ANALIZA TRANZACȚIONALĂ

Conform definiției ITAA (International Transactional Analysis Association), analiza

tranzacțională (AT) este o teorie a personalității și o psihoterapie sistematică centrată pe
schimbarea și dezvoltarea personală“.
Analiza Tranzacțională este o teorie explicativă a personalităţii umane. Dezvoltă
concepte şi instrumente care ne ajută să ne înţelegem structura psihică şi comportamentele,
este o teorie a comunicării umane, privită ca relație de schimburi reciproce. Analiza
Tranzacțională dezvoltă tehnici şi instrumente care optimizează competenţele de
comunicare. Creşte capacitatea de relaţionare în cuplu şi în organizaţii. Este o teorie a
psihopatologiei umane. Oferă principii şi tehnici utile în psihoterapia cotidiană și a devenit
în ultimele decenii un instrument de lucru în management şi marketing. Are aplicaţii în
vânzări, negocieri, diplomaţie, protocol ca şi în armonizarea procesului de comunicare.
La jumătatea secolului XX, în SUA, psihiatrul Eric BERNE (1910-1970) împreună cu
un grup restrâns de psihoterapeuţi au experimentat o teorie alternativă la psihologia
tradițională şi au numit-o Analiza Tranzacţională, pe scurt AT. În 1965 s-a infiinţat
International Transactional Analysis Association (ITAA). Astăzi are peste 13 000 membri.
Ulterior s-a înfiinţat şi Asociaţia Europeană a Specialiștilor în AT (EAATS) ca şi
numeroase alte asociaţii şi federaţii naţionale răspândite în majoritatea ţărilor occidentale.
Eric Berne s-a născut la data de 10 mai 1910, în Montreal, Quebec, Canada, sub
numele de Leonard Bernstein, fiul lui David Hiller Bernstein, MD, un medic generalist, și
Sarah Gordon Bernstein, un scriitor profesionist și editor. Sora lui Grace, s-a născut cinci
ani mai târziu. Familia a emigrat în Canada din Polonia și Rusia. Ambii parinti au absolvit
Universitatea McGill, și Eric, care era apropiat de tatăl său, vorbea cu drag despre cum îl
însoțea pe tatăl său, medic, la vizitele medicale.
 Dr. Bernstein a murit de tuberculoză la vârsta de 38 de ani. D-na Bernstein a lucrat ca
editor și scriitor pentru a se întreține pe ea și cei doi copii.  Ea l-a încurajat pe Eric să calce
pe urmele tatălui său și să studieze medicina . El a luat masteratul în chirurgie de la McGill
University Medical School în 1935.
Berne și-a făcut internatul în Statele Unite, la spitalul Englewood din New Jersey. În
1936 și-a început rezidențiatul în psihiatrie la Clinica de Psihiatrie a Facultății de Medicină
din cadrul Universității Yale. Undeva între anii 1938-1939, Berne a primit cetățenia
americană și și-a scurtat numele din Eric Lennard Bernstein în Eric Berne. Primul său
angajament a fost ca și asistent clinic în psihiatrie la spitalul Mt. Zion, din New York, un
post pe care l-a ocupat până în anul 1943, când a intrat în Corpul Medical Militar. În 1940,
Berne și-a deschis un cabinet particular în Norwalk, Connecticut.Acolo și-a întâlnit prima
soție, cu care a avut doi copii. Din 1940 până în 1943, s-a mutat în New york. În 1941 și-a
început stagiul de pregătire ca psihoterapeut la Institutul de Psihoanaliză din New York și a
devenit ucenicul lui Paul Federn.
Din cauza cererii mari de psihiatri în armată, în timpul celui de-al doilea război
mondial, Dr. Berne s-a înrolat, între anii 1943-1946, în Corpul Medical , avansând de la
locotenent la mare. Misiunile sale au inclus Spokane, Washington si Bingham City,
Utah. Pe parcursul ultimilor doi ani a practicat terapia de grup în secțiile de psihiatrie ale
Bushnell General Hospital.
 Atunci când a fost lăsat la vatră din armată în 1946, Berne, acum divorțat, a decis să
se mute în Carmel, California, o zonă de care s-a îndrăgostit cu atunci când a fost staționat
în apropiere la Fort Ord. Înainte de sfârșitul anului, a terminat de scris ”Mintea în acțiune”
și a semnat un contract pentru publicare cu Simon and Schuster din New York. În același
an a reluat formarea sa psihanalitica la Psychoanalytic Institute din San Francisco. În 1947
el a devenit analizantul lui Eric Erikson, cu care a lucrat timp de doi ani.
La scurt timp după începerea analizei cu Erikson, Berne s-a întâlnit cu o tânără
divorțată cu care a dorit să se căsătorească. Erikson i-a spus lui Eric că nu se poate căsători
înainte de a-și termina analiza sa didactică și deci nu a fost până în 1949, când Eric și
Dorothy și-au schimbat jurămintele și s-au stabilit în Carmel. Dorothy avea trei copii din
prima căsătorie și ea și Eric, în cele din urmă, au avut doi fii ai lor.
 Eric a iubit rolul de pater familias, fiind prea permisiv, un părinte mai degrabă grijuliu,
decât unul autoritar. Cu toate acestea, el a știut și cum să-și facă timp pentru scrierile
sale. El a avut un birou izolat, construit la capătul grădinii sale mari. În acest birou a scris
cele mai multe dintre cărțile sale, între 1949 și 1964, când el și Dorothy divorțat în termenii
cei mai prietenoși.
Pe parcursul acestor ani fructuoși în Carmel, Eric a lucrat într-un ritm exigent. El a
acceptat un post de psihiatru asistent, în 1950, la Mt. Zion Hospital, San Francisco, și în
același timp a început să lucreze și ca un consultant al chirurgului general al Armatei
SUA. În 1951, a adăugat postul de psihiatru adjunct la Administrația Veteranilor și Clinica
de Igienă Mintală, San Francisco. Aceste trei slujbe erau în plus față de practicile sale
private atât în Carmel cât și San Francisco.
Probabil cele mai importante urme ale originilor analizei tranzacționale sunt cuprinse
în primele cinci din cele șase articole despre intuiție scrise de Berne începând cu 1949.
Deja, la acea dată timpurie, când încă se străduia să-și obțină statutul de psihanalist, el a
fost îndrăzneț să sfideze un concept freudian rigid afirmând „cuvântul subconștient este
acceptabil, deoarece include atât pre-conștientul cât și inconștientul“ (Berne, 1949).
Când a început formarea în 1941, la Psychoanalytic Institute din New York, iar mai
târziu, când a reluat formarea sa de la Institutul de Psihanaliza din San Francisco, Berne,
evident, a crezut că a deveni psihanalist era important. Cu toate acestea, în cele din urmă
acest titlu râvnit a fost oprit; în 1956, cererea de aderare a fost respinsă pe motiv că el nu
era pregătit, dar, că probabil, după trei sau patru ani de analiză personală și de formare ar
putea candida din nou. Pentru Eric respingerea a fost devastatoare, dar cathartică,
stimulând-l să-și intensifice ambiția sa de a adăuga ceva nou la psihanaliză. El s-a pus pe
treabă, hotărât să dezvolte o nouă abordare proprie a psihoterapiei, fără a beneficia de
binecuvântări sau de sprijin din partea fraternității psihanalitice. 
Înainte de sfârșitul anului 1956, el a scris două lucrări pe baza materialului citit mai
devreme în acel an la Clinica de Psihiatrie, Mt. Zion Hospital, San Francisco, și la Clinica
de Neuropsihiatrie Langley Porter, UC Medical School: "Intuitia V: Imaginea Ego-ului": și
"Stadiile ego-ului în Psihoterapie." Folosind referiri la P. Federn, E. Kann, și H. Silberer, în
primul articol, Berne a arătat modul în care a ajuns la conceptul de stadiu al ego-ului și de
unde a luat ideea de a separa „adultul“ de „copil“. În următorul articol a dezvoltat schema
tripartită folosită astăzi (Părinte, Adult și Copil), a introdus metoda diagramei celor trei
cercuri, etichetează teoria, „analiza structurală“ și a numit-o ”o nouă abordarea
psihoterapeutică.“ Al treilea articol, intitulat „Analiza Tranzactionala: o metodă nouă și
eficientă a Terapie de grup“, a fost scris câteva luni mai târziu și prezentat la Reuniunea
regională vestică a Asociației Grupului american de psihoterapie din Los Angeles. Odată cu
publicarea acestei lucrări, în numărul din 1958 a Jurnalului American de Psihoterapie,
analiza tranzacțională, numele noii metode de diagnostic și tratament al lui Bernei, a
devenit o parte permanentă a literaturii psihoterapeutice. În plus față de retratarea
conceptelor sale de analiză structurală, și stările ego-ului, lucrarea din 1957 a adăugat
importante noi caracteristici ale jocurilor și script-uri.
Anii dintre1964 și 1970 au fost cei mai neliniștiți pentru Berne. Dupa al doilea divort,
viața sa personală a devenit haotică, deoarece el a încercat să găsească un alt partener de
viață. Frustrarea lui din această zonă l-au făcut să lucreze mai multe ore la scris, dar când el
s-a recăsătorit în 1967, el nu a renunțat la oricare dintre angajamentele sale de scris din ce
în ce mai complexe. Până la începutul anului 1970, divorța încă o dată.
 În 1970, Berne a suferit două atacuri de cord. Cu două săptămâni înainte de primul
atac de cord, Berne a spus prietenilor cât de bine se simțea. Tocmai terminase două cărți,
Sex în Dragostea Umană și ”Ce spui după” Bună ziua”?, și era mulțumit cu privire la
modul în care le finalizase. De fapt, el însuși și-a permis câteva weekend-uri de joc pur,
fără să scrie. Cu toate acestea, în iunie 1970, a suferit primele dureri ascuțite în piept și în
spate. Câteva zile mai târziu, el a suferit un alt atac de cord, de data aceasta un masiv unul,
care i-a cauzat moartea . Eric a murit pe 15 iulie 1970.
Analiza Tranzacțională cuprinde:
- Analiza structurală, care permite a se înțelege în care stare a sinelui funcționează o
persoană.
- Analiza tranzacțiilor, care aprofundează ceea ce se întâmplă în schimburile
comunicative interpersonale.
- Analiza poziției vieții, adică modele folosite de persoane, mai mult sau mai puțin
conștient, în înfruntarea existenței.
- Analiza jocurilor, care permite înțelegerea și descurcarea unor serii de situații
tipice într-un mod eficace.
Ca o teorie a personalității, analiza tranzacțională ne oferă o imagine a modului în care
oamenii sunt structurați din punct de vedere psihologic, folosind modelul stadiului ego-ului
din trei părți. Analiza Tranzactionala oferă, de asemenea, o teorie a comunicării, care poate
fi extinsă pentru a analiza sisteme și organizații.
 Analiza Tranzactionala oferă o teorie a dezvoltării copilului. Conceptul de scenariu de
viață explică modul în care modelele noastre de viață prezente își au originea în copilărie.
 Analiza Tranzactionala dezvoltă explicații privind modul în care putem continua să
folosim strategii din copilărie în viața de adult, chiar și atunci când acestea produc rezultate
care sunt autodistructive sau dureroase. Astfel, analiza tranzacțională oferă, de asemenea, o
teorie a psihopatologiei.
 În domeniul aplicațiilor, analiza tranzacțională oferă un sistem de psihoterapie, care
poate fi utilizat cu indivizi, grupuri, cupluri și familii, pentru a trata toate tipurile de
tulburări psihologice, de la problemele de viață de zi cu zi la psihoze severe. De asemenea,
este utilizat în contexte educaționale pentru a ajuta profesorii și elevii să mențină o
comunicare clară și de a evita instituirea confruntării neproductive, în formare în
management și comunicații și în analiza organizațională, precum și de către lucrătorii
sociali, poliția și autoritățile de probațiune și preoți. De fapt, analiza tranzacțională poate fi
utilizată în orice domeniu în care este nevoie de a înțelege indivizi, relații și comunicare.
Fiecare dintre noi are, mai mult sau mai puţin,capacitatea de a gândi logic, de a
judeca conform propriilor principii morale, de a proteja şi de a avea grijă şi are
disponibilitatea de a fi jucăuş, de a se distra, de a se bucura, de a avea sau a nu avea chef.
Ideal ar fi să avem un echilibru între toate acestea. Şi, mai ales, să folosim în mod adecvat,
aceste comportamente. Adică, să ne distrăm atunci când este cazul, sau să folosim gândirea
logică atunci când este nevoie. Eric Berne a oferit, prin intermediul Analizei
Tranzacționale, o grilă de lectură de o simplitate genială bazată pe trei stări ale Eului:
Copil, Părinte şi Adult.
Starea Eu-lui se definește ca un sistem de gânduri, de comportamente și emoții, care
pun fiecare individ în relații cu mediul (mediul poate fi un alt individ, o familie, un grup
sau o firmă). Fiecare dintre noi are în sine însuși o componentă rațională (stare Adultă), o
componentă emotională (stare Copil) și o componentă unde sunt păstrate învățăturile și
atașamentele primite de la părinți, educatori și profesori (stare Părinte). Aceste trei stări ale
sinelui nu au nici o legătura cu vârsta efectivă sau cu relația de rudenie, ci se referă la
modele de comportament; noi trecem de la o stare la alta în funcție de situație.
Starea de Părinte a Eului
Este reflexul educației primite, care își pune amprenta asupra copilăriei și adolescenței,
continuând să acționeze și asupra individului adult.Valorile transmise se referă la:
- bine și rău
- ceea ce trebuie sa faci si ceea ce nu trebuie să faci
- credințe
- împlinire profesională
- căsătorie
- tradiții etc.
Starea Părinte se divide in:
 - Normatorul, la care se referă normele sociale și metodele de evaluare;
- Afectivul (sau protectorul) e cel care protejează, consolează, susține și încurajează.
Părintele Normator Negativ (PNN) este părintele care-și subevaluează copilul. Ex.: "Nu știi
să faci nimic!"; "Nu așa se face!"; "La varsta ta obțineam rezultate mult mai bune decât ale
tale!"...Părintele Normator Pozitiv (PNP)este părintele care împarte ordine și impune limite,
verificând dacă sunt respectate.Ex.: "Du-te-n pat, mâine trebuie să te scoli devreme!";
"Termină de înfulecat că faci indigestie"; "Salută-l pe vecin!"; "Nu trebuie să
spui minciuni!"în ambele cazuri conduita este severă și aspectul este rece si
dominator.Vocea este taioasă și dură.
Avantaje: transmite principii morale facilitând integrarea individului în mediul lui
social.
Dezavantaje: rigiditatea lui poate inhiba și cenzura creativitatea si imaginatia.
Parintele Afectiv Negativ (PAN) este părintele exagerat de afectiv, devenind
hiperprotector și barând dezvoltarea naturală a copilului. Ex.: "O sa fac eu treaba în locul
tau, ca să nu ți se întâmple ceva"; "Acel prieten nu e bun pentru tine".
Parintele Afectiv Pozitiv (PAP) este părintele care ajută, sfătuiește și are grijă de
copilul său, respectându-i însă autonomia. Ex.: "Așa poate fi periculos, așteaptă să te învăț
ceva mai sigur"; "Astăzi este destul de frig, mai bine îmbracă-te cu altceva".
Din punct de vedere fizic, gesturile sunt generoase și deschise. Vocea e caldă, dulce
și liniștitoare.
Avantaje: creează condiții propice pentru o dezvoltare naturală și sigură a copilului.
Dezavantaje: hiperprotecția poate sufoca și inhiba orice inițiativă.
Fiecare dintre noi am înregistrat (şi încă mai înregistrăm) norme, opinii, judecăţi despre
oameni şi lucruri fără să fi avut posibilitatea să verificăm corectitudinea acestora. De
asemenea, am înregistrat comportamente de dominare, impunere sau protejare. O persoană
accesează starea de Părinte atunci când comportamentul său reproduce un „model” pe care
l-a înregistrat de la cei din jur, de regulă, părinţi sau alte persoane care au exercitat o
influenţă puternică asupra lor. Starea de Părinte este divizată în două: Părintele Normativ şi
Părintele Hrănitor.
Părintele Normativ 
O persoană se află în starea de Părinte Normativ atunci când conduce, dictează,
impune, critică, emite principii, devalorizează, judecă, sau agresează.
Pentru partea negativă a Părintelui Normativ se mai foloseşte termenul de Părinte
Critic. Starea de Părinte Normativ conţine valorile, principiile, regulile, normele,
prejudecăţile, credinţele şi modele de comportament autoritar. Starea de Părinte Normativ
funcţionează automat. Când o accesăm, suntem pe pilot automat, activând modelele de
comportament învăţate, în cea mai mare parte, în perioada copilăriei şi a adolescenţei.
Toate aceste tipare pe care ni le-am însuşit în copilărie au avut sens, deoarece nu aveam
capacitatea necesară de a judeca logic pentru a le valida. Unele dintre aceste tipare, ar putea
fi folositoare în continuare. Altele, nu. Folosirea excesivă a stării de părinte normativ ne
poate limita orizontul şi bloca dezvoltarea, deoarece funcţionăm pe pilot automat. Starea de
Părinte Normativ are aspecte pozitive şi negative. Este utilă în situaţiile în care se impune
folosirea autorităţii. Aspectul negativ este legat de latura critică, de folosirea reproşurilor,
sau de devalorizare. În aceste cazuri, spunem despre persoana respectivă că joacă rolul de
Persecutor. Iată câteva dintre comportamentele Părintelui Normativ:
-cineva care loveşte cu pumnul în masă;
-cineva care agită degetul arătător, încruntă sprâncenele;
-cineva care îi judecă pe ceilalţi;
-cineva care vorbeşte cu o voce autoritară;
-o persoană care bârfeşte;
-cineva care spune:„N-o să meargă, au mai încercat şi alţii” 
-„Aşa a mers, aşa facem!” 
-„Sunt absolut sigur că aşa trebuie să facem. Dacă voi avea nevoie de părerea voastră,
am să v-o cer!” 
-„Aşa e bine, aşa nu e bine” 
-„Nu eşti capabil să…” 
-„Nici nu vreau să aud”;
-„De câte ori să-ţi spun”;
-„Nu vrei să m-asculţi!”;
Părintele Normativ foloseşte frecvent cuvintele:
 bine, rău, moral, imoral, responsabil, corect, incorect, niciodată, întotdeauna, prost,
bun, ridicol, defecte, trebuie, fals, normal, anormal, adevărat.
O prejudecată este o judecată preluată fără o analiză sau o reflecţie proprie. Sunt foarte
puţine prejudecăţi care se mai inventează, ele existând în cultura grupului. Câteva exemple
de prejudecăţi ale Părintelui Normativ:
-băieţii nu plâng;
-fetele nu se înfurie;
-un bărbat adevărat trebuie să ştie să bea;
-aşa ceva nu se face;
-a conduce o echipă este o treabă de bărbat;
-tinerii nu mai vor să muncească.
Părintele Hrănitor, numit şi Părintele Grijuliu, sau Binevoitor, este acea stare a
Eului legată de comportamentele noastre protectoare şi înţelegătoare, aprobatoare şi
încurajatoare faţă de ceilalţi sau de noi înşine. Folosită, atunci când trebuie şi atât cât
trebuie, pentru a ajuta, a încuraja, a felicita, a aprecia, a preveni, sau a avea grijă, starea de
Părinte Hrănitor este utilă. Când se ajunge la o supra-protejare, Părintele Hrănitor împiedică
dezvoltarea. El face în locul celuilalt „Pentru că el nu este capabil”. În astfel de situaţii
avem de-a face cu rolul de Salvator . Iată câteva dintre comportamentele Părintelui
Hrănitor:
-sare în ajutor;
-este reconfortant;
-este preocupat de problemele celorlalţi;
-o persoană care ia în braţe un copil care s-a lovit şi îi alină durerea;
-cineva care spune:
-„Nu e grav, se întâmplă” 
-„Te asigur că…” 
-„Nu vă neliniştiţi, rezolv eu” 
-„Este bine pentru tine” 
-„Fii prudent” 
-„Pot să te ajut cu ceva?” 
-„Am încredere în tine”,
-„Haide!”, „Poţi s-o faci!” 
-„Mă aflu aici pentru a te ajuta” 
-„Nu sunt convins că o să meargă, dar hai, treacă de la mine” 
-„Bravo, ai găsit o soluţie excelentă” 
Părintele Hrănitor foloseşte frecvent cuvintele: pericol, protecţie, încredere, sprijin,
ajutor, sfat.
Starea de Adult
Starea de Adult este „calculatorul” nostru cu ajutorul căruia comparăm, evaluăm,
analizăm, gândim. Adultul înregistrează şi comunică informaţii, permite culegerea de
informaţii din toate aspectele realităţii vieţii, rezolvarea problemelor, luarea deciziilor,
îndeplinirea sarcinilor şi obiectivelor. Comportamente frecvente ale Stării Adult sunt:
-îşi sprijină barba şi reflectează;
-cere sau oferă o informaţie;
-consultă baza de date;
-consultă instrucţiunile de folosire;
-este neutru;
-ascultă şi reformulează;
-are o ţinută dreaptă, rigidă;
-se uită la un film documentar
-spune sau întreabă:
-„Care este părerea ta?” 
-„Ce efect are asupra…” 
-„Este probabil să…” 
-„Există următoarele soluţii importante” 
-„Înţeleg ce vreţi să spuneţi” 
-„Este posibil să…” 
 Adultul foloseşte frecvent următoarele cuvinte: ce, de ce, când, unde, cum, cine, câte,
posibilitate, alternativă, relativ, fapte, rezultate, mijloace, scop,obiectiv, exact, inexact,
ipoteze. Folosirea excesivă a Adultului reprezintă singurul aspect negativ. Fără accesul la
stările de Părinte şi Copil, Adultul poate părea rece, fără valori şi sentimente profunde.
 Particularitatea stării adulte constă în a primi o serie de informații pentru a le pune
împreună și a le dezvolta într-un mod logic, rațional și obiectiv. Starea Eu-Adult nu este în
relație strictă cu vârsta individului, dar este autonomă și independentă. Starea adultă se
activează, de obicei, când:
- se vrea a se rezolva o problema
- se hotărăsc obiective
- se asumă propria responsabilitate
- se ia o decizie
- se caută o soluție
- se începe o negociere
- se dorește evaluarea unor rezultate
- se caută o conciliere.
Frazele tipice sunt: "Este posibil să..."; "Eu cred că..."; "Deducem că...". Privirea este
directă dar neutră. Poziția corpului: dreaptă și relaxată. Voce regulată și neutră. Ton clar
dar inexpresiv.
Avantaje: informațiile sunt elaborate cu logică și obiectivitate.
Dezavantajele: poate deveni rece și lipsit de emoții.

Starea de Copil 
Fiecare individ aduce cu sine urme din perioade din viața sa, caracterizate prin
învățăminte și invenții. Adultul va încerca inconștient să regăsească toate acele situații care
l-au marcat în trecut. Ne găsim în propria Stare Copil când se practică o activitate
recreativă, individuală sau colectivă. În fiecare individ există o parte din personalitatea
rezervată Eului-Copil. Copilul adaptat corespunde la atașament copilului docil, supus și
care se comportă întotdeauna, în funcție de asteptările celor care îl înconjoară. Se supune și
execută ordinele primite. Ex.: "Scuză-mă, dacă te deranjez, ți-am adus ceea ce vrei"; "Aș
prefera o cafea, dar dacă nu se poate, nu este atât de important"; "Îmi pare rau! S-ar
putea..."Copilul adaptat acceptă regulile grupului, liniștit și rezervat. Vocea e dulce și
moderată. Tonul este echilibrat și ezitant. Avantaje: respectând normele se consolidează
valorile sociale. Dezavantaje: docilitatea excesivă este cauza indeciziei și a dubiului.
Copilul rebel este caracterizat printr-o serie de manifestări negative și polemice:
agresivitate, dorința de a fi în centrul atenției spunând "nu", opoziția nediscriminată. Ex.:
"Acum n-am chef!"; "N-am nevoie de tine, pot reuși și singur!"; "Lasă-mă în pace!".
Gesturile sunt bruște și, din când în când, violente; vocea este energică și furioasă.
Avantaje: se protejează împotriva stăpânirii altcuiva și a abuzului de putere.
Dezavantaje: poate fi împiedicată comunicarea cu mediul extern.
Micul profesor este sediul creativității și invenției. Individul se arată curios de a ști și
de a ințelege și încearcă să resolve toate problemele care apar. Are încredere în propria
capacitate și este mereu convins că a găsit soluția cea mai bună. Ex.: "Mi-a venit o idee
extraordinară"; "Cine știe cum dracu' funcționează, am chef să-l demontez!"; "Dacă faci
așa, o să reușești, fără îndoială". Privirea este vivace și luminoasă. Deseori distruge pentru a
înțelege un mecanism. Vocea este seducătoare și reflexivă. Se exprimă vijelios.
Avantaje: este stimulată activitatea creativă și artistică.
Dezavantaje: exces de împrăștiere cu risc de superficialitate.
Copilul Spontan este expresia entuziasmului, mâniei, fricii, descurajării. Individul
manifestă dorințe, nevoi, satisfacții, insatisfacții. Ex.: "Bate câmpii!"; "Wow, diseară
facem nebunii..."; "Mi-e foame, cumpără-mi o prajitură!". Își folosește în exprimare trupul;
nu are prea multă pudoare; acționează liber. Vocea este energică; tonul adaptat cu situația:
râde, strigă, plânge.
Avantaje: spontaneitate și energie; plăcere și entuziasm.
Dezavantaje: lipsa de control poate fi nocivă în unele situații.
Accesăm starea de Copil ori de câte ori ne exprimăm emoţiile, sentimentele, sau
dorinţele în mod spontan. De asemenea, suntem în starea de Copil atunci când ne
adaptăm nevoile, sau dorinţele după cele ale celorlalţi. Totodată, în Copil se află sediul
creativităţii şi intuiţiei. Putem spune că starea de Copil este „inima” omului, fiind rezerva
de energie, emoţii, sentimente, intuiţie şi creativitate. Aici trăim plăcerea, jocul, visele,
curiozitatea, invidia, agresivitatea, egoismul, spontaneitatea, libertatea etc. Sunt două părţi
principale ale Copilului: Copilul Adaptat şi Copilul Liber (sau Spontan). Unii analişti
separă creativitatea în Copilul Creativ („Micul Profesor”).
Copilul Adaptat
Copilul Adaptat este amabil, cuminte, atent, politicos, conformist, ascultător, nu-i
supără pe ceilalţi şi respectă regulile sociale şi legile. Aspectul pozitiv al Copilului Adaptat
constă în respectarea normelor, regulilor şi legilor sociale. Aspectele negative sunt grupate
de majoritatea analiştilor în două categorii: Copilul Adaptat Supus (sau Obedient) şi
Copilul Adaptat Rebel.
Copilul Adaptat Supus (Obedient) este expresia unei exagerări, a unei supraadaptări.
Persoana aflată în Copilul Obedient poate fi pasivă, umilă, slugarnică, anxioasă, putând
ceda fără să comenteze. Spune „da” şi nu ştie să refuze. Vocea este, în general, dulceagă,
uneori greu perceptibilă şi plângăcioasă, respectuoasă. Comportamentele frecvente ale
Copilului Obedient sunt:
-respectă uzanţele;
-rezervat şi cu capul înclinat;
-se arată încântat de tot ce spun ceilalţi;
-caută mereu aprobarea şi confirmarea celorlalţi;
-de obicei spune:
-„Ar trebui să…” 
-„Este greu să
-„Aveţi dreptate” 
-„Vă rog, aţi putea să…” îl foloseşte mult pe „dar”, vorbeşte despre „ei”.
Copilul Adaptat Rebel reacţionează împotriva figurilor parentale şi a autorităţii în
general. Nu-i plac normele, regulile, chiar legile. Comportamentele frecvente ale Copilului
Rebel sunt:
nonconformist; încalcă regulile; se revoltă, putând merge până la violenţă; ridică tonul,
întrerupându-i pe ceilalţi;  poate fi obraznic; ripostează, acuză; sfidează, minte.
Starea de Copil a Eului
-face mofturi;
-are un debit mare verbal, voce violentă şi energică;
-expresii verbale des utilizate:
-„Nu aveţi dreptul” 
-„Da’ termină o dată!”;
-„N-ai decât să spui ce vrei” 
-„O să vedeţi voi, (am să mă răzbun)!” 
-„Nu vreau” 
-„De ce eu” sau „De ce nu eu” ;
 -„Nu puteţi să mă obligaţi”.
Copilul Liber
O persoană se manifestă prin intermediul Copilului Liber atunci când îşi exprimă
spontan emoţiile, sentimentele sau dorinţele. Privirea este vie, directă şi expresivă. Vocea
este energică, neinhibată şi bogată în exclamaţii şi onomatopee: Oau, ehe, oho etc. Spune
adesea: „Super!”, „Vreau” sau „Nu vreau”, „Nu ţine”,sau „Ia uite-l şi pe acesta!”.
Copilul Creativ 
În Copilul Liber se află intuiţia şi creativitatea. O persoană care accesează Copilul
Liber are o privire strălucitoare, vie şi inteligentă. Vocea este fermecătoare, energică şi cu
variaţii armonioase. Expresiile verbale des utilizate sunt următoarele:
-„Intuiţia îmi spune că…” 
-„Simt că suntem pe drumul cel bun” 
-„Am o idee!” 
-„De ce nu?” 
-„Am găsit!” 
-”Şi dacă…” ,
-„Ce-ar fi dacă…”.
Deciziile şi Stările Eului
Luăm sute de decizii în fiecare zi. Unele le luăm cu Părintele, altele cu Adultul iar
altele cu Copilul. Deciziile pe care le luăm cu Părintele Normativ ţin cont de principiile,
normele, credinţele şi prejudecăţile noastre. Facem unele lucruri pentru că aşa trebuie, aşa
se face, sau pentru că aşa e bine. Facem alte lucruri, pentru că în trecut aşa a funcţionat. De
ce am face altfel? Uneori nu avem motive să facem altfel. Alteori, însă, acest bine nu este,
de fapt, decât un obstacol pentru mai bine.
Părintele Hrănitor are grijă de celălalt, pe care îl valorizează şi îl susţine, asigurând un
climat lucrului şi luării deciziilor în grup. Totodată, fiind foarte permisiv, Părintele Hrănitor
poate încuraja delăsarea, scuza şi ineficacitatea.
 Adultul are ca principală sarcină rezolvarea problemelor. Aşadar, el are şi ce mai mare
parte a responsabilităţii luării deciziilor. Adultul emite ipoteze , evaluează soluţiile posibile
fără judecăţi de valoare sau emoţii.
Copilul Adaptat adoptă soluţii, recurgând la tiparele deja existente. Eficacitatea
contează mai puţin, contează numai „supunerea” sau „rebeliunea” faţă de
Părintele Normativ.
Copilul Creativ găseşte soluţii şi ia decizii, apelând la intuiţie, inventând câteodată
soluţii „geniale”, simpliste şi irealiste. Pentru Copilul Obedient pare că nu există nici o
problemă. El face lucrurile neglijând propriile nevoi până când paharul se umple şi putem
asista la exteriorizări puternice ale emoţiilor
Deşi termenul „stratageme psihologice” ar putea fi mai potrivit, expresia
jocuri psihologice a rămas de la Eric Berne până în prezent. Berne a consacrat o carte
întreagă jocurilor psihologice, ”Games People Play”, tradusă şi în limba română sub titlul
”Jocuri pentru adulţi”. În cartea sa, L’Analyse Transactionnelle, tradusă şi în limba română
în Editura Teora, René de Lassus dă următoarea definiţie: ”Un joc psihologic este o suită
de tranzacţii în care protagoniştii interpretează în mod inconştient unul dintre cele trei roluri
(ale triunghiului dramatic) de Persecutor, de Victimă, sau de Salvator.
„Avantajul” unui joc psihologic constă în faptul de a trăi un moment „intens”.
Persoanele schimbă o cantitate considerabilă de calorii psihologice, fără însă ca acest lucru
să însemne progres, fără a rezolva nimic. Din acest punct de vedere, jocurile psihologice
reprezintă cea mai eficientă cale de a nu rezolva problema.Pentru mai multe informaţii
despre jocurile psihologice poate fi consultată cartea lui Berne, ”Jocuri pentru adulţi”.
Am văzut că în orice persoană acționează diverse componente pe care le-am denumit
Adult, Părinte și Copil și ca în fiecare contact social (sau tranzacție) acestea interacționează
la diverse niveluri. Deseori însă, stările sinelui nu se manifestă clar, dar prezintă
suprapuneri sau excluderi care fac necesară învățarea recunoașterii.
Adultul contaminat de Parinte
Impresia este cea a unei logici clare și corecte dar presupunerile sunt prejudecăți și
afirmații a priori. Scopul ascuns este acela de a întări clișeele parentale care le-au fost
transmise în prealabil.
Adultul aparent:
- reflexive
- logica
- deschidere spre dialog
Părintele ascuns:
- principii
- norme
- afirmații a priori
- prejudecăți.
Adultul contaminat de Copil
Discursul este rațional, imparțial și obiectiv dar reflecta către exterior și emoții sau
impresii personale.
 Adultul aparent:
- obiectivitate
- imparțialitate
- deschidere de spirit
- raționalitate.
Copilul ascuns:
- entuziasm
- spontaneitate
- sentimente
- impresii.
Adultul contaminat de Părinte și de Copil
În spatele aparentului adult, persoana se comportă simultan ca Părinte și Copil.
Adultul aparent:- rațiune
Părintele ascuns:- prejudecăți
Copilul ascuns:- spontaneitate.
Este vorba de excludere atunci când una din cele trei stări ale sinelui nu se întâlnește
niciodată la subiect, care solicită în acest fel doar două din cele trei stări ale sinelui. În cazul
în care o persoană ar utiliza o singură stare, ar fi vorba de o adevarată patologie a
personalitatii.
Excluderea stării Părinte:
- absența principiilor
 - lipsa respectului pentru reguli
- absența simțului moral.
Persoana se dovedește infantilă și comportamentul său nu este supus controlului. Se
refugiază sub niște stereotipuri sociale și culturale.