Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Drept Penal Internaţional
Drept Penal Internaţional
1
Legea nr. 19/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 34 din 4 martie 1997.
Convenţia enumeră în articolul 1 lit. a) - f) infracţiunile pe care părţile se angajează
să nu le considere ca infracţiuni politice sau conexe la o astfel de infracţiune ori ca
infracţiuni inspirate de scopuri politice pentru care să se refuze extrădarea autorilor lor.
Este vorba despre infracţiuni de o gravitate deosebită cum sunt deturnările de avioane,
răpirea, luarea de ostatici, infracţiuni săvârşite prin folosirea de bombe, grenade, rachete,
arme de foc automate ori scrisori sau colete-bombă, în măsura în care prezintă pericol
pentru persoane. Părţile pot considera că au acest caracter şi alte acte de violenţă gravă
îndreptate contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii persoanelor. România a elaborat
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea faptelor de terorism.
1.3.2. Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva
umanităţii şi a crimelor de război, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului
Europei la Strasbourg, la 25 ianuarie 1974, intrată în vigoare după 3 ratificări, la 27 iunie
2003. România a ratificat Convenţia prin Ordonanţa Guvernului nr. 91 din 30 august
1999iii. În articolul 1 sunt enumerate infracţiunile pentru care statele contractante se
angajează să prevadă prin lege imprescriptibilitatea răspunderii penale şi a executării
pedepsei şi anume: 1. crimele împotriva umanităţii prevăzute în Convenţia pentru
prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie
1948 de către Adunarea generală a ONU; 2. a) infracţiunile prevăzute în articolul 50 din
Convenţia de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate de pe câmpul de luptă, în articolul 51 din Convenţia de la Geneva din 1949
pentru ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate, în
articolul 130 din Convenţia de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor de
război şi în articolul 147 din Convenţia de la Geneva din
1949 privind protecţia persoanelor civile în timp de război; b) orice încălcări similare ale
legilor războiului în vigoare la momentul intrării în vigoare a Convenţiei şi a cutumelor de
război existente în acel moment, care nu au fost prevăzute de dispoziţiile mai sus
menţionate ale Convenţiilor de la Geneva, atunci când infracţiunea în speţă este
considerată deosebit de gravă, fie din cauza elementelor sale materiale şi intenţionale, fie
din cauza întinderii consecinţelor sale previzibile; 3. orice altă infracţiune la legi şi cutume
din dreptul internaţional, aşa cum se va stabili în viitor şi pe care statul contractant
interesat le consideră, printr-o declaraţie făcută conform articolului 6, ca fiind de natură
analoagă celor prevăzute la punctul 1 sau 2 din acest articol.
1.3.3. Convenţia penală privind corupţia, deschisă spre semnare statelor membre
ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa, la
Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, urmând să intre în vigoare după 3 luni de la ratificarea ei
de către 14 state, ceea ce s-a întâmplat la 1 iulie 2002. România a ratificat Convenţia prin
Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002iv.
Convenţia, după unele precizări terminologice (Capitolul I), prevede, în Capitolul
II, măsuri ce trebuie luate la nivel naţional privind: corupţia activă a agenţilor publici
naţionali, corupţia pasivă a agenţilor publici naţionali, corupţia membrilor adunărilor
publice naţionale, corupţia agenţilor publici străini, corupţia membrilor adunărilor publice
străine, corupţia activă în sectorul privat, corupţia pasivă în sectorul privat, corupţia
funcţionarilor internaţionali, corupţia membrilor adunărilor parlamentare internaţionale,
corupţia judecătorilor şi a agenţilor curţilor internaţionale, traficul de influenţă, „spălarea"
produselor obţinute din infracţiunile de corupţie, infracţiunile contabile, actele de
participare, dispoziţii privitoare la imunitatea de jurisdicţie, la competenţa legislativă a
statelor membre în materie, la responsabilitatea persoanelor juridice, la sancţiuni şi măsuri
aplicabile, la autorităţile specializate, la cooperarea între autorităţi naţionale, la protecţia
colaboratorilor justiţiei şi a martorilor, la măsuri ce vizează facilitarea strângerii probelor
şi confiscarea produselor infracţiunii. În Capitolul III se prevede că urmărirea punerii în
aplicare a Convenţiei se asigură de către Grupul Statelor Împotriva Corupţiei (GRECO),
instituţie creată în acest scop de Comitetul miniştrilor Consiliului Europei în 1998 v. În
Capitolul IV, intitulat „Cooperarea internaţională", sunt cuprinse dispoziţii privind
principiile generale şi măsurile care se aplică pentru cooperarea internaţională, privitoare
la asistenţa judiciară, la extrădare, la furnizarea de informaţii, la autoritatea centrală
desemnată cu aplicarea cooperării internaţionale împotriva corupţiei, la corespondenţa
directă dintre autorităţile centrale şi altele.
1.3.4. Convenţia referitoare la „spălarea", depistarea, reţinerea şi confiscarea
produselor infracţiunilor, deschisă la Strasbourg la 8 noiembrie 1990 semnării statelor
membre ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea
sa şi intrată în vigoare la 1 septembrie 1993. România a ratificat Convenţia prin
Legea nr. 263 din 15 mai 20022.
Convenţia, după unele precizări de ordin terminologic (Capitolul I), prevede, în
Capitolul II, măsurile la nivel naţional pe care statele participante urmează să le ia în
vederea realizării obiectivului propus: măsuri de confiscare, măsuri de investigare şi
măsuri provizorii, stabilirea de competenţe şi folosirea de tehnici speciale de investigare,
asigurarea dreptului de recurs persoanelor afectate de măsurile prevăzute. Convenţia
enumeră faptele care ar putea fi incriminate ca infracţiuni de „spălare" a banilor şi
condiţiile incriminării. În Capitolul III, intitulat „Cooperarea internaţională", sunt
prevăzute reguli referitoare la principii generale şi măsuri de cooperare internaţională, la
asistenţa reciprocă între state în faza cercetării penale, la măsurile provizorii, la obligaţia
de confiscare, la executarea confiscării şi la bunurile confiscate, la privarea de libertate, la
refuzul şi amânarea cooperării, reguli privind notificarea şi protecţia drepturilor terţilor, la
recunoaşterea hotărârilor străine, la reguli de procedură şi alte reguli generale.
În Legea nr. 263/2002 pentru ratificarea Convenţiei se fac, în temeiul prevederilor
acesteia, unele declaraţii privind aplicarea eivi.
1.3.5.Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere, deschisă
semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 30 noiembrie 1964, şi
intrată în vigoare la 18 iulie 1972. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 183 din 12
noiembrie 1997vii. Convenţia prevede reguli de cooperare a statelor semnatare cu privire la
urmărirea, judecarea şi executarea sancţiunilor aplicate pentru infracţiuni rutiere. Se
instituie regula că statul semnatar al Convenţiei, pe al cărui teritoriu s-a comis
infracţiunea, are posibilitatea fie de a urmări şi judeca el însuşi pe autorul unei infracţiuni
rutiere, fie să solicite statului de reşedinţă, atunci când este cazul, să judece pe făptuitor.
De asemenea, se prevede că, în cazul săvârşirii infracţiunii de către un străin, statul pe al
cărui teritoriu s-a comis infracţiunea poate, după ce l-a judecat şi condamnat pe infractor,
să ceară statului de reşedinţă să execute hotărârea. Condiţia cerută este ca fapta să fie
pedepsită atât de legea statului în care a fost comisă, cât şi de legea statului de reşedinţă.
Convenţia prevede reguli pentru efectuarea urmăririi în statul de reşedinţă şi reguli de
executare în acest stat a hotărârilor de condamnare, precum şi reguli generale privitoare la
cererile de urmărire şi de executare.
2
Legea nr. 263/2002 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 353 din 28 mai 2002.
În Anexa nr. 1 la Convenţie, intitulată „Fondul comun de infracţiuni rutiere" şi
care este parte integrantă a Convenţiei, se prevede o listă de infracţiuni cărora aceasta li se
aplică, statele părţi putând să adauge la această listă sau să declare că se limitează la cele
prevăzute în legislaţia sa internă. Sunt prevăzute în fondul comun al infracţiunilor rutiere:
uciderea sau vătămarea corporală din culpă, săvârşite în domeniul circulaţiei rutiere,
părăsirea locului accidentului, conducerea unui vehicul de către o persoană aflată în stare
de ebrietate sau sub influenţa alcoolului ori a stupefiantelor de orice fel sau inaptă, ca
urmare a unei oboseli excesive, conducerea unui vehicul cu motor fără asigurare de
răspundere civilă, refuzul de a se supune ordinului unui agent de circulaţie, nerespectarea
regulilor privind: viteza, poziţia vehiculelor în mişcare şi sensul deplasării lor, întâlnirea
cu vehicule în sens opus, depăşirea, schimbarea de direcţie şi trecerea pasajelor de nivel,
prioritatea de trecere, prioritatea de trafic pentru anumite vehicule, cum ar fi cele ale
pompierilor, ambulanţele, vehiculele de poliţie, nerespectarea semnalelor şi marcajelor
rutiere, staţionarea şi oprirea vehiculelor, accesul vehiculelor sau al anumitor categorii de
vehicule pe unele căi rutiere, în special datorită greutăţii sau dimensiunilor lor,
echipamentul de securitate al autovehiculelor şi al încărcăturii lor, semnalizarea
vehiculelor şi a încărcăturii lor, sistemul de lumină al vehiculelor şi folosirea farurilor,
încărcătura şi capacitatea vehiculelor, înmatricularea vehiculelor, plăcile de înmatriculare
şi semnul distinctiv al ţării de înmatriculare, conducerea fără permis de circulaţie valabil.viii
De la 1.02.2014 infracţiunile la regimul siguranţei circulaţiei rutiere au fost preluate din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2002 şi sunt introduse în Codul penal.
1.3.6. Convenţia europeană privind infracţiunile ce vizează bunurile culturale,
deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Delphi, la 23 iunie 1985.
Convenţia are la bază conceptul de răspundere comună şi de solidaritate în ceea ce
priveşte protecţia patrimoniului cultural european şi are ca obiectiv apărarea acestui
patrimoniu împotriva activităţilor criminale. În vederea atingerii obiectivului, părţile
semnatare se angajează să promoveze conştientizarea publicului asupra necesităţii
protejării bunurilor culturale, recunoaşterea de către aceştia a gravităţii infracţiunilor
vizând aceste bunuri, iar atunci când este cazul să aplice sancţiuni adecvate sau să
coopereze pentru descoperirea şi recuperarea bunurilor culturale dispărute.
1.3.7. Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor
violente, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la
24 noiembrie 1983, intrată în vigoare la 1 februarie 1988.
Statele semnatare ale Convenţiei se obligă să prevadă în propria legislaţie şi să
introducă în practica administrativă un regim de compensare pentru despăgubirea din
fonduri publice a victimelor infracţiunilor de violenţă intenţionate şi care au condus la
grave vătămări corporale sau la decesul victimelor. Convenţia, care stabileşte reguli
minimale pentru acest regim, enumeră acele elemente ale prejudiciului cauzat care trebuie
să fie despăgubite în mod obligatoriu, cum ar fi pierderea veniturilor de către o persoană
imobilizată ca urmare a unei leziuni, cheltuielile medicale, cheltuielile de spitalizare,
cheltuielile de înmormântare şi, în cazul persoanelor aflate în întreţinere, pierderea pensiei
alimentare.
Convenţia are la bază principiul justiţiei sociale, care impune ca un stat să-şi
indemnizeze nu numai cetăţenii proprii, dar şi alte victime ale unei violenţe produse pe
teritoriul său, cum ar fi lucrătorii migranţi, turiştii, studenţii etc. Părţile pot stabili limite
maxime şi minime pentru plata unei indemnizaţii, putând, totodată, să refuze acordarea
vreunei indemnizaţii unor persoane aparţinând unor grupuri ale criminalităţii organizate
sau victimei care este ea însăşi un criminal notoriu.
Parlamentul României a adoptat, în sensul Convenţiei, Legea nr. 211 din 27 mai
2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor 3, Capitolul
V al acestei legi preluând principiile Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile ce revin
statului pentru compensarea financiară a victimelor infracţiunilor de violenţă intenţionate.
1.3.9. Convenţia europeană privind controlul achiziţionării şi deţinerii armelor
de foc de către particulari, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la
Strasbourg, la 28 iunie 1978, şi intrată în vigoare la 1 iulie 1982. Convenţia a fost
ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 116 din 3 iulie 1997 ix. Convenţia
cuprinde dispoziţii privind notificarea tranzacţiilor, autorizarea dublă privind
tranzacţiile şi corecta aplicare a reglementărilor sale. Într-o anexă la Convenţie se
cuprind dispoziţii explicative privitoare la termenii utilizaţi în legătură cu armele de
foc şi tipurile acestora.
1.3.10. Convenţia asupra criminalităţii informatice, deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea
sa la Budapesta, la 23 noiembrie 2001 a intrat în vigoare la 1 iulie 2004, odată cu
ratificarea Convenţiei de către 5 state semnatare, fiind ratificată de România prin
Legea nr. 64 din 24 martie 2004x.
Convenţia stabileşte măsurile ce trebuie luate la nivel naţional atât în domeniul
dreptului penal, pentru incriminarea faptelor îndreptate împotriva confidenţialităţii,
integrităţii şi disponibilităţii datelor şi sistemelor informatice, cât şi în domeniul dreptului
procesual penal, ca şi principiile generale referitoare la cooperarea internaţională în
materie penală în scopul investigării sau al aplicării procedurilor privind infracţiunile în
legătură cu sisteme şi date informatice ori pentru a culege dovezile unei infracţiuni în
format electronic. Sunt prevăzute principii privind extrădarea, asistenţa mutuală şi
informarea spontană a statelor părţi.
La data de 28 ianuarie 2003, s-a deschis spre semnare statelor părţi Protocolul
Adiţional la Convenţia asupra criminalităţii informatice, referitor la incriminarea actelor
de natură rasistă sau xenofobă comise prin sisteme informatice.
1.3.11. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane
cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi
biomedicina, deschisă, la Oviedo, la 4 aprilie 1997, semnării statelor membre ale
Consiliului Europei, statelor nemembre care au participat la elaborarea sa şi Comunităţii
Europene. A intrat în vigoare la 1 decembrie 1999, după 5 ratificări. Este primul
instrument juridic internaţional care stabileşte obligaţii de natură să protejeze demnitatea,
drepturile şi libertăţile fiinţei umane împotriva aplicării abuzive a progreselor biologiei şi
medicinei.
Convenţia consfinţeşte ideea că interesul fiinţei umane trebuie să prevaleze asupra
interesului ştiinţei sau societăţii. Ea cuprinde o serie de principii şi interdicţii care privesc
genetica, cercetarea medicală, necesitatea consimţământului persoanei respective, dreptul
la respectarea vieţii private şi dreptul la informare, transplantarea de organe, organizarea
dezbaterilor publice asupra acestor probleme etc. Convenţia interzice orice formă de
discriminare faţă de o persoană din cauza zestrei sale genetice şi nu autorizează teste
predictive ale bolilor genetice decât în scopuri medicale. Convenţia permite ingineria
3
Legea nr. 211 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 4 iunie
2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005.
genetică numai pentru motive preventive, diagnostice sau terapeutice şi doar în cazul în
care nu urmăreşte să schimbe zestrea genetică a descendenţilor unei persoane. Folosirea
tehnicilor de asistare medicală a procreării nu este admisă pentru alegerea sexului
copilului la naştere, cu excepţia cazului în care este necesară evitarea unei boli ereditare
grave.
Convenţia stabileşte reguli referitoare la exercitarea cercetării medicale, prevăzând
condiţii detaliate şi precise, în special pentru persoanele care nu au capacitatea de a-şi da
consimţământul pentru o cercetare. Convenţia interzice constituirea de embrioni umani în
scopuri de cercetare şi, în ţara în care cercetarea cu privire la embrionii in vitro este
admisă prin lege, aceasta trebuie să asigure o protecţie adecvată a embrionului.
În Convenţie este consacrat principiul că persoana în cauză trebuie să-şi dea în mod
explicit consimţământul înaintea oricărei intervenţii, cu excepţia situaţiilor de urgenţă, şi
că ea poate, în orice moment, să-şi retragă consimţământul. Nu trebuie să fie efectuată o
intervenţie asupra unei persoane care nu are capacitatea de a-şi da consimţământul, de
exemplu asupra unui copil sau a unei persoane care suferă de o tulburare mintală, decât în
avantajul direct al acesteia.
Convenţia prevede că orice pacient are dreptul de a cunoaşte orice informaţie cu
privire la propria sa sănătate, în special rezultatele testelor genetice predictive. Totodată,
Convenţia recunoaşte că voinţa unei persoane de a nu fi informată trebuie să fie respectată.
Prin Convenţie, se interzice prelevarea de organe sau ţesuturi neregenerabile de la o
persoană care nu are capacitate de consimţământ. Singura excepţie admisă priveşte
prelevarea, în anumite condiţii, de ţesuturi regenerabile între fraţi şi surori.
La 12 ianuarie 1998, a fost deschis la Paris semnării statelor părţi la Convenţie
Protocolul adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei
umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, care interzice clonarea fiinţei umane, intrat
în vigoare la 1 martie 2001. El completează Convenţia în ceea ce priveşte clonarea
fiinţelor umane, interzicând „orice intervenţie care are drept scop să creeze o fiinţă umană
identică din punct de vedere genetic cu o fiinţă umană vie sau moartă". Protocolul exclude
orice derogare de la dispoziţiile sale.
România a aderat la Convenţie şi la Protocolul adiţional nr. 1 prin Legea nr. 17 din
22 februarie 2001.xi
La Strasbourg, la 24 ianuarie 2002, a fost deschis semnării statelor părţi Protocolul
adiţional nr. 2 la Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, referitor la
transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană, acesta urmând a intra în vigoare după
5 ratificări.
Cu privire la combaterea traficului ilicit de droguri, deşi nu figurează printre
convenţiile adoptate de Consiliul Europei, nu putem să nu menţionăm aici convenţiile de
la Viena de sub egida O.N.U., care sunt obligatorii şi pentru statele membre ale
Consiliului Europei.
1.3.12. Convenţia asupra substanţelor psihotrope adoptată de Organizaţia
Naţiunilor Unite la Viena, în 1971, a fost deschisă pentru semnare până la 1 ianuarie
1972 şi urma să intre în vigoare la 90 de zile după ce 40 de state vor fi semnat-o fără
vreo rezervă în ceea ce priveşte ratificarea sau vor fi depuse instrumentele de
ratificare ori de aderare.
Pentru realizarea scopurilor sale, Convenţia prevede, în anexă, listele cu substanţele
psihotrope, care figurează în Tabelele I - IV, iar în conţinut, reguli privind sfera de
aplicare a controlului substanţelor, dispoziţii speciale referitoare la substanţele din tabelul
I, reguli privind operaţiile comerciale cu substanţe psihotrope, la lupta împotriva traficului
ilicit cu aceste substanţe, inclusiv dispoziţii cu caracter penal.
România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 118 din 15 decembrie
xii
1992 .
1.3.13. Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope,
deschisă între 20 decembrie 1988 şi 20 februarie 1989, la Oficiul Naţiunilor Unite de
la Viena şi apoi, până la 20 decembrie 1989, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite
de la New York spre semnare de către toate statele.
În conţinutul său, Convenţia prevede, în special, dispoziţii referitoare la infracţiuni
şi pedepse şi alte sancţiuni în domeniul traficului de stupefiante şi substanţe psihotrope:
producţia, extracţia şi orice operaţiuni cu stupefiante şi substanţe psihotrope, încălcându-se
prevederile Convenţiei asupra stupefiantelor din 1961 şi ale Convenţiei din 1971; cultura
macului opiaceu, coca sau plantei de canabis în scopul producerii de stupefiante, contrar
Convenţiei din 1961 modificată în 1972; orice operaţiuni cu stupefiante sau substanţe
psihotrope. Convenţia obligă părţile să adopte măsurile necesare pentru a califica drept
infracţiune, potrivit dreptului său intern, orice act intenţionat de deţinere şi cumpărare de
stupefiante şi substanţe psihotrope, de cultivare de plante conţinând stupefiante destinate
consumului personal, constituind o încălcare a prevederilor Convenţiei din 1961 privind
substanţele psihotrope. România a aderat la această Convenţie tot prin Legea nr. 118/2002.
Trebuie precizat că, în aplicarea articolului 17 din Convenţia Naţiunilor Unite
împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, întocmită la Viena la 20
decembrie 1988, Consiliul Europei a adoptat Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, la
Strasbourg, la 31 ianuarie 1995. Acordul a fost ratificat de Parlamentul României prin
Legea nr. 394 din 14 iunie 2002xiii.
1.3.14. Conventia Consiliului Europei pentru acţiune contra traficului de fiinţe
umane, deschisă spre semnare statelor membre, statelor ne-membre care au participat la
elaborarea sa s i Uniunii Europene s i pentru acces oricăror state ne-membre la Varsovia,
la 16 mai 2005, intrată în vigoare după 10 ratificări, din care 8 state membre, la 1 februarie
2008. România a semnat această Conventie la 16 mai 2005
s i a ratificat-o prin Legea nr. 300/2006xiv.
CAPITOLUL II
EXTRĂDAREA – PRINCIPALA MODALITATE DE ASISTENŢĂ JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN COMBATEREA CRIMINALITĂŢII
CAPITOLUL VI
COOPERAREA CU STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE
4
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190 , din 18 iulie 2002, paginile 1-20.
locul unde se află persoana solicitată, mandatul european de arestare se transmite
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pe de altă parte, rezultă că mandatul european de arestare se emite atât în scopul
efectuăririi urmării penale, atunci când interesul înfăptuirii justiţiei impune transferarea în
statul solicitant a persoanei urmărite, cât şi în cazul executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă privative de libertate, pentru finalizarea în bune condiţii a actului de
justiţie penală.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă şi conţinut pe care trebuie să le
îndeplinească mandatul, legea prevede în anexă un model al mandatului european de
arestare, în care se înscriu următoarele informaţii: a) identitatea şi cetăţenia persoanei
solicitate; b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale
autorităţii judiciare emitente; c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a
unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii
având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile legale privind obiectul mandatului
european de arestare (prevăzute în articolul 88 al legii) şi în cele privind faptele care dau
loc la predare (prevăzute în articolul 96); d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii,
ţinându-se seama mai ales de prevederile articolului 96, referitoare la faptele care dau loc
la predare; e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate; f) pedeapsa pronunţată, dacă
hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru
infracţiunea săvârşită; g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
Referitor la limba în care se redactează mandatul european de arestare transmis
unei autorităţi judiciare competente a altui stat membru de către autoritatea judiciară
română solicitantă, se arată în alineatul 3 al articolului 86 că acesta trebuie tradus în limba
oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare ori în una sau mai multe alte limbi
oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acest stat le acceptă conform
declaraţiei depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. Atunci când
autorităţile judiciare române sunt solicitate să execute un mandat european de arestare
transmis de autorităţile judiciare competente ale altui stat membru al Uniunii Europene,
acest mandat trebuie să fie tradus în limba română sau în una din limbile engleză ori
franceză. După cum se poate observa, legiuitorul român a optat tot pentru folosirea
limbilor oficiale ale Consiliului Europei şi în ceea ce priveşte redactarea mandatelor
europene de arestare primite spre executare de autorităţile judiciare ale statului român, în
calitate de stat solicitat, de la autorităţile judiciare ale unui stat membru al Uniunii
Europene.
În privinţa cheltuielilor ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui
mandat european de arestare, se arată în articolul 87 că acestea revin României, în timp ce
rămân în sarcina statului emitent celelalte cheltuieli, principiu întâlnit şi în cazul
procedurii de extrădare.
i
Vasile Creţu - Drept Internaţional Penal, Editura Tempus, 1996,p.35 ; Mona Maria Pivniceru -Răspunderea penală în
dreptul internaţional, Editura Polirom, Iaşi, 2000,p.70.
ii
Mark Henzelin, Le principe de l 'universalite en droit penal international. Droit et obligation pour les Etats de
poursuivre et juger selon le principe de l'universalite (Principiul universalităţii în dreptul penal internaţional. Dreptul şi
obligaţia statelor de a urmări şi judeca potrivit principiului universalităţii), Editions Helbing & Lichtenhahn Verlag,
Basel, 2000, p.11.
iii
Ordonanţa Guvernului nr. 91/1999 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 425 din 31 august 1999 şi a fost aprobată prin Legea nr. 68 din 20 aprilie 2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 4 mai 2000.
iv5
Legea nr. 27/2002 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65
din 30 ianuarie 2002.
v
Ordonanţa Guvernului nr. 46 din 19 august 1999 pentru aprobarea participării României la Grupul de State Împotriva
Corupţiei (GRECO), instituit prin Rezoluţia Consiliului Europei nr. (99)5 din 1 mai 1999, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 401 din 24 august 1999. În aplicarea Convenţiei europene, Parlamentul României a adoptat
Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nr. 78 din 8 mai 2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările aduse de:Ordonanţa Guvernului
nr.83din 29 august 2000;Ordonanţa de Urgenţă aGuvernului nr.43 din 4 aprilie 2002;Legea nr.161 din 19 aprilie
2003;Legea nr 521 din 24 noiembrie 2004;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.124 din 6 septembrie 2005;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50 din 28 iunie 2006;Legea nr.69 din 26 martie 2007;Legea nr.187 din 24
octombrie 2012;Legea nr.255 din 19 iulie 2013;Decizia nr.458 din 22 iunie 2017.
vi
În România a fost adoptată Legea nr. 21 din 18 ianuarie 1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 21 ianuarie 1999, înlocuită prin Legea nr. 656 din 7
decembrie 2002, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor ,precum şi pentru instituirea unor măsuri de
prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12
octombrie 2012,cu modificările şi completările aduse de:Legea nr.187 din 24 octombrie 2012;Legea nr.255 din 19 iulie
2013;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.40 din 28 iunie 2016;Legea nr.125 din 30 mai 2017.
vii
Legea nr. 183/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
316 din 18 noiembrie 1997.
viii
În dreptul român, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 12 decembrie 2002 privind circulaţia pe drumurile
publice (cu aplicare de la 1 februarie 2003) era în parte în acord cu această Convenţie. Diferenţele constau în
considerarea de către legea română drept contravenţii a unor fapte considerate ca având un pericol social mai redus, iar
în sistemul de drept românesc contravenţiile nu sunt cuprinse (încă?) în dreptul penal, căile judiciare de atac privind
contravenţiile fiind judecate potrivit procedurii civile, de către instanţe civile şi nu penale.
ix
Partea I, nr. 143 din 8 iulie 1997.
x
Legea nr. 64/2004 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343
din 20 aprilie 2004.
xi
Legea nr. 17/2001 a fost publicată, împreună cu textele Convenţiei şi Protocolului adiţional 1, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 103 din 28 februarie 2001.
xii
Legea nr. 118/1992 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
341 din 30 decembrie 1992.
xiii
Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002.
xiv
Legea nr. 300/2006 din 11 iulie 2006 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 622 din 19 iulie 2006.
xv
Potrivit articolului 25 din Convenţia europeană de extrădare, termenul „măsuri de siguranţă" desemnează orice măsuri
privative
Legea nr.de116/1997
libertate acare
fostau fost dispuse
publicată, complementar
împreună cu textul sau în substituirea
Convenţiei, unei pedepse,
în Monitorul Oficial prin hotărâre a unei jurisdicţii
al României,
penale.
xvi
Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nr. 302 din 28 iunie 2004 a fost
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011,cu modificările şi completările aduse
de:Legea nr.300 din 15 noiembrie 2013;Legea nr.318 din 11 decembrie 2015; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.18
din 18 mai 2016; Legea nr.236 din 5 decembrie 2017.
Legea nr. 394/2002 a fost publicată, împreună cu textul Acordului, în Monitorul Oficial al României,
xvii
Codul penal francez cuprinde astfel de dispoziţii în Cartea I, Titlul I, Capitolul III, Secţiunea I intitulată „Infracţiuni
comise sau considerate comise pe teritoriul Republicii", articolele 113-2 - 113-5. În articolul 113-2 se prevede, în
alineatul 1, că „Legea penală franceză este aplicabilă infracţiunilor comise pe teritoriul Republicii", iar în alineatul 2 că
„Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul Republicii atunci când unul din faptele sale constitutive a avut loc pe
acest teritoriu". În articolul 113-3 se prevede că „Legea penală franceză se aplică infracţiunilor comise la bordul navelor
sub pavilion francez sau împotriva acestora în orice loc se găsesc".
Codul penal italian prevede dispoziţii asemănătoare în articolul 6 intitulat „Infracţiuni comise pe teritoriul statului", în
care, în alineatul 1 se prevede că „Oricine comite o infracţiune pe teritoriul statului este pedepsit după legea italiană",
iar în alineatul 2 se prevede că „Infracţiunea se consideră comisă pe teritoriul statului atunci când acţiunea sau
omisiunea care o constituie a avut loc pe acest teritoriu în totul sau în parte sau s-a ivit rezultatul care este consecinţa
acţiunii sau omisiunii".
xviii
Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nr. 302 din 28 iunie 2004 a fost republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I nr.377 din 31 mai 2011,cu modificările şi completările aduse de:Legea nr.300
din 15 noiembrie 2013;Legea nr.318 din 11 decembrie 2015;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.18 din 18 mai
2016;Legea nr.236 din 5 decembrie 2017.
xix
Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, întocmită la Haga, la 28 mai 1970,
ratificată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 90 din 30 august 1999, publicată, împreună cu textul Convenţiei, în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999. Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 a fost aprobată
prin Legea nr. 35/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.