Napoleon al III-lea al Franței

Nume la naștere: Napoléon François Joseph Charles Bonaparte;

Bunici: Francisc I al Austriei, Letizia Ramolino, Carlo Buonaparte, Maria Teresa a celor Două
Sicilii;
Părinți: Napoleon I, Marie Louise, ducesă de Parma;
Locul înhumării: Hôtel des Invalides, Paris, Franța, Ducal Crypt, Vienna, Herzgruft, Viena, Austria;

Charles-Louis-Napoléon Bonaparte (n. 20 aprilie 1808 — d. 9 ianuarie 1873) a fost primul

președinte al celei de a 2-a Republici Franceze în 1848 și a devenit apoi, în urma unei lovituri de stat
din 1852, al doilea împărat al francezilor, sub numele de Napoléon al III-lea.
Napoleon al III-lea era cunoscut, înainte de a deveni împărat, sub numele de Ludovic-Napoleon, fiu
al lui Louis Bonaparte, fratele lui Napoleon I. Tatăl său a fost, pentru câţiva ani, Rege al Olandei,   înainte
ca acest stat să fie anexat Franţei. Ludovic-Napoleon a crescut în Elveţia şi Germania, iar în tinereţe a
locuit în Italia, unde s-a implicat în acţiunile Carbonarilor, o grupare care lupta împotriva dominaţiei
austriece asupra Italiei de Nord. Această relaţie cu mişcarea de eliberare italiană va avea ulterior un efect
asupra politicii sale externe, când va sprijini războiul italian împotriva Austriei.
În timpul Monarhiei din Iulie (nume dat perioadei dintre 1830 şi 1848, când Franţa era condusă de
regele Louis-Philippe), s-a conturat o mişcare bonapartistă care urmărea restaurarea unui Bonaparte pe
tronul Franţei. Conform legii succesiunii, fiul său, cunoscut ca Napoleon al II-lea, era moştenitorul
legitim, însă acesta era ţinut prizonier la curtea austriacă. Astfel, nepotul fostului împărat, Ludovic-
Napoleon, intră în vizorul bonapartiştilor, şi cu sprijinul acestora va organiza mai multe tentative (eşuate)
de lovitură de stat.
 În decembrie 1851, Louis Napoleon a dat o lovitură de stat. El a devenit principe-președinte cu
puteri dictatoriale. Un an mai târziu, în 2 decembrie 1852, a fost încoronat ca împărat. Erau exact 48 de
ani de la încoronarea unchiului său, Napoleon I.
Noul împărat s-a străduit să facă din Franța o putere mondială. A sprijinit unificarea Italiei și a
Germaniei, însă Germania a devenit principalul său dușman. Napoleon al III-lea l-a sprijnit pe împăratul
Mexicului, Maximilian I de Habsburg, care însă a fost detronat și ucis de republicani.
Tot Napoleon al III-lea s-a implicat în Războiul Crimeii, în care Franța, Anglia și Imperiul Otoman
au învins Rusia. Drept urmare, sudul Basarabiei a fost retrocedat Principatului Moldovei, în 1856. În
1859, Napoleon al III-lea a fost principalul susținător al Unirii Moldovei și Valahiei și l-a sprijinit pe noul
principe român, Alexandru Ioan I Cuza. După detronarea acestuia, în 1866, Napoleon al III-lea a militat
pentru păstrarea Unirii și l-a recomandat drept principe domnitor pe cel care avea să devină Carol I al
României.
În plan intern, a dezvoltat Franța, însă în 1870, Franța a ajuns în conflict cu Germania și a suferit o
catastrofă militară la Sedan. Napoleon al III-lea a fost luat prizonier de germani și detronat de francezi.
Franța a pierdut în urma războiului Alsacia și Lorena, iar pentru acest lucru francezii nu l-au iertat
niciodată. Plecat din nou în exil, Napoleon al III-lea și-a sfârșit zilele la Londra. A murit
de tuberculoză la Palatul Schönbrunn din Viena la 22 iulie 1832.
A fost foarte apropiat de Prințesa Sofia de Bavaria și s-a sugerat că el ar fi fost tatăl fiului ei,
viitorul împărat Maximilian I al Mexicului, dar sugestia nu a fost acceptată.
După decesul tatălui vitreg și revelația că mama sa a născut doi copii nelegitimi înainte de căsătorie,
Franz i-a spus prietenului său, Prokesch von Osten: "Dacă Josephine ar fi fost mama mea, tatăl meu nu ar
fi fost îngropat la Sfânta Elena și eu nu ar trebuit să fiu la Viena. Mama mea este bună, dar slabă; nu a
fost soția pe care tatăl meu a meritat-o".
 Alexandru Ioan Cuza
Alexandru Ioan Cuza (sau Alexandru Ioan I; n. 20 martie/1 aprilie 1820, Bârlad, Moldova – d. 3
mai 1873, Heidelberg, Imperiul German) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului
național România. Prin alegerea sa ca domn al Moldovei, la 5 ianuarie 1859, și al Țării Românești, la 24
ianuarie 1859, a fost înfăptuită Unirea celor două principate.
Ales domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea Unirii
Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană (Imperiul Otoman) și Puterile Garante și apoi
pentru desăvârșirea Unirii Principatelor Române prin înfăptuirea unității constituționale și administrative.
Aceasta s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format statul român unitar
modern, adoptând oficial numele de România, cu capitala la București, cu o singură adunare și un
singur guvern.
În anul 1866, o largă coaliție a partidelor vremii, cunoscută sub denumirea de Monstruoasa
Coaliție din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, l-au forțat pe Alexandru Ioan Cuza să
abdice.
Tatăl viitorului domn, Ioan Cuza, provenea dintr-o veche familie de boieri mici şi mijlocii
din judeţul Fălciu (astăzi în judeţul Vaslui), proprietari de pământ cu funcţii în administraţiile domneşti
din Moldova. Mama sa, Sultana Cozadini, provenea dintr-o familie de origine greco-italiană din
Constantinopol, dar românizată. Alexandru Ioan Cuza se naşte pe 20 martie 1820  la Bârlad , primele
studii urmându-le la pensionul condus de francezul Victor Cuenin din Iaşi, unde îi are colegi pe Mihail
Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri.
În 1835 îşi ia diploma de bacalaureat la Paris, apoi urmează studii universitare de drept şi medicină,
pe care nu le finalizează, şi devine membru al Societăţii economiştilor de unde îşi va înainta demisia
în 1840. Activează ulterior ca preşedinte al judecătoriei Covurlui, perioadă în care se căsătoreşte (30
aprilie 1844) cu Elena Rosetti, fiica unui postelnic din Vaslui şi sora viitorului prim-ministru Theodor
Rosetti.
Plecat în exil, Cuza ajunge la Viena, apoi la Paris, unde îşi manifestă interesul de a lucra în
continuare în interesul ţării pentru aducerea unui principe străin, aşa cum făgăduise şi să nu se lase
dominat de sentimentul de răzbunare pe care i-l provocase actul de la 11 februarie. Ulterior, este acuzat de
unele gazete vieneze şi pariziene că încearcă să comploteze cu Rusia pentru reîntoarcerea lui în România,
total fals după cum îi măturisea chiar într-o scrisoare adresată lui Carol I pe 20 aprilie 1867 [21]. Deşi Cuza
a dorit întotdeauna să revină în ţară, principele Carol a considerat că nu este oportun din cauza situaţiei
politice din cel moment.
După o perioadă petrecută într-o localitate de lângă Viena, Cuza este răpus de boală şi se mută la
Florenţa. Aflând despre un renumit specialist se deplasează în Heidelberg, Germania. Va fi prea târziu.
Alexandru Ioan Cuza moare pe 15 mai 1873, la vârsta de 53 de ani. Este înmormântat iniţial la Biserica
Domnească de lângă Palatul de la Ruginoasa, conform dorinţei sale, iar după Al Doilea Război Mondial,
osemintele sale au fost mutate la Biserica Trei Ierarhi din Iaşi.