Preistoria și antichitatea[modificare | modificare sursă]

Articole principale: Magna Graecia, Etrusci, Italia (provincie romană), Roma Antică, Regatul

Roman, Republica Romană și Imperiul Roman.

Colosseumul din Roma, construit c. 70 – 80 e.n., este considerat a fi una dintre cele mai mari opere
de arhitectură și inginerie.

Săpăturile arheologice efectuate în toată Italia au dezvăluit prezența omului de Neanderthal în

perioada paleolitică, acum circa 200.000 de ani,[49] urmată de sosirea omului modern acum circa 40.000
de ani. Vechile popoare ale Italiei preromane – cum ar fi umbrii, latinii (care aveau să stea la baza
civilizației romane), volscii, samniții, celții și ligurii, care au locuit nordul Italiei, dar și mulți alții – erau
popoare indo-europene; principalele popoare care nu erau de origine indo-europeană
erau etruscii, elimii și sicanii în Sicilia și sarzii preistorici.[50]
Între secolele al XVII-lea și al XI-lea î.Hr. grecii micenieni au stabilit contacte cu Italia,[51][52][53][54] iar în
secolele al VIII-lea și al VII-lea î.Hr. au fost înființate colonii grecești de-a lungul coastelor Siciliei și în
sudul peninsulei Italice, teritoriu ce a căpătat denumirea de Magna Graecia.[55] Fenicienii au stabilit și ei
colonii pe coastele Sardiniei și Siciliei.[56]
Roma, un oraș-stat format în jurul unui vad de pe Tibru, fondat conform tradiției în 753 î.Hr.,[57][58] a
evoluat de-a lungul secolelor într-un mare imperiu, întins din Britannia până la granițele Persiei, și
cuprinzând întregul bazin al Mediteranei, în care cultura greacă și cea romană s-au unit formând o
civilizație unică. Moștenirea culturală a Imperiului Roman a influențat puternic civilizația occidentală și a
modelat în mare măsură lumea modernă. [59] Într-un lent declin început cu secolul al III-lea, Imperiul s-a
divizat în două părți în anul 395.[60] Imperiul Roman de Apus, sub presiunea invaziilor barbare, s-a
dizolvat în cele din urmă în 476, când ultimul său împărat a fost detronat de căpetenia
germanică Odoacru,[61] în timp ce Imperiul Roman de Răsărit a mai supraviețuit încă aproape o mie de
ani.[62]

Evul Mediu[modificare | modificare sursă]

Coroana de Fier a Lombardiei, simbol al regilor Italiei timp de multe secole.

După căderea Imperiului Roman, Italia a fost cucerită de ostrogoți,[63] urmați în secolul al VI-lea de o

scurtă recucerire de către împăratul bizantin Iustinian.[64] Invazia unui alt trib germanic, lombarzii, spre
sfârșitul aceluiași secol, a redus prezența bizantină la câteva fragmente teritoriale izolate (Exarhatul de
Ravenna) și a dus la începutul sfârșitului unității politice a peninsulei pentru următorii 1.300 de ani.
Regatul lombard a fost ulterior absorbit de Imperiul Franc al lui Carol cel Mare la sfârșitul secolului al
VIII-lea.[65] Francii au contribuit și la formarea Statului Papal în Italia centrală. Până în secolul al XIII-lea,
politica italiană a fost dominată de relațiile dintre împărații Sfântului Imperiu Roman și papalitate,
majoritatea orașelor-state italiene implicându-se în conflict, fie de partea primului (ghibelinii) fie de
partea celei de a doua (guelfii) după cum le convenea pe moment.[66]

Castel del Monte(en), construit de împăratul german Frederick al II-lea.

În această epocă haotică, în Italia a apărut o instituție caracteristică ei, comuna medievală(en). Dat fiind
vidul de putere produs de fragmentarea teritorială extremă și de lupta dintre Imperiu și Sfântul Scaun,
comunitățile locale au căutat să-și afirme autonomia pentru a restaura legea și ordinea. [67] În 1176, Liga
Lombardă, o asociație de orașe-stat, l-a învins pe împăratul german Frederic Barbarossa în bătălia de
la Legnano,[68] asigurând practic independența a mare parte dintre orașele din Italia nordică și centrală.
În zonele sudice și de coastă, orașele-stat-porturi s-au constituit în republici maritime, cele mai
cunoscute fiind Veneția, Genova, Pisa și Amalfi. Ele s-au implicat mult în cruciade, au ajuns să domine
Mediterana și să monopolizeze rutele comerciale către Orient.[69]
În sud, Sicilia devenise emirat islamic în secolul al IX-lea, înflorind până când a fost cucerită de italo-
normanzi la sfârșitul secolului al XI-lea împreună cu mare parte din principatele lombarde și bizantine
din Italia sudică.[70] Printr-un șir complex de evenimente, Italia sudică s-a dezvoltat ca regat unitar, la
început sub dinastia Hohenstaufen, și apoi sub dinastia capețiană de Anjou(en) și, începând cu secolul al
XV-lea, cu dinastia de Aragon.[71] În Sardinia, fostele provincii bizantine au devenit state independente
denumite Giudicati(en),[72] deși unele părți din insulă s-au aflat sub control genovez sau pisan până la
cucerirea sa de către Aragon în secolul al XV-lea. Pandemia Moartea Neagră din 1348 și-a lăsat
amprenta asupra Italiei ucigând poate o treime din populație. [73][74] Recuperarea din ravagiile făcute de
ciumă a dus la o resurgență a orașelor, a comerțului și economiei, ceea ce a permis
înflorirea umanismului și Renașterii, curente care s-au răspândit apoi în toată Europa. [75]