, dar numai 5% au centru germinativ bine dezvoltat.
 33

În ariile cu ţesut limfoid reţeaua de fibre reticulinice este mai bine dezvoltată decît în
restul măduvei.
Corelaţie clinică. Celulele ţesutului mieloid se găsesc într-un echilibru constant.
Identificarea tipului celular şi a proporţiei dintre diferitele celule se realizează pe frotiuri
efectuate prin puncţie sternală sau din creasta iliacă şi poartă numele de medulogramă.
În condiţii patologice, profilul medulogramei se modifică şi astfel investigaţia devine
utilă pentru diagnostic, terapie şi eficienţa acesteia.
Vascularizaţie şi inervaţie
Vascularizaţia este asigurată de arterele nutritive ale osului din care se formează
arteriole care traversează endostul şi dau naştere la capilare tipice în zona periferică şi la
sinusoide cu lumen larg în zona centrală. Sinusoidele au perete subţire, membrană bazală
şi strat discontinuu de celule adventiciale. Sinusoidele formează un sistem mecanic
închis, iar celulele sanguine nou formate trebuie să traverseze peretele pentru a ajunge în
sîngele circulant. Din capilare se formează venule care pătrund în endost şi apoi în os.
Măduva hematogenă nu are vase limfatice.
Inervaţia este reprezentată de fibre nervoase care însoţesc vasele sanguine şi au
rol vasomotor. Ocazional se observă terminaţii nervoase cu rol chemoreceptor.
Histofiziologie. Măduva hematogenă îndeplineşte mai multe funcţii, dintre care
cele mai importante sunt: hematopoetică, hemoclazică, de apărare şi metabolică.
q Funcţia hematopoetică este cea mai importantă, trecînd prin fazele de
proliferare, diferenţiere şi citodiabază. În viaţa postnatală în măduva hematogenă sunt
produse toate elementele figurate sanguine. Reglarea hematopoezei se realizează prin
intermediul eritropoetinei, trombopoetinei, a factorilor de creştere şi a factorului
stimulator al coloniilor.
q Funcţia hemoclazică se manifestă în special ca eritroclazie, prin înglobarea şi
degradarea de către macrofage a nucleilor eliminaţi în timpul maturării de către
eritroblastele acidofile şi a resturilor de megakariocite netrombocitogene. Acizii nucleici
şi celelalte proteine sunt reutilizate pentru formarea de noi elemente.
q Funcţia de apărare, realizată prin macrofage, limfocite şi plasmocite.
Corelaţie clinică. Funcţia de apărare a măduvei hematogene este mai puţin
evidentă decît în alte organe, deşi conţine toate celulele implicate în realizarea unui
răspuns imun local. Multe dintre ele sunt însă imature funcţional. Din acest motiv,
afecţiunile infecţioase ale măduvei şi osului cunoscute sub numele de osteomielite au
caracter trenant şi se tratează cu dificultate.
q Funcţia metabolică se îndeplineşte prin implicaţiile măduvei hematogene în
metabolismul nucleoproteinelor, fierului (sinteza hemoglobinei), lipidelor, cobaltului şi
cuprului.
q Interrelaţia măduvă-os este determinată de prezenţa măduvei în cavităţile
osoase. Hiperplazia celulelor medulare induce rarefierea matricei osoase (osteoporoza), şi
invers, hipertrofia ţesutului osos induce atrofia sau dispariţia ţesutului mieloid.

Ţesutul limfoid
Ţesutul limfoid este format din concentrări de limfocite, celule prezentatoare de
antigen, plasmocite şi macrofage. În condiţii normale se găseşte în toate organele
limfopoetice şi în mucoasa organelor tubulare digestive şi respiratorii. Se prezintă sub trei
forme de organizare: foliculi limfoizi, cordoane limfoide şi infiltrate limfoide difuze.
 34

Foliculul limfoid prezintă două aspecte, dependente de momentul funcţional:

primar sau inactiv şi secundar sau activ. Cele două forme funcţionale sunt caracterizate
de formă rotundă sau ovalară, delimitare netă faţă de ţesuturile din jur şi densitate mare
de limfocite.
Foliculul limfoid primar sau inactiv are dimensiuni mici, se observă în special în
perioada fetală şi este format din limfocite imature şi celule reticulare. Are formă
rotundă, este intens colorat şi omogen. La 48 de ore după stimularea antigenică, foliculul
primar devine secundar sau activ imunologic.
Foliculul limfoid secundar sau activ se găseşte în limfonoduli, splină, amigdale,
rar în măduva hematogenă şi excepţional în timus. Are dimensiuni mai mari decît cel
primar şi prezintă o zonă centrală denumită centru germinativ, palid colorată. Centrul
germinativ este format din celule limfoide tinere cu numeroase diviziuni, celule
prezentatoare de antigen, macrofage cu corpi de incluzie şi celule stromale. Zona
periferică (zona „mantalei”) este formată în special din limfocite mature, iar mitozele de
la acest nivel sunt rare. Este zona în care limfocitele mature trec în circulaţie. Foliculii
secundari apar în organism după ce acesta vine în contact cu antigenii din mediul
înconjurător. Sunt numeroşi şi au dimensiuni mari atunci cînd stimulul antigenic este
puternic sau acţionează prelungit. Marea majoritate a limfocitelor de la nivelul foliculului
limfoid sunt de tip B.
Celulele limfoide. Limfocitele din zona mantalei sunt mici, au nucleul uşor
neregulat, intens colorat şi citoplasmă redusă cantitativ. Sunt limfocite de tip B, pozitive
pentru CD20, care exprimă pe suprafaţă IgM şi IgD. În centrul germinativ se găsesc
următoarele tipuri de celule limfoide:
q Celule mari neclivate (fără incizuri ale nucleului), care se numesc
centroblaste. Centroblastele au nucleu rotund, veziculos, cu 1-3 nucleoli mici
situaţi periferic. Citoplasma este bazofilă, redusă cantitativ. Centroblastele
sunt celule cu mare potenţial proliferativ şi prezintă numeroase mitoze.
q Celule mari şi mici clivate sau centrocite, care au nucleu cu contur neregulat
cu incizuri mici sau angulaţii, cu cromatină fin granulară, nucleol marginal şi
citoplasmă redusă. Provin din centroblaste prin maturare.
q Celule mici neclivate, care reprezintă limfoblaste, sunt mai rare decît alte
tipuri celulare, au dimensiuni medii, citoplasmă redusă, dar intens bazofilă.
q Alte tipuri de celule care pot fi observate rar în centrul germinativ sunt
plasmocitele şi limfocitele T.
Macrofagele cu corpi de incluzie au dimensiuni medii, citoplasma este abundentă
şi conţine material fagocitat (detritusuri celulare, corpi apoptotici).
Celulele prezentatoare de antigen din foliculul limfoid se numesc dendritice
foliculare. Au corpul celular localizat în centrul germinativ, iar citoplasma trimite
numeroase prelungiri subţiri şi ramificate care ajung pînă în zona periferică. În acest fel
celulele dendritice foliculare formează o reţea densă în întregul folicul. Sunt celule non-
limfoide care au capacitatea de a îngloba antigeni şi de a-i păstra în formă imunogenă
pentru perioade îndelungate de timp. Pe preparatele histologice colorate cu metode uzuale
se diferenţiază cu dificultate de alte celule, deoarece au citoplasmă palidă, cu puţine
organite. Prezenţa lor poate fi suspectată pe baza caracterului binucleat, nucleii fiind
eucromatici cu nucleol distinct. Citoplasma şi prelungirile sale se identifică doar
imunohistochimic (CD1a, CD21, CD40). Au rolul de a asigura supravieţuirea,
 35

proliferarea şi maturarea limfocitelor de tip B. Prin retenţia prelungită a antigenilor

participă la diferenţierea limfocitelor B de memorie.
Celulele interdigitate sunt tot celule prezentatoare de antigen, dar localizate în
ariile bogate în limfocite T. Au dimensiuni mari, cu nucleu care prezintă numeroase
incizuri şi fante profunde. Cromatina este fin granulară şi nucleolii au dimensiuni mici.
Citoplasma este abundentă, dar palid colorată, cu limite neclare pe preparatele colorate cu
metode uzuale. Ultrastructural în citoplasmă prezintă incluziuni tubuloveziculare,
similare granulelor Birbeck din celulele Langerhans. Prezintă numeroase prelungiri care
se insinuează printre limfocitele învecinate. Aceste celule exprimă CD1a şi sunt implicate
în maturarea limfocitelor T şi inducţia toleranţei la antigenii proprii.
Cordoanele limfoide sunt aglomerări de ţesut limfoid dispus perivascular şi sunt
formate din limfocite mature (predominant de tip T). Cordoanele reprezintă zone de
eliberare a limfocitelor diferenţiate în circulaţie şi în forma lor tipică se găsesc în zona
medulară a limfonodulilor şi în pulpa albă a splinei.
Infiltratele limfoide difuze sunt aglomerări aparent neorganizate de limfocite
mature, dintre care unele se transformă în plasmocite. Infiltratele limfoide difuze se
găsesc în timus, la nivelul zonei cortico-medulare a limfonodulului, în spaţiile
interfoliculare şi în ţesutul limfoid asociat mucoaselor. În condiţii normale sunt formate
din proporţii aproximativ egale de limfocite B şi T.

Timusul
Timusul este organ limfopoetic primar, care îndeplineşte numeroase funcţii,
esenţiale pentru diferenţierea şi întreţinerea răspunsului imun al organismului.
Dezvoltare embriologică. Timusul derivă din cea de a 3-a şi în mai mică măsura a
4-a pungă brahială, care conţin elemente din toate cele trei foiţe embrionare. În cea de a
6-a săptămînă de gestaţie din endodermul celei de a 3-a pungi brahiale se formează
bilateral cîte o saculaţie care se detaşează de perete şi formează primordiul timic. În
aceeaşi perioadă componentele ectodermice de la acelaşi nivel înconjură primordiul.
Primordiul timic migrează medial şi caudal împreună cu glandele paratiroide inferioare.
Cele două primordii fuzionează pe linia mijlocie în săptămîna a 8-a, dînd naştere
timusului localizat în mediastinul antero-superior.
După fuziune, celulele epiteliale de origine endodermică devin stelate şi formează
o reţea. Celulele mezenchimale din jur se condensează dînd naştere capsulei, din care se
desprind trabeculi ce conferă timusului lobulaţia caracteristică. Începînd din cea de a 10-a
săptămînă de gestaţie, celule limfoide de dimensiuni mici cu originea în ficatul fetal şi
măduva hematogenă populează timusul al cărui parenchim se diferenţiază în corticală şi
medulară pentru fiecare lobul. După acest eveniment limfocitele timice proliferează şi se
maturează local. Timusul creşte în dimensiuni pînă la pubertate, după care involuează.
Corelaţie clinică. Anomaliile de dezvoltare ale timusului au repercursiuni severe
asupra diferenţierii ulterioare a întregului sistem imun al organismului. În sindroamele
DiGeorge şi Nezelof, caracterizate de prezenţa timusului vestigial, se constată
imunodeficienţă şi deficite funcţionale ale limfocitelor T. În consecinţă, la copii cu aceste
afecţiuni apar infecţii severe, adesea incompatibile cu viaţa.
Repere anatomice. Timusul matur este un organ încapsulat, localizat în
mediastinul antero-superior. Este format din doi lobi conectaţi pe linia mediană prin ţesut
conjunctiv lax şi parenchim timic. Baza organului este localizată în vecinătatea
 36

pericardului şi a vaselor mari, iar prelungirile superioare se extind în porţiunea inferioară

a gîtului, în imediata vecinătate a traheei. Timusul are greutatea medie de 20 g, cu
excepţia pubertăţii, cînd atinge 35-50 g. În timpul involuţiei se reduce în volum,
parenchimul fiind parţial înlocuit cu ţesut adipos.
Vascularizaţia sanguină provine din arterele mamare interne, tiroidiene şi ramuri
din arterele pericardiofrenice. Ramurile arteriale trec prin trabeculi pînă la joncţiunea
cortico-medulară, unde formează capilare pentru corticală şi medulară. Capilarele
fuzionează în medulară unde formează venulele postcapilare. Venele interlobulare care le
continuă drenează în trunchiul brahiocefalic stîng, toracica internă şi venele tiroidiene
inferioare. Timusul nu are vase limfatice aferente, ci doar eferente, care pot fi identificate
în septurile interlobulare. Inervaţia este realizată de ramuri care derivă din nervul vag şi
din nervii simpatici cervicali.
Structură histologică
Capsula este formată din ţesut conjunctiv dens dezordonat, care pe versantul
intern formează trabeculi. Trabeculii au structură similară capsulei, delimitează lobuli în
parenchim şi reprezintă suportul pentru vasele sanguine, limfatice şi fibrele nervoase.
Unitatea structurală de bază a timusului este lobulul. Fiecare lobul este format din
două compartimente distincte: corticala situată periferic şi medulara situată central.
Ambele sunt formate din proporţii variate de limfocite timice (timocite) şi celule
epiteliale. Corticala este mai intens colorată datorită numărului foarte mare de limfocite.
Din acest motiv, în corticală celulele epiteliale se observă cu oarecare dificultate.
Medulara conţine mai multe celule epiteliale şi mai puţine limfocite, fiind mai palid
colorată pe secţiunile histologice.
Stroma timusului constă din celule epiteliale organizate sub formă de reţea în
ochiurile căreia este localizat ţesutul limfoid. În funcţie de localizarea lor, celulele
epiteliale sunt de tip cortical şi medular. Ambele tipuri prezintă prelungiri citoplasmatice
prin care se interconectează cu celulele vecine. Ultrastructural, sunt caracterizate de
prezenţa a numeroşi desmozomi şi tonofilamente citoplasmatice, iar imunohistochimic
sunt pozitive pentru citokeratine. În plus, unele subtipuri de celule epiteliale co-exprimă
markeri caracteristici pentru celule neuroendocrine, fiind implicate în secreţia de
timozină şi timopoetină.
Celulele epiteliale ale stromei îndeplinesc funcţii multiple: realizează bariera
hemato-timică, induc maturarea celulelor T şi secretă o serie de substanţe specifice.
Bariera hematotimică este formată de celulele epiteliale subcapsulare şi perivasculare şi
are rolul de a limita accesul antigenilor circulanţi asupra parenchimului cortical. În acest
fel, limfocitele din corticală sunt menţinute în stare „inocentă”, pe tot parcursul maturării
lor. Un subset de celule epiteliale localizate cortical au fost denumite celule „doică”. Sunt
caracterizate de citoplasmă abundentă în care sunt incluse numeroase limfocite T mature.
Aceste celule realizează un micromediu specializat pentru maturarea, diferenţierea şi
selecţia limfocitelor timice.
Corpusculii Hassall sunt structuri rotunde sau ovalare de dimensiuni mari,
caracteristice timusului şi sunt localizaţi numai în medulară. Derivă din celulele
epiteliale, care au formă alungită, se dispun concentric şi keratinizează. Keratina are
greutate moleculară mare (este de tip epidermic), astfel încît pe preparatele colorate
uzual, corpusculii Hassall atrag atenţia prin acidofilie intensă. Corpusculii Hassall sunt
mici şi numeroşi în viaţa prenatală şi la copil, conţin celule prezentatoare de antigen şi
 37

secretă limfopoetina stromală timică. Această substanţă induce maturarea celulelor

limfoide din zona medularei. Odată cu înaintarea în vîrstă, corpusculii Hassall cresc în
dimensiuni, iar celulele din zona centrală au nucleu picnotic, citoplasmă intens acidofilă
şi adesea sunt degenerate. Pot prezenta degenerare chistică, acumularea de detritusuri
celulare, calcificări, macrofage şi eozinofile. În funcţie de morfologie pot fi clasificaţi ca
juvenili (agregate de celule epiteliale poligonale), imaturi (celule epiteliale dispuse
scuamos, fără degenerare), maturi (cu degenerare centrală) şi senescenţi (hialinizare,
chiste, calcificare). Structura corpusculilor Hassall variază ca rezultat al modificărilor
reactive secundare inflamaţiei.
Corelaţii clinice. Microabcesele Dubois care apar în condiţiile sifilisului
congenital reprezintă transformarea chistică masivă a corpusculilor Hassall ca rezultat
al infecţiei. Prezenţa de ţesut glandular secretor de mucine acide sulfatate în corpusculii
Hassall sunt consecinţa originii lor embriologice şi nu au semnificaţie patologică.
Identificarea tipurilor diferite de celule epiteliale ale stromei timusului a condus la
clasificarea actuală a tumorilor specifice timusului, care se numesc timoame. Timomul
este o tumoră de natură epitelială care se dezvoltă în mediastinul antero-superior, este
relativ rară, apare predominant la tineri şi prognosticul este bun.
Parenchimul este format din ţesut limfoid, organizat sub formă de infiltrate
difuze. Limfocitele sunt mai numeroase în corticală, care reprezintă situsul de formare şi
diferenţiere. La acest nivel în timusul prepuberal au loc numeroase diviziuni precum şi
procese de degenerare a limfocitelor. Medulara este heterogenă din punct de vedere al
celularităţii şi pe lîngă limfocite conţine corpusculi Hassall şi alte tipuri celulare.
Limfocitele timice (timocitele) formează cea mai mare parte a populaţiei celulare a
corticalei şi sunt mari, mijlocii şi mici. Limfoblastele mari, active mitotic sunt numeroase
în special în zona subcapsulară a cortexului. Limfocite mai mici cu activitate mitotică
redusă se găsesc în restul corticalei, la joncţiunea cortico-medulară şi sunt mai rare în
medulară. În zona subcapsulară şi în corticala profundă majoritatea limfocitelor
degenerează prin limfoliză, resturile fiind fagocitate de către macrofage. Această
particularitate conferă corticalei periferice aspectul de „cer înstelat”, care devine mai
evident în involuţia accidentală a timusului (indusă de stres).
Populaţia de limfocite timice este caracterizată de marcată heterogenitate
imunofenotipică. În funcţie de stadiul de maturare intratimică, limfocitele sunt clasificate
în subcapsulare, corticale (cele mai numeroase) şi medulare.
Alte tipuri celulare din parenchimul timusului. Pe lîngă celule epiteliale şi
limfocite timice, parenchimul conţine cîteva tipuri celulare adiţionale.
q Limfocite B izolate apar în septuri în vecinătatea vaselor mici, la joncţiunea
cortico-medulară şi în medulară, dar care nu formează foliculi limfoizi.
q Macrofagele sunt localizate predominant în corticală şi au activitate fagocitară
q Celulele dendritice interdigitate sunt localizate în medulară şi sunt pozitive
pentru proteina S100.
q Celulele Langerhans au fost identificate în medulară, predominant în
corpusculii Hassall, realizînd interacţiunea dintre celule epiteliale şi limfocite.
q Granulocitele eozinofile sunt prezente în septurile conjunctive, medulară şi
ocazional în corpusculii Hassall la copii şi rare sau absente la adulţi.
q Mastocitele sunt prezente în septurile conjunctive în jurul vaselor sanguine.
 38

q Plasmocitele sunt rare în timusul normal, fiind localizate în septuri şi

excepţional în medulară.
q Celulele endocrine sunt rare, dar se observă constant în timusul normal. Sunt
analoage celulelor C, secretoare de calcitonină.
q Celulele mioide sunt localizate în medulară, au aspectul celulelor musculare
striate şi exprimă desmină. Ultrastructural, prezintă miofilamente organizate
similar cu cele din muşchiul scheletal şi uneori formează joncţiuni
desmozomale cu celulele stromei.
Corelaţie clinică. Celulele mioide se pare că stau la originea unei afecţiuni
autoimune (producerea de anticorpi împotriva unor substanţe proprii organismului),
denumită miastenia gravis. Autoanticorpii degradează celulele mioide timice, dar şi
unele componente ale plăcii motorii. Hipersecreţia de timopoetină reduce transmiterea
impulsului nervos la nivelul plăcii motorii prin blocarea receptorilor pentru acetilcolină.
Afecţiunea este caracterizată de oboseală marcată la eforturi mici, ptoză palpebrală,
contracţii lente şi slabe ale musculaturii scheletale.
Histofiziologie
Timusul joacă rol central în imunitatea mediată celular. În timpul dezvoltării
embrionare protimocitele intră în timus, migrează în corticală unde începe procesul de
maturare. Timocitele mature migrează apoi în medulară de unde trec în circulaţia
sistemică, unde funcţionează ca limfocite T mature. În timpul maturării intratimice
limfocitele „învaţă” să diferenţiere structurile proprii de cele străine organismului.
Limfocitele T helper (CD4 pozitive) şi supresor (CD8 pozitive) participă la inducţia
citotoxicităţii, reacţiile de hipersensibilitate de tip întîrziat şi rejetul de organ transplantat.
Limfopoeza începe în parenchimul timic încă din luna a 5-a de viaţă intrauterină.
Cea mai mare parte a limfocitelor nou-formate degenerează local (peste 90%). Aceste
limfocite sunt cele care nu recunosc structurile proprii organismului, iar procesul se
numeşte selecţie negativă. Limfocitele timice mature care recunosc antigenii proprii
organismului trec în circulaţie şi procesul se numeşte selecţie pozitivă. Limfocitele T
circulante populează celelalte organe limfopoetice, inducînd răspunsul imun mediat
celular şi umoral. Din aceste motive timusul este considerat organul central al coordonării
în diferenţierea sistemului imun.
Un aspect particular al funcţiei timusului îl reprezintă abilitatea unor celule
epiteliale de a sintetiza hormoni. Pînă în prezent au fost identificaţi patru hormoni timici:
timopoetina, timozina, timulina şi factorul umoral timic. Aceşti hormoni sunt implicaţi în
diferenţierea limfocitelor T şi în creşterea organismului în prezenţa hormonului de
creştere. Timopoetina are în plus mare afinitate pentru receptorii acetilcolinei, fiind astfel
implicată în transmiterea impulsului de la fibra nervoasă la cea musculară scheletală.
Involuţia timusului este un proces fiziologic lent, care debutează după pubertate.
În primele stadii se reduce densitatea timocitelor corticale şi în stadii avansate persistă
doar insule epiteliale stromale cu depleţie limfocitară. La finalul involuţiei parenchimul
este în mare parte înlocuit cu ţesut adipos, iar corpusculii Hassall sunt agregaţi şi mulţi
dintre ei prezintă degenerare chistică. Involuţia de stres este accidentală, consecutivă
eliberării unei mari cantităţi de hormoni corticosteroizi din glanda suprarenală.
Microscopic, se observă distrucţia intratimică a numeroase limfocite, procese active de
fagocitoză în corticală, ştergerea limitei cortico-medulare şi degradarea chistică a
 39

corpusculilor Hassall. Depleţia masivă de timocite determină colapsul lobular şi apariţia

fibrozei.
Corelaţie clinică. Hiperplazia timică este definită ca mărirea de volum a
organului peste limitele normale. În majoritatea cazurilor hiperplazia timică este
asociată cu miastenia gravis, este o complicaţie recunoscută a chimioterapiei pentru
boala Hodgkin şi pentru tumorile cu celule germinale.
Vascularizaţia timusului. Vasele arteriale sunt arterele timice, ramuri ale
arterelor mamare interne sau diafragmatice superioare. Ramurile arterelor timice pătrund
în lobuli şi formează un plex la joncţiunea cortico-medulară, unde dau naştere capilarelor
pentru corticală şi medulară. Capilarele formează sistemul venos, iar trunchiurile
colectoare drenează în trunchiul venos nenumit stîng. Timusul nu are vase limfatice
aferente. Vasele limfatice eferente drenează în limfonodulii prescalenici, ai mamarei
interne şi prepericardici.

Limfonodulii
Limfonodulii (ganglionii limfatici) sunt localizaţi de-a lungul vaselor limfatice,
fiind concentraţi în anumite zone anatomice. În funcţie de localizarea lor, limfonodulii
sunt superficiali şi profunzi. Limfonodulii superficiali sunt prezenţi în special în zonele
latero-cervicală, supraclaviculară, axilară şi inghinală. Cei profunzi sunt situaţi
prevertebral de-a lungul vaselor mari, în cavităţile toracică (mediastin), abdominală (baza
mezenterului), în pelvis şi în jurul organelor cavitare. Prin structura lor, limfonodulii au
capacitatea de a recunoaşte antigenii care circulă pe cale limfatică şi de a iniţia un
răspuns imun specific.
Limfonodulul este un organ ovoid sau reniform cu dimensiunea cuprinsă între 3 şi
25 mm, care prezintă o indentaţie denumită hil. La nivelul hilului intră şi ies venele şi
vasele limfatice eferente. Vasele aferente pătrund prin capsulă, sunt dotate cu valvule,
ceea ce asigură fluxul unidirecţional al limfei. Organizarea histologică a limfonodulilor
reflectă pe de parte activitatea bazală a sistemului imun şi pe de alta, răspunsul local la
cantităţi mici de antigen. Dimensiunea şi structura limfonodulilor variază de la o zonă
anatomică la alta în funcţie de cantitatea de antigen pe care o primesc.
Corelaţii clinice. Limfonodulii care au mai mult de 2.5 cm diametru sunt
consideraţi patologici. Palparea limfonodulilor superficiali este o componentă
obligatorie a examenului clinic general. Evaluarea limfonodulilor profunzi se efectuează
prin metode imagistice (ecografie, tomografie computerizată, rezonanţă magnetică
nucleară), Mărirea de volum a limfonodulilor poartă numele de adenopatie şi
semnalează un proces inflamator sau tumoral.
Dezvoltare embriologică. Limfonodulii se formează prin sacularea vaselor
limfatice care dau naştere plexurilor limfatice. În primul semestru de sarcină plexurile
limfatice sunt populate cu limfoblaste care proliferează local şi în al doilea semestru
parenchimul este deja organizat sub formă de corticală şi medulară. După diferenţierea
acestor compartimente, dezvoltarea ulterioară a limfonodulului este strict dependentă de
tipul şi intensitatea stimulului antigenic.
Organizare histologică. Limfonodulul este un organ încapsulat care conţine ţesut
limfoid şi este traversat de vase limfatice specializate denumite sinusuri. Ţesutul de
susţinere este format din capsulă, trabeculi şi stromă. Capsula este formată din ţesut
conjunctiv dens dezordonat, mai gros la nivelul hilului. De pe faţa internă capsula
 40

formează mai mulţi trabeculi care delimitează în porţiunea externă a parenchimului

lobuli incompleţi care poartă numele de loje. Trabeculii se întretaie în zona centrală
(medulară) şi între ei ţesutul limfoid este susţinut de stromă. Stroma este formată din
ţesut reticular care conţine celule reticulare şi numeroase fibre de reticulină. Ţesutul
reticular al stromei formează o reţea tridimensională în ochiurile căreia se găsesc
limfocite, plasmocite şi macrofage.
Parenchimul este organizat sub formă de corticală şi medulară. Corticala este
situată periferic, este mai intens colorată datorită numărului mare de limfocite organizate
sub formă de foliculi limfoizi şi infiltrate limfoide difuze. Între structurile limfoide se
găsesc sinusurile corticale. Medulara situată central, este mai palid colorată, fiind formată
din limfocite dispuse sub formă de cordoane limfoide, macrofage, plasmocite şi sinusuri
medulare. Raportul cantitativ dintre corticală şi medulară variază în funcţie de localizarea
anatomică. Astfel, limfonodulii din cavitatea abdominală au medulara foarte bine
dezvoltată şi trabeculii sunt subţiri. În ganglionii superficiali corticala înconjură frecvent
toată medulara şi trabeculii sunt profunzi, bine dezvoltaţi.
Corticala este porţiunea periferică a parenchimului formată dintr-o masă densă de
ţesut limfoid, traversat din loc în loc de trabeculii conjunctivi şi sinusurile corticale
(intermediare). Foliculii limfoizi sunt localizaţi în porţiunea externă a corticalei şi în viaţa
postnatală marea lor majoritate sunt de tip secundar. Spaţiile interfoliculare şi corticala
profundă sunt ocupate de ţesut limfoid difuz, care nu formează centri germinativi.
Limfocitele B predomină în foliculii limfoizi, iar limfocitele T sunt mai numeroase în
infiltratele difuze. Nu există limită netă între corticala externă şi internă, ultima
continuîndu-se cu cordoanele limfoide medulare.
Limfocitele re-circulante sunt localizate doar în cortexul profund, care din acest
motiv conţine venule postcapilare cu endoteliu cuboidal şi perete lipsit de celule
musculare netede. Celulele endoteliale de acest tip au capacitatea de a recunoaşte anumite
tipuri de limfocite şi de a le selecta din circulaţie pentru iniţierea sau întreţinerea
răspunsului imun. În cortexul profund densitatea celulară este mai mare, marea majoritate
fiind limfocite mici. Tot la acest nivel se găsesc celulele interdigitate care au nucleu
eucromatic, citoplasmă palidă, puţine organite şi numeroase prelungiri care se dispun
printre limfocite.
Medulara este formată din cordoane de ţesut limfoid organizat în jurul vaselor
sanguine mici. Cordoanele sunt ramificate şi anastomozate, formînd anse în vecinătatea
hilului. Celularitatea este reprezentată de limfocite mici, plasmocite şi macrofage care
ocupă interstiţiul reţelei de ţesut reticular stromal. Limfocitele sunt cele mai numeroase,
majoritatea fiind de tip B. Tot la acest nivel se observă un număr variabil de mastocite şi
doar rareori granulocite eozinofile.
Vascularizaţie şi inervaţie
Vascularizaţia sanguină. Vasele arteriale pătrund prin hil, ramurile lor principale
fiind localizate în trabeculi. Intră apoi în cordoanele medulare, ajung pînă la limita
cortico-medulară şi formează reţele capilare pentru cele două componente ale
parenchimului. Capilarele fuzionează şi formează venule postcapilare, al căror endoteliu
este cuboidal în cortexul profund. Venulele sunt tributare canalelor venoase mai mari
care părăsesc limfonodulul prin hil.
Vascularizaţia limfatică. Vasele limfatice aferente ajung la limfonodul pe faţa sa
convexă şi traversează capsula printr-un traiect oblic. În imediata vecinătate a capsulei
 41

formează sinusul marginal sau subcapsular. Sinusul marginal separă capsula de

parenchim pe toată circumferinţa şi la nivelul hilului comunică cu vasele limfatice
eferente. Din sinusul marginal se formează sinusurile intermediare sau corticale, al căror
traiect este situat de obicei de-a lungul trabeculilor. Sinusurile corticale se continuă cu
cele medulare, care au traiect sinuos, lumen larg, fiind ramificate şi anastomozate.
Datorită structurii acestor sinusuri, parenchimul medularei este subdivizat în cordoane.
Sinusurile medulare fuzionează cu sinusul marginal la nivelul hilului şi formează vasele
limfatice eferente, care părăsesc limfonodulul prin hil. Vasele eferente ale unui
limfonodul devin vase aferente pentru limfonodulul din staţia următoare.
Sinusurile au lumenul delimitat de celule scuamoase de tip endotelial şi în mai
mică măsură de macrofage încorporate. Între sinusuri se găsesc celule reticulare
interconectate şi ancorate la peretele sinusului. Din peretele sinusului se proiectează spre
lumen macrofage cu numeroşi microvili. În lumen se observă un număr variabil de
limfocite. Peretele sinusului este dublat de un strat continuu de fibre reticulinice. Este
traversat frecvent de celule mobile care trec în limfă sau în parenchim. Organizarea
sinusurilor reflectă adaptarea limfonodulului pentru filtrarea limfei şi pentru schimbul de
celule implicate în răspunsul imun.
Corelaţie clinică. Datorită structurii sistemului de sinusuri, agenţii infecţioşi sau
celulele maligne se propagă de la o staţie limfonodală la următoarea. În procesul de
metastazare din tumorile maligne epuizarea capacităţii funcţionale a unui limfonodul
permite trecerea celulelor maligne prin sinusul marginal şi apoi vasele eferente la
următoarea staţie limfonodală.
Nervii pătrund în limfonodul prin hil şi formează plexuri perivasculare. Marea
majoritate a fibrelor nervoase joacă rol vasomotor.
Histofiziologie
Limfonodulii sunt staţii eficiente de filtrare a limfei în aproape toate regiunile
organismului. Datorită acestei proprietăţi limitează diseminarea bacteriilor şi a celulelor
maligne pe care le sechestrează înainte de a ajunge în circulaţia sanguină. O mare parte
dintre agenţii patogeni sunt endocitaţi de macrofagele situate predominant în medulară.
Corelaţie clinică. Funcţia de barieră a limfonodulului este mai puţin eficientă în
cazul celulelor provenite din tumori maligne. Din acest motiv, excizia chirugicală a
tumorii maligne primare este însoţită adesea de extirparea limfonodulilor regionali în
scopul prevenirii metastazelor.
Limfonodulii au funcţie deosebit de importantă în procesele de apărare
imunologică ale organismului, prin producerea de limfocite, plasmocite şi consecutiv, de
anticorpi. După interacţiunea cu antigenul, sunt activate limfocitele, care încep să
prolifereze şi să se diferenţieze. În cortexul profund apar limfocite mijlocii şi numeroase
plasmocite. Anticorpii secretaţi de plasmocite sunt eliberaţi în limfa eferentă împreună cu
limfocite care diseminează răspunsul imun specific în întregul organism.
Întreţinerea răspunsului imun se bazează în mare parte pe capacitatea limfocitelor
de a recircula. În limfonodulul nestimulat antigenic limfa aferentă conţine puţine celule.
Limfa eferentă conţine de 20-75 de ori mai multe celule, peste 98% fiind limfocite mici.
Procesul imun celular este întreţinut prin adiţia la parenchim a limfocitelor de origine
timică şi medulară, care se localizează preferenţial în cortexul profund. Aceste celule sunt
capabile să inducă răspuns imun împotriva antigenilor cu care organismul nu a mai venit
în contact.
 42

Splina
Splina este cel mai mare organ limfoid al organismului. Prin numărul mare de
celule cu rol fagocitar şi contactul permanent al acestora cu sîngele circulant, splina este
un organ cu rol important în apărarea împotriva microorganismelor circulante, produce
numeroase limfocite şi macrofage, şi în acelaşi timp, este principalul loc în care are loc
degradarea eritrocitelor şi plachetelor sanguine.
Repere anatomice. Splina este localizată în hipocondrul stîng şi la adult greutatea
sa variază între 100 şi 250 g. Odată cu înaintarea în vîrstă devine mai mică, dar acest
aspect nu se traduce prin hipofuncţie decelabilă. Suprafaţa splinei este acoperită de
capsulă şi poate prezenta plăci fibrotice şi arii calcificate. Ocazional, suprafaţa poate
prezenta şanţuri care nu au semnificaţie clinică. Pe secţiune, parenchimul splenic prezintă
o alternanţă de arii roşii a căror totalitate formează pulpa roşie şi noduli albicioşi (cu
diametrul mai mic de 2 mm) care formează pulpa albă.
Dezvoltare embriologică. Splina începe să se diferenţieze din cea de a 5-a
săptămînă de viaţă intrauterină, iar vasele sanguine se observă din săptămîna a 7-a.
Diferenţierea dintre cele două componente ale parenchimului (pulpa albă şi pulpa roşie)
se realizează doar în cea de a 9-a lună de sarcină. În trecut se considera că splina parcurge
un stadiu tranzitoriu în care are funcţie hematopoetică. În prezent este demonstrat faptul
că splina are doar rolul de a matura precursorii circulanţi ai celulelor sanguine.
Sistemul imun al splinei se dezvoltă în perioada fetală, procesul continuînd după
naştere. Maturarea funcţională este reflectată de morfologie. Pînă la naştere splina umană
nu conţine foliculi limfoizi. Limfocitele B imature sunt dispuse sub formă de grupuri
mici, iar limfocitele T izolate sunt prezente în întregul organ. La sfîrşitul celui de al
doilea semestru de sarcină se recunosc arii distincte cu limfocite T şi B.
La 25% dintre autopsii se constată spline accesorii – fragmente mici de ţesut
splenic (spleniculi), care trebuie diferenţiate de splenoză (fragmente de ţesut splenic
implantate în epiploon în urma traumatismelor care determină ruptură splinei). Absenţa
congenitală a splinei este foarte rară şi se asociază cu malformaţii cardiovasculare.
Structură histologică
Ţesutul de susţinere este format din capsulă, trabeculi şi stromă. Capsula este
acoperită pe versantul extern de peritoneu şi este formată din ţesut conjunctiv care
conţine miofibroblaste. La om lipsesc celulele musculare netede, şi din acest motiv splina
nu joacă rolul de rezervor de sînge (spre deosebire de alte mamifere). Capsula este mai
groasă la nivelul hilului, fiind ataşată prin falduri de la peritoneu. De pe faţa internă a
capsulei se desprind trabeculi cu structură similară capsulei, dar prezintă în plus
numeroase fibre de reticulină. Trabeculii sunt de fapt concentrări perivasculare circulare
de ţesut conjunctiv şi nu delimitează lobi în parenchimul splenic.
Stroma este formată din ţesut reticular, fibrele de reticulină realizînd o reţea
tridimensională care formează structura de suport funcţional a parenchimului.
Parenchimul este heterogen, nelobulat, fiind format din pulpă albă şi pulpă roşie.
Spre deosebire de alte organe limfopoetice, parenchimul splenic nu este organizat sub
formă de corticală şi medulară.
Pulpa albă este formată din totalitatea ariilor care conţin ţesut limfoid şi are
compartimente cu limfocite B şi T. Foliculii limfoizi, localizaţi excentric faţă de arteriole
(criteriu important de diagnostic histologic), au centru germinativ înconjurat de o bandă
 43

de limfocite mici (zona mantalei), care la rîndul ei este înconjurată de zona marginală
(care conţine limfocite mijlocii). Pe lîngă diferenţele morfologice, limfocitele din zona
mantalei pot fi deosebite de cele marginale prin pozitivitatea pentru IgD şi reacţia
negativă pentru fosfataza alcalină. Zonele bogate în limfocite T sunt dispuse preferenţial
în jurul arteriolelor, dar fără a forma o teacă propriu-zisă. La om sunt arii neregulate cu
limfocite T CD4 pozitive (helper/inductor) asociate uneori cu celule interdigitate.
Plasmocitele şi macrofagele de la acest nivel sunt relativ rare, dar numărul lor creşte
semnifictiv în cursul răspunsului imun.
În jurul foliculilor limfoizi şi a ariilor cu limfocite T se găseşte zona
perifoliculară. În această zonă se găseşte ţesut reticular cu fibre spaţiate, capilare cu sau
fără elipsoid, eritrocite şi leucocite. Proporţia de elemente figurate sanguine este
comparabilă cu cea din sîngele circulant, sugerîndu-se că zona perifoliculară ar fi
responsabilă pentru pasajul lent a aproximativ 10% din sînge.
Pulpa roşie formează 75% din parenchimul splenic, fiind formată din cordoane
splenice (cordoane Billroth) situate între spaţiile vasculare (capilare şi sinusuri venoase).
Culoarea roşie este datorată numeroaselor eritrocite din lumenul sinusurilor venoase şi
din cordoane. Cordoanele splenice au grosime variabilă şi sunt formate din elemente
figurate sanguine extravazate, situate în reţeaua de fibre reticulinice a stromei. Celulele
reticulare ale stromei sunt ancorate la peretele sinusurilor prin prelungiri dilatate în
porţiunea lor terminală. Macrofagele din cordoane sunt numeroase, au citoplasmă
abundentă şi adesea conţin fragmente de eritrocite, granulocite neutrofile, trombocite şi
pigmenţi. Sinusurile reprezintă aproximativ 30% din pulpa roşie, sunt delimitate de celule
endoteliale turtite şi au lumen larg. În jurul sinusurilor se găsesc fibre de reticulină care se
continuă cu reţeaua fibrilară a stromei. Structura particulară a peretelui sinusurilor
facilitează pasajul bidirecţional al celulelor sanguine (spre pulpa roşie sau spre lumen).
Corelaţie clinică. În anumite forme de anemii, în infecţii sistemice, intoxicaţii sau
leucemii, în pulpa roşie pot fi identificate eritroblaste, mieloblaste, mielocite sau
megakariocite. Prezenţa lor în splina fetală este binecunoscută, dar identificarea lor la
adult este patologică şi poartă numele de metaplazie mieloidă.
Vascularizaţie şi inervaţie
Vascularizaţia sanguină. Artera splenică ajunge la nivelul hilului unde se
ramifică, iar ramurile pătrund în trabeculi (arterele trabeculare), unde sunt înconjurate de
fibre de colagen. După ce pătrund în parenchim, învelişul conjunctiv devine foarte subţire
şi arteriolele prezintă în jur un strat subţire de limfocite. La acest nivel dau colaterale
pentru foliculii limfoizi, dispuşi excentric faţă de arteriole (arteriolele foliculare). Cele
mai mici ramificaţii ale sistemului arterial poartă numele de arteriole penicilate din care
se formează capilarele. În porţiunea lor terminală capilarele prezintă o diferenţiere
denumită elipsoid. Elipsoidul este cilindric sau sferic, fiind format din numeroase
macrofage care înconjură endoteliul. Celulele endoteliale de la acest nivel sunt aşezate pe
o membrană bazală discontinuă şi sunt separate între ele prin fante care permit pasajul
celulelor sanguine. Elementele figurate sanguine care părăsesc capilarele trebuie să treacă
prin elipsoid pentru a ajunge în sinusuri. Prin localizarea lor, elipsoidele joacă rol de
filtrare pentru elementele care pătrund în pulpa roşie. Sinusurile se formează la nivelul
zonei de trecere dintre pulpa albă şi roşie, ocupînd spaţiile dintre cordoanele splenice şi
prin fuziune vor forma 4-6 vene care stau la originea venei splenice, care drenează în
vena portă.
 44

Vascularizaţia limfatică. Vase limfatice mici pot fi observate în zonele bogate în

limfocite T ale pulpei albe şi formează o reţea în jurul arteriolelor. Vasele limfatice ale
splinei drenează în limfonodulii de la nivelul hilului şi apoi în cei din ligamentul
gastrosplenic. Următoarea staţie de limfonoduli este localizată la nivelul grupului celiac.
Inervaţie. Splina este inervată prin fibre amielinice care provin din nervii
splanchnici şi plexul celiac. Aceste fibre sunt localizate de-a lungul arterei splenice şi
ramificaţiilor sale, dar la om sunt mult mai puţine în comparaţie cu alte mamifere.
Histofiziologie. La om splina îndeplineşte următoarele funcţii:
Ø Degradarea eritrocitelor îmbătrînite. Eritrocitele au durată medie de viaţă de
120 de zile, apoi sunt degradate în splină. Macrofagele din cordoanele splenice
înglobează eritrocitele şi le degradează cu ajutorul enzimelor lizozomale. Hemoglobina
este transformată în bilirubină şi feritină. Feritina reprezintă forma mobilă a fierului şi
este reutilizată pentru sinteza de hemoglobină în celulele seriei roşii a măduvei
hematogene.
Ø Degradarea trombocitelor după o durată de viaţă a acestora de 10-11 zile.
Ø Produce celule implicate în apărarea organismului, dintre care în viaţa
postnatală cele mai numeroase sunt limfocitele şi macrofagele. În viaţa prenatală splina
participă la maturarea tuturor precursorilor de elemente figurate sanguine. Reactivarea
acestor focare la adult poartă numele de metaplazie mieloidă. Macrofagele splenice sunt
cele mai active din punct de vedere fagocitar, înglobînd bacterii, virusuri şi particule
inerte. Excesul de lipide serice determină încărcarea lipidică a macrofagelor care devin
asemănătoare adipocitelor.
Ø Rezervor pentru factorul VIII, trombocite, granulocite şi săruri de fier.
Ø La om splina nu joacă rolul de rezervor pentru sînge, deoarece conţine doar
aproximativ 300 ml, cantitate redusă în comparaţie cu alte mamifere.
Ø Splina prelevată de la persoane vîrstnice prezintă un număr redus de foliculi
limfoizi secundari şi hialinizarea peretelui vaselor sanguine.
Corelaţie clinică. Splenectomia (extirparea splinei) se practică în cazul
traumatismelor şi în unele afecţiuni hematologice. După splenectomie creşte tranzitoriu
numărul de limfocite şi trombocite. Trombocitele pot depăşi 1.000.000/mm3, valori care
persistă mai multe luni. Funcţia trombolitică a splinei este preluată de ficat, prin
reactivarea focarelor hematogene, moment în care numărul de trombocite revine la
normal.

Amigdalele
Amigdalele sunt organe limfoide localizate în cavitatea bucală şi în imediata sa
vecinătate. Prin prisma organizării structurale, a localizării anatomice şi a
particularităţilor funcţionale, amigdalele nu sunt altceva decît concentrări de ţesut limfoid
asociat mucoaselor bucală şi faringiană. La om se descriu trei tipuri de amigdale:
palatine, faringiene şi linguale. Amigdalele prezintă o serie de caractere comune, dar şi
particularităţi dependente de localizarea anatomică. Capsula este reprezentată de epiteliu
de acoperire şi de un strat de ţesut conjunctiv cu grosime variabilă. Porţiunea profundă a
amigdalelor este reprezentată de o condensare a ţesutului conjunctiv care se constituie
într-o pseudocapsulă. Stroma este formată din ţesut reticular, care se observă foarte dificil
deoarece este mascat de componentele parenchimului. Parenchimul este constituit din
foliculi limfoizi şi din infiltrate limfoide difuze.
 45

Amigdalele palatine sunt organe pereche de formă ovoidală, localizate între

arcurile glossopalatine şi faringopalatine, la limita dintre cavitatea bucală şi orofaringe.
Capsula amigdalei palatine este reprezentată de mucoasa orală, cu epiteliu stratificat
scuamos nekeratinizat şi lamina propria (ţesut conjunctiv). Epiteliul de acoperire se
învaginează în ţesutul limfoid formînd 15 sau mai multe cripte pentru fiecare amigdală.
Criptele pot fi simple sau ramificate şi se extind pînă la condensarea profundă de ţesut
conjunctiv care formează o pseudocapsulă. Ţesutul limfoid constă din foliculi limfoizi de
dimensiuni mari, cu centru germinativ bine dezvoltat, localizaţi în imediata vecinătate a
epiteliului. Parenchimul nu este lobulat, dar fascicule fine de ţesut conjunctiv se pot
extinde de la nivelul pseudocapsulei profunde, separînd masele de ţesut limfoid. În aceste
septuri conjunctive se găsesc numeroase mastocite şi plasmocite şi un număr variabil de
granulocite.
În zona profundă a criptelor limita dintre epiteliu şi ţesutul limfoid este neclară,
datorită numărului mare de limfocite intraepiteliale. Limfocitele şi granulocitele
neutrofile care migrează transepitelial ajung în salivă, unde formează corpusculii salivari.
În cripte se acumulează astfel leucocite, celule epiteliale exfoliate, bacterii şi cantităţi
variabile de detritusuri celulare. În anumite cazuri, criptele acumulează cantităţi mari de
celule şi detritusuri, care dacă nu sunt eliminate, devin calcificate.
Corelaţie clinică. Afecţiunile inflamatorii ale amigdalelor poartă numele de
amigdalite. Forma cea mai frecventă de amigdalită acută interesează amigdalele
palatine, leziunile fiind caracterizate de un număr foarte mare de granulocite neutrofile.
Atenţie sporită se acordă amigdalitelor produse de streptococi beta-hemolitici, care pot
determina complicaţii renale, cardiace şi articulare.
În vecinătatea amigdalei palatine se găsesc numeroase glande mici, localizate în
afara pseudocapsulei profunde. Ductele acestor glande se deschid la suprafaţa mucoasei
care acoperă amigdalele şi doar rareori îşi varsă produsul de secreţie în baza criptelor.
Amigdalele linguale sunt multiple, localizate în vecinătatea „V”-ului lingual.
Sunt acoperite de epiteliu stratificat scuamos nekeratinizat şi fiecare amigdală prezintă o
singură criptă.
Amigdala faringiană este situată la nivelul liniei mediane a tavanului şi peretelui
posterior ale nazofaringelui. Epiteliul care formează capsula propriu-zisă este de tip
pseudostratificat ciliat şi spre deosebire de amigdala palatină, nu formează cripte.
Mucoasa de la acest nivel este plicaturată şi formează numeroase falduri, intens infiltrate
cu limfocite. Ţesutul limfoid din imediata vecinătate a epiteliului este organizat sub
formă de limfonoduli şi infiltrate difuze, avînd grosimea de aproximativ 2 mm. În
profunzime se concentrează ţesut conjunctiv din care se detaşează septuri fine spre zona
axială a fiecărui fald. În vecinătatea ţesutului amigdalei faringiene se găsesc numeroase
glande mici de tip mixt cu ducte care adesea sunt dilatate. Ductele traversează ţesutul
limfoid şi se deschid la suprafaţa mucoasei.
Spre deosebire de limfonoduli, amigdalele nu au sinusuri limfatice şi nici nu
drenează limfa. Acumulări de ţesut limfoid pot fi observate şi în alte porţiuni ale acestei
zone anatomice: în jurul orificiilor de deschidere ale tubelor auditive, pe arcurile
faringopalatine şi peretele posterior faringian. Amigdalele ating dezvoltarea maximă în
copilărie şi încep să involueze în jurul vîrstei de 15 ani. La adult, amigdalele faringiene
sunt atrofice, epiteliul care le acoperă fiind de tip stratificat scuamos.
 46

Corelaţie clinică. Amigdalele sunt localizate la nivelul principalelor porţi de

intrare în organism a agenţilor patogeni (bacterii, virusuri). Episoadele inflamatorii
repetate determină hipertrofia ţesutului limfoid. Doar în aceste condiţii se pune problema
extirpării amigdalelor (palatine, “polipi” – hipertrofia amigdalei faringiene). Extirparea
amigdalelor “deschide poarta” buco-faringiană pentru bacterii şi virusuri, care ajung
mult mai uşor la nivelul tractului respirator inferior.

Ţesutul limfoid asociat mucoaselor

Ţesutul limfoid asociat mucoaselor (MALT – mucosa associated lymphoid tissue)
este format din aglomerări de ţesut limfoid situat predominant în mucoasele
gastrointestinală, respiratorie şi în mai mică măsură în tractul urogenital. Ţesutul limfoid
cu această localizare se diferenţiază sub influenţa antigenilor de la suprafaţa mucoaselor
şi diferă de celelalte organe limfoide prin mai multe aspecte: prezenţa IgA secretorie,
prezenţa de limfocite T cu potenţial secretor şi capacitatea celulelor imunocompetente de
a migra în epiteliul de acoperire. Sistemul imun asociat mucoaselor acţionează în mare
parte independent de imunitatea sistemică.
Din punct de vedere cantitativ, la om cea mai mare parte a ţesutului limfoid
asociat mucoaselor se găseşte în tractul gastrointestinal (aproximativ aceeaşi cantitatie ca
şi în splină). Morfofuncţional poate fi organizat sub formă de foliculi limfoizi şi infiltrate
difuze (aşa cum se observă în mucoasa intestinală şi bronşică) sau numai ca infiltrate
difuze (în lamina propria a mucoasei antrale). În funcţie de localizarea sa a fost
subclasificat în GALT (gut-associated lymphoid tissue) şi BALT (bronchus-associated
lymphoid tissue, slab reprezentat la om). Componenta foliculară a MALT este porţiunea
„aferentă” în care antigenii interacţionează cu celulele imunocompetente pentru a iniţia
răspunsul imun. Infiltratele limfoide difuze reprezintă componenta „eferentă”, care
determină diferenţiarea plasmocitelor, secreţia de anticorpi şi stimularea limfocitelor T.
Cele două componente devin hipertrofice în condiţiile stimulării antigenice.
Limfocitele predomină în lamina propria, dar sunt prezente şi intraepitelial, în
special în intestinul subţire în care în condiţii normale se identifică 3-4 limfocite pentru
fiecare grup de 10 enterocite. Numărul de limfocite intraepiteliale creşte semnificativ în
afecţiunile inflamatorii, majoritatea fiind de tip T, CD2 şi CD3 pozitive. Funcţiile
specifice ale acestor limfocite sunt de tip citotoxic, natural killer, secretă interferon
gamma şi induc supraexprimarea antigenelor majore de histocompatibilitate clasa II.
Limfocitele din lamina propria sunt localizate în imediata vecinătate a epiteliului,
în spaţiile interfoliculare (la plăcile Peyer din ileonul terminal), ocupă întreaga înălţime a
mucoasei (la colon) sau se extind şi în submucoasă (la apendicele vermiform). Acest
compartiment este format din limfocite B şi T în proporţii relativ egale. Marea majoritate
a limfocitelor B se transformă în plasmocite care secretă predominant IgA.
Funcţia dominantă a MALT este de a proteja gazda împotriva antigenilor din
lumenul organelor respective şi acţionează sinergic cu factorii protectori neimunologici:
activitatea motorie, mucusul, flora bacteriană rezidentă, prezenţa substanţelor acide, a
lactoferinei şi lizozimului.
Corelaţie clinică. Funcţia de apărare a mucoaselor depinde de integritatea
tuturor elementelor componente. Astfel, în tratamentele prelungite cu antibiotice se pot
produce infecţii chiar în condiţiile în care MALT este intact, deorece medicaţia distruge
flora bacteriană rezidentă.