Şoiman Iulia

Clasa: I D

Nursingul în România
Nursingul reprezintă ştiinţa şi arta ingrijirii individului sănătos şi bolnav in comunitatesau in
oricare instituţie medico-sanitară, respectand nevoile biologice, psihologice şi sociale aleacestuia. In
timp ce medicina se ocupă de aspectul biologic al ingrijirilor şi vizează, in cea maimare parte,
individul suferind şi cauza bolilor omului cu scopul de a trata sau preveni boala,nursingul se ocupă
de nevoile fundamentale ale individului atat sănătos cat şi bolnav, ceea ceinsemnă capacitatea de a
particulariza ingrijirile generale şi a le adapta la fiecare persoană in parte.

In intreaga lume, nursingul este o profesie cu o responsabilitate şi un rol social esenţial

in promovarea sănătăţii, prevenirea imbolnăvirilor, restabilirea sănătăţii şi inlăturarea suferinţei.
Rolul esenţial al nursei este de a ajuta persoana bolnavă sau sănatoasă să-şi menţină
saurecaştige sănătatea, ceea ce reiese din funcţiile nursei:
- independenţa (autonomia) in cadrul căreia nursa acordă ingrijiri de bază pacientului din
proprieinitiaţivă, temporar sau definitiv (de confort, alimentaţie, eliminări, igienă, etc), stabilind
relaţiide incredere cu acesta sau cu aparţinătorii prin tehnici de comunicare, transmiţand
informaţiispecifice educaţiei pentru sănătate.
- dependenţa - rolul delegat in cadrul căreia nursa, la indicaţia medicului aplică tehnici
detratament (administrarea medicamentelor, recoltarea analizelor, pregătirea pacientului
pentruinvestigaţii, etc.) sau de readaptare.
- interdependenţa in cadrul căreia nursa colaborează cu alţi profesionişti din
sănătate, social,educativ şi participă la diferite acţiuni, in scopul imbunătăţirii stării de sănătate.

In profida numeroaselor teorii, nu avem nici o certitudine in care primii nostri stramosi

isi percepeau viata si lumea lor. Punand insa impreuna dovezi existente din domeniul
arheologiei,antropologii, artei si istoriei, putem deduce ca aproape toate activitatile oamenilor primitivi
erauindreptate catre subexistenta. Aceasta ii determina sa adopte fata de omul suferind atitudinidiferite
precum eugenia (eliminarea fizica a malformatiilor, bolnavilor incerabili) si/sautratamente enipirice
si vrajitorie.

O populatie de apiculturi si crescatori de animale, producatori a numeroase artefacte,traind in

colibe de suprafata construite in asezari deschise, reprezentaelementul de baza alcivilizatiei care se va
dezvolta in regiunea Carpato-Danubiana-Pontica (epoca bronzului).Izvoarele istorice sustin ca preotii
geto-daci erau depozitarii culturii posedand nu numai secretulcunostintelor si a predicilior de cult, ci si
al celor medicale. Zalmoxis – zeitatea suprema atuturor popoarelor tracice era in acelasi timp
considerat si ,,zeul vindecator”. Preotii lui, se pare,aveau o remarcabila viziune integralista asupra
organismului uman, luand in considerare faptulca intre partile bolnave si intreg organismul exista o
legatura indisolubila.

Este foarte greu de precizat momentul cand apare functia sociala a vindecatorului, pentruca
odata cu trecerea de la comuna primitiva la sclavagisme se constituie o faza intermediara, ceaa
medicinei sacerdotale.

Vorbind despre medicina dacilor, istoricii pun in evidenta faptul ca o parte dintre
nobili,denumibiti terabosti sau piliatii – si anume cei care imbratisau viata sacerdotala, aveau
ca preocupari de mare cinste pe langa filosofie sau astronomie, si studiul medicinei.

Cea mai intinsa si intensa activitate depusa de comati ramane difizarea si aplecareainvataturilor
pentru ingrijirea si pastrarea sanatatii poporului geto-dac asa numitele ,,belagine”.

1
Şoiman Iulia
Clasa: I D

Odata cu armatele cuceritoare a lui Traian (105-106) civilizatia romana patrunde masiv
interitoriile ocupate de geto-daci. In decursul celor 165 de ani de ocupatie romana, in Daciaactivitatea
medicala se va imparti intre medicina sacerdotala si medicina laica.

Romanii – un popor razboinic – vor dezvolta cu prioritate ,,chirurgia” acordand in paralelsi o

deosebita importanta igienei corporale. Acestia dispuneau de institutii pentru ingrijirea bolnavilor
raniti numite ,,valetudinarii”. Activitatile de ingrijire erau acordate de catre sclavi.

Primii infirmieri liberi vor purta denumirea de ,,iatralepate” ocupandu-se ce manopere demica
chirurgie si masaje. Moasele erau recrutate atat din randul sclavelor cat si dintre femeilelibere.

Dupa parasirea Daciei de catre romani, populatia autohtona va pastra cunostintele si practicile

medicinei culte ale antichitatii. Cu timpul insa acestea vor capata un caracter devulgaritate. Se va
instaura o medicina practicata de vreaci si babe. Ea avea substratul general de baza al medicinei
populare, stravechi, cu caracteristici universal valabile. Ingrijirile de sanatateerau acordate de catre
femeia casei, iar cand nevoia pretindea o oarecare indemanare, precumnasterile sau manevrele
ortopedice, se recurgea la batranii satelor, cu mai mare experienta indomeniu. Numai in imprejurari cu
totul deosebite se apela la ajutorul vraciului. Secole de-arandul populatia satelor a fost nevoita
sa recurga la proprii vindecatori, empiricii satelor sitargurilor printre care in mod obisnuit se
gaseau babele. In practica ingrijirilor de sanatate populare au ramas fara indoiala urme din obiceiurile
etnoiatrice ale popoarelor cu care populatiaautohtona daco-romana a venit in contact.

Dupa cum atesta cercetarile in domeniul iatroistoriografiei, barberii, au reprezentat,

oindelungata perioada, principala categorie profesionala cu preocupari privind ingrijirea bolnavilor si
executarea unor practici, mai ales in domeniul micii chirurgii. Originea barbierilor  poate fi gasita in
inceputurile epocii crestine si este legata de conceptia despre boala acrestinismului. In
toate asezamintele spitalicesti medievale din tara noastra, intre persoaneledesctinate pentru ingrijirea
bolnavilor, gasim si barbierul. Aceasta categorie de slujitori aisanatatii era implicata direct in actul
de ingrijire si de raspundere medicala. In grupulvindecatorilor sunt cuprinse trei categorii: doftorii,
denumiti si vraci sau medici, barbierii care practicau mica chirurgie si moasele, sau femeile pricepute
la mosit.

Activitatea barbierilor este reglementata de diferite acte normative cum ar fi actul emi in1760
intitulat :Responsabilitatea medicala pentru interventia gresita”, cat si „Hristovul lui ScarlatCalimachi”
din 1813, cuprind norme care se refera la activitatea barbierilor. Breasla are un timpde numirea de
„barbieri sau chirurgi”, iar mestesugul este denumit „arta”. Barbierii care au beneficiat de pregatiri
suplimentare, vor fi intalniti to mai mult in spitalele noastre sub denumireade chirurg, alaturi de
barbierul ramas la pregatirea primita pe langa un mester.

Scurt istoric al asistentei medicale în România

Fãrã îndoialã cã de-a lungul evolutiei multimilenare a omului, practica medicalã, în imensa majoritate
a timpului, a îmbrãcat caracterul unei asistente de medicinã generalã. De altfel, de la vraciul sau
samanul triburilor arhaice pânã la medicul secolelor XVII-XVIII, metodele si mijloacele medicinei au
fost cele ale medicinii generalã, utilizând tratamente privind medicina internã, interventii de micã
chirurgie si de igienã.

Diferentele subaspectul asistenteii medicale, între urban si rural au fost extrem de pregnante, ruralul
beneficiind, aproape în toate tãrile pânã în secolele XVIII-XIX, de o medicinã popularã, empiricã,
2
Şoiman Iulia
Clasa: I D

dominatã în bunã parte de misticism si magie. La noi, în cele douã principate, începutuile creerii unor
formatiuni medico-sanitare teritoriale se leagã de epoca regulamentelor organice puse în aplicare în
1831 în Tara Româneascã si în 1832 în Moldova.

Aceste regulamente organice prevedeau înfiintarea unor organe sanitare superioare Comitetului
Carantinelor, care se transformã în Comisii de sănătate care funcţionau pe lângã “Ministerul treburilor
din lãuntru” (Ministerul de interne), având ca sacinã conducerea centralã, pe întreg teritoriul fiecãrui
principat, a problemelor sanitare. Ca servicii sanitare exterioare principatele sunt împãrtite în regiuni
sanitare numite “ocroguri”, 6 pentru Muntenia si 5 pentru Moldova, având fiecare un medic, un chirurg
si 10 moase, încadrare cu totul insuficientã spre a face fatã asistenti medicale. Aceste servicii se
ocupau de prevenirea si combaterea epidemiilor si au initiat mãsuri de combatere a bolilor venerice, a
rabiei si a pelagrei.

Este interesant de mentionat cã aparitia organizãrii sanitare în rural trebuie strâns corelatã cu epidemia
de ciumã din 1828-1829, epidemie însotitã de masiva epizotie a bovinelor. Mãsurile luate au primit
asemenea dimensiuni încât pot fi socotite ca fiind prima campanie sanitarã la noi. În acest sens s-a
întocmit “un plan pentru revizuire si curãtenie generalã care s-a pus în lucrare sub privigherea a treu
generali, prin ofiteri, functionari de carantinã si medici, cu ajutorul boierilor si clerului”.

Chiar dacã epidemia a fost stãvilitã o parte din personalul implicat în combatere a fost mentinut având
un dublu scop: ocrotirea sãnãtãtii oamenilor si a vitelor. Neexistând personal suficient în Spitalul strãjii
pãmântesti din Bucuresti, mai multi ostasi au fost instruiti în mestesugul felceriei; la Craiova au fost
instruiti agenti veterinai, iar medicul orasului a instruit câtiva tineri în tainele vaccinãrii antivariolice la
sate; la Bucuresti mamosul Iosef Sporer preda cursuri pentru pregãtirea moaselor.

În 1834 în Adunarea obsteascã se prezintã “Proiectul de regulament pentru învãtãturile în seminare si

tinerea lor în bunã rânduialã “care prevedeau ca în anul IV, elevilor din seminarii sã li se predea “lectii
de vaccinatie si de medicinãveterinarã”.

În 1853 prin “Legiuirea pentru întinderea asezãmintelor sanitare si îmbunãtãtirea serviciului sanitar se
prevedea încadrarea fiecãrui judet (în total 33 judet în cele 2 Principate) cu un medic, un chirurg si un
felcer. Şi în aceastã situatie, încadrarea rãmânea la fel de nesatisfãcãtoare, neputându-se realiza nici
mãcar vaccinãrile. Acest fapt l-a obligat pe Iacob Felix, în 1859 sã scrie: “asistenta medicalã prin
comunele rurale existã numai de nume”.

Acelasi lucru îl putem afirma si despre Ardeal si Banat. Cele douã acte legislative promulgate pe
timpul Mariei Tereza - “Planum regulationis in re sanitatis” din 755 si “Generalum normativum in re
sanitatis” din 1770 prevãd atât reglementarea activitãtii medicale, cât si încadrarea fiecãrui judet cu un
medic doctor în medicinã si a fiecãrei coune fie cu medic, fie cu un chirurg. Din nefericire, în secolul
al XVIII-lea acoperirea cu medici a ruralului în Ardeal si Banat rãmâne extrem de deficitarã.

Toate aceste timide, dar lãudabile încercãri de a asigura organizarea unei asistente medicale în rural,
trebuie socotitã ca o etapã initialã sau etapa primelor norme ale organizãrii asistentei medicale din
mediul rural. Adevãratul început al asistentei medicale în mediul rural are loc, însã, între anii 1855-
1885, interval ce constituie etapa organizatoricã a medicinii românesti sau “epoca lui Carol Davila”.

Carol Davila ajutat de N.Kretzulescu si Iacob Felix reusesc, dupã Unirea Principatelor din 1859, sã
reorganizeze si sãunifice serviciile sanitare civile si militare din Principate, sã întemeieze învãtãmântul
medical si farmaceutic superior românesc, sã fixeze cadrul organizatoric modern al medicinii
românesti, pregãtind epoca de creatie stiintificã medicalã la noi.
3
Şoiman Iulia
Clasa: I D

Una din cele mai importante realizãri o constituie înfiintarea în 1862 a 33 de posturi de medici de
arondisment, dintre care - datã absenta cadrelor, nnu au fost ocupate decât 17 (toate în Ţara
Româneascã). Obligatiile acestor medici erau: 
“-sã dea tuturor bolnavilor ajutor medical
-sã dea locuitorilor sãrmani, dorobantilor si grãnicerilor (si familiilor lor) medicamente necesare din
farmacia portativã, fãrã a avea dreptul sã primeascã o platã de la acestia -sã efectueze vaccinarea si
revaccinarea antivariolicã
-sã întocmeascã acte medico-legale, sã facã revizia sanitarã a scolilor, cazãrmilor, hanurilor si
cârciumilor
-sã previnã epidemiile, sã combatã, sã combatã sarlatanismul medical, sã alcãtuiascã statisticile
sanitare si sã acorde chiar asistentã veterinarã
-sã acorde o atentie deosebitã misiei morale si civilizatoare”.

În 1874 apare prima lege sanitarã româneascã, având ca raportori pe doctorii I.Felix si A. Tatu, legea
constituind un vãdit progres fatã de legislatiile anterioare, având o conceptie modernã în problemele de
sãnãtate publicã prin accentul deosebit acordat igienei si profilaxiei.

Legea din 1874 este simtitor amelioratã prin modifiãrile ce i se aduc pe parcurs. Astfel în 1881 se
dispune înfiintarea spitalelor rurale, prin care se introduce în viata satelor o asistentã medicalã
calificatã si într-o oarecare mãsurã chiar specializatã. Tot în 1881 legea mai prevede folosirea
periodicã a ambulantelor militare ca ambulante rurale.

Modificarea din 1892 mai prevede înfiintarea unor servicii de control sanitar, declararea obligatorie a
bolilor infectioase si obligativitatea autoitãtilor administrative de deschide, chiar si în rural, spitale în
timpul epidemiilor. În 1894 apare regulamentul pentru serviciul sanitar de judet, conform cãruia
fiecare plasã si chiar fiecare comunã trebuia sã aibã un agent sanitar. Acest post urma sã fie ocupat de
subchirurgi, iar în lipsa lor de “fosti sanitari din armatã si vechi infirmieri din spitale”.

În 1904 apare Regulamentul pentru serviciul sanitar rural, care reglementeazã atributiile agentilor
sanitari si a moaselor. În acelasi timp, în temeiul legii comunelor rurale se înfiinteazã infirmeriile
rurale, având ca obiective izolarea bolnavilor contagiosi si eventual acordarea asistentei la nastere.
Ultima completare este adusã în anul 1907, când legea asistentei sanitare a sãtenilor prevede înfiintarea
a 32 spitale rurale si a unor azile de pelagrosi si tuberculosi, ca si luarea unor mãsuri de combatere a
pelagrei si tuberculozei.

În acelasi an - 1907 - Ion Cantacuzino preia conducerea Directiei generale a serviciului sanitar, pentru
ca dupã trei ani, în 1910, împreunã cu Vasile Sion sã elaboreze noua lege sanitarã care trebuie socotitã
o lege cu un caracter modern, tehnic si tinând seama de probleme majore ale sãnãtãtii publice.

Sub aspectul asistentei medicale în rural, legea Cantacuzino din 1910 prevedea:
-construirea “Casei sãnãtãtii publice rurale”, având ca scop realizarea unor lucrãri necesare salubritãtii
publice la sate;
-fixarea razei unei circumscriptii sanitare rurale la 15.ooo de locuitori, cu dispensar, salon de izolare,
locuintã pentru medic si moasã;
-înfiintarea de farmacii portabile;
-intensã activitate de educatie sanitarã.

Legea, însã, pe de o parte prea pretentioasã pentru acele timpuri, iar pe de altã parte, în mare mãsurã,
neînteleasã si mai laes sabotatã de autoritãti si chiar de medici, a fost prea putin aplicatã în practicã.

4
Şoiman Iulia
Clasa: I D

Mai trebuie mentionate eforturile profesorului N.Manolescu, care în perioada februarie 1903 -
decembrie 1904, cât timp a functionat ca Director general al serviciului sanitar a obtinut fonduri pentru
înfiintarea a aproximativ 1200 infirmerii rurale cu 5700 paturi. Adept inflãcãrat al infirmeriilor rurale
si al bãilor comunale, el porneste la actiunea înfiintãrii acestor infirmierii tinând seama de situatia
extrem de precarã a populatiei rurale în ceea ce priveste starea sanitarã a acesteia: o mortalitate
generalã de 26,3% si o duratã medie de viatã în jur de 30 de ani. La o populatie ruralã de 5.016.919
locuitori la începutul anului 1903, existau 129 medici de plasã, revenind la 1 medic 38.890 persoane,
iar în unele judete situatia se prezenta si mai grav, existând 1 medic la 40.50.000 de locuitori. De
aceea, în 1904 ca o solutie de rezolvare momentanã a problemei, N.Manolescu a promovat ideea
înfiintãrii infirmeriilor rurale, având ca scop izolarea bolnavilor contagiosi si asigurarea asistentei de
urgentã în caz de nasteri si accidente, activitatea medicului urmând a fi secundatã de oficianti sanitari
si moase de clasa a II-a, recrutate din rândul moaselor empirice si instruite 3 luni.

Ideea infirmeriilor rurale a fost mult criticatã, motiv pentru care dupã 1904, când profesorul Manolescu
pãrãseste Serviciul sanitar, majoritatea acestor infirmerii au fost desfiintate, desi obiectiv vorbind- cu
toate deficientele acestora- ele au fost utile, constituind premize reale pentru dezvoltarea ulterioarã a
unor cabinete medicale în mediul rural.

Personalităţi din istoria profesiei noastre

REGINA MARIA (1875 - 1938) a reprezentat, alături de soţul ei, regele Ferdinand, unul
dintre simbolurile întruchipării Marii Uniri din 1918.
Numită de către oameni regina- mamă, mama răniţilor, regina-soldat - pentru alinarea pe care a adus-o
răniţilor şi pentru curajul ei de a merge pe front – Regina Maria a României a fost prezentă în punctele
cele mai fierbinţi ale Primului Război Mondial, a suferit în refugiu alături de cei mulţi şi a mers în
spitalele cu cele mai serioase epidemii, pentru a-i îngriji şi a-i încuraja cu prezenţa ei maternă pe cei
infirmi.

LUCREŢIA TITIRCĂ n. 1930, la Borşa – Maramureş, este personalitatea română contemporană cea mai
proeminentă a profesiei noastre. Din anul 1964 a devenit profesoară de Tehnica Ingrijirii Bolnavului şi
Directoare adjunctă la Şcoala Sanitară din Baia Mare;
Din 1974 LUCREŢIA TITIRCĂ a fost numită asistentă medicală şefă coordonatoare a Spitalului
Judeţean din Baia Mare, funcţie pe care a onorat-o până în 1989, când s-a pensionat.
Şi după pensionare îşi continuă activitatea în funcţia de Director al Şcolii Postliceale Sanitare “ Carol
Davila” din localitate.
Deţine o colecţie impresionantă de diplome, titluri de onoare şi insigne, primite în ţară sau în străinatate,
în Austria, Elveţia, Danemarca, Republica Moldova şi a obţinut tot atâtea premii, pentru contribuţia importantă
la afirmarea profesiei de asistent medical în România şi pretutindeni;
Este binecunoscuta autoare a peste 10 manuale, pentru asistenţii medicali, care se regăsesc în
programele de învăţământ, examene şi concursuri;
Deţine o colecţie impresionantă de diplome, titluri de onoare şi insigne, primite în ţară sau în străinatate,
în Austria, Elveţia, Danemarca, Republica Moldova şi a obţinut tot atâtea premii, pentru contribuţia importantă
la afirmarea profesiei de asistent medical în România şi pretutindeni;
Este binecunoscuta autoare a peste 10 manuale, pentru asistenţii medicali, care se regăsesc în
programele de învăţământ, examene şi concursuri;
In munca sa pentru afirmarea şi dezvoltarea profesiei de asistent medical, LUCREŢIA TITIRCĂ a făcut
pionierat prin cărţile scrise şi poate fi asemuită cu celebrele înaintaşe în domeniu: Florence Nightingale, Edith
Cavell şi Virginia Henderson, femei care au dat identitate acestei profesii, au pus bazele nursingului modern în
lume şi şi-au dedicat viaţa îngrijirii sănătăţii şi alinării suferinţei umane!
5
Şoiman Iulia
Clasa: I D