Sărmanul Dionis

Mihai Eminescu
Nuvela Sărmanul Dionis e o construcţie epică cuprinzătoare. Datează din vremea studiilor la
Viena şi a fost publicată în Convorbiri Literale în 1972.

Tema principală a nuvelei „Sărmanul Dionis” este reprezentată de condiția omului de geniu
aflat în căutarea cunoașterii absolute și trăitor într-o lume incompatibilă cu valorile sale, o lume
care reprezintă un mediu precar pentru șansele de reușită ale protagonistulu...

Titlul nuvelei este sugestiv. Epitetul Sărmanul marchează destinul personajului, tipul tânărului
intelectual, romantic, neadaptat, cu un destin romantic şi o situaţie de excepţie. Sărmanul Dionis
dezbate soarta tragică a omului superior a omului de geniu într-o societate ostilă adevăratelor
valori spirituale, societate care încearcă să se detaşeze, refugiindu-se în vis. Titlul nuvelei are o
structura subiectiva , punand in lumina pe Dionis , personajul principal eponim , iar apelativul
„sarmanul” relevand conditia umila a protagonistului, din punct de vedere social,dar si spiritual
deoarece nu reuseste sa se atinga planul absolutului.
Textul debuteaza cu monologul interior al protagonistului, individualizat prin puncte de
suspensie si minuscula.
Tânărul Dionis e un modest copist cu o situaţie materială precară, tatăl său era
descendentul unor aristocraţi care aşteptau o moştenire din partea familiei, existenţa lui fiind
învăluită în mister. Trăieşte în casa unui bătrân preot şi o iubeşte pe Maria fiica acestuia.
Testamentul mult aşteptat nu îi este favorabil, lucru care îi provoacă şocul în urma căruia intră
într-un spital de alienaţi. Din legătura cu Maria s-a născut Dionis, crescut de mama sa cu preţul
unor sacrificii. Copilul moştenise de la tatăl său doar un portret din tinereţe în care îşi regăsea
propriile trăsături şi cu care fascinat purta lungi dialoguri.
Autodidact, pasionat de filozofie şi de lectura cărţilor vechi, încearcă să descifreze
nişte cărţi bizantine de astrologie, împrumutate de la anticar. Modesta sa lumânare se consuma,
dar el continuă lectura la lumina lunii şi zăreşte în casa vecină, prin fereastra deschisă, o tânără
îmbrăcată în alb cu chip delicat, feciorelnic, o nouă Ofelie.
Încercând să descifreze semnul astrologic al cărţii se transpune în vremea lui
Alexandru cel Bun sub chipul călugărului Dan, elevul unui dascăl din Socola. El îi mărturiseşte
acestuia că are revelaţia de a fi trăit într-o lume modernă cu numele de Dionis. Acesta îl
încurajeajă să continue această experienţă (motivul metempsihozei). Continuând această
aventură, Dan se detaşează de propria-i umbră, fapt care-i relevă că sufletul său a fost cândva
zooastru (cel care făcea ca sufletele să se mute din loc). La îndemnul umbrei pleacă într-o
călătorie cosmică împreună cu iubita sa Maria, fiica boierului Mesteacăn. Pământul e prefăcut
într-un mărgăritar pe care-l atârnă la salba iubitei sale (motivul umbrei şi al dedublării).
Traiul pe care-l duce alături de iubita sa îl face să trăiască ca-n paradis. Visul lui e
tulburat de un triunghi în care se află un proverb arab străvechi pe care nu-l poate descifra
(motivul visului). Reuşeşte în cele din urmă. Dezleagă această enigmă care le face relativă
fericirea. Dan are revelaţia fetei şi credinţa că el este stăpânul lumii, însuşi Dumnezeu.
Această cugetare profanatoare îl pierde, îi anulează puterea magică şi îl readuce la
condiţia iniţială de pământean. Trezit, Dionis realizează că a adormit adânc în grădina plină de
mireasma florilor. La fereastra casei vecine zăreşte chipul blând al tinerei pe care o identifică cu

1
Maria visurilor sale. Îi trimite o scrisoare în care îi mărturiseşte pasiunea şi din surescitare cade
într-un leşin adânc. Tutorele Mariei îi vine în ajutor şi îl îngrijeşte în timpul bolii.
Bunicul fetei vede portretul tatălui lui Dionis şi-şi dă seama de descendenţa aristocratică a
tânărului şi de faptul că are dreptul la o moştenire care să-l scutească de grija zilei de mâine.
Căsătoria celor 2 pecetuieşte o dragoste şi o existenţă umană. Finalul nuvelei dă prilejul unor
discuţii însuşi sâmburele ei filozofic: „cine este omul adevărat al acestor întâmplări, Dan sau
Dionis?”.

Fantasticul este generat pe baza substantei epice romantice , astfel incat pactul mefistofelnic ,
ambitia luciferica , rasturnarea cronologiei, dedublarea , umbra , transfigurarea infernala a
spatiului , visul in vis devin specifice fantasticului romantic.

Autorul concret organizeaza universul fictional , isi asuma functia narativa , regizora si de
interpretare , raportandu-se la cititor atat in expozitiune cat si in final , iar distanta narator
personaj este in linii mari respectata prin obiectivitate dar apar si accente de subiectivism .
Epitetele eminesciene apar mai intotdeauna in grupe de trei(„cerul adanc albastru”, „flori
albastre”) si intr-un amestec caracteristic al epitetului sensibil cu cel moral, ca si cum ele ar
apartine de drept aceluiasi plan.

Unitatea spirituala a universului de imagini , sensebilitatea adanca , reactia discreta si

neintrerupta in nuante de valoare estetica si efect emotional , puterea sfanta a iubirii si simtului
organic al naturii , frenezia unei vieti cosmice si a unei experiente spirituale supreme , ca si stilul
care imbraca toate intr-o nebanuita prospetime toate , laolalta, asigura nuvelei Sarmanul Dionis
locul cel dintai in cadrul prozei fantastice si filozofice , de natura romantica , a lui Eminescu si o
ridica in randul valorilor literare romanesti nemuritoare.  

SARMANUL DIONIS - Tematica si motive literare

Cea mai insemnata caracteristica a nuvelei Sarmanul Dionis este setea de absolut a eroului
romantic, care depaseste experientele existentei rele printr-o extraordinara aventura temporala,
spatiala si modala, acesta fiind individual sau prin cuplu. Dionis este un personaj care isi
depaseste conditia prin schimbarile metafizice in care se afla si prin forta iubirii, care il trece in
cosmos. Tema metempsihozei este o idee imprumutata de Schopenhauer, conform careia timpul si
spatiul sunt manifestari ale substantei care se regenereaza vesnic, compusa dintr-un numar de
umbre ale individuli fizic. Tema idealitatii este prezentata cu ajutorul antitezelor, precum sufletul
si realitatea, lumea mea si lumea cea aievea, lumina si umbra, irealitatea si realitatea, lumea
materiala si cea spirituala. Creatia romantica eminesciana este definita, dealtfel, prin antitezele:
imensitate si sufletul divinitatii, exilul pamantesc, impacarea si revolta, precum li rugaciunea sau
blestemul. Dupa Eugen Lovinescu, nuvela Sarmanul Dionis prezinta soarta tragica a omului de
geniu. Eroul evadeaza, negand ordinea existenta. Este o alcatuire fragila, care este in continua

2
cautare a paradisului pierdut in propria fiinta si in dispersia cosmica. Titanul si geniul sunt
prezentati ca niste simboluri ale inadaptarii romantice. Datorita acestei teorii comtemplativitatea
si meditatia se unesc, si sunt reprezentante ale temei iubirii, istoriei si a cosmogoniei. Temele,
fara care nuvela lui Eminescu nu ar fi fost atat de reusita, sunt fantasticul si visul. Romantismul
cuprinde aceasta tentare a idealitatii, ambiguitatea vis-realitate si scindarea fiintei prin experiente
capatate din mister, narcisism, androgenie sau ezoterie. Visul din Sarmanul Dionis este foarte
asemanatoare cu cel din romanul lui Novalis, care prezinta idealitatea, floarea albastra, intalnita
si in aceasta nuvela, precum si in Floare albastra si in Calin(file din poveste). Somnul si visul un
fel de inceput de „extinctie a constiintei” si detrezie originara. Visul este expresia unor aspiratii
profunde dupa iesirea de sub control a vointei. Acesta este asociata cu fictiunea, ceea ce permite
personajului calatoria intre diferite lumi. Mitul visului si al sufletului in izvoarele inconstientului
“documenteaza despre mecanismele launtrice ale fiintei si despre transcendentele cosmice” . Cu
ajutorul visului, omul poate iesi din determinarile temporale si spatiale, devenind, astfel, un arheu. Se
transforma intr-o parte a totului, astfel fiind in stare sa traiasca simultan formele sale trecute sau
viitoare existente in substanta vesnica. Nascuta din acesta idee, nuvela Sarmnaul Dionis devine
povestea dramatica a unei initieri in tainele mari ale Universului, initiere esuata prin cutezanta de
identificare cu Dumnezeu. De fapt, Eminescu, prin fantastica istorie a lui Dionis, reconstituie mitul
lui Lucifer. Ideea ar fi urmatoarea: daca prin intelect, esenta platoniciana, omul poate manipula
infinitul si deconspira divinitatea, ca individ fenomenal nu are decat o singura existenta reala, a eului
propriu, in care viata si visele sunt doar niste pagini dinrt-o carte unica. Ascensiunea lui Dionis are un
rol initiatic, deoarece eroul recurge la technici magice, la o formula cautata in carti. Intre
“desprinderea de lume si regretul fata de aceasta desprindere” se afla, in operele lui Eminescu,
“renuntari din ce in ce mai drastice, sublimari repetate, experiente radicale si neancetate”. Dionis
este personajul, care toate acestea le cuprinde in persoana lui. Personajul este incercat de
nestatornicia formelor si a devenirii, el fiind preocupat, intre timp, de destin, de iubire si fiinta.
Dionis capata o infatisare hyperionica. Alaturi de tema cunoasterii este si cea a iubirii, care
constituie fundamentul nuvelei. Eroul se adreseaza iubitei ca si unei stele. Dionis-Dan este
preocupat de cunoasterea absoluta si de iubirea pura, ceea ce la un moment dat il indeamna sa-si
vinda umbra, scena ce ne aminteste de un episode faustic, asemanator operei Faust a lui Goethe

3
sau chiar de Istoria straina a lui Peter Schlemihl, opera scrisa de Albert von Chammisso. Motivul
umbrei la Eminescu este de fapt o accentuare a ideii evaziunii si a relativitatii timpului si spatiului.
Desprinderea de umbra este desprindere de vremelnicie, de realul inselator. Dionis-Dan si Maria
traiest acest sentiment al elevatiei si al spiritualizarii.