CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Unitatea de învățare 2.
PARADIGME EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE I
(STRUCTURALISM, FUNCȚIONALISM, GESTALTISM)

1. INTRODUCERE

Dacă realizăm o analiză a evoluției conceptelor psihologice de la începuturi până în prezent

vom observa o evoluție paradigmatică a acestora. Dar ce este o paradigmă? Paradigmele sunt formulări
teoretice cu un caracter general. Sunt supoziţii care descriu realitatea în scopul obţinerii unor ipoteze
derivate. Supoziţiile care alcătuiesc o paradigmă sunt de fapt postulate. Postulatele sunt afirmaţii care
specifică relaţii şi condiţii pe care le putem considera ca fiind adevărate de dragul disputei.

DEFINȚIE
“Paradigmele sunt acele realizări ştiinţifice universal recunoscute, care pentru o perioada, oferă
probleme şi soluţii model unei comunităţi de practicieni.” Thoms Kuhn, “Structura revoluţiilor ştiinţifice”
(1962).

Observăm că paradigmele reprezintă convingerile pe bază cărora cercetătorii îşi elaborează

ipotezele, teoriile, îşi definesc metodele într-un domeniu de cunoaștere. Evoluția științelor este trecerea
de la o paradigmă la alta printr-un proces revoluționar. Apariţia noilor teorii presupune eliminarea unor
paradigme existente şi schimbări major în tipul de probleme şi tehnicile ştiinţei. De aceea ele sunt
precedate de o pronunţată insecuritate legată de cunoaştere, de un sentiment al eşecului în activitatea
de rezolvare a problemelor ştiințifice. Noua teorie apare ca o rezolvare a crizei. Pentru a putea fi
acceptată ca paradigmă, o teorie trebuie să se dovedească mai bună decât celelalte, chiar dacă
niciodată ea singură nu va putea explica sau interpreta toate faptele dintr-un anumit domeniu de studiu.
Orice nouă paradigmă aduce cu sine o mai bună definire a domeniului de studiu. Toţi cercetătorii care
lucrează într-un domeniu în care există deja o paradigmă, pot să-şi desfăşoare munca având avantajul
unor concepte deja definite. Noua paradigmă aduce un nou tip de predicţie a faptelor care nu puteau fi
realizate de vechea paradigmă. Noua paradigmă determină schimbarea semnificaţiilor conceptelor
centrale ale

2. PARADIGME EXPLICATIVE ÎN PSIHOLOGIE

Structuralismul Edward B. Titchener (1867-1927) a dezvoltat o nouă modalitate de abordare în

psihologie, cunoscută sub numele de structuralism. Indirect această modalitate de abordare a fost
atribuită lui Wundt. Structuralismul se bazează pe metoda introspecţie. Prin introspecţie subiecţii
antrenaţi încercau să cunoască conţinutul propriilor lor experienţe conştiente, făcând analiza
elementelor componente paradigmelor vechi. Astfel percepția despre lume a oamenilor de ştiinţă se
schimbă radical.. Subiecţii erau antrenaţi să facă o descriere “obiectivă” a propriei experienţe, adică să
relateze percepţiile imediate ale unui eveniment, fără a adăuga elemente subiective derivate din
expectanţe şi cunoştinţe.
Deşi curentul a avut o influenţă puternică în psihologie, se pot constata şi limite. Cea mai severă
critică se referă la metoda folosită, introspecţia. Atunci când subiectul realizează introspecţia propriilor
acte conştiente sau se opreşte în timpul unei reverii pentru a analiza gândurile şi senzaţiile trăite, el
determină schimbări ale acestei experienţe. Dacă vom analiza mai mult metoda vom constata că
introspecția nu există și putem vorbi doar de retrospecție. Noi nu putem autoanaliza faptul psihic în

14
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

timpul produceri acestuia, ci doar după ce acesta s-a produs. Astfel apar deformări în interpretare sau
omiterea unor aspecte importate datorită uitării. Chiar dacă antrenăm persoanele pentru utilizarea
metodei vom constata că dificultățile se mențin la nivelul relatărilor verbale, situaţii identice exprimă
„tablouri” semnificativ diferite. Psihologii au descoperit că fiecare act de introspecţie alterează multe
dintre experienţele conştiente care se doresc a fi izolate şi examinate. Altă limită este faptul că
cercetători care au folosit independent metoda introspecţiei au obţinut rezultate diferite, neputându-se
stabili care relatare este cea corectă. O altă limită importantă a structuralismului constă în faptul că
procesele psihice neatenționale nu pot fi studiate. Procesele psihice inconștiente (visele, actele ratate,
fenomenele paranormale) rămân în afara cunoaşterii. Ignorarea psihicului animal este o lacună conexă
a metodei. În anii 30 psihologii au început să renunţe la structuralism. Psihologii care lucrau cu animale
au obţinut rezultate interesante fără a utiliza introspecţia. Psihanaliştii europeni au început să
examineze influenţa proceselor mentale inconştiente în cazurile de neadaptare, iar psihologii americani
au devenit mai interesaţi de căutarea unor soluţii practice pentru rezolvarea problemelor zilnice. Sub
influenţa lui Wundt au apărut şi alte direcţii de cercetare ale fenomenelor psihice. Astfel empiriştii
englezi au argumentat că gândurile şi activitatea sunt un rezultat direct al experienţei personale.
Psihiatrii francezi au făcut un real progres folosind hipnoza în studiul ideilor. Fiziologii ruşi sub
conducerea lui Pavlov au deschis o nouă direcţie în studiul învăţării.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Pot fi cunoscute prin introspecţie toate aspectele psihicului?

Funcţionalismul Fondatorul acestui curent este William James (1842-1910), considerat ca fiind
cel mai mare psiholog american. Funcţionalismul a apărut ca o replică la abordarea structuralistă,
considerată artificială, limitată şi fără sens. James a respins ideea că procesele conştiente ar avea o
structură permanentă, fixă. Pentru el experienţa conştientă era ca un râu care curge şi se schimbă tot
timpul şi foloseşte termenul de “curent al conştiinţă” (stream of consciousness) pentru a sintetiza
această proprietate.
Paradigma funcţionalistă vizează trei întrebări relative la comportamentul uman şi animal: Ce?
Cum? De ce? (Ce comportament activăm? Cum activăm aceste comportamente? De ce activăm
comportamentele respective?) Funcţionalității se orientează spre explicarea funcţiei comportamentului
organismelor, inclusiv a conştiinţei, în adaptarea lor la mediu, aspectele utilitare şi relaţionale ale
acestuia.
James a fost influenţat de Chales Darwin (1809-1882) care considera că printr-un proces de
selecţie naturală vor fi favorizate şi transmise de la o generaţie la alta acele caracteristici ale
animalelor care vor servi la o mai bună funcţionare. Anumite caracteristici fizice (forma şi mărimea
ochilor, urechilor, mâinilor, labelor, ghearelor) au fost favorizate prin selecţie naturală deoarece ale au
avut o funcţie utilă. James susţinea că şi conştiinţa umană trebuie să fi avut o funcţie, altfel nu ar fi fost
necesară dezvoltarea ei. El susţine că gândirea conştientă permite oamenilor să facă alegeri raţionale,
care le dă acestora posibilitatea să supravieţuiască de la o generaţie la alta. Conştiinţa este pentru el un
“organ adăugat de dragul cârmuirii unui sistem nervos prea complex pentru a se auto-regla” (W. James,
1890, p.144). Funcţionaliştii au fost preocupaţi de motivul apariţiei unui comportament sau idei şi mai
puţin de tipul de comportament sau idee manifestată. Aceasta reprezintă distincţia majoră dintre
structuralism şi funcţionalism. Ideile lui W. James au fost dezvoltate de G. Stanley Hall (1844-1924)
care a fost interesat de dezvoltarea umană pe parcursul copilăriei, adolescenţei şi a perioadei adulte.
Investigaţiile sistematice ale schimbărilor din timpul vieţii au marcat începuturile psihologiei dezvoltării.
John Dewey (1859-1952), pedagog şi psiholog funcţionalist, a fost interesat de abilitatea de rezolvare
conştientă a problemelor ca un factor de supravieţuire a speciei umane. El a fost preocupat şi de
modalităţile de îmbunătăţire a procesului de învăţare, contribuind în acest fel la apariţia unei noi

15
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

discipline, psihologia educaţională. Deoarece animalele sunt capabile de învăţare şi comportamentul lor
poate servi unui scop sau funcţii a apărut psihologia animală. Ulterior aceste domenii psihologice
derivate din funcţionalism au evoluat, devenind ramuri ale psihologiei de sine stătătoare.

IMPORTANT
Fucționalismul ramâne o paradigmă limitată prin:
 caracterul teleologic al teoriei: pune accent doar pe utilitate şi finalitate. Scopul este unul din termenii
cheie în discuțiile teleologice;
 este o paradigmă eclectică, atât la nivelul teoriei, cât şi al metodologiei şi interpretării datelor.
Explicațiile nu sunt neunitare, nu se întemeiază pe idei originale, ci alege din diverse sisteme ideile
care par mai adecvate;
 obiectului psihologiei este retrâns doar la studierea modalitățolor de adaptare, a relaţiilor și condiţilor

Gestaltismul. În timp ce behaviorismul devenea dominant in psihologia americană, o altă reacţie

faţă de structuralism s-a dezvoltat în Germania, curent cunoscut ca psihologie gestaltistă. Gestaltismul
îşi are începuturile în proiecţia imaginilor filmate. Structuraliştii, care explicau experienţa conştientă prin
descompunerea ei în cele mai simple elemente, au întâmpinat dificultăţi în încercarea de a explica cum
o serie de imagini prezentate succesiv sunt văzute în mişcare (imaginea cinematografică). Argumentul
lor este că dacă senzaţiile sunt elementare atunci fiecare imagine ar fi o senzaţie separată. În realitate
lucrurile nu se prezintă în acest mod, deoarece persoana care vizionează un film vede o imagine în
mişcare. Această falsă percepţie a mişcării este cunoscută sub denumirea de fenomen phi. Fenomenul
a fost demonstrat experimental prin observarea a două luminiţe plasate într-o cameră întunecată şi care
se aprind alternativ. La o anumită viteză de alternanţă se percepe o mişcare luminoasă între cele două
puncte. În acelaşi fel două obiecte prezentate succesiv sunt percepute în mişcare. Reprezentanţii şcolii
gestaltiste, Max Wertheimer (1880-1967), Wolfgang Kohler (1887-1967) şi Kurt Koffka (1886-1941)
considerau că fenomenul phi este real şi nu poate fi explicat prin reducerea la senzaţiile cele mai
simple. Această idee este revoluţionară deoarece respinge tendinţa structuralismului de a descompune
experienţa în elementele componente. Gestaltiştii consideră că întreaga noastră experienţă nu este
doar o sumă de părţi, ci un întreg, o configuraţie, “gestalt”. De exemplu, culoarea albă este formată
printr-un amestec în proporţii egale a culorilor: roşu, verde şi albastru. Acest lucru nu este observat la
prima vedere. Dar dacă luăm un disc, împărţit în trei sectoare egale de roşu, verde şi albastru, pe care îl
rotim cu o anumită viteză vom vedea culoarea albă. Constatăm că percepţia culorii albe nu este
rezultatul simplei însumări a celor trei culori, ci o nouă configuraţie formată pe baza acestora, care dă
colorii rezultate proprietăţi diferite faţă de proprietăţile elementelor componente. Senzaţia de roşu, de
albastru şi de verde este total diferită de senzaţia de alb.
Postulatul gestaltiștilor este: întregul domină părţile şi constituie realitatea primară, „unitatea
elementară” de analiză, specifică şi profitabilă pentru psihologie.
Imaginea din percepție nu reprezintă a sumă de senzații, deoarece elementele componente ale
imaginii sunt organizate într-o structură unitară „GESTALT” care dă ansamblului proprietăți diferite de
proprietățile elementelor componente. Natura intrinsecă a experienţei lor cognitive, oamenii
recepţionează şi procesează datele într-un mod structurat, potrivit unor legi ale dependenţei părţii de
întreg. Pentru gestaltişti legile psihologiei sunt legi ale ansamblului, ale sistemului şi nu ale elementelor
componente
Legile de organizare, rezultate din cercetările experimentale, au fost enunțate de M. Wertheimer
în 1923.
Proximitatea: elementele apropiate în timp şi spaţiu tind să fie percepute împreună. Cele șase linii
sunt percepute ca trei perechi de linii şi nu altfel:

16
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

Similaritatea: elementele asemănătoare tind să fie percepute împreună. De exemplu, din şirul de
șase cerculeţe dispuse alternativ, mare-mic vom percepe trei cerculețe mari și trei cerculețe mici

Direcţia: tindem să vedem figurile în modul în care elementele sunt orientate ca o curgere
continuă. În figură vom percepe două linii de câte șapte cerculețe.

Set-ul obiectiv: dacă se percepe un anumit tip de organizare, se formează o disponibilitate (set)
de a vedea la fel şi elementele ce nu au întocmai aceeaşi dispunere. Vedem alăturat două seturi de
elemente: primul este compus din perechi clar delimitate spaţial, iar în al doilea, delimitarea este mai
estompată. În acest caz ansamblu tinde să fie perceput după modul de organizare a primei serii:

Soarta comună: când elementele unei serii mai mari sunt dispuse altfel, ele tind să fie percepute
grupat:

Pregnanţa: figurile tind să fie percepute ca fiind complete, stabile, în ciuda unor lipsuri. Alăturat
vedem „pătrat” şi „triunghi”, deşi sunt figuri incomplete:

Legea celei mai bune forme: elementele susceptibile de a forma o imagine perceptivă sunt
organizate în forma cea mai bună, cea mai unitară, cea mai simplă, cea mai simetrică care este
transpozabilă. Această organizare, susțin gestaltiștii este apriorică (există înaintea oricărei experiențe).

17
CORNELIU-EUGEN HAVÂRNEANU

Transpozabilitatea (schimbarea ordinii unei serii de elemente) se explică prin faptul că forma consta în
anumite raporturi. De exemplu, dacă păstrăm intervalul dintre note atunci sunetele “Do”,”Mi”, “Sol”
creează aceeași impresie ca și “Sol”, “Si”, “Re”.
S-a demonstrat că raporturile fac posibilă identificarea perceptivă și la animale. Pentru a hrăni
niște păsări hrana era pusă pe niște cartoane diferite că nuanță (unul era mai închis decât celalalt). De
fiecare data hrana se pune pe cartonul mai închis (vezi figura).

În prima fază (I), atunci când erau hrănite, hrana se punea pe cartonul B (mai închis). După mai
multe repetiții s-a trecut la faza a doua (II). În aceasta fază cartonul A a fost eliminat și s-a înlocuit cu
cartonul C. În aceasta fază de experimentare s-a constatat că găinile aşteptau hrana în dreptul
cartonului C, nu în dreptul cartonului B cum făceau in prima fază a experimentului. Deci, ele au ținut
cont de raportul dintre culori și nu de nuanţa cartonului sau de poziția acestuia. (Köhler, W., după
Cosmovici A. p.118)
Gestalt-ul este calitate esenţială a câmpului psihologic, „întregul este altceva decât suma
părţilor”. Gestaltiştii au delimitat pe baza acestui criteriu „gândirea productivă” ca „rezolvare prin
surprindere a problemelor”.
Pentru a clarifica relaţia dintre „Gestalt” şi gândire Wertheimer povestește o întâmplare în care
personajul principal este un inspector şcolar.

CITATE
Într-o şcoală sătească din Moravia, inspectorul intră într-o relație didactică cu clasa de elevi prin
câteva întrebări de edificare. Văzându-i isteţi, recurge şi la o „întrebare încuietoare” pentru elevii de
şcoală primară:
„– Cine poate să-mi spună câte fire de păr are un cal?”
După o scurtă tăcere firească, provocată de o asemenea întrebare din afara manualelor, un copil
ridică mâna:
– 3.571.962, domnule inspector.
– Curios! De unde ştii?
– Încercaţi să număraţi şi dumneavoastră şi o să vă convingeţi! – răspunde copilul.
Răspunsul şi argumentarea l-au impresionat mult pe inspector, care în drum spre cancelarie şi
apoi la despărţire şi-a exprimat satisfacţia faţă de activitatea dascălului şi a promis că va relata şi
colegilor săi de la Viena amuzanta întâmplare.
După un timp, la o întrunire, învăţătorul de ţară s-a apropiat smerit de impozantul inspector, i-a
adus aminte de isteţimea elevului din clasa sa şi l-a întrebat ce-au zis colegii la aflarea acelei istorioare.

18
 
INTRODUCERE ÎN PSIHOLOGIE I

„– Ptiu, la naiba, domnule învăţător, ştii, n-am relatat-o deoarece, în ruptul capului, nu mi-am adus
aminte de numărul spus de copil.” (Wertheimer, M., Productive Thinking, 1945, New York, Harper &
Brothers publishers)

Bietul dascăl de ţară s-a îndepărtat tăcut, rămânând poate pentru toată viaţa cu veneraţia
cuvenită pentru procesul viu, productiv, al gândirii copilului, definit de Wertheimer ca superior obtuzităţii
inspectorului imperial.
Principala limită a teoriei gestaltiste vizează apriotismul formei. La fel ca și Kant , care susține
ideea apriorismului conceptelor, gestaltiştii considera ca și forma este apriorică. Organizarea
elementelor în structuri unitare nu este rezultatul experienței, ci este predeterminată (înnăscută). În
unele comunități academice, cum ar fi psihologia cognitivă și neuroștiințele, teoriile Gestaltiste sunt
criticate deoarece sunt mai degrabă descriptive, decât explicative. Din acest motiv, ele sunt văzute de
unii ca redundante sau neinformative. De exemplu, Bruce, Green & Georgeson (1996) în Visual
perception: Physiology, psychology and ecology (3rd ed.). LEA. p.110, susțin că teoria gestaltistă „a
căzut la marginea drumului”, lăsându-ne cu un set de principii descriptive, dar fără un model relevant al
prelucrării perceptive. Unele “legi” de organizare perceptivă sunt inadecvate. Ce se înțelege printr-o
formă “bună” sau “simplă”, de exemplu?
Ideile gestaltiste au fost preluate de psihologia contemporană, considerându-se că fenomenele
psihice trebuie să fie analizate şi înţelese ca entităţi, nefiind necesară împărţirea în elemente
componente.

19