Reprezentaţia teatrală nu poate fi privită ca o simplă „traducere” a operei dramatice în

limbajele scenice specifice artei spectacolului. În secolul al XX-lea, teatrul a avut tendinţa de a
se elibera tot mai mult de rigorile impuse de textul originar, arta spectacolului, precizându-şi în
acest fel statutul autonom.
Factorul decisiv în afirmarea acestei tendinţe a fost modificarea treptată a funcţiei
regizorului. Înainte de 1900, regizorul nu avea competenţe artistice proprii, rolul său
mărginindu-se, în principal, la îndrumarea jocului actorilor şi rezolvarea chestiunilor tehnice în
pregătirea spectacolului. În secolul al XX-lea, regizorul devine partener şi chiar concurent al
dramaturgului.
Limitele libertăţii regizorale au devenit de atunci obiect de permanentă controversă.
Redactează un eseu în care să evidenţiezi argumente pro şi contra. Vei avea în vedre şi
afirmaţiile de mai jos: În realizarea spectacolului, regizorul trebuie să respecte: locul şi timpul în
care e situată acţiunea piesei, textul piesei (să nu omită, să nu adauge sau să modifice replicile
textului dramatic), indicaţiile scenice privitoare la decor, costume, jocul actorilor, semnificaţia
piesei etc.
GENUL DRAMATIC

 Este acel mod de construcţie literară care include totalitatea operelor literare scrise pentru a fi
interpretate/ jucate/ reprezentate pe scenă, în care dramaturgul îşi transmite sentimentele în
mod indirect cu ajutorul personajelor şi al acţiunii; dramaturgul îşi face simţită prezenţa în
mod direct în indicaţiile scenice şi de regie, delimitate grafic între paranteze;

TRĂSĂTURI
 Este cel mai complex gen literar, deoarece include în structura sa elemente epice (din
dialogul şi faptele personajelor se compune un fir epic, materializat prin faptele, întâmplările
activate în acţiune, verbalizat prin replicile eroilor, prin întâmplările evocate), lirice (prin
încărcătura lirică a monologurilor) şi dramatice (prin dialog, ca formă definitorie de
exprimare, prin disponibilitatea scenică);
 Fiind un gen reprezentabil scenic, transmite în mod integral mesajul artistic;
 Datorită faptului că prin reprezentarea artistică, operele dramatice înfăţişează specatorului cu
o mare forţă de sugestie imaginea vie şi amplă a vieţii, genul dramatic se defineşte ca un gen
complet de artă, cel mai apropiat de complexitatea vieţii;
 Necesită şi participarea altor factori ca: pictura, sculptura, muzica, coregrafia, pantomima etc.
ceea ce îl configurează ca un gen sincretic (presupune îmbinarea mai multor arte)

Speciile genului dramatic sunt:

a) comedia
b) tragedia
c) drama
d) farsa
e) melodrama
f) feeria
g) vodevilul

REMA OPEREI DRAMATICE

1. TITLUL OPEREI – cu alte elemente de paratextualitate: subtitlul, mottoul, dedicaţia
2. INVENTARUL PERSONAJELOR
3. TITLURILE SAU INDICIILE REMATICE (delimitează actele, tablourile sau cânturile)
4. ACTUL/ TABLOUL: principala subdiviziune a textului dramatic, alcătuit din scene;
trecerea de la un act la altul se face atunci când se schimbă decorul;
5. DIDASCALIILE – INDICAŢIILE SCENICE ŞI DE REGIE (gr. Didaskalia care
însemna învăţătură, caietele de consemnări date actorilor înaintea reprezentaţiei): indicaţiile
dramaturgului destinate actorilor sau regizorului în vederea realizării specatcolului, sau
cititorului pentru o imagine mai amplă asupra aspectelor legate de acţiune, personaje, decor
(„tot ceea ce în textul de teatru nu este rostit de actor”, Anne Ubersfeld, Termenii cheie ai
analizei teatrului)
 se pot referi la:
a) elemente de comunicare paraverbală: intonaţia, tonul, accentul, modulaţiile
vocii, debitul verbal
b) elemente de comunicare nonverbală:
  sistemul de gesteme (gestica)
 sistemul de mimeme (mimica)
 elemente de grimă (machiajul)
 elemente de indument (vestimentaţia)
 elemente cinetice (mişcarea scenică)
c) elemente de cisrcumscriere ambientală: cele care vizează decorul, efectele
de lumini, de sunet etc.
6. CONŢINUTUL ACTELOR (delimitat de cele mai multe ori pe scene)
7. SCENA: subdiviziune a actului, alcătuită din replici şi indicaţii scenice şi de regie; trecerea
de la o scenă la alta se face atunci când se schimbă gruparea personajelor;
 După rolul lor: principale sau secundare
 După modul de realizare: succesive, alternante, simultane

SCRIPTUL OPEREI DRAMATICE – textul unei opere conform teoreticienilor P. Pavis şi R.

Ingarden este alcătuit din:
1. DISCURSUL ACTORILOR/ DISCURS PROPRIU-ZIS
2. DISCURSUL AUTORULUI/ DISCURS DIDASCALIC (didascaliile şi toate
elementele de paratextualitate)

CONFLICTUL este un element de structură specific operei dramatice (apare totuşi şi în

celelalte genuri) şi presupune existenţa unor forţe opuse, aflate într-o relaţie ostilă, în cadrul unui
sistem de acţiuni şi reacţiuni;
 Existenţa unui obstacol între forţele opuse este urmată de o criză, de un dezechilibru, efectul
cionirii lor presupunând o tensiune interioară sau o acţiune ce reclamă o soluţie;
 „dezacord, dispută între două personaje, idei, sentimente, concepţii”;
 Factorul determinant în desfăşurarea acţiunii;
 Element anunţat prin intrigă şi rezolvat prin deznodământ.
Tipuri de conflict:
a) Manifest – exteriorizat, verbalizat, care se manifestă; poate fi: exterior (cel care
presupune o confruntare declarată, deschisă dintre două personaje, o contradicţie dintre
 personaj şi mediu ostil) şi interior (cel care presupune măcinarea psihică a unui personaj
între două imperative, opţiuni, idei, tendinţe, sentimente, generând o dramă a dualităţii)
b) Latent - cel interiorizat, care stă să izbucnească, desemnează o tensiune interioară sau
exterioară, dar nemanifestată

SPECTACOLUL DRAMATIC – dimensiune a dramaturgiei care constă în reprezentarea

scenică în faţa unui public a textului dramatic; presupune concursul altor factori ca: regizor,
scenograf, actori, machior, coafez, scenarist, coregraf, stilist, recuziter, inginer de sunet etc.

COMEDIA:
 este specia genului dramatic, în versuri într-un mod care stârneşte râsul, având un final
fericit şi un rol moralizator.
Tipuri: de caracter, de moravuri, de situaţie etc.

COMICUL:
 este categoria estetică ce desemnează un fenomen ce provoacă râsul şi care nu periclitează
existenţa celor implicaţi, având la bază un contrast între frumos şi urât, între esenţă şi
aparenţă, între scop şi mijloace, între intenţie şi realizare, între vechi şi nou.

Tipuri de comic (Marian Popa, Comicologia):

a) comicul de situaţie
b) comicul de moravuri
c) comicul de caracter
d) comicul de limbaj
e) comicul de nume