- DOMNIA -

PREROGATIVE ŞI EXERCITAREA LOR

Ursan Emanuel-Pavel, H114

Formarea unor instituții centralizate proprii în Țările Române nu trebuie privită ca o simplă
întâmplare, ci mai degrabă ca un act finalmente firesc al influențelor bizantine 1. Totuși, în absența
posibilității de a trimite însemne imperiale, influnețele bizantine se vor limita la titulatură (Io2) și la
referința omnis potestas a Deo3, precum și la caracterul binar al puterii, stăpânitor al sferei laice și a celei
seculare.

Domnul era conducătorul statului, în Țara Românească și în Moldova, în timpul Evului

mediu. Divinitatea reprezenta sursa de legitimitate a instituției domniei, titulatura domnească
extinsă cuprinzând adesea formula „prin mila lui Dumnezeu”. Titulatura domnului cuprindea și
titlul de mare voievod.

Principalele atribute ale domnului erau conducerea aparatului de stat, conducerea armatei,
conducerea politicii externe (inclusiv declararea războiului și încheierea păcii, semnarea de
tratate), dreptul de a bate monedă. Domnul era de asemenea ultima instanță de judecată.
Conform părerii unei părți din specialiști, domnul ar fi avut și dreptul de stăpânire supremă a
întregului teritoriu al țării, așa-numitul dominium eminens.

Atribuțiile de politică externă s-au diminuat considerabil odată cu intrarea Moldovei și a

Țării Românești sub suzeranitatea Imperiului Otoman, domnia fiind asimilabilă unei înalte
dregătorii în ierarhia imperiului.

La începutul secolului al XVIII-lea, Poarta a impus regimul domniilor fanariote, care

aveau să dureze circa un secol. În secolul al XIX-lea, odată cu unirea celor două principale, șeful
statului a dobândit titlul de domnitor.

Funcțiile domnului :

Funcția judecătorească

Organizarea și funcționarea justiției s-a bucurat, în tot timpul orânduirii feudale, de o

atenție deosebită din partea domnului, acesta fiind una din principalele lui funcții. Domnii nu
numai că judecau personal, dar și delegau diferite persoane să judece, exercitându-și astfel
1
Valentin Al. Georgescu, Bizanțul și instituțiile românești până la mijlocul secolului al XVIII-lea, Editura
Academiei Republicii Socialiste România, București, 1980, p. 41.
2
Trimis al lui Dumnezeu.
3
La mila lui Dumnezeu.
funcția de a ,,împărți dreptatea’’. De asemenea, îngrijirea și asigurarea condițiilor de funcționare
a instanțelor judecătorești era tot în grija domnului, ca reprezentant al puterii executive. După
întemeierea statului domnul a primit, odată cu alegerea sa, și prerogativa de a judeca pe orice
locuitor, din orice clasă socială ar fi făcut parte și orice funcție ar fi deținut. De aceea, deși
obișnuit domnul judeca împreună cu un grup restrâns de mari proprietari funciari și de mari
dregători ai statului, totuși, el putea ignora când voia acest complet de judecată, să limiteze și
anuleze chiar delegațiile de judecată date oricăror slujbași, acordându-le altora.

Tot domnul, după cum arată un document din 3 februarie 1467, în care nu este indicat
sfatul domnesc, determina faptele care puteau fi judecate, sau mai bine zis pasabile de pedepse.
Acestea erau : crimele, tâlhăriile, furturile, răpirile de fecioare, rănile sângeroase, loviturile cu
vânătăi, precum și altele.

Ca șef al justiției întregului stat domnul, nu numai că da exemplu, împărțind personal

justiția, dar determina și hotăra procedura în cazurile neobișnuite, pentru care nu existau
dispoziții prevăzute în normele obiceiului pământului sau în pravile. De asemenea, domnul fixa
competența, proceselor instanțelor inferioare.

Hotărârile în procesele judecate de domni puteau fi influențabile în sensul că se putea da

câștig de cauză părții care făcuse domnului cadouri.

Paul de Alep afirmă că Vasile Lupu ,,ținea un divan în fiecare zi’’. Dar în fiecare sâmbătă
judeca numai pe hoții de drumul mare. Pe unii îi condamna la moarte, iar pe alții îi punea în
libertate. Același pretinde că Vasile Lupu, în tot timpul cât a domnit, ar fi judecat, condamnat la
moarte și executat 14000 de hoți. El nu executa pe vinovat dupa prima crimă. Mai întâi îl biciuia,
în însemna cu fierul roșu și după ce aducea la cunoștiință lumii crima sa, îl punea în libertate. În
caz de recidivă poruncea să i se taie o ureche. A treia oară cealaltă ureche, iar de-abia a patra
oară poruncea să fie executat.

Funcția fiscală

Puterea discreționară a domnilor în materie de impunere și percepere a dărilor se observă

și din faptul că în documentele interne visteria este denumită ca fiind ,,a domniei’’, nu a țării.
Totuși, în deceniul al patrulea al veacului al XVI-lea, pe lângă visterie exista și ,,cămara
domnească’’, care se alimenta din anumite dări. Domnii puteau folosi cum voiau banii strânși din
visterie, cum a făcut Constantin Duca, cheltuindu-i când s-a căsătorit cu fata lui Constantin
Brâncoveanu.

Cînd plecau din țară sau erau maziliți, ca să nu se știe ce venituri au realizat, câți bani au
putut pune deoparte, domnii luau sau distrugeau registrele vistieriei. Deci, fiecare domn nou
trebuia să refacă arhiva, să ceară personalului vistieriei. Deci, fiecare domn nou trebuia să refacă
arhiva, să ceară personalului vistieriei să-i reconstituie criptele, registrele, catastivele, locuitorii
impuși sau scutiți de dări. Domnii controlau sau puteau controla dacă în registrele vistieriei erau
înscriși toți cei ce trebuiau să plătească impozite și să dea dispoziții ca să fie ,,lăsați în pace’’, cei
scutiți.

Funcția militară

Obligația de serviciu militar revenea oricărui proprietar funciar, iar în cazuri

excepționale, tuturor bărbaților valizi. Ca să răsplătească serviciile membrilor corpurilor de trupă
domniitorii le puteau dona terenuri și oameni care să le muncească. Întărirea forței de represiune
asigura privilegiile clasei dominante, împotriva căreea masele exploatate se puteau răscula, cum
au și facut-o deseori.

Domnii moldoveni au avut totdeauna la dispoziție o forță armată disciplinată, destul de

numeroasă și de bine înarmată, cu care au reușit să impună ordinea și liniștea în țară și să facă
față oricărei încercări de rebeliune sau să oprească atacurile externe neprevăzute.

Domnii moldoveni au avut în permanență la dispoziție un corp de trupă numit ,,garda

domnească’’. Indiscutabil că membrii gărzii domnești se alegeau cu grijă deosebită dintre
membrii familiilor boierești în care domnul avea încredere, dar și dintre oamenii recrutați după
alte criterii, poate chiar dintre ostași străini, de meserie, plătiți. Membrii gărzii domnești,
obișnuit, când era cazul, dădeau exemple remarcabile de îndrăzneală, de vitejie și chiar
sacrificiu.

Garda personală a domnului, ca și corpurile de trupă cu caracter permanent ocupau

probabil edificii, cazărmi în apropierea palatului din Cetatea sau din orașul de reședință. Sigur că
o parte din garda domnească se deplasa odată cu domnul atunci când acesta trebuia să plece din
capitală.

Oastea, în întregime și în primul rând unitățile de gardă, iar în al doilea celelalte, o dată
cu urcarea domnului pe tron, înainte de a pleca în vreo expediție sau de a trece în dispozitil=vele
de apărare, trebuia să depună jurământ de credință. Repetarea jurământului se putea cere când
dumnul avea motive să se îndoiască dacă ostașii din armata sa vor lupta împotriva dușmanilor.
Ion Vodă cel Cumplit, când s-a hotărât să înceapă lupta împotriva turcilor, a cerut jurământ de
credință. Deci ,,au strâns îndată mulțime de pedeștri cu leafă, iar călăreții se adunară impregiurul
lui și din nou se legară prin jurământ că au să lupte până la moarte în contra tiranului Selim’’. În
tot timpul campaniilor împotriva turcilor ,,Ion vodă dacă au luat credința țării se gătia de război
și în toată țara trimisă în grab să iasă toți la oaste’’.

Asocierea la tron

În linii mari, asocierea la domnie a fost determinată de problemele generate de

succesiunea tronului şi de necesitatea împărţirii prerogativelor conducerii. O motivaţie de prim
ordin este lipsa unei modalităţi sigure şi eficiente de succesiune a tronului. În aceste condiţii,
încă din timpul vieţii, domnitorul îşi desemna un succesor pe care şi-l asocia, urmând ca acesta
să rămână suveran după moartea domnului titular. De unde, însă, au împrumutat românii această
deficienţă procedurală și prin ce filieră? Pentru a putea răspunde la această întrebare, se impune o
scurtă privirea asupra situaţiei din Bizanţ, acolo unde se găseşte o conjunctură asemănătoare.

Situaţia n-a trecut neobservată nici de călătorii străini care au străbătut spaţiul românesc.
Georg Reicherstorffer, referindu-se la instituţia domnească în Moldova, arăta că „fii legitimi ca
şi cei nelegitimi urmează la domnie fără nici o deosebire [...] pentru dobândirea puterii, se nasc
între fraţi războaie foarte multe şi deosebit de vătămătoare. Acelaşi lucru se petrece şi în Ţara
Românească şi se întâmplă acolo încă foarte des”. Conjunctura neclară a succesiunii este
observată şi de umanistul Anton Verancsics, cel care relata că, în Ţările Române, „la domnie
urmează copiii legitimi, precum şi cei nelegitimi”. Că pretendenţii trebuiau totuşi să fie „os
domnesc”, chiar dacă nu neapărat în legătură de sânge cu voievodul anterior, o arată şi originea
domnească pe care unii dintre aspiranţii la tron şi-o plăsmuiau. Un caz tipic este cel al lui Iacob
Heraclid Despotul, domn al Moldovei în răstimpul 1561-1563. Grec la origine, născut probabil în
insula Samos, acesta a încercat să-şi justifice veleităţile princiare arătând că se trăgea dintr-un
neam domnesc. Însuşi secretarul său, Johann Sommer, arăta că Despot „şi-a născocit un nume de
neam fictiv şi a vrut, prin înşelăciune, să dobândească prietenia celor puternici”. Acelaşi umanist
originar din Saxonia oferă o informaţie preţioasă pentru determinarea modalităţilor de accedere
într-o înaltă demnitate în Ţările Române; trăind o perioadă în mijlocul românilor, acesta
observase cât de importantă era originea pentru pătrunderea în rândul elitei politice: „Despot,
abuzând de credulitatea unui neam aproape barbar care, în afară de ai săi, nu suportă pe nimeni
să poarte uşor o magistratură, ar fi încercat să întărească prin această nouă raţiune ereditară
domnia pentru sine''.

În concluzie, domnii din țările române respectiv Moldova și Țara Românească în secolul
XIV-XVIII, au jucat un rol important în conducerea țării atât pe plan intern cât și extern. Domnul
exercita funcții militare, fiscale, judecătorești având o libertate deplină, însă problema de care se
lovea această instituție era asocierea la tron.