4.

Comunicare și organizare socială

1. Relaţia comunicare-comportament
2. Organizarea socială

1. Relaţia comunicare-comportament
O bună parte a comportamentului uman reprezintă comunicare. Specia umană se distinge de toate
celelalte specii prin ponderea majoră a comunicării prin intermediul limbii (grai). „În domeniul limbilor nu
există o epocă de piatră“ - Steven Pinker, profesor la Universitatea Harvard.

Ø Limbile lumii
Câte limbi sunt şi care sunt cele mai mult vorbite? Numărul limbilor vorbite în toată lumea: circa
5000-6000; aproximarea este mare din cauză că numeroase dialecte sunt în procese variate de dezvoltare spre
statutul de limbă, concomitent cu restrîngerea ariei de vorbire a multor limbi.
Peste 200 de limbi sunt vorbite de cel puţin un milion de vorbitori.
Situaţia celor mai vorbite 15 limbi ale lumii se prezintă astfel: 1.Mandarin – 935(955), 2.Spanish –
390(405), 3.English – 365 (360), 4.Hindi – 295(310), 5.Arabic – 280(295), 6.Portuguese – 205(215),
7.Bengali – 200(205), 8.Russian – 160(155), 9.Japanese – 125(125), 10.Punjabi – 85(100), 11.German –
92(89), 12.Javanese - 82, 13.Wu (China) - 80, 14.Malay/Indonesian - 77, 15.Telugu (India) -76.
Limba cu cea mai largă distribuţie este engleza: peste 30 % din populaţia lumii (cca 2 mld.) înţelege
şi vorbeşte, într-o anumită măsură, limba engleză; engleza este limba afacerilor şi, de facto, limba
diplomaţiei, luând locul francezei.
În anul 2001, din cele 189 de state membre ale ONU, foloseau în comunicaţiile cu ambasadele altor
ţări engleza (120 de ţări, între care fostele ţări sovietice, cele mai multe ţări arabe, Vietnamul), franceza (40
de ţări), spaniola (20 de ţări).
Engleza este limba folosită în comunicaţii şi în mai mult de jumătate din programele de radio şi
Internet.
Majoritatea limbilor lumii sunt limbi nescrise şi multe dintre ele sunt pe cale de dispariţie: circa 2000
de limbi sunt vorbite doar de câteva sute de persoane, de câteva persoane sau chiar numai de o persoană.
Foarte multe din limbile popoarelor nedezvoltate economic au o structură deosebit de complexă. Este
adevărat că gradul de dezvoltare economică şi pe alte planuri se reflectă în bogăţia vocabularului: engleza are
peste 600 de mii de termeni non-tehnici, la care adăugând vocabularul tehnic şi cel cotidian (inclusiv slang)
se ajunge la 2 milioane de termeni. Se apreciază că cei mai mulţi cetăţeni folosesc 800-1000 de termeni în
fiecare zi; un student cunoaşte circa 20-30 de mii de termeni în perioada de studii.
Limba este un proces viu, în continuă evoluţie, mereu achiziţionând termeni noi şi abandonând
termeni vechi.
Ce este o limbă? Un proces de comunicare între două fiinţe (nu comunică doar omul, ci şi alte
animale şi chiar plantele). Limba oamenilor însă operează cu simboluri, operează cu abstracţii, această
trăsătură asigurând limbajului uman o infinită flexibilitate. Multe din semnificaţiile actuale ale unor cuvinte
se schimbă în timp, ca urmare a condiţiilor istorice, culturale etc. (v. cuvântul englez „nice“ care avea în
secolul al XV-lea semnificaţiile: foolish, wanton - imoral, inutil -, lascivious, and even wicked). Tot astfel,
1
neologismele au pretutindeni o istorie mai scurtă de un deceniu. Este o diferenţă între limbă şi vorbire
(speech): limba este un set de reguli pentru a realiza un speech, iar speech-ul este expresia unui
comportament verbal întipărit.
Dialectul este o variantă lingvistică; dacă este propriu unei zone geografice, se numeşte dialect
regional. Tot astfel, se poate vorbi de un dialect social, specific unei categorii sociale – clasă, gen, vârstă etc.,
cum este cazul cunoscutei Black English („Ebonics“) în SUA.
O altă categorie de limbaj este aşanumitul pidgin: un limbaj simplificat creat de indivizi care
trăiesc alături de indivizi ai altei culturi şi cu care au nevoie să comunice ocazional/ periodic, pentru interese
comerciale sau de altă natură. În pidgin sunt combinate câteva cuvinte şi reguli gramaticale. Sunt cunoscute
numeroase limbaje pidgin create de europeni în perioada colonizării în diverse părţi ale lumii, dar şi altele
create de alte populaţii. Dacă în timp un astfel de limbaj devine limba unei populaţii, se spune că s-a născut o
limbă creolă (creole-language), care are un vocabular lărgit. Astfel de creole-languages au evoluat din
franceză şi din engleză în unele zone foste colonii. Populaţiile din zonele respective sunt capabile să
vorbească şi limbile standard din zonă, dar pentru comunicarea colocvială ori cu cei defavorizaţi folosesc
aceste pidgin languages.
Când se practică utilizarea conjuncturală a acestor limbaje, concomitent cu limba standard se
vorbeşte de aşanumita „diglossia“: africanii americani folosesc cu facilitate deopotrivă engleza standard şi
ebonia (Black English). Reporterii şi teleaştii nord-americani sunt adesea diglosici.
Tot astfel, în Londra, lumea bună vorbeşte „public school English“, pe când clasele modeste
folosesc dialectul Cockney. Pentru a evita însă efectele stigmatizante în afaceri, vorbitorii practică formula
luării unor lecţii de limbă pentru a achiziţiona tipare de vorbire „public school“.
Analiza limbii: lingviştii grupează problemele de limbă vorbită în două categorii: fonologie
(studiul sunetelor) şi gramatică (regulile de compunere a sunetelor).
ü Elemente de fonologie: Cea mai mică unitate de sunet care modifică înţelesul unui cuvânt se
numeşte fonem; în diversele limbi sunt foneme atât consoanele, cât şi vocalele sau chiar unele
sunete produse în cavitatea bucală (în genul „plici“-urilor provocate cu limba). Într-o limbă
interesează şi numărul de semne folosite pentru a realiza toate sunetele necesare vorbiri. Unele
limbi se scriu cum se pronunţă (italiana, româna, multe limbi slave) pe când altele se scriu foarte
diferit (fiind aproape inaccesibile celor care suferă de dislexie – tulburare ce constă în citirea
eronată a cuvintelor), făcând în mod curent necesare explicaţii referitoare la scrierea numelor
pronunţate (cazul limbilor engleză, franceză etc.). Mult mai complicate sunt situaţiile în cazul
limbilor ideografice (japoneza, chineza etc.), care obligă la cunoaşterea şi buna memorare a sute
şi mii de semen.
Limba japoneză contemporană este considerată cea mai dificilă, întrucât conţine mai multe
sisteme de scriere, respectiv: 1) Kanji – variantă a sistemului de scriere chinezesc; există multe
sisteme Kanji care nu sunt cunoscute decât de anumite categorii profesionale etc.; 2)Katakana –
derivat din Kanji dar folosit pentru cuvinte împrumutate din alte limbi şi pentru situaţii speciale,
de exemplu pentru telegrame; 3) Hiragana – o formă cursivă pentru Katakana; un sistem de
trascripţie în caractere latine, încă greoi. Sunt multe reguli şi excepţii privind pronunţia, trei
modalităţi de ordonare a caracterelor - spre dreapta, spre stânga, pe direcţie verticală etc.; această
situaţie face ca persoanele în vârstă, care au făcut şcoala în urmă cu câteva decenii, să
urmărească greu informaţiile din publicaţiile destinate celor tineri.
ü Gramatica este compusă din morfologie şi sintaxă.
o Morfologia cuprinde regulile de combinare a sunetelor în morfeme (cele mai mici
combinaţii de sunete – foneme care au o semnificaţie distinctă). Morfemele cuvinte se
combină în propoziţii şi fraze.
o Sintaxa conţine regulile de combinare a cuvintelor în construcţii cu sens. Primele reguli
de sintaxă se învaţă în familie; şcoala adaugă şi alte reguli de obţinere a tiparelor
lingvistice acceptate de societate.
2
 O limbă străină este neinteligibilă atât pentru că are un vocabular străin, cât şi pentru că
are reguli de sintaxă diferite. În limba engleză ordinea civintelor este o condiţie critică
pentru păstrarea semnificaţiei enunţului (exemplu: There you are/You are there/Are you
there?). În limbile latine ordinea cuvintelor nu este atât de importantă, înţelesul fiind
determinat mai mult de sufixe. În alte limbi din Asia (Mandarin Chinese) şi Africa
înţelesul este dat de tonul pronunţiei. Cunoaşterea limbii unui mediu antropic este
esenţială pentru a înţelege subtilităţile, nuanţele şi profunzimile mesajelor dintre
membrii comunităţii. În special tinerii au capacitate superioară de a învăţa o limbă
străină. Lingviştii cred că uşurinţa aceasta nu are explicaţii suficient de clare. Studii
făcute asupra copiilor arată că după vârsta de un an ei încep să folosească morfeme
(cuvinte monosilabice), iar după şase ani ajung să folosească 2500 de morfeme.
Propoziţii simple încep să compună la doi ani şi continuă cu realizarea de construcţii
gramaticale.
Multilingvismul este un deziderat personal dar şi social (v. consideraţiile pe această temă în U.E.),
realizabil mult mai lejer la vârste mici decât mai târziu. Totuşi, la orice vârstă contactul cu vorbitori nativi în
mediul lor este cea mai bună cale de învăţare a limbilor străine. În învăţarea unei a doua limbi, frecvent se
remarcă un efect numit interferenţă lingvistică, respectiv preluarea unor reguli din prima limbă la folosirea
celei de-a doua. De asemenea, se manifestă un accent greu de îndepărtat. Unele populaţii bilingve manifestă
tendinţa de a folosi una din limbi pentru unele scopuri, cealaltă pentru alte scopuri: alsacienii numără
fraţuzeşte şi fac calcule în germană (explicaţia: numărarea şi lucrurile mai simple le învaţă în clasele primare,
iar algebra o învaţă în ciclul următor). Dacă a doua limbă a fost învăţată mai târziu se poate uita repede dacă
nu este folosită, dar revine în registrul de folosire cu un mic efort de practicare.
Limba şi procesele de gândire. Edward Sapir şi Benjamin Whorf: … „limba predetermină ce vom
vedea în lumea care ne înconjoară ... vedem lumea înconjurătoare numai prin categoriile limbii noastre“…
Experiment privind distincţia verde - albastru şi confirmarea diferenţelor de percepţie la cei din zonele
ecuatoriale (limbile din zona ecuatorială evidenţiază o slabă diferenţiere verde – albastru ca urmare a
excesului de radiaţie UV din această parte a lumii). Premisa a fost verificată şi la alte populaţii (indienii din
NV Canadei au nu mai puţin de 13 denumiri pentru diferitele categorii de zăpadă, pe când nativii din sudul
Californiei, unde nu se schiază, au doar două: gheaţă şi zăpadă).

Ø Aspecte ascunse ale comunicării – Paralimbaj

Comunicarea non-verbală, specifică tuturor speciilor, se bazează pe folosirea gesturilor, poziţiilor
corporale, privirii, uşoarelor schimbări în tonalitatea vocii. Acestea se învaţă în timp, în familie, de la adulţi,
cel mai adesea prin observare şi imitare.
Lingviştii numesc aceste moduri de comunicare paralimbaj şi consideră că acesta întregeşte esenţa
comunicării, previne transmiterea inexactă a unui mesaj etc., găsind un avantaj al comunicării directe (care
poate conţine şi paralimbaj) faţă de comunicarea scrisă sau chiar prin telefon. Așadar, limbajul nonverbal
este un substitut şi/sau un complement al limbajului verbal.
Se apreciază că circa 70% din conţinutul mesajului în comunicarea directă este datorat
paralimbajului.
Limbajul corpului sau kinesia (kinesics), cea mai evidentă formă a paralimbajului, se referă la mers
şi postură, la ritmul, celeritatea şi fluenţa mişcărilor şi la gesturi (ale mâinii, feţei, capului etc.).
Expresiile faciale ale emoţiilor sunt înnăscute şi înţelese la oamenii din aproape toate culturile.
Unele expresii sunt percepute mai repede (figurile furioase), deci au valori adaptative superioare (furia
este potenţial ameninţătoare pentru adversari).
În multe părţi ale lumii se folosesc mâinile pentru variate mesaje: salut, numărare, terminare,
avertizare, ameninţare, insultă;

3
 Disimularea stărilor este mai facil sau mai dificil de realizat: expresiile faciale sunt mai uşor de
controlat decât alte manifestări ale corpului: degetele, braţele etc. Nimeni nu poate să ţină un secret:
dacă nu vorbeşte cu buzele, vorbeşte cu degetele.
Folosim semne ale capului pentru confirmare ori negare. Capul în combinaţie cu umerii adaugă
mesaje la lista celor pe care le putem transmite în comunicarea directă.
Zâmbetul este folosit pentru exprimarea unei largi game de sentimente (de la duşmănie la flirt şi de
la exuberanţă la tragedie);
O bună parte din aceste elemente de paralimbaj (zâmbetul, mâna întinsă) sunt conotate identic
oriunde în lume, altele însă au conotaţii diferite de la un mediu social la altul. Europenii şi nordamericanii
asimilează supărarea pe altul cu dispreţ maxim, pe când la populaţia Masai din Kenya poate fi semn de
binecuvântare afectuoasă dacă este făcută într-un fel anume. Tot astfel, râsul la eschimoşii nord europeni are
semnificaţie opusă celei cunoscute aproape peste tot în lume.
Contactul vizual („ochii, oglinda sufletului“) constituie o sursă esenţială de identificare a unei
persoane, din punct de vedere fizic şi psihic: căutarea sau evitarea privirii, durata contactului vizual.
Tonul şi caracterul vocii sunt folosite în multe zone ale lumii cu intenţii precise şi semnificaţii bine
ştiute în toate comunităţile umane.
Dintre cele patru căi (cuvintele, figura, corpul şi vocea) prin care putem observa minciuna, cel
mai mult trădează vocea (ridicarea tonului, sporirea ezitărilor) şi corpul (mişcări involuntare ale
braţelor, postură corporală).
Proximitatea (distanţa dintre cei ce comunică) este un factor important al paralimbajului, inducând
confort sau disconfort: o distanţă nepotrivită afectează ascultarea mesajului verbal. Distanţa normală dintre
doi convivi latino-americani este sensibil mai mică decât cea dintre doi nord-americani. Confortul personal
este legat şi de distanţa dintre feţele persoanelor care se privesc.
Aspectele privind semnificaţia spaţiului se regăsesc în modul de organizare a spaţiului de muncă, a
spaţiilor comerciale, a spaţiilor de agrement etc.
Apropierea şi atingerea, cu numeroasele lor ipostaze, sunt tot atâtea capitole importante din
categoria paralimbaj, constituind un vocabular specific foarte bogat, care cuprinde deopotrivă
semnificaţii identice pentru multe culturi (high five = felicitare, bătaie pe umăr = simpatie, cot pe torace
= complicitate), dar şi numeroase excepţii. Formele de salut au, de asemenea, multe particularităţi
culturale.
Vestimentaţia are, peste tot în lume, multiple funcţii: protejează de intemperii, dacă e uzat protejează
corpul de privirile altora.
Cu privire la părţile care trebuie ferite de vederea altora, sunt multe reguli în diversele părţi ale lumii.
Tot veşmintele pot avea legătură şi cu protecţia supranaturală (se poartă bluza / cămaşa norocoasă la
examene, se poartă un obiect vestimentar pe dos să fim protejaţi de forţe supranaturale duşmănoase etc.).
În toate culturile vestimentaţia serveşte şi pentru comunicarea de intenţii ori alte mesaje. În foarte
multe ţări oamenii se îmbracă diferit pentru muncă şi pentru activităţi recreative.
Generaţia tânără practică larg uzarea vestimentaţiei pentru a deveni atractivă sexual. Numeroase
subtilităţi sunt practicate în cazul vestimentaţiei feminine, care poate să transmită mesaje care variază de la
neutralitate, la inocenţă ori seducţie. Acest limbaj al vestimentaţiei este deseori interpretat eronat de către
indivizii sexului opus ori de către cei ce aparţin altor culturi. Individul uman învaţă aceste lucruri de la vârstă
fragedă.
În vocabularul referitor la îmbrăcăminte sunt adăugate, treptat, noţiuni referitoare la coafură,
bijuterii, cosmetică, decoraţii corporale etc. Anumite profesii practică portul unor vestimentaţii tipice şi
adăugarea unor accesorii vestimentare care au darul să comunice inconfundabil statutul purtătorului: este
cazul halatelor de medic, al uniformelor magistraţilor, al uniformei militare şi medaliilor, treselor, semnelor
de grad militar.

4
 Similar, unele persoane care doresc să-şi evidenţieze apartenenţa la un grup practică formula unei
particularizări vestimentare (croială, culoare), la coafură (modele hippy, punk), în decorarea corpului etc. În
cadrul acestor grupuri se stabilesc coduri de comunicare nonverbală care sunt cunoscute de cei din grup şi
simpatizanţi.
Printre formele de comunicare non-verbală, altele decât vestimentaţia, se numără: vopsirea corpului
şi părului, tatuajele, scarificarea şi marcarea, odorizarea şi chiar deformarea corporală (elongarea capului şi a
gâtului, limitarea creşterii picioarelor etc.).
Unele culturi au statornicit reguli distincte pentru bărbaţi şi pentru femei în comunicare (diferenţe de
gen în paralimbaj), reguli care trebuie cunoscute de cei ce călătoresc în aceste spaţii. Astfel, în America de
Nord, bărbaţii preferă să discute stând faţă în faţă şi privindu-se îndelung; femeile însă, conversează stând
alături, dar mai apropiate decât bărbaţii. Scuturatul mâinii între bărbaţi tinde să fie mai viguros. Femeile sunt
mai reţinute cu gesturile ferme, uzitând larg expresiile faciale, îndeosebi zâmbetul şi dovedesc multă
aplicaţie în interpretarea lor. Japonezele vorbesc cel mai adesea cu o subţirime artificială a glasului,
îndeosebi în conjuncturi oficiale / business, ceea ce denotă respectul tradiţional ce trebuie arătat bărbatului
(cercetări recente au remarcat însă o renunţare treptată la acest artificiu, explicaţia fiind orientată către
implicarea tot mai avansată a femeilor japoneze în mediul economic şi politic).
Importanţa comunicării este frenetic abordată de cei interesaţi de realizarea unui interviu de angajare
reuşit. Iată câteva sfaturi: priveşte direct persoana cu care discuţi; nu clipi des; stai drept, dar relaxat;
foloseşte gesturi naturale; zâmbeşte sincer; foloseşte o îmbrăcăminte adecvată; pronunţă clar cuvintele şi
foloseşte accentul adecvat (este mai important cum spui decât ceea ce spui.

2. Organizarea socială

Deoarec oamenii sunt ființe sociale, nevoia de contact social este inerentă indivizilor.
Izolarea, dincolo de faptul că poate genera devianţe comportamentale, reprezintă motiv de
sancţionare severă de către ceilalți.
Oamenii sunt concomitent membri ai mai multor structuri: familie, companie, localitate, ţară,
partid, grup religios etc.; comportamentul uman este adecvat rolului avut în fiecare ipostază.
În toată lumea, grupurile sociale se organizează pe două criterii: identitatea de rudenie şi factorii
de rudenie.
Ø Statut şi rol
Statutul (status) se referă la poziţia socială într-un grup.
Rolul reprezintă aşteptarea societăţii de la un individ în cadrul statutului dat.
Exemple: un bărbat poate avea statutul de tată în familie; rolul său constă în ceea ce aşteaptă
ceilalţi membrii (soţia, copii) ai familiei de la el (un copil, de exemplu, aşteaptă: hrană, educaţie,
îndrumare şi protecţie); o femeie poate fi soţie, mătuşă, soră, nepoată etc. pentru unii sau alţii din
membrii familiei, faţă de care va avea, chiar şi în discuţiile obişnuite, comportamente distincte.
Statutul este un element cultural: dobândit şi/sau atribuit/moştenit. Diversele culturi pun accent pe
unul sau celălalt. v. comparaţie SUA – India. În SUA: autorealizare, antinepotism…, în India persistă un
milenar sistem de caste (1. Brahmani - preoţi şi profesori, 2. Kshatriya -Stăpâni, moşieri şi războinici,
3.Vaishya - fermieri, negustori şi artizani, 4. Shudra - robi ori lucrători, 5. Harijan) care reglementează
căsătoriile, profesiile, relaţiile interumane.

Ø Grupuri sociale nebazate pe rudenie

5
 În toate societăţile se practică o serie de clasificări bazate pe vârstă (grade de vârstă). Fiecare
grup de vârstă are anumite tendinţe ale vârstei (age sets), elemente pe care indivizii le poartă toată viaţa.
Trecerea de la un statut la altul se face prin rituri de trecere.
Exemple:
ü Populaţia de crescători de vite Masai: băieţii (6-8 ani) muncesc la vite cu părinţii lor; la 12-14
ani trec prin ritualul de grup al circumciziei la un nou statut, cel de morani sau războinici, cu
drepturi speciale (poartă suliţă, poartă păr lung, nu mai muncesc la vite) şi obligaţii specifice
(antrenament timp de şapte ani, protecţia turmelor împotriva hoţilor şi prădătorilor, interdicţie
la căsătorie, viaţă în tabere departe de familie); la circa 20 de ani, trec la statutul de matur,
devin oameni respectabili şi încep să acumuleze vite pentru cumpărarea miresei; după vârsta
de 30 de ani se vor însura.
ü Age sets există şi în culturile moderne: foşti studenţi ai unor universităţi prestigioase ale lumii
(Harvard, Yale, Oxford, Cambridge) ţin legătură toată viaţa, organizează revederi, se ajută în
găsirea de joburi / oportunităţi de afaceri; peste tot colegii de generaţie au puternice legături.

Grupurile organizate după gen constituie comunităţi naturale în toate societăţile; în unele societăţi
există şi formule speciale: frăţii, societăţi ale femeilor, loji (Masoni etc).
Asociaţiile voluntare sunt constituite în funcție de: 1. vocaţii (uniuni de comerţ, asociaţii
profesionale), 2. distracţii, ocupaţii, meserii (bresle, cluburi, asociaţii, frăţii), 3. rezidenţă comună
(asociaţii de vecini), 4. credinţe religioase (membrii ai unei biserici/organizaţii religioase), 5. crezuri
politice (grupuri de acţiune, partide), 6. experienţă comună (cluburi de văduvi, organizaţii ale veteranilor,
supravieţuitori grele/accidente). Există şi grupuri ale defavorizaţilor (cei săraci, tinerii lipsiţi de drepturi
etc.).
Ø Rudenia
Relaţiile definite cultural între indivizii care gîndesc că aparţin unei familii.
Familia este, în toate societăţile, element folosit pentru constituirea de grupuri sociale şi
clasificarea indivizilor. Rudenia: bază pentru atitudini şi motivaţii umane; mijloc de transmitere a
statutului şi a averii între generaţii.
Rudenia se stabileşte după: căsătorie şi descendenţă.
Din căsătorie rezultă: soţul/soţia, socrii, cuscrii, cumnaţii, nepoţii (copiii cumnaţilor/cumnatelor),
care sunt aşanumiţii afini (rude prin alianţă), în termeni juridici.
Pe calea descendenţei rezultă părinţii, copii, bunicii, unchii şi mătuşile, verii, nepoţii, care sunt
rude de sânge (au relaţii de consangvinitate, termen impropriu).
Pe alocuri și ocazional, o a treia formă de rudenie fictivă: năşitul şi adopţia.
Principiile descendenţei. Antropologii folosesc diagrame pentru a reprezenta accesibil relaţiile de
familie, folosindu-se de simboluri şi marcaje liniare.
În diagramele de rudenie un individ este denumit ego şi reprezintă persoana faţă de care definim
relaţiile cu cei reprezentaţi în diagramă.
ü Descendenţa unilineală: descendentul se găseşte numai printr-o singură linie de ancestor,
bărbat (patrilineală) sau femeie (matrilineală).
ü Descendenţa înrudită: înaintaşii sunt consideraţi atât tatăl cât şi mama; circa două cincimi din
societăţile de pe tot globul folosesc acest principiu, în grade variate. Sunt mai multe variante:
bilineal (combinarea descendenţelor unilineale), bilateral (găseşte descendentul între toţi
strămoşii; toţi băieţii şi toate fetele ego-ului sunt atât membrii familiei tatălui, cât şi ai familiei
mamei). Cea mai comună este descendenţa bilaterală, folosită curent în culturile europene.
Probleme particulare apar la înfieri, adopţii şi alte modificări în statutul de rudă al ego-ului.
Elemente foarte particulare se întâlnesc în societăţile mici şi în cele izolate, îndeosebi în cazul
sistemului de numire a rudelor. În toată lumea sunt şase sisteme distincte de numire a rudelor, respectiv:

6
eschimos, hawaian, sudanez, Omaha, Crow şi Irochez, care conţin regulile oricărui sistem local de
rudenie.
Ø Căsătoria
Căsătoria reprezintă unirea recunoscută social a două persoane. În toate societăţile, căsătoria este
un instrument important pentru crearea de legături economice şi politice valoroase între familii.
Selectarea partenerului de căsătorie: toate societăţile au reguli scrise şi reguli nescrise, care ţin de
cultura locală: familia şi prietenii încurajează căsătoria cu un partener din aceeaşi clasă socială, aceeaşi
religie şi acelaşi grup etnic ori rasial.
Regulile explicite / cadrul legal: partenerul să fie de gen opus, să fie peste vârsta de consimţămînt,
responsabil şi neapropiat ca rudă.
Cu privire la restricţiile de selectare a partenerului de căsătorie se disting două categorii
universale: regulile de exogamie şi regulile de endogamie.
Primele reclamă ca mariajul să se facă în afara familiei proprii. Endogamia se referă la regulile
care impun ca mariajul să aibă loc în interiorul unui grup mai larg, cum este comunitatea locală. Altfel
spus, exogamia precizează cu cine nu te poţi căsători, iar endogamia impune cu cine este aceptabil şi
preferabil să te căsătorești, ambele categorii de reguli funcţionând simultan.
Gradul de rudenie este factor cheie în această determinare; tabu-urile incestuale exclud rudele
apropiate; mai departe se află rudele îndepărtate, prietenii şi cunoscuţii cu care o căsătorie este
dezirabilă; şi mai departe se află cei din afara cunoştinţelor şi străinii cu care căsătoria si relaţiile sociale
sunt larg practicate.
Circa 30% din culturile lumii consideră verii ca parteneri preferaţi pentru căsătorie, adică rude
apropiate aflate însă în afara familiei nucleare. Această situaţie este tipică în India, Pakistan, Bangladesk,
unde nu este neobişnuit ca circa o treime din căsătorii să fie între veri primari; rata este şi mai ridicată la
naţiunile din Orientul Mijlociu (circa jumătate din căsătoriile din Peninsula Arabică sunt între veri
primari, între beduinii arabi, de exemplu, preferinţa pentru partenerul de căsătorie este specific orientată
spre un văr paralel patrilateral - copilul fratelui tatălui). Aceste relaţii au un caracter economic şi social:
se strânge solidaritatea familiei, dar şi resursele familiei rămân nedispersate, se evită slăbirea relaţiei
sociale. La indienii Yanomamoe din Brazilia şi Venezuela se practică unirea patrilineală prin schimbul
de femei: doi bărbați îşi iau ca soţii sora celuilalt, consolidând relaţia de rudenie între bărbaţi.
Căsătoriile aranjate sunt o realitate în toată lumea, din două motive:
1. Căsătoria este o relaţie dintre două familii, nu numai dintre două persoane (prilej de relaţii mai
ample şi complexe);
2. Alegerea perechii este considerată prea importantă pentru a fi lăsată la decizia unor tineri lipsiţi
de experienţă şi care nu cunosc suficient membrii familiei partenere, deci părinţii sunt consideraţi
potriviţi pentru a alege cei mai potriviţi parteneri pentru copiii lor: legea pakistaneză interzice femeilor
să se căsătorească fără consimţământul părinţilor lor (principiu din Coran care impune ca taţii să se
îngrijească de fiicele lor şi să nu le forţeze la o căsătorie nedorită).
Lumea vestică este călăuzită de principiul neintervenţiei în decizia tinerilor, îndeosebi a fetei.
Căsătoria aranjată aduce împreună două familii; în contrast, căsătoria din dragoste aduce alături
doi oameni (implicit, și izolare socială).
Căsătoria este o aşteptare socială faţă de un adult: femeile nemăritate sunt compătimite, bărbaţii
necăsătoriţi nu se bucură de încredere.
Marile oraşe ale lumii oferă însă un statut acceptabil pentru adulţii necăsătoriţi; aici se manifestă
toleranţă pentru devianţă vestimentară şi stiluri de viaţă neobişnuite, asigurate de independenţa financiară
şi socială specifică.
Diviziunea muncii în familie. Conform tradiţiei, femeii îi revin activităţi gospodăreşti de rutină
(gătit, spălat, îngrijire copii); bărbatul aprovizionează casa şi lucrează în afara locuinţei.

7
 Lumea vestică a considerat această stare de fapt ca fiind o exploatare a femeii. În realitate, se
ajunge la formule care să asigure beneficii mutuale pentru ambii parteneri.
Numărul permis de soţi/soţii este variabil de la o societate la alta.
Monogamia (un bărbat are o singură femeie, şi invers) este regula europenilor şi a Americii de
Nord, regulă care, deşi este acum de departe cea mai frecvent întâlnită, într-un sens este cea mai puţin
preferată. În multe țări este admisă repetarea căsătoriei după divorţ sau decesul partenerului.
Poligamia (căsătoria cu mai mulţi soţi/multe soţii, simultan, ori pe parcurs - prin adiţie) este foarte
populară pe toate continentele, în afara Europei, şi surprinzător, este mai apreciată de către femei, în
unele societăţi. Cînd mai multe femei au acelaşi bărbat suntem în situaţia poliginiei; invers, când mai
mulţi bărbaţi au aceeaşi femeie, suntem în situaţia poliandriei.