Sunteți pe pagina 1din 9

 

PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Unitatea de învățare 1.
ELEMENTE INTRODUCTIVE ALE PSIHOLOGIEI SĂNĂTĂŢII

1. APARIŢIA PSIHOLOGIEI SĂNĂTĂŢII

Psihologia sănătăţii s-a născut în anii ’70 ca reacţie la o serie de factori medicali economici și
sociali. Cel mai semnificativ aspect a fost modificarea treptată a tipurilor de boli şi modificarea cauzelor
morţii, în societăţile industrializate. Anterior epocii industrializării, cauze ale morţii erau foarte adesea,
afecţiunile precum gripa, pneumonia, tuberculoza, gastroenteritele. Descoperirea vaccinului şi
antibioticelor, precum şi îmbunătăţirea igienei şi îngrijirii medicale, au dus la un declin al importanţei
bolilor infecţioase pentru îmbolnăvire şi moarte. Treptat, a crescut frecvenţa bolilor neinfecţioase, şi
anume a celor generate de comportamente dăunătoare sănătăţii. Cu 100 de ani în urmă, cancerul sau
bolile cardiovasculare erau rareori cauza decesului. Astăzi, aceste boli, determinate şi influenţate mai
ales de stilul de viaţă, sunt cele mai comune cauze ale morţii. În cea de-a doua jumătate a secolului XX,
boli precum cancerul, accidentele vasculare, bolile cardiologice, boala pulmonară obstructivă cronică,
ca şi accidentele de circulaţie, au devenit cauzele principale ale deceselor. Acestea din urmă sunt boli
acute sau cronice şi traumatisme influenţate de stilul de viaţă. În anii ’80, Academia Naţională a
Ştiinţelor din SUA, arată ca jumătate dintre primele 10 cauze de deces sunt puternic influenţate de stilul
de viaţă. Alegerile cu privire la stilul de viaţă, precum fumatul, consumul de alcool, aportul alimentar
excesiv şi sedentarismul determină anual milioane de morţi care ar fi putut fi prevenite. Psihologii din
domeniul sănătăţii au oportunitatea să intervină pentru prevenţia multora dintre aceste decese.
Prevenţia, reabilitarea, schimbarea comportamentală sunt subiecte ale cercetării psihologice şi nu
medicale şi de aceea domeniul psihologiei sănătăţii a primit multă atenţie din interiorul şi din afara
comunităţii ştiinţifice.
Un al doilea factor al apariţiei acestei discipline a fost costul crescând al asistenţei medicale. A
devenit clar faptul că, pe termen lung, societatea nu va putea să îşi permită îngrijirea medicală bazată
pe o tehnologie medicală avansată, costisitoare. În acelaşi timp, psihologia demonstra eficienţă în
proiectarea şi aplicarea intervenţiilor comportamentale, care s-au dovedit a fi mult mai puţin costisitoare.
Schimbarea stilului de viaţă al oamenilor pentru a preveni instalarea bolilor este o metodă mai ieftină
decât tratarea bolilor datorate comportamentelor nesănătoase, deci este preferată.
Cel de-al treilea factor a fost noul mod de a înţelege sănătatea şi boala. Sănătatea nu mai este
văzută doar ca absenţă a bolii, ci, mai curând, ca prezenţa stării de bine. Modelul biomedical
focalizează atenţia numai asupra patologiei, neglijând sursele stării de bine, şi priveşte mintea şi corpul
drept entităţi separate, ignorând influența lor reciprocă. În interiorul ştiinţelor sociale a avut loc o
reformulare și anume, s-a trecut de la modelul biomedical la modelul biopsihosocial, care priveşte
sănătatea şi boala ca rezultat al interacţiunii determinaţilor biologici, psihologici şi sociali, care implică
imposibilitatea separării minţii şi corpului în procesele legate de sănătate. Sănătatea poate să fie
înţeleasă acum drept un produs dobândit în mod activ şi nu un rezultat al întâmplării. Psihologia
sănătăţii adoptă şi urmează acest nou model şi aplică o metodologie de cercetare avansată pentru a
dezvălui relaţiile complexe inerente acestei paradigme biopsihosociale.
Factorii menționați sunt principalii determinanţi ai apariţiei acestui domeniu în interiorul
psihologiei. În Statele Unite ale Americii prima întemeiere formală a psihologiei sănătăţii are loc în 1978,
când se înfiinţează divizia 38 (Health Psychology Division) în Asociaţia Americană de Psihologie. În
1986 s-a înfiinţat şi în Europa, Societatea Europeană de Psihologia Sănătăţii (EHPS – European Health
Psychology Society), care desfăşoară o activitate de diseminare a rezultatelor cercetării în domeniu prin
conferinţele anuale. Lucrări ştiinţifice în domeniu sunt publicate în tot mai numeroasele jurnale de
specialitate, mai ales cele de limba engleză: Health Psychology, Psychology and Health, International
Journal of Behavioral Medicine, Journal of Health Psychology, British Journal of Health Psychology,

365
DANIELA MUNTELE

Journal of Occupational Health Psychology, Journal of Health Communication, Anxiety, Stress, and
Coping, Japanese Health Psychology, Psychology, Health and Medicine.

2. DEFINIREA PSIHOLOGIEI SĂNĂTĂŢII ŞI RELAŢIILE SALE CU ALTE DISCIPLINE

Psihologia sănătăţii este domeniul psihologiei dedicat influenţelor psihologice asupra proceselor
legate de sănătate, cum ar fi: cauzele îmbolnăvirii, reacţiile oamenilor la îmbolnăvire, felul în care se
însănătoşesc sau cum învaţă să facă faţă unei boli cronice şi mai ales, cum îşi păstrează sănătatea.
Psihologia sănătăţii se ocupă de aspectele psihologice implicate în etiologia şi corelatele sănătăţii şi
bolii, în prevenţia şi tratamentul bolilor, în readaptarea de-a lungul unor boli şi după vindecare şi în
promovarea sănătăţii. Există trei întrebări principale în psihologia sănătăţii: (a) cine se îmbolnăveşte şi
cine îşi menţine sănătatea? (b) dintre cei bolnavi, cine se însănătoşeşte şi care sunt factorii care
favorizează refacerea sănătăţii? şi (c) cum poate o boală să fie prevenită şi însănătoşirea stimulată?
Psihologia sănătăţii realizează cercetări asupra originilor şi corelatelor psihologice ale bolilor,
identifică antecedente de personalitate şi de comportament care influenţează patogeneza anumitor boli,
analizează adoptarea şi menţinerea comportamentelor favorabile sănătăţii precum, exerciţiul fizic, dieta
sănătoasă, folosirea prezervativelor, controlul medical periodic pentru depistarea precoce a afecţiunilor,
autoexaminarea regulată a sânilor, igiena dentară şi explorează pentru a preveni și combate
comportamentele de risc cum sunt fumatul, consumul excesiv de alcool, sedentarismul și dieta
nesănătoasă. Promovarea sănătăţii şi prevenţia îmbolnăvirilor se află în agenda cercetării şi a practicii
în ţările dezvoltate, aşa cum este şi creşterea calităţii serviciilor oferite de sistemul de sănătate.

DEFINIŢIE
După Matarazzo, psihologia sănătăţii este suma contribuţiilor educaţionale, ştiinţifice şi profesionale ale
psihologiei, pentru promovarea şi menţinerea sănătăţii, pentru prevenţia şi tratamentul bolilor, pentru
identificarea corelatelor etiologice şi diagnostice ale sănătăţii şi bolii precum şi pentru îmbunătăţirea
îngrijiri medicale şi a politicii de acordare a îngrijirii în sistemul de sănătate publică.

Psihologia sănătăţii se ocupă de toate aspectele psihologice ale sănătăţii şi bolii de-a lungul vieţii.
În Statele Unite, specialiştii din acest domeniu sunt centraţi pe menţinerea şi promovarea sănătăţii,
dezvoltarea la copii a comportamentelor eficiente în menţinerea sănătăţii, aspecte precum exerciţiile
fizice regulate, dieta sănătoasă etc. O altă preocupare este prevenţia şi tratamentul bolilor. Persoanelor
cu activităţi profesionale care implică stres crescut li se prezintă modalităţi prin care să facă faţă eficient,
astfel încât stresul să nu le afecteze sănătatea. Cu pacienţii care sunt deja bolnavi, se urmăreşte
adaptarea cât mai bună la suferinţa pe care o au şi crearea unor bune deprinderi de a urma regimul şi
tratamentul prescris. Nu mai puţin semnificativă este cercetarea etiologiei şi corelatelor psihologice ale
sănătăţii şi disfuncţiilor. Etiologia se referă la originile şi cauzele bolilor, iar psihologia sănătăţii se
interesează cu precădere de factorii psihologici şi sociali care contribuie la sănătate şi boală. Astfel de
factori pot fi obiceiurile cu efecte importante asupra sănătăţii cum sunt consumul de alcool, fumatul,
exerciţiile fizice, modalităţile de coping în condiţii de stres etc. Un alt rol al psihologiei sănătăţii este
analiza şi îmbunătăţirea sistemului de ocrotire medicală, a politicii din interiorul acestui sistem. De
exemplu, este studiat impactul pe care îl au instituţia, unitatea sanitară, cadrul medical, asupra
comportamentului pacientului şi sunt formulate recomandări pentru îmbunătăţirea ocrotirii medicale.
Shelley Taylor arată că sănătatea implică starea generală a organismului. Psihologia se ocupă de
starea minţii. Mintea şi corpul lucrează împreună pentru a produce sănătatea fizică şi psihică, astfel că
psihologia sănătăţii aduce contribuţii importante deopotrivă ştiinţelor medicale şi psihologiei. Anterior
apariţiei psihologiei sănătăţii, subiecte care astăzi îi aparțin ei au fost atinse de alte domenii de

366
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

cercetare. De exemplu, psihologia medicală era principala branşă însărcinată cu aplicarea cunoştinţelor
psihologice în profesiunile medicale şi cu evaluarea psihologică a pacienţilor şi a rezultatelor
tratamentelor. Mulţi cercetători au studiat psihosomatica, o paradigma puternic influenţată de
psihanaliză, care încerca să identifice precursorii psihologici ai bolilor. Acum, psihologia medicală, cu
studiul factorilor psihologici în experienţa bolilor, devine tot mai mult integrată psihologiei sănătăţii.
Medicina comportamentală, care istoric se fundamentează pe teoriile învăţării, a studiat condiţiile care
modifică şi care menţin comportamentele defavorabile sănătăţii. Astăzi, studiul diverselor fenomene
legate de sănătate si boală a devenit obiect al efortului colaborărilor interdisciplinare.
După Ralf Schwarzer, psihologia sănătăţii este doar una dintre disciplinele care studiază în
această direcţie, alături de medicină, farmacologie, epidemiologie, asistenţă socială, educaţia pentru
sănătate, sociologie, sănătate publică, etc. Psihologia sănătăţii se ocupă cu aspectele bio-psiho-sociale
ale bolilor fizice şi contribuie la determinarea cauzelor, la diagnostic, la tratament şi la prevenire.

IMPORTANT
Psihologia sănătăţii se preocupă de două direcții mari de interes: stresul şi boala pe de o parte,
comportamentul important pentru sănătate şi protecţia sănătăţii, pe de altă parte.

3. MODELUL BIOPSIHOSOCIAL

George Engel (1913-1999), părintele medicinii psihosomatice moderne, elaborează în 1977


modelul biopsihosocial pentru studiul interacţiunii dintre minte şi corp. Engel a fost unul dintre cei mai
însemnaţi specialişti ai disciplinelor aflate la interfaţa dintre ştiinţele medicale şi cele comportamentale
(Fava, 2000). Acest model postulează că orice stare de boală sau de sănătate este consecinţă a
interacţiunii factorilor biologici, psihologici şi sociali (conf. Taylor, 1998).
În medicina contemporană, modelul biomedical este din păcate predominant. El a influenţat
gândirea în practica medicală de sute de ani şi susţine că orice boală se explică prin procese somatice
aberante, precum dezechilibre biochimice, anomalii neurofiziologice. Factorii psihologici şi sociali sunt
consideraţi independenţi de acest proces al bolii.
Modelul biomedical este reducţionist deoarece: 1. se focalizează exclusiv asupra proceselor
organice implicate în boală, 2. consideră mintea şi corpul entităţi distincte şi 3. ia în considerare mai
mult boala decât sănătatea. Există factori psihologici şi sociali care explică de ce, de exemplu, din şase
oameni predispuşi la anumite boli, numai doi fac boala, iar modelul biomedical nu acordă atenţie
factorilor psihologici şi sociali care influenţează tratamentul şi vindecarea. Relaţia medic-pacient este de
asemenea neglijată de modelul biomedical, deşi această relaţie conduce adesea la rezultate diferite în
condiţiile aceluiaşi tratament medical competent.
Factorii psihologici şi sociali sunt consideraţi macroscopici, iar cei biologici microscopici. Pentru a
înţelege cum interacţionează aceşti factori, cercetările utilizează teoria sistemelor, care arată că toate
nivelele organizării într-o entitate sunt legate ierarhic unul de altul şi că o schimbare la un anumit nivel
determină o schimbare la toate celelalte nivele. Aceasta înseamnă că procesele la nivel microscopic,
precum modificările celulare, au efect la nivel macroscopic şi viceversa (Taylor, 1998). În activitatea
clinică există câteva implicaţii ale modelului biopsihosocial.
Modelul bio-psiho-social arată că diagnosticul ar trebui pus ţinându-se cont de interacţiunea
tuturor factorilor în producerea stării de sănătate sau boală. Prescripţia pentru tratament ar trebui, de
asemenea, să ţină cont de cele trei seturi de factori. Pentru aceasta, lucrul în echipă este extrem de
important. Modelul biopsihosocial abordează explicit relaţia medic-pacient, care poate îmbunătăţi mult şi
utilizarea de către pacient a serviciilor medicale, eficacitatea tratamentului şi timpul de vindecare.

367
DANIELA MUNTELE

Putem înţelege obiceiurile, comportamentele sănătoase ori nocive numai în contextul lor
psihologic şi social. De exemplu, în cazul unui om de afaceri de 40 de ani care a suferit un infarct
miocardic, modelul clasic biomedical ar aborda problema stabilind tratamentul medicamentos adecvat.
Modelul biopsihosocial s-ar interesa de obiceiurile şi practicile acestui om, care au contribuit la
instalarea infarctului de miocard. Tratamentul s-ar focaliza pe exerciţii fizice, reabilitare, training în
tehnici pentru reducerea stresului şi recomandarea unui program care să îl ajute să se lase de fumat. În
plus, o astfel de evaluare poate privi şi către mediul său social. S-ar putea descoperi, de exemplu, că
petrece prea puţine momente alături de cei semnificativi pentru el (e.g. familia) şi i s-ar recomanda să
intensifice interacţiunile sociale pozitive ca scop adiţional în reabilitarea lui.

4. STRESUL – O NOȚIUNE CENTRALĂ ÎN PSIHOLOGIA SĂNĂTĂȚII

Stresul, adesea un concept imprecis al limbajului uzual, poate fi conceput fie ca o influenţă
dăunătoare a mediului înconjurător (un atac violent, o infecţie, un val de căldură, un divorţ, pierderea
locului de muncă sau ratarea unui examen etc.), fie ca o reacţie a organismului la diverse tensiuni (de
exemplu, reacţiile de alarmă, rezistenţă şi epuizare în cadrul sindromului de adaptare generală, descrise
de Hans Selye), fie ca o interacţiune între organism şi mediu. Toate cele trei perspective sunt larg
răspândite şi nici una nu este corectă sau falsă. Cea care s-a impus în ultima perioadă este mai ales
perspectiva tranzacţională, la baza căreia se află o interacţiune între situaţie şi persoană. R. Lazarus
mută accentul de la studiile biologice asupra stresului la studiile psihologice, conturând ceea ce numim
astăzi teoria tranzacţională asupra stresului.
Mulţi dintre noi au avut experienţe intense pe care le-au putut considera stresante (ex. pierderea
cuiva apropiat, graba la culoarea roşie a semaforului, examenul când nu eşti tocmai bine pregătit sau
când nu ai studiat ce trebuia, pierderea trenului, o zi foarte ploioasă când aveai o întâlnire foarte
importantă, etc.).
Unii dintre cercetătorii stresului s-au focalizat pe modificările fiziologice produse de stres.
Fenomenele fiziologice generate de starea de stres, când organismul intră într-o stare de intensă
activare, le sunt multor oameni bine cunoscute: gura devine uscată, inima bate repede, mâinile tremură
puţin, transpiraţia devine mai abundentă etc.
Alţi cercetători s-au orientat spre studiul evenimentelor stresante denumite agenţi stresori. Printre
agenţii stresori se numără zgomotul, aglomeraţia, o relaţie care merge rău, o inspecţie sau un control la
locul de muncă, schimbarea locului de muncă. Studiul agenţilor stresori a ajutat la definirea unor condiţii
care sunt mai susceptibile de a produce stres decât altele, dar cercetarea exclusivă a agenţilor stresori
nu poate explica pe deplin experienţa stresului. Oricare dintre experienţele mai sus menţionate poate fi
stresantă pentru unele persoane, dar nu şi pentru altele. Pentru cineva, muzica tare la un vecin poate fi
un zgomot stresant, în timp ce pentru altcineva un prilej de a fredona relaxat ceea ce ascultă; pierderea
serviciului ar fi o tragedie pentru unii, în timp ce alţii ar fi bucuroşi de oportunitatea de a merge în
căutarea unei slujbe mai satisfăcătoare.
Modul în care o persoană percepe un anumit agent cu potenţial stresant face ca stresul să fie sau
să nu fie experimentat, trăit. De aceea, în definirea stresului se pune accent pe interacţiunea dintre
persoană şi mediu. Stresul este consecinţa procesului de evaluare pe care îl face persoana: evaluarea
faptului dacă resursele personale sunt suficiente pentru a face faţă cerinţelor mediului. După Lazarus şi
Folkman (1984, conf. Taylor 1998), stresul este o funcţie a gradului de adecvare între persoană şi
mediul său. Atunci când persoana consideră că resursele sale sunt mai mult decât adecvate pentru a
face faţă situaţiilor dificile, stresul resimţit este foarte scăzut. Când consideră resursele sale suficiente
pentru a face faţă, dar cu un mare efort, atunci ar putea resimţi stresul la un nivel moderat. Când
persoana consideră propriile resurse insuficiente pentru a face faţă situaţiei, stresul va fi considerabil
mai mare.

368
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

DEFINIŢIE
După S. Taylor (1998), stresul este procesul de evaluare primară a evenimentelor ca fiind dificile,
periculoase, provocatoare etc., procesul de evaluare secundară, anume evaluarea potenţialului răspuns
şi procesul de răspuns propriu zis la aceste evenimente; răspunsurile pot include modificări fiziologice,
cognitive, emoţionale, comportamentale.

Agenţii stresori cu conotaţie afectivă pozitivă generează eustresul în timp ce stresul negativ
(engl. distress) este determinat de agenţi stresori cu conotaţie negativă. Eustresul, stresul pozitiv,
apare atunci când agenţii stresori au semnificaţie favorabilă pentru individ, declanşând stări afective
pozitive: bucurie, extaz, râsul în hohot, fapt cu repercusiuni pozitive asupra tuturor organelor şi
aparatelor. O apreciere aproape unanimă este aceea că eustresul este o premisă a longevităţii mai ales
prin creşterea imunităţii antiinfecţioase şi antitumorale.
Investigând mecanismele fiziologice ale stresului, Hans Selye demonstrează că stresul implică
atât adaptare şi stimulare cât şi uzura organismului. Pentru a realiza această distincţie Selye introduce
termenii de eustres şi stres negativ (engl. distres). A. Băban prezintă în lucrarea sa, ”Stres şi
personalitate”, o sintetizare a accepţiunilor noţiunilor de eustres şi stres negativ, indicând că eustresul
presupune o stimulare optimă, menținerea echilibrului fizic și psihic, efecte stimulante de antrenare și
adaptare, presupune o reacție acută și nu cronică, o activare fazică de scurtă durată. (reluăm sinteza sa
în tabelul de mai jos). Dimpotrivă, stresul negativ este însoțit de o solicitare intensă, prelungită, el
induce modificări fiziologice şi fiziopatologice, are efecte de încordare şi tensionare, de dezadaptare,
generează o reacţie cronică o activare tonică de lungă durată. Băban arată că deşi la nivel conceptual
aceşti doi termeni introduc ideea unui stres pozitiv necesar şi respectiv a unui stres negativ, nociv, la
nivel practic distincţia este inoperantă atât timp cât evaluarea graniţei dintre cele două rămâne destul de
imprecisă.
În tabelul de mai jos prezentăm (după Iamandescu, 1997) unele distincţii între eustres şi stresul
negativ din punctul de vedere al agenţilor stresori, al reacţiilor în plan comportamental, somatic,
emoţional.

Distincţii între stresul pozitiv (eustres) şi stresul negativ


STRES NEGATIV EUSTRES
Calitatea agenţilor stresori Neplăcuţi, ameninţători, solicitanţi Plăcuţi, solicitare moderată într-
un climat afectiv pozitiv
Tipuri de reacţii Furie, ruşine, tristeţe, lipsă de Bucurie, extaz, râs
speranţă, nesiguranţă
Tipuri de situaţii Suprasolicitare, frustrare, pierderi Câştiguri morale, financiare,
majore surse de umor, situaţii
provocatoare în care persoana
are siguranţa asupra controlului,
etc.
Sistem imun Inhibiţie Imunostimulare
Aparat cardiovascular Creşteri ale tensiunii arteriale Vasodilataţie
(vasoconstricţie)
Sistem endocrin Creşterea secreţiei de Creşterea secreţiei endorfinelor
cotecolamine şi cortizol

369
DANIELA MUNTELE

APLICAŢIE
Daţi exemple de situaţii generatoare de eustres şi respectiv de stres negativ, dintre cele trăite de
dumneavoastră. Descrieţi la fiecare exemplu agenţii stresori şi reacţiile pe care le-ați avut.

Hans Selye începând cu anii ’50 ai secolului trecut, aduce importante contribuţii în domeniul
stresului, din perspectivă fiziologică. El a studiat iniţial efectele hormonilor sexuali asupra funcţionării
fiziologice, iar treptat a devenit interesat de efectele situaţiilor stresante. A expus şobolani la variaţi
agenţi stresori, timp îndelungat (ex., frig sau căldură intensă) şi a observat reacţia lor fiziologică. În
1956, Hans Selye dezvoltă conceptul său de sindrom de adaptare generală. Atunci când organismul se
confruntă cu un agent stresor el se mobilizează pentru acţiune. Acest efect de mobilizare este datorat
glandelor secretoare de adrenalină, hormon cu efect stimulator asupra sistemului nervos simpatic.
Acest răspuns este nespecific în legătură cu agentul stresor, adică oricare ar fi primejdia, individul va
răspunde cu acelaşi tip de reacție fiziologică. Dacă expunerea la agentul stresor este prelungită,
repetată, atunci se produce o uzură a sistemului. Sindromul de adaptare generală constă în tiparul de
răspuns fiziologic produs invariabil și nediferențiat de orice agent stresor, indiferent de natura lui:
1. lărgirea zonei corticale responsabile de secreţia adrenalinei, 2. micşorarea glandelor cu rol în
apărarea organismului și 3. ulceraţii la nivelul stomacului şi duodenului.

Fazele sindromului de adaptare generală descris de Hans Selye

În prima etapă, organismul intră într-o stare de alarmă, se mobilizează pentru întâmpinarea
situaţiei problematice (intensificarea activităţii sistemului nervos vegetativ simpatic; eliminarea masivă
de hormoni corticosuprarenali, în special cortizol; rezistenţa generală a organismului scade sub medie;
se produc hemoragii gastrointestinale, involuţia timusului, creşterea permeabilităţii membranelor
celulare, reducerea tonusului muscular, creşterea presiunii arteriale, a frecvenţei cardiace, hipotermie,
hipoglicemie, inhibiţia sistemului nervos central, predomină fenomene de catabolism). Apoi, în faza de
rezistenţă, organismul face eforturi pentru a face faţă situaţiei (ex., prin confruntare sau, dimpotrivă, prin
evitare). Adaptarea atinge nivel optim și predomină procese anabolice, de sinteză în glanda
corticosuprarenală. În faza de epuizare, organismul nu mai reuşeşte să facă faţă situaţiei deoarece şi-a
consumat resursele fiziologice (rezistenţa scade din nou sub medie, funcţiile corticoadrenale se reduc

370
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

iar cele meduloadrenale se intensifică, prevalează fenomenele de uzură şi distrofie, echivalente în parte
cu cele din senescenţă; poate surveni colapsul sau moartea).
Modelul lui Selye a primit ulterior şi o serie de critici (conf. Taylor, 1998) pentru că: 1. Atribuie un
rol limitat factorilor psihologici, iar cercetători actuali consideră că estimarea, aprecierea făcută de
subiect asupra agentului stresant este determinantă în apariţia stresului; 2. Consideră că răspunsul la
stres este uniform, iar studii recente arată că agenţi stresori diferiţi determină răspunsuri endocrine
diferite. În plus, răspunsul este influenţat de personalitatea, percepţia, particularităţile constituţiei
biologice ale individului și 3. Selye considera stresul doar ca pe un efect, ca pe un rezultat, astfel că
stresul era evident doar atunci când sindromul de adaptare generală era în funcţie şi astfel, modelul
confundă experienţa stresului cu rezultatele ei.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Cu ce argumente ați putea apăra modelul lui Hans Selye, într-o polemică imaginară în care vă opuneți
celor 3 critici enumerate de Taylor?

5. Teoria tranzacţională a stresului

Această teorie a fost formulată de Lazarus în anul 1966 în lucrarea Psychological Stress and the
Coping Process şi a fost prezentată în limba română de Adriana Baban în 1998. Prin tranzacţie se
exprimă faptul că stresul nu se limitează la input sau output, ci el reflectă o legătură între o situaţie
schimbătoare şi o persoană raţională, simţitoare şi activă. Stresul psihologic se bazează pe evaluarea
pe care o realizează persoana cu privire la relaţia dintre ea însăşi şi mediul înconjurător; această relaţie
este fie provocatoare, fie ameninţătoare sau dăunătoare. Evaluarea cognitivă (engl. appraisal) devine
astfel partea determinantă centrală a stresului.
Două faţete ale acestui proces cognitiv apar aproape simultan: evaluarea primară, în care se
verifică dificultatea sau gravitatea situaţiei, şi evaluarea secundară, în care se cercetează posibilităţile
de a stăpâni, a ţine sub control, a rezolva sau a face faţă situaţiei apărute. Rezultatul evaluării primare
poate fi clasificat în provocare, ameninţare şi pagubă/pierdere. Deşi nu este exclus să apară simultan
mai multe evenimente, cel puţin una dintre aceste cogniţii va fi dominantă. Un examen, de exemplu,
poate fi considerat ca ameninţător, însă şi ca provocator, deoarece posibilitatea unui succes sau câştig
se află aproape. Evaluarea privind paguba/pierderea se orientează după un eveniment din trecut şi
conduce la cu totul alte emoţii şi modele de stăpânire (Jerusalem & Schwarzer, 1992).
La baza evaluărilor cognitive se află condiţii obiective, însă hotărâtor rămâne modul în care
subiectul vede şi interpretează, şi nu pericolele efective ale mediului înconjurător. Aşadar, nu
caracteristicile propriu-zise ale unei persoane reprezintă experienţa stresului, ci perspectiva personală,
poate deformată, asupra acelor caracteristici. Evaluarea primară se referă preponderent la mediul
înconjurător, la loviturile sorţii, solicitările zilnice (inclusiv cele impuse personal) sau la oportunităţi care
exercită o anumită atracţie, în timp ce evaluarea secundară se bazează mai ales pe caracteristici ale
persoanei, pe competenţele acesteia, pe reprezentările privind valoarea personală, pe scopuri, pe
convingeri etc. O resursă foarte importantă în procesul evaluării secundare este considerată expectanţa
privind autoeficacitatea personală. Vulnerabilitatea înseamnă, dimpotrivă, un deficit de resurse obiective
sau subiective, pentru a stăpâni o situaţie stresantă. Persoanele care se simt vulnerabile vor resimţi mai
mult stres şi vor rezolva mai puţin constructiv şi perseverent problemele care apar.
În funcţie de felul evaluărilor, rezultă apoi diferite forme de coping. În general, Lazarus face
deosebirea între o funcţie a copingului orientat către rezolvarea problemei şi una orientată către
controlul emoţional sau către reducerea consecinţelor emoţionale negative. În primul caz,

371
DANIELA MUNTELE

comportamentul tinde spre rezolvarea problemei, în cel de-al doilea spre ameliorarea încărcăturii
emoţionale generate de eveniment. Ambele pot fi mai mult sau mai puţin potrivite în diverse situaţii.
Agenţii stresori psihologici sunt descrişi de S. Taylor (1998) ca aparţinând la trei categorii:
1. Prima categorie cuprinde agenţii stresori care determină frustrarea, starea emoţională experimentată
de o persoană atunci când aceasta este împiedicată să îşi atingă un obiectiv, să realizeze un scop
(ex. frustrare minoră – prestaţia slabă la un examen, frustrare majoră – exmatricularea, pierderea
serviciului etc.).
2. A doua categorie sunt agenţii stresori care generează tensiunea emoţională, starea dată de
confruntarea cu responsabilităţi care solicită propriile abilităţi (ex., un astfel de agent stresor explică
faptul că o echipă este mai susceptibilă să piardă „acasă” într-un meci decisiv decât în deplasare).
3. A treia categorie de agenţi stresori psihologici cuprinde situaţiile generatoare de conflict intern, atunci
când o persoană are de ales între două sau mai multe variante. Kurt Lewin identifica trei tipuri de
conflict:
 Apropiere-apropiere – când trebuie să alegem între două situaţii, ambele dezirabile, favorabile (ex.
femeile care menţin timp îndelungat opţiunile pentru familie şi carieră);
 Evitare-evitare – când trebuie să alegem între două situaţii, ambele nefavorabile (ex. când ai de
ales să mergi la stomatolog sau să rămâi cu durerea de dinţi);
 Apropiere-evitare – când simţim simultan atracţie şi respingere faţă de aceeaşi situaţie (ex. cei care
ţin o dietă pot fi atraşi de un desert apetisant şi pot simţi simultan repulsie faţă de acelaşi lucru la
gândul că acesta i-ar îngrăşa).

6. Măsurarea stresului

Este o formulare adecvată să întrebăm oamenii cât de împovăraţi de greutăţi se simt sau cu ce
lovituri ale sorţii au fost confruntaţi de-a lungul vieţii lor, sau chiar cât de stresați s-au simțit în ultima
vreme. Totuşi trebuie să avem în vedere faptul că în general oamenii nu au o noţiune clară asupra
stresului şi nici nu ştiu să facă diferenţa între cele trei paradigme ale cercetării (stresul ca eveniment
extern, ca reacţie a organismului şi ca interacţiune între agenţi stresori şi organism). Drept urmare,
pentru cineva, stres mult poate însemna faptul de a nu avea un loc de muncă, iar pentru altcineva faptul
de a dormi prost. Există numeroase scale psihometrice care s-au dovedit relativ obiective şi de
încredere, însă a căror validitate nu este incontestabilă.
O scală este Scala Stresului Perceput - Perceived Stress Scale (PSS) a lui Cohen, Kamarck şi
Mermelstein (1983, apud Taylor, 1998). Scala conţine 14 afirmaţii cu privire la faptul de a te simţi stresat
sau nepregătit pentru cerinţe. De aici rezultă o valoare însumată care trebuie să indice gradul stresului
resimţit. Deşi aceasta este, cu siguranţă, una dintre scalele cel mai des utilizate, ea rămâne totuşi fără
teorie şi nediferenţiată. Această scală nu ia în calcul faptul că oamenii atribuie diverselor evenimente o
importanţă deosebită pentru domenii diferite ale vieţii, că şi provocările, ameninţările sau
paguba/pierderea pot reprezenta un stres intens şi că tipul încercărilor anterioare şi actuale pentru a
face faţă exercită o anumită influenţă asupra trăirii acute a stresului. Cu cât scalele care măsoară
stresul ţin cont şi de simptome cum ar fi depresia sau diverse dureri fizice, cu atât mai mult acestea
amestecă trăirea stresului cu urmările şi cu fenomenele lui secundare.
O modalitate mult mai obiectivă pentru măsurarea stresului constă în înregistrarea evenimentelor
dificile sau chiar tragice ale vieţii. Pierderea membrilor familiei, accidentele, sarcinile, pierderile locului
de muncă, divorţurile, schimbarea şcolii sau îmbolnăvirile pot fi marcate de experienţa stresului intens şi
pot influenţa în mod dramatic cursul vieţii. Thomas Holmes şi Richard Rahe (1967) au dezvoltat un
procedeu pe bază de chestionar, Scala de Evaluare a Readaptării Sociale - Social Readjustment Rating
Scale (SRRS), care cuprinde o listă de 43 de astfel de evenimente. Au cerut pacienţilor cu diferite boli
somatice să enumere evenimente pozitive şi negative din ultimele luni de dinainte de îmbolnăvire. În
felul acesta, au elaborat o listă cu 43 de tipuri de evenimente generatoare de schimbări în viaţa

372
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

oamenilor în general. Subiecţi ai altui lot au avut ca sarcină evaluarea, pe o scală cu 100 de puncte (Life
Change Unit = LCU), a nivelului schimbării sau al adaptării sociale pentru fiecare dintre cele 43 de
evenimente de viaţă. Astfel, fiecărui eveniment i s-a atribuit o valoare fixă de evaluare care poate fi
utilizată ca indicator de stres.
Cel mai înalt rang a fost atribuit morţii unui partener de viaţă (LCU = 100), apoi au urmat divorţul
(LCU = 73), despărţirile conjugale (LCU = 65), pedeapsa prin arest (LCU = 63) etc. Pe poziţiile 40, 41,
42 şi 43 se află schimbarea obişnuinţelor privind alimentaţia (LCU = 15), concediul (LCU = 13),
Crăciunul (LCU = 12) şi mici încălcări ale legii (LCU = 11). Scala conţine şi evenimente pozitive, ca de
exemplu căsătoria (LCU = 50), deoarece autorii nu urmăresc doar evenimentele negative, ci „cheltuiala”
necesară pentru readaptarea la modificarea survenită în viaţă. Scala include deopotrivă evenimente
negative (pierderea averii) şi pozitive (sărbătorile de iarnă). Nota totală este suma scorurilor
evenimentelor de viaţă la o anumită persoană într-o anumită perioadă de timp; de regulă, se evaluează
pe ultimii doi ani sau pentru ultimul an. Holmes şi Rahe au găsit că oamenii care obţin scoruri totale mai
mari decât 300 de puncte pentru anul precedent au un risc de cel puţin două ori mai mare de a se
îmbolnăvi decât cei care obţin scoruri mai mici decât media înainte de instalarea bolii.
Cu toate acestea, metoda este criticată deoarece însăşi persoana ar trebui să decidă cât de
important sau cât de mult îi schimbă viaţa un eveniment care a survenit. În acest sens, Sarason,
Johnson şi Siegel (1978) au dezvoltat o scală a evenimentelor care solicită evaluări subiective.
Persoanele indică frecvenţa cu care a apărut fiecare eveniment din listă în decursul ultimelor 6 (sau 12)
luni şi evaluează în final intensitatea experienţei subiective legată de acel eveniment. Instrumente de
acest fel au apărut între timp în număr mare. Deşi această metodă a măsurării stresului este legată de
conceptul discutabil privind senzorii de stres, totuşi ea îşi va păstra cu siguranţă şi în viitor importanţa
pentru cercetare pentru că aici sunt făcute compromisuri acceptabile între obiectivitate şi subiectivitate.
Dacă, de exemplu, aflăm că persoane care au fost cândva victimele unor fapte criminale se prezintă
mai des la medic şi lipsesc mai mult de la locul de muncă, atunci aceste elemente reprezintă indicatori
puternici pentru raportul complicat existent între stres şi boală, care necesită alte lămuriri. Corelaţia
empirică între scalele de tip evenimente de viaţă şi indicatorii bolilor, se situează de la circa 0,20 până la
0,30.

373