2.

1 ADERAREA ROMANIEI LA UE

România va adera la o Uniune Europeană cu 25 de membri, la trei ani după

ultima extindere. O astfel de conjunctură se poate dovedi delicată, în sensul obţinerii
consensului membrilor UE (şi mai ales a cetăţenilor europeni, în măsura în care procesul de
ratificare a Tratatului de Aderare de către unele State Membre implică consultarea populaţiei
prin referendum) de a-şi asuma costurile unei noi lărgiri, la foarte scurt timp după precedenta.
Un alt element care poate influenţa aderarea României la Uniunea Europeană este legat de
viziunea UE legat de extinderea spre Est. Sfârşitul anilor 90 a fost marcat de o adoptarea de
către Uniunea a unei viziuni a extinderii spre Est în „blocuri regionale”. În aceste context,
trebuie avută în vedere şi posibilitatea amânării aderării României şi Bulgariei şi adoptarea
deciziei ca al doilea val de extindere spre est să se înscrie în această viziune a aderării în bloc
a României, Bulgariei, Croaţiei şi Macedoniei (ultimele două state au depus recent cereri de
aderare la Uniunea Europeană).
În ceea ce priveşte atitudinea populaţiei faţă de aderarea la Uniunea Europeană, în
România, atitudinea populaţiei este una favorabilă, susţinerea acestui demers întrunind
acordul a peste 81% din cetăţeni 1. Suportul acestora se bazează pe o atitudine pozitivă faţă de
gruparea europeană şi pe premisa ca „aderarea la 5 data asumată oficial de autorităţile
române pentru aderare este anul 2007.

”Uniunea Europeană este un lucru bun” . Menţinerea unei astfel de atitudini este de
natură să asigure, mai uşor, acceptarea de către cetăţeni a costurilor induse de aderarea la
Uniunea Europeană şi să limiteze riscul unor tulburări socialpolitice importante. În final, vom
face totuşi observaţia că, dincolo de aspectele politice, instituţionale, culturale sau
sentimental-istorice care ar putea constitui motivaţii pro sau contra extinderii către Est a UE,
aspectul economic este cel care a alimentat permanent dorinţa de unificare a întregii Europe,
pentru a atinge obiectivul fundamental de a deveni cea mai puternică economie a lumii şi cea
mai mare piaţă de consum unitară, după cum tot aspectele de natură economică s-au
transformat de multe ori în bariere ridicate în faţa ideii de lărgire, datorită situaţiei de sub-
dezvoltare relativă a noului val de state candidate în raport cu nivelul mediu economic al UE.
Extinderea din 2004 nu este fără precedent din acest punct de vedere, deoarece ea implică
integrarea în UE a unei populaţii suplimentare de 21% din actuala populaţie a UE, perfect
comparabilă cu etapa 1980 de extindere către Sud, atunci când populaţia UE a crescut cu
22%. Este adevărat ca standardul relativ de trai al grupării de 10 state care a aderat în mai
2004 este chiar mai scăzut decât a fost cel al grupării sudice în 1980, dar ceea ce face ca acest
proces de lărgire să apară mai riscant din punct de vedere al posibilelor costuri este gradul
redus de dezvoltare comparativă al structurilor economiei de piaţă şi nivelul de cunoştinţe
redus al resursei umane în sfera relaţiilor sistemice organizaţionale care se stabilesc în cadrul
unei economii de acest tip.

2.2 Costurile aderarii la UE

Criteriile de aderare şi proceduri.
În faţa avalanşei de cereri pentru aderare şi din cauza situaţiei în care se găseau ţările
candidate, Uniunea a stabilit în iunie 1993, cu prilejul Consiliului European de la
Copenhaga, un set de 3 criterii pentru aderare şi anume:
a. Criteriul politic, care presupune ca ţara candidată să fi realizat stabilitatea
instituţiilor care garantează democraţia, statul de drept, respectarea drepturilor omului,
precum şi protecţia minorităţilor;

1
Eurobarometru, 2003
 b. Criteriul economic, care înseamnă existenţa unei economii de piaţă funcţională,
precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţei şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii;
c. Criteriul legislativ, adică armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară şi
preluarea întregului „acquis comunitar”, existenţa cadrului legal şi administrativ.
Ulterior, cu prilejul Consiliului European de la Madrid s-a mai adăugat un criteriu,
care se referă la capacitatea Uniunii de a absorbi noi membri, ceea ce înseamnă că
aderarea propriu-zisă a acestora va avea loc după reforma instituţiilor comunitare şi în
funcţie de evoluţia propriilor sale politici. Pe această bază, Uniunea a elaborat, cu prilejul
Consiliului European de la Essen (Germania) din decembrie 1994, o strategie de pre-
aderare, care a inclus:
- Relaţii structurale cu instituţiile Uniunii (Consiliul European, Consiliul de
Miniştri, Parlament şi Comisia Europeană);
- Dezvoltarea acordurilor europene;
- Asistenţă financiară prin Programul PHARE(are trei obiective principale:
consolidarea administrației publice și a instituțiilor din țările candidate pentru ca
acestea să poată funcționa eficient în cadrul Uniunii Europene (dezvoltarea
instituțională);sprijinirea statelor candidate aplicării legislației comunitare);
promovarea coeziunii economice și sociale (investiții în sectoarele cheie pentru
dezvoltarea regională))
- Pregătirea pentru integrare în Piaţa Internă a Uniunii, în conformitate cu
Cartea Albă elaborată de Comisia Europeană.
Procedura de aderare a fost definită, în principal, în art. 49 al Tratatului de la
Maastricht asupra Uniunii Europene. Acesta prevede următoarele:
- Cererea de aderare este adresată Consiliului de Miniştri al Uniunii, adică ţării care
exercită preşedinţia Consiliului;
- Decizia de deschidere a negocierilor în vederea aderării la Uniune este luată de
Consiliul European (la nivelul şefilor de stat sau de guvern) prin unanimitate, în baza unui
aviz al Comisiei Europene şi al avizului conform al Parlamentului European;
- Negocierile de aderare se desfăşoară pentru 31 de capitole, prin trecerea în revistă,
domeniu cu domeniu, a progreselor realizate de ţara respectivă în transpunerea legislaţiei
comunitare în legislaţia internă şi aplicarea efectivă a regulilor ce guvernează funcţionarea
UE;
- În vederea negocierii, fiecare stat candidat pregăteşte şi prezintă Comisiei Europene
documente de poziţie pentru capitolele respective, prin care îşi face cunoscut punctul de
vedere privind modul în care înţelege să negocieze domeniul respectiv, perioadele tranzitorii
pe care le solicită pentru armonizarea deplină a cadrului legislativ sau alte elemente
considerate importante pentru interesele sale.
La rândul său, Comisia Europeană pregăteşte propriile sale documente de poziţie pe
care le înaintează Consiliului, iar acesta dă Comisiei un mandat de negociere. Statele
membre îşi stabilesc, prin Consiliu, o poziţie comună faţă de documentul de poziţie respectiv
şi faţă de oportunitatea închiderii provizorie a capitolelor aflate în negociere.
Încheierea unui capitol înseamnă că negocierile au fost finalizate provizoriu, potrivit
principiului că nimic nu este considerat definitiv negociat, atâta timp cât nu s-au epuizat
negocierile asupra tuturor celor 31 de capitole;
- După încheierea negocierilor, care se poartă cu toţi membrii Uniunii şi cu Comisia,
se semnează Tratatul de aderare. Pentru intrarea în vigoare, Tratatul trebuie ratificat de
către ţările Membre, Parlamentul European şi ţara solicitantă, potrivit prevederilor
constituţionale respective (de către Parlament sau prin referendum naţional).
De regulă, procedurile de ratificare durează 1,5 – 2 ani. Abia după ratificarea
Tratatului de aderare, apartenenţa unei ţări la Uniune devine efectivă.
  Principiul „regatei” în evaluarea pregătirii candidaţilor.
La mijlocul anilor ’90, predomina idea – susţinută şi de România – că aderarea noilor
ţări candidate se va face simultan. Ulterior, însă, a fost avansat şi acceptat aşa-numitul
principiu al “regatei”, în sensul că ţările vor adera în funcţie de meritele fiecăreia şi vor ajunge
la “punctul de sosire” în baza propriilor performanţe.
De aceea, pentru începerea negocierilor de aderare, candidaţii au fost împărţiţi în două
grupuri:
a. Grupul de la Luxemburg (Cipru, Estonia, R. Cehă, Polonia, Slovenia şi Ungaria),
care a început negocierile în 1999;
b. Grupul de la Helsinki (România, Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta şi Slovacia),
care a început negocierile în anul 2000.
Ulterior, o parte din ţările grupului de la Helsinki a încheiat negocierile mai devreme.
De aceea, în iunie 2003, 10 ţări candidate au semnat, la Atena, Tratatul de aderare la
Uniune. Acestea au aderat efectiv la Uniune, la 1 mai 2004.
România şi Bulgaria, care au semnat Tratatul de aderare la 25 aprilie 2005, vor adera
la Uniune în anul 2007.
Grupul de 10 ţări care au aderat la Uniune în 2004, la care se adaugă România şi
Bulgaria, fac parte, împreună, din cel de-al 5-lea val de extindere. Această lărgire nu se
consideră a fi încheiată până când nu vor \adera efectiv şi România şi Bulgaria, în legătură cu
care există o decizie politică a Consiliului European. Nici o ţară membră a UE nu pune sub
semnul întrebării aderarea acestor două ţări.
Uniunea Europeană nu s-ar fi lărgit pe mai departe dacă acest proces nu i-ar fi adus
beneficii politice, economice şi geo-strategice.
În privinţa beneficiilor politice trebuie pornit de la aprecierea că scopul fundamental
al Uniunii este promovarea păcii, securităţii şi stabilităţii între ţările europene. De aceea şi
efectele extinderii trebuie judecate în principal în funcţie de acest criteriu. Lărgirea actuală –
ca şi cele precedente – se înscrie în prevederile art. „A” al Tratatului de la Roma, care
definesc obiectivele fundamentale ale Uniunii, ca fiind „procesul de creare a unei Uniuni tot
mai strânse între popoarele Europei”. Şi întrucât democraţia, statul de drept şi respectarea
drepturilor omului sunt cerinţe obligatorii pentru calitatea de membru al Uniunii, aceste
precondiţii joacă un rol important pentru întregul continent. În acest fel, zona centrală şi est-
europeană va reprezenta un spaţiu democratic, stabil şi prosper. De asemenea, lărgirea va
promova cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, al luptei împotriva terorismului,
crimei organizate şi traficului de droguri, care ameninţă securitatea cetăţenilor pe întregul
continent.
În privinţa beneficiilor economice, trebuie recunoscut că ţările Europei Centrale şi
de Est reprezintă o importantă piaţă pentru Uniunea Europeană. Cu o populaţie de 106
milioane şi o suprafaţă de 1,1 milioane km2, Europa Centrală şi de Est reprezenta 29 % din
suprafaţă şi 33 % din populaţia Uniunii Europene. Dar, PIB-ul combinat al acestor ţări nu
reprezenta decât 4 % din PIB-ul ţărilor membre ale UE. Ponderea lor economică era
echivalentă cu a Olandei, deşi acestea au o populaţie de 7 ori mai numeroasă.
Extinderea Pieţei Interne a Uniunii cu peste 100 milioane consumatori este de natură
să imprime un nou dinamism economiei europene, permiţând o creştere semnificativă a
activităţilor economico-comerciale în ţările membre ale Uniunii.
Deja, cadrul creat de Acordurile Europene, care asigurau accesul liber pe piaţă a
mărfurilor, serviciilor şi capitalului, a determinat o puternică creştere a comerţului şi
investiţiilor cu ţările din Europa Centrală şi de Est. UE şi-a dublat importurile din ţările
candidate la aderare, dar şi-a triplat exporturile în aceste ţări. Nu există îndoială că nivelul
relativ scăzut de dezvoltare economică al acestor ţări va pune unele probleme de ajustare
pentru ţările UE. Atâta timp însă cât se va manifesta suficientă voinţă politică de ambele părţi,
integrarea în UE a ţărilor din Europa Centrală şi de Est nu va pune probleme insurmontabile.
Şi din punct de vedere geo-strategic, lărgirea UE oferă importante beneficii pentru
Uniune. Prin creşterea forţei sale economice, comerciale şi ştiinţifice, Uniunea se va
manifesta şi ca o importantă forţă politică, fiind recunoscută ca un actor important în viaţa
politică internaţională. Într-o lume globalizată, şi probabil multi-polară, Uniunea va deveni un
important partener în soluţionarea problemelor cu care se confruntă lumea contemporană.
 Avantajele lărgirii pentru ţările candidate.
Lărgirea Uniunii Europene aduce serioase beneficii pentru ţările candidate la aderare:
- Acestea sunt sprijinite în procesul de tranziţie spre democraţie şi economia de piaţă,
urmărindu-se respectarea drepturilor omului, funcţionarea statului de drept, a pluralismului
politic şi a separaţiei puterilor în stat;
- Beneficiază de tehnologii avansate pentru modernizarea industriei şi a agriculturii, a
introducerii unui management modern;
- Pătrunderea pe Piaţa Internă a UE le permite creşterea productivităţii şi a nivelului de
trai al populaţiei;
- Perspectiva integrării în Piaţa Internă a Uniunii le obligă să-şi creeze mecanisme de
piaţă funcţionale, economii competitive, în măsură să reziste presiunilor concurenţiale ale
produselor şi serviciilor occidentale;
- Este garantată independenţa şi suveranitatea ţărilor candidate, participarea acestora –
în cadrul PESC – la soluţionarea unor probleme importante ale lumii contemporane.

2.3 Beneficiile aderarii tarii noastre la UE.

Principalele beneficii ale aderării României la Uniunea Europeană pot fi

clasificate astfel:

1. suplimentarea şi diversificarea resurselor financiare. Statutul de membru al

Uniunii Europene asigură accesul României la fondurile structurale şi la fondurile de
coeziune. Volumul acestor transferuri de fonduri către România nu poate fi evaluat la acest
moment (şi implicit nici efectele derivate), alocările financiare naţionale din fondurile
structurale făcând obiectul noii perioade programare 2007- 2013. O parte din aceste beneficii
poate fi evidenţiată şi anterior momentului aderării şi surprinde cuantumul şi efectele pozitive
ale intrărilor de fonduri prin intermediul instrumentelor financiare de preaderare şi a altor
instrumente şi programe dezvoltate de UE pentru ţările candidate.

2. beneficii derivate din statutul de membru. Aceste beneficii vor apărea după
aderarea la UE şi sunt derivate din participarea la piaţa unică, la uniunea economică şi
monetară, o mai bună susţinere a intereselor naţionale prin participarea la instituţiile UE etc.

3. accelerarea reformelor şi susţinerea tranziţiei prin furnizarea elementelor de

bază pentru definirea politicilor economice naţionale. Trecerea de la regimul economiei de
comandă la economia de piaţă nu are precedent istoric. În aceste condiţii, pe toata perioada de
tranziţie, până la aderare, UE a furnizat României un model de elaborare a politicilor sale
economice (date fiind criteriile de aderare şi dorinţa de integrare în UE, aceasta a însemnat, în
cele mai multe cazuri, chiar preluarea obiectivelor şi politicilor comunitare respective în
ansamblul lor sau copierea politicilor anumitor state membre, în măsura în care politica
respectivă nu este comunitară). Aceste beneficii sunt dificil de estimat şi pot îmbrăca forma
scurtării perioadei de tranziţie. Asistenţa tehnică acordată de UE României în diferite domenii
constituie un exemplu de beneficiu din această categorie.

Costurile şi beneficiile aderării la Uniunea Europeană pot fi exprimate şi sub forma

implicaţiilor bugetare. Efectele asupra bugetului sunt evidente la următoarele capitole:
contribuţii către bugetul comunitar, PAC şi fonduri structurale (politică regională).

Din punct de vedere metodologic, apare ca dificilă distincţia clară între efectele
integrării şi cele ale procesului de tranziţie. Identificarea unui sector drept câştigător sau
perdant în procesul de integrare nu înseamnă că acelaşi lucru se poate spune despre orice
firmă sau individ din acel sector. În plus, analiza sectorială nu corespunde neapărat unei
influenţe pozitive/negative asupra bunăstării întregii societăţi. Un sector perdant poate elibera
resurse pentru alte sectoare, îmbunătăţind astfel eficienţa alocării resurselor în economie.

Integrarea reprezintă şi atingerea ţintelor de convergenţă socio-economică, ţinte

definite şi actualizate periodic conform imperativelor momentului. Din punct de vedere al
modelării, convergenţa se defineşte printr-un set de indicatori aleşi ca reflectând acele criterii
care se află dincolo de cerinţa de convergenţă. Definirea concretă a acestor criterii diferă însă,
nu numai de la un moment la altul, dar şi de la un caz la altul.

România urmăreşte în primul rând îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, respectiv

“stabilirea unei economii de piaţă funcţionale care să aibă capacitatea de a rezista presiunii
competitive şi forţelor pieţei din cadrul Uniunii Europene”. Uniunea Europeană a trecut la
monitorizarea progreselor înregistrate pe calea îndeplinirii criteriilor de la Lisabona, urmărind
să devină “cea mai dinamică şi competitivă Economie Bazată pe Cunoaştere, din lume până
în 2010, menţinând şi chiar accentuând coeziunea socială”. Acest obiectiv va trebui să fie
atins prin aşa numita metodă de coordonare deschisă, în cadrul căreia monitorizarea joacă un
rol foarte important.

2.3.1 Costuri şi beneficii. Principalele accepţii date termenilor: - Atât costurile, cât
şi beneficiile integrării pot avea mai multe accepţiuni, in funcţie de sfera de cuprindere:

1. Privite doar din punctul de vedere al fluxurilor financiare bilaterale pre-stabilite

oficial intre UE si România (externe): sumele alocate de către UE şi respectiv contribuţia
ţării noastre la diferite programe ale Uniunii.

2. Includerea efortului bugetar (inclusiv prin efectele asupra reducerii taxelor

vamale).

3. Includerea tuturor fluxurilor monetare, deci si cele ale agenţilor economici

(derivate din aplicarea normelor, sau din efectele de stimulare a comerţului ca rezultat al
modificării taxelor vamale)

4. Impact larg la nivel macroeconomic, incluzând modificări în productivitatea

muncii, de competitivitate (în afara celei rezultate din modificarea taxelor vamale), precum şi
cele legate de rata de ocupare.

Raportul costuri-beneficii poate diferi între aceste accepţiuni. Este clar că dacă luăm în
considerare doar nivelul 1, atunci integrarea apare ca fiind extrem de favorabilă. Însă pe
nivelurile 2 si 3 balanţa se va înclina treptat înspre costuri, deoarece în acest caz cheltuielile
nu sunt privite ca investiţii, efectele lor proiectate în viitor nefiind evaluate. Evaluarea relativ
corectă si maximal-posibilă a rezultatelor este posibilă doar pe nivelul 4, care are in vedere
chiar miza integrării din punct de vedere strict economic.

Doar la acest nivel se poate pune problema urmăririi intercondiţionărilor dintre

indicatorii macroeconomici (cum ar fi productivitatea totală a factorilor, rata de ocupare,
inflaţie etc.). Pe palierul macro-economic de evaluare a raportului costuri-beneficii vom avea
următoarele efecte directe ale procesului de integrare:

Costuri : - cota de participare la programele europene;

- investiţii obligatorii (care presupun răsturnarea priorităţilor şi un risc

suplimentar de non-sustenabilitate);

- renunţări (derivate din afectarea partenerilor sau din posibile penalităţi).

Beneficii : - fluxuri monetare mărite;

- facilitare acces (programe, comerţ, circulaţia forţei de muncă);

- rezultate directe ale aplicării acquis-ului cu creşterea gradului de

integrare a sistemului socio-economic românesc în cel european.

- creşterea competitivităţii.