CAPITOLUL I.

INTRODUCERE ÎN STUDIUL DREPTULUI PENAL INTERNAŢIONAL

1.1 Dreptul penal internaţional ca ramură de drept

Apărut la confluenţa dintre dreptul penal şi cel procesual penal intern, pe de o
parte, şi dreptul internaţional public, pe de altă parte, dreptul penal internaţional tinde să
devină o sub-ramură de drept distinctă. La această oră se exprimă în doctrină (în special
cea românăi şi franceză) opinia majoritară potrivit cărei dreptul internaţional penal ar
cuprinde reglementările legale cu referire combaterea celor mai grave infracţiuni la nivel
internaţional (genocidul, crimele de război, crimele împotriva umanităţii şi agresiunea),
inclusiv reglementarea instituţiilor chemate să aplice legea penală în cazul săvârşirii unor
astfel de crime (instanţele penale internaţionale), în timp ce dreptul penal internaţional ar
avea ca obiect de studiu reglementările interne cu elemente de extraneitate: extrădarea,
asistenţa judiciară în materie penală, transferul de proceduri în materie penală,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine, transferarea persoanelor condamnate
în alte state, supravegherea persoanelor condamnate sau liberate condiţionat, inclusiv
reglementările internaţionale în această materie. Cu alte cuvinte, dreptul penal
internaţional vizează aspectele internaţionale ale dreptului penal statal, iar dreptul
internaţional penal vizează aspectele penale ale dreptului internaţionalii .
Îndeosebi în doctrina americană nu se face însă distincţie între dreptul internaţional
penal şi cel penal internaţional, considerându-se ca obiect de studiu pentru dreptul penal
internaţional atât măsurile de prevenire şi combatere a infracţiunilor săvârşite în două sau
mai multe state (infracţiunile transfrontaliere) sau numai într-un singur stat, atunci când
infractorul sau infractorii se sustrag de la urmărirea penală ori executarea unei pedepse
prin refugierea în jurisdicţia unui alt stat, cât şi infracţiunile deosebit de grave săvârşite la
nivel internaţional, indiferent că implică sau nu un element de extraneitate. Mai mult, se
consideră că toate convenţiile internaţionale în materie penală sunt influenţate de
reglementările penale interne (principiile de drept penal) ale statelor membre la o
convenţie, iar la rândul ei convenţia ajunge să influenţeze reglementările interne pentru
armonizarea acestora cu principiile universal acceptate înscrise în convenţie.
Nedorind să intrăm în polemica aplicabilităţii principiului universalităţii în mod
absolut sau doar limitativ, vom studia în cadrul acestei materii exclusiv formele de
cooperare a statelor în materie penală, bazată pe reglementările interne române, dar şi pe
convenţiile internaţionale ratificate de România (îndeosebi la nivelul Consiliului Europei),
acestea făcând parte şi ele din dreptul intern, potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţie.

1.2. Cooperarea statelor europene în lupta împotriva criminalităţii

Cooperării statelor membre ale Consiliului Europei pentru prevenirea şi combaterea
criminalităţii
Încă de la crearea sa, Consiliul Europei a inclus printre obiectivele sale necesitatea
protejarii şi respectării permanente a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului
împotriva faptelor periculoase pentru aceste valori. Crearea Consiliului Europei în 1949 şi
adoptarea a numeroase convenţii internaţionale care dovedesc strânsa cooperare dintre
statele membre nu au împiedicat, din păcate, evoluţia îngrijorătoare a criminalităţii, în
special sub forma crimei organizate transfrontaliere(dincolo de granita) vizând traficul
ilicit de stupefiante, traficul de arme şi de persoane şi alte forme de criminalitate
organizată.
De altfel, în domeniul combaterii în comun a criminalităţii şi în realizarea de către
fiecare din statele membre a unei justiţii penale corespunzătoare idealurilor şi principiilor
înscrise în Statutul Consiliului Europei, cooperarea statelor membre s-a manifestat prin
adoptarea unui mare număr de convenţii europene privind reprimarea unor categorii de
infracţiuni, precum şi prin ajutorul pe care statele membre se obligă să şi-l acorde reciproc
pentru realizarea justiţiei penale. S-a creat în felul acesta o adevărată legislaţie penală
europeană, un drept penal european, care completează în mod necesar sistemele de drept
naţionale ale statelor semnatare ale convenţiilor şi care se completează, la rândul său, cu
convenţiile adoptate în materie de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Din analiza conţinutului convenţiilor adoptate de Consiliul Europei în materie
penală, se constată existenţa a două forme de cooperare a statelor membre în lupta
împotriva criminalităţii. Una dintre acestea constă în conlucrarea statelor la elaborarea
unor instrumente juridice internaţionale pentru reprimarea în mod unitar a unor categorii
de infracţiuni, după aceleaşi principii de drept penal şi de politică penală. Statele
semnatare se obligă să aplice aceste convenţii nemijlocit, adică aşa cum sunt, sau prin
introducerea în legislaţia proprie a dispoziţiilor acestora, în toate cazurile acţionând
singure, fără ajutorul altor state.
A doua formă de cooperare constă în ajutorul sau asistenţa judiciară pe care statele
şi-o acordă reciproc pentru înfăptuirea sau înfăptuirea în cele mai bune condiţii a justiţiei
penale de către fiecare stat în parte. Şi această formă de cooperare se realizează prin
adoptarea de către statele membre ale Consiliului Europei a unor convenţii, care însă nu se
referă la incriminarea şi pedepsirea anumitor categorii de infracţiuni, ci la diferite
modalităţi de asistenţă judiciară pe care statele semnatare se obligă să şi le acorde reciproc
în vederea prinderii, judecării, condamnării şi supunerii la executarea pedepsei a
persoanelor care au încălcat legea penală.
Deşi amândouă conduc la cooperarea mai eficientă a statelor membre ale
Consiliului Europei în lupta împotriva criminalităţii, cele două forme de cooperare se
deosebesc între ele. În cadrul primei forme, statele colaborează la adoptarea unor convenţii
pentru reprimarea unor categorii de infracţiuni, după reguli comune, în timp ce, în cadrul
celei de a doua, îşi acordă reciproc asistenţă judiciară, pe baza unor convenţii
internaţionale, pentru a realiza fiecare, în mod corect şi complet, justiţia penală prin
aplicarea legilor penale interne şi a convenţiilor internaţionale menţionate.
În prezentul curs ne propunem să analizăm tocmai modul cum se realizează
asistenţa judiciară penală între ţările membre ale Consiliului Europei, felurile acestei
asistenţe şi condiţiile în care poate fi acordată, potrivit convenţiilor internaţionale încheiate
în acest scop.
Cu toate acestea, considerăm că nu este lipsită de interes o scurtă prezentare a
convenţiilor internaţionale adoptate de statele membre ale Consiliului Europei ca formă de
cooperare în lupta împotriva criminalităţii. Pe de o parte, asistenţa juridică internaţională
se acordă în vederea aplicării nu numai a dreptului penal intern, dar şi a acestor convenţii,
iar pe de altă parte acestea din urmă cuprind, aşa cum se va vedea, şi unele dispoziţii
referitoare la asistenţa judiciară internaţională.

1.3. Convenţiile internaţionale pentru combaterea criminalităţii

Activitatea Consiliului Europei, ca inspirator al unei legislaţii europene, s-a

manifestat şi în adoptarea unor convenţii privitoare la combaterea în comun a criminalităţii
- în manifestările contemporane specifice ale acesteia - în scopul apărării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale omului.
Au fost adoptate în acest sens:
1.3.1. Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, deschisă semnării
statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg la 27 ianuarie 1977 şi intrată în
vigoare la 4 august 1978.
România a ratificat Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului prin Legea
nr. 19 din 28 februarie 19971.

1
Legea nr. 19/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 34 din 4 martie 1997.
 Convenţia enumeră în articolul 1 lit. a) - f) infracţiunile pe care părţile se angajează
să nu le considere ca infracţiuni politice sau conexe la o astfel de infracţiune ori ca
infracţiuni inspirate de scopuri politice pentru care să se refuze extrădarea autorilor lor.
Este vorba despre infracţiuni de o gravitate deosebită cum sunt deturnările de avioane,
răpirea, luarea de ostatici, infracţiuni săvârşite prin folosirea de bombe, grenade, rachete,
arme de foc automate ori scrisori sau colete-bombă, în măsura în care prezintă pericol
pentru persoane. Părţile pot considera că au acest caracter şi alte acte de violenţă gravă
îndreptate contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii persoanelor. România a elaborat
Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea faptelor de terorism.
1.3.2. Convenţia europeană privind imprescriptibilitatea crimelor împotriva
umanităţii şi a crimelor de război, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului
Europei la Strasbourg, la 25 ianuarie 1974, intrată în vigoare după 3 ratificări, la 27 iunie
2003. România a ratificat Convenţia prin Ordonanţa Guvernului nr. 91 din 30 august
1999iii. În articolul 1 sunt enumerate infracţiunile pentru care statele contractante se
angajează să prevadă prin lege imprescriptibilitatea răspunderii penale şi a executării
pedepsei şi anume: 1. crimele împotriva umanităţii prevăzute în Convenţia pentru
prevenirea şi pedepsirea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie
1948 de către Adunarea generală a ONU; 2. a) infracţiunile prevăzute în articolul 50 din
Convenţia de la Geneva din 1949 pentru ameliorarea situaţiei răniţilor şi bolnavilor din
forţele armate de pe câmpul de luptă, în articolul 51 din Convenţia de la Geneva din 1949
pentru ameliorarea situaţiei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate, în
articolul 130 din Convenţia de la Geneva din 1949 privind tratamentul prizonierilor de
război şi în articolul 147 din Convenţia de la Geneva din
1949 privind protecţia persoanelor civile în timp de război; b) orice încălcări similare ale
legilor războiului în vigoare la momentul intrării în vigoare a Convenţiei şi a cutumelor de
război existente în acel moment, care nu au fost prevăzute de dispoziţiile mai sus
menţionate ale Convenţiilor de la Geneva, atunci când infracţiunea în speţă este
considerată deosebit de gravă, fie din cauza elementelor sale materiale şi intenţionale, fie
din cauza întinderii consecinţelor sale previzibile; 3. orice altă infracţiune la legi şi cutume
din dreptul internaţional, aşa cum se va stabili în viitor şi pe care statul contractant
interesat le consideră, printr-o declaraţie făcută conform articolului 6, ca fiind de natură
analoagă celor prevăzute la punctul 1 sau 2 din acest articol.
1.3.3. Convenţia penală privind corupţia, deschisă spre semnare statelor membre
ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea sa, la
Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, urmând să intre în vigoare după 3 luni de la ratificarea ei
de către 14 state, ceea ce s-a întâmplat la 1 iulie 2002. România a ratificat Convenţia prin
Legea nr. 27 din 16 ianuarie 2002iv.
Convenţia, după unele precizări terminologice (Capitolul I), prevede, în Capitolul
II, măsuri ce trebuie luate la nivel naţional privind: corupţia activă a agenţilor publici
naţionali, corupţia pasivă a agenţilor publici naţionali, corupţia membrilor adunărilor
publice naţionale, corupţia agenţilor publici străini, corupţia membrilor adunărilor publice
străine, corupţia activă în sectorul privat, corupţia pasivă în sectorul privat, corupţia
funcţionarilor internaţionali, corupţia membrilor adunărilor parlamentare internaţionale,
corupţia judecătorilor şi a agenţilor curţilor internaţionale, traficul de influenţă, „spălarea"
produselor obţinute din infracţiunile de corupţie, infracţiunile contabile, actele de
participare, dispoziţii privitoare la imunitatea de jurisdicţie, la competenţa legislativă a
statelor membre în materie, la responsabilitatea persoanelor juridice, la sancţiuni şi măsuri
aplicabile, la autorităţile specializate, la cooperarea între autorităţi naţionale, la protecţia
colaboratorilor justiţiei şi a martorilor, la măsuri ce vizează facilitarea strângerii probelor
şi confiscarea produselor infracţiunii. În Capitolul III se prevede că urmărirea punerii în
aplicare a Convenţiei se asigură de către Grupul Statelor Împotriva Corupţiei (GRECO),
instituţie creată în acest scop de Comitetul miniştrilor Consiliului Europei în 1998 v. În
Capitolul IV, intitulat „Cooperarea internaţională", sunt cuprinse dispoziţii privind
principiile generale şi măsurile care se aplică pentru cooperarea internaţională, privitoare
la asistenţa judiciară, la extrădare, la furnizarea de informaţii, la autoritatea centrală
desemnată cu aplicarea cooperării internaţionale împotriva corupţiei, la corespondenţa
directă dintre autorităţile centrale şi altele.
1.3.4. Convenţia referitoare la „spălarea", depistarea, reţinerea şi confiscarea
produselor infracţiunilor, deschisă la Strasbourg la 8 noiembrie 1990 semnării statelor
membre ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea
sa şi intrată în vigoare la 1 septembrie 1993. România a ratificat Convenţia prin
Legea nr. 263 din 15 mai 20022.
Convenţia, după unele precizări de ordin terminologic (Capitolul I), prevede, în
Capitolul II, măsurile la nivel naţional pe care statele participante urmează să le ia în
vederea realizării obiectivului propus: măsuri de confiscare, măsuri de investigare şi
măsuri provizorii, stabilirea de competenţe şi folosirea de tehnici speciale de investigare,
asigurarea dreptului de recurs persoanelor afectate de măsurile prevăzute. Convenţia
enumeră faptele care ar putea fi incriminate ca infracţiuni de „spălare" a banilor şi
condiţiile incriminării. În Capitolul III, intitulat „Cooperarea internaţională", sunt
prevăzute reguli referitoare la principii generale şi măsuri de cooperare internaţională, la
asistenţa reciprocă între state în faza cercetării penale, la măsurile provizorii, la obligaţia
de confiscare, la executarea confiscării şi la bunurile confiscate, la privarea de libertate, la
refuzul şi amânarea cooperării, reguli privind notificarea şi protecţia drepturilor terţilor, la
recunoaşterea hotărârilor străine, la reguli de procedură şi alte reguli generale.
În Legea nr. 263/2002 pentru ratificarea Convenţiei se fac, în temeiul prevederilor
acesteia, unele declaraţii privind aplicarea eivi.
1.3.5.Convenţia europeană pentru reprimarea infracţiunilor rutiere, deschisă
semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la 30 noiembrie 1964, şi
intrată în vigoare la 18 iulie 1972. România a ratificat Convenţia prin Legea nr. 183 din 12
noiembrie 1997vii. Convenţia prevede reguli de cooperare a statelor semnatare cu privire la
urmărirea, judecarea şi executarea sancţiunilor aplicate pentru infracţiuni rutiere. Se
instituie regula că statul semnatar al Convenţiei, pe al cărui teritoriu s-a comis
infracţiunea, are posibilitatea fie de a urmări şi judeca el însuşi pe autorul unei infracţiuni
rutiere, fie să solicite statului de reşedinţă, atunci când este cazul, să judece pe făptuitor.
De asemenea, se prevede că, în cazul săvârşirii infracţiunii de către un străin, statul pe al
cărui teritoriu s-a comis infracţiunea poate, după ce l-a judecat şi condamnat pe infractor,
să ceară statului de reşedinţă să execute hotărârea. Condiţia cerută este ca fapta să fie
pedepsită atât de legea statului în care a fost comisă, cât şi de legea statului de reşedinţă.
Convenţia prevede reguli pentru efectuarea urmăririi în statul de reşedinţă şi reguli de
executare în acest stat a hotărârilor de condamnare, precum şi reguli generale privitoare la
cererile de urmărire şi de executare.

2
Legea nr. 263/2002 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 353 din 28 mai 2002.
 În Anexa nr. 1 la Convenţie, intitulată „Fondul comun de infracţiuni rutiere" şi
care este parte integrantă a Convenţiei, se prevede o listă de infracţiuni cărora aceasta li se
aplică, statele părţi putând să adauge la această listă sau să declare că se limitează la cele
prevăzute în legislaţia sa internă. Sunt prevăzute în fondul comun al infracţiunilor rutiere:
uciderea sau vătămarea corporală din culpă, săvârşite în domeniul circulaţiei rutiere,
părăsirea locului accidentului, conducerea unui vehicul de către o persoană aflată în stare
de ebrietate sau sub influenţa alcoolului ori a stupefiantelor de orice fel sau inaptă, ca
urmare a unei oboseli excesive, conducerea unui vehicul cu motor fără asigurare de
răspundere civilă, refuzul de a se supune ordinului unui agent de circulaţie, nerespectarea
regulilor privind: viteza, poziţia vehiculelor în mişcare şi sensul deplasării lor, întâlnirea
cu vehicule în sens opus, depăşirea, schimbarea de direcţie şi trecerea pasajelor de nivel,
prioritatea de trecere, prioritatea de trafic pentru anumite vehicule, cum ar fi cele ale
pompierilor, ambulanţele, vehiculele de poliţie, nerespectarea semnalelor şi marcajelor
rutiere, staţionarea şi oprirea vehiculelor, accesul vehiculelor sau al anumitor categorii de
vehicule pe unele căi rutiere, în special datorită greutăţii sau dimensiunilor lor,
echipamentul de securitate al autovehiculelor şi al încărcăturii lor, semnalizarea
vehiculelor şi a încărcăturii lor, sistemul de lumină al vehiculelor şi folosirea farurilor,
încărcătura şi capacitatea vehiculelor, înmatricularea vehiculelor, plăcile de înmatriculare
şi semnul distinctiv al ţării de înmatriculare, conducerea fără permis de circulaţie valabil.viii
De la 1.02.2014 infracţiunile la regimul siguranţei circulaţiei rutiere au fost preluate din
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.195/2002 şi sunt introduse în Codul penal.
1.3.6. Convenţia europeană privind infracţiunile ce vizează bunurile culturale,
deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Delphi, la 23 iunie 1985.
Convenţia are la bază conceptul de răspundere comună şi de solidaritate în ceea ce
priveşte protecţia patrimoniului cultural european şi are ca obiectiv apărarea acestui
patrimoniu împotriva activităţilor criminale. În vederea atingerii obiectivului, părţile
semnatare se angajează să promoveze conştientizarea publicului asupra necesităţii
protejării bunurilor culturale, recunoaşterea de către aceştia a gravităţii infracţiunilor
vizând aceste bunuri, iar atunci când este cazul să aplice sancţiuni adecvate sau să
coopereze pentru descoperirea şi recuperarea bunurilor culturale dispărute.
1.3.7. Convenţia europeană referitoare la despăgubirea victimelor infracţiunilor
violente, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la Strasbourg, la
24 noiembrie 1983, intrată în vigoare la 1 februarie 1988.
Statele semnatare ale Convenţiei se obligă să prevadă în propria legislaţie şi să
introducă în practica administrativă un regim de compensare pentru despăgubirea din
fonduri publice a victimelor infracţiunilor de violenţă intenţionate şi care au condus la
grave vătămări corporale sau la decesul victimelor. Convenţia, care stabileşte reguli
minimale pentru acest regim, enumeră acele elemente ale prejudiciului cauzat care trebuie
să fie despăgubite în mod obligatoriu, cum ar fi pierderea veniturilor de către o persoană
imobilizată ca urmare a unei leziuni, cheltuielile medicale, cheltuielile de spitalizare,
cheltuielile de înmormântare şi, în cazul persoanelor aflate în întreţinere, pierderea pensiei
alimentare.
Convenţia are la bază principiul justiţiei sociale, care impune ca un stat să-şi
indemnizeze nu numai cetăţenii proprii, dar şi alte victime ale unei violenţe produse pe
teritoriul său, cum ar fi lucrătorii migranţi, turiştii, studenţii etc. Părţile pot stabili limite
maxime şi minime pentru plata unei indemnizaţii, putând, totodată, să refuze acordarea
vreunei indemnizaţii unor persoane aparţinând unor grupuri ale criminalităţii organizate
sau victimei care este ea însăşi un criminal notoriu.
Parlamentul României a adoptat, în sensul Convenţiei, Legea nr. 211 din 27 mai
2004 privind unele măsuri pentru asigurarea protecţiei victimelor infracţiunilor 3, Capitolul
V al acestei legi preluând principiile Convenţiei în ceea ce priveşte obligaţiile ce revin
statului pentru compensarea financiară a victimelor infracţiunilor de violenţă intenţionate.
1.3.9. Convenţia europeană privind controlul achiziţionării şi deţinerii armelor
de foc de către particulari, deschisă semnării statelor membre ale Consiliului Europei la
Strasbourg, la 28 iunie 1978, şi intrată în vigoare la 1 iulie 1982. Convenţia a fost
ratificată de Parlamentul României prin Legea nr. 116 din 3 iulie 1997 ix. Convenţia
cuprinde dispoziţii privind notificarea tranzacţiilor, autorizarea dublă privind
tranzacţiile şi corecta aplicare a reglementărilor sale. Într-o anexă la Convenţie se
cuprind dispoziţii explicative privitoare la termenii utilizaţi în legătură cu armele de
foc şi tipurile acestora.
1.3.10. Convenţia asupra criminalităţii informatice, deschisă semnării statelor
membre ale Consiliului Europei şi statelor nemembre care au participat la elaborarea
sa la Budapesta, la 23 noiembrie 2001 a intrat în vigoare la 1 iulie 2004, odată cu
ratificarea Convenţiei de către 5 state semnatare, fiind ratificată de România prin
Legea nr. 64 din 24 martie 2004x.
Convenţia stabileşte măsurile ce trebuie luate la nivel naţional atât în domeniul
dreptului penal, pentru incriminarea faptelor îndreptate împotriva confidenţialităţii,
integrităţii şi disponibilităţii datelor şi sistemelor informatice, cât şi în domeniul dreptului
procesual penal, ca şi principiile generale referitoare la cooperarea internaţională în
materie penală în scopul investigării sau al aplicării procedurilor privind infracţiunile în
legătură cu sisteme şi date informatice ori pentru a culege dovezile unei infracţiuni în
format electronic. Sunt prevăzute principii privind extrădarea, asistenţa mutuală şi
informarea spontană a statelor părţi.
La data de 28 ianuarie 2003, s-a deschis spre semnare statelor părţi Protocolul
Adiţional la Convenţia asupra criminalităţii informatice, referitor la incriminarea actelor
de natură rasistă sau xenofobă comise prin sisteme informatice.
1.3.11. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane
cu privire la aplicarea biologiei şi medicinei: Convenţia privind drepturile omului şi
biomedicina, deschisă, la Oviedo, la 4 aprilie 1997, semnării statelor membre ale
Consiliului Europei, statelor nemembre care au participat la elaborarea sa şi Comunităţii
Europene. A intrat în vigoare la 1 decembrie 1999, după 5 ratificări. Este primul
instrument juridic internaţional care stabileşte obligaţii de natură să protejeze demnitatea,
drepturile şi libertăţile fiinţei umane împotriva aplicării abuzive a progreselor biologiei şi
medicinei.
Convenţia consfinţeşte ideea că interesul fiinţei umane trebuie să prevaleze asupra
interesului ştiinţei sau societăţii. Ea cuprinde o serie de principii şi interdicţii care privesc
genetica, cercetarea medicală, necesitatea consimţământului persoanei respective, dreptul
la respectarea vieţii private şi dreptul la informare, transplantarea de organe, organizarea
dezbaterilor publice asupra acestor probleme etc. Convenţia interzice orice formă de
discriminare faţă de o persoană din cauza zestrei sale genetice şi nu autorizează teste
predictive ale bolilor genetice decât în scopuri medicale. Convenţia permite ingineria

3
Legea nr. 211 din 27 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 4 iunie
2004, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2005.
genetică numai pentru motive preventive, diagnostice sau terapeutice şi doar în cazul în
care nu urmăreşte să schimbe zestrea genetică a descendenţilor unei persoane. Folosirea
tehnicilor de asistare medicală a procreării nu este admisă pentru alegerea sexului
copilului la naştere, cu excepţia cazului în care este necesară evitarea unei boli ereditare
grave.
Convenţia stabileşte reguli referitoare la exercitarea cercetării medicale, prevăzând
condiţii detaliate şi precise, în special pentru persoanele care nu au capacitatea de a-şi da
consimţământul pentru o cercetare. Convenţia interzice constituirea de embrioni umani în
scopuri de cercetare şi, în ţara în care cercetarea cu privire la embrionii in vitro este
admisă prin lege, aceasta trebuie să asigure o protecţie adecvată a embrionului.
În Convenţie este consacrat principiul că persoana în cauză trebuie să-şi dea în mod
explicit consimţământul înaintea oricărei intervenţii, cu excepţia situaţiilor de urgenţă, şi
că ea poate, în orice moment, să-şi retragă consimţământul. Nu trebuie să fie efectuată o
intervenţie asupra unei persoane care nu are capacitatea de a-şi da consimţământul, de
exemplu asupra unui copil sau a unei persoane care suferă de o tulburare mintală, decât în
avantajul direct al acesteia.
Convenţia prevede că orice pacient are dreptul de a cunoaşte orice informaţie cu
privire la propria sa sănătate, în special rezultatele testelor genetice predictive. Totodată,
Convenţia recunoaşte că voinţa unei persoane de a nu fi informată trebuie să fie respectată.
Prin Convenţie, se interzice prelevarea de organe sau ţesuturi neregenerabile de la o
persoană care nu are capacitate de consimţământ. Singura excepţie admisă priveşte
prelevarea, în anumite condiţii, de ţesuturi regenerabile între fraţi şi surori.
La 12 ianuarie 1998, a fost deschis la Paris semnării statelor părţi la Convenţie
Protocolul adiţional la Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei
umane faţă de aplicaţiile biologiei şi medicinei, care interzice clonarea fiinţei umane, intrat
în vigoare la 1 martie 2001. El completează Convenţia în ceea ce priveşte clonarea
fiinţelor umane, interzicând „orice intervenţie care are drept scop să creeze o fiinţă umană
identică din punct de vedere genetic cu o fiinţă umană vie sau moartă". Protocolul exclude
orice derogare de la dispoziţiile sale.
România a aderat la Convenţie şi la Protocolul adiţional nr. 1 prin Legea nr. 17 din
22 februarie 2001.xi
La Strasbourg, la 24 ianuarie 2002, a fost deschis semnării statelor părţi Protocolul
adiţional nr. 2 la Convenţia privind drepturile omului şi biomedicina, referitor la
transplantul de organe şi ţesuturi de origine umană, acesta urmând a intra în vigoare după
5 ratificări.
Cu privire la combaterea traficului ilicit de droguri, deşi nu figurează printre
convenţiile adoptate de Consiliul Europei, nu putem să nu menţionăm aici convenţiile de
la Viena de sub egida O.N.U., care sunt obligatorii şi pentru statele membre ale
Consiliului Europei.
1.3.12. Convenţia asupra substanţelor psihotrope adoptată de Organizaţia
Naţiunilor Unite la Viena, în 1971, a fost deschisă pentru semnare până la 1 ianuarie
1972 şi urma să intre în vigoare la 90 de zile după ce 40 de state vor fi semnat-o fără
vreo rezervă în ceea ce priveşte ratificarea sau vor fi depuse instrumentele de
ratificare ori de aderare.
Pentru realizarea scopurilor sale, Convenţia prevede, în anexă, listele cu substanţele
psihotrope, care figurează în Tabelele I - IV, iar în conţinut, reguli privind sfera de
aplicare a controlului substanţelor, dispoziţii speciale referitoare la substanţele din tabelul
I, reguli privind operaţiile comerciale cu substanţe psihotrope, la lupta împotriva traficului
ilicit cu aceste substanţe, inclusiv dispoziţii cu caracter penal.
România a aderat la această Convenţie prin Legea nr. 118 din 15 decembrie
xii
1992 .
1.3.13. Convenţia contra traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope,
deschisă între 20 decembrie 1988 şi 20 februarie 1989, la Oficiul Naţiunilor Unite de
la Viena şi apoi, până la 20 decembrie 1989, la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite
de la New York spre semnare de către toate statele.
În conţinutul său, Convenţia prevede, în special, dispoziţii referitoare la infracţiuni
şi pedepse şi alte sancţiuni în domeniul traficului de stupefiante şi substanţe psihotrope:
producţia, extracţia şi orice operaţiuni cu stupefiante şi substanţe psihotrope, încălcându-se
prevederile Convenţiei asupra stupefiantelor din 1961 şi ale Convenţiei din 1971; cultura
macului opiaceu, coca sau plantei de canabis în scopul producerii de stupefiante, contrar
Convenţiei din 1961 modificată în 1972; orice operaţiuni cu stupefiante sau substanţe
psihotrope. Convenţia obligă părţile să adopte măsurile necesare pentru a califica drept
infracţiune, potrivit dreptului său intern, orice act intenţionat de deţinere şi cumpărare de
stupefiante şi substanţe psihotrope, de cultivare de plante conţinând stupefiante destinate
consumului personal, constituind o încălcare a prevederilor Convenţiei din 1961 privind
substanţele psihotrope. România a aderat la această Convenţie tot prin Legea nr. 118/2002.
Trebuie precizat că, în aplicarea articolului 17 din Convenţia Naţiunilor Unite
împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, întocmită la Viena la 20
decembrie 1988, Consiliul Europei a adoptat Acordul referitor la traficul ilicit pe mare, la
Strasbourg, la 31 ianuarie 1995. Acordul a fost ratificat de Parlamentul României prin
Legea nr. 394 din 14 iunie 2002xiii.
1.3.14. Conventia Consiliului Europei pentru acţiune contra traficului de fiinţe
umane, deschisă spre semnare statelor membre, statelor ne-membre care au participat la
elaborarea sa s i Uniunii Europene s i pentru acces oricăror state ne-membre la Varsovia,
la 16 mai 2005, intrată în vigoare după 10 ratificări, din care 8 state membre, la 1 februarie
2008. România a semnat această Conventie la 16 mai 2005
s i a ratificat-o prin Legea nr. 300/2006xiv.

CAPITOLUL II
EXTRĂDAREA – PRINCIPALA MODALITATE DE ASISTENŢĂ JUDICIARĂ
INTERNAŢIONALĂ ÎN COMBATEREA CRIMINALITĂŢII

2.1. Convenţia europeană de extrădare, cadrul juridic general al extrădării

între statele membre ale Consiliului Europei
Convenţia europeană de extrădare a fost semnată la Paris, la 13 decembrie 1957 de
către unsprezece state membre ale Consiliului Europei şi a intrat în vigoare la 18 aprilie
1960, fiind apoi semnată, succesiv, de alte state europene, şi au aderat la ea, printre alte
state, şi Coreea de Sud, Israelul şi Africa de Sud, la această oră convenţia fiind ratificată
de 50 de state. România a ratificat Convenţia europeană de extrădare şi protocoalele
adiţionale unu şi doi la aceasta prin Legea nr. 80 din 9 mai 1997. Protocolul adiţional trei,
privitor la extrădarea simplificată, inclusiv renunţarea la principiul specialităţii extrădării
şi comunicarea prin mijloace electronice, a fost semnat de România la 20.09.2012, dar nu
a fost încă ratificat.
Convenţia europeană de extrădare, completată cu cele două Protocoale adiţionale,
primul semnat la Strasbourg la 15 octombrie 1975 şi privitor la interpretarea restrictivă a
conceptului de infracţiune politică cu excluderea în special a infracţiunii de genocid, a
crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, precum şi înmulţirea cazurilor de
neextrădare în baza principiului „ne bis in idem" şi al doilea semnat tot la Strasbourg la 17
martie 1978, privitor la conceptul de infracţiune fiscală, judecata în contumacie, aplicarea
amnistiei şi unele reguli de procedură, constituie principalul izvor al extrădării în toate
statele care au ratificat-o. Alături de aceasta, pot constitui izvoare ale extrădării dispoziţiile
cuprinse în legile naţionale de extrădare, în codurile penal şi de procedură penală ale
statelor părţi.

2.2. Noţiunea de extrădare în lumina Convenţiei europene de extrădare

Convenţia europeană de extrădare consacră noţiunea de extrădare în accepţiunea
contemporană a acesteia, şi anume ca procedură care are loc între state suverane, în cadrul
căreia un stat, denumit stat solicitat, pe al cărui teritoriu se află o persoană urmărită sau
condamnată de autorităţile judiciare ale altui stat, denumit stat solicitant, predă acea
persoană statului solicitant, la cererea specială a acestuia, pentru a fi urmărită şi judecată
de autorităţile judiciare ale acestuia sau pentru a fi obligată să execute o pedeapsă la care
fusese condamnată de aceste autorităţi. Extrădarea este o formă de cooperare a statelor în
combaterea criminalităţii, prin intermediul ei, statele acordându-şi reciproc asistenţă,
livrându-şi unul altuia infractorii refugiaţi pe teritoriul lor, făcând astfel posibilă aplicarea
efectivă a legii penale.
Instituţia extrădării este o instituţie tipică de drept procesual penal şi anume o
procedură specială şi incidentală, care se înscrie în ansamblul procedurii principale de
urmărire pornită împotriva unui inculpat sau în procesul de executare faţă de cel
condamnat.

2.3. Condiţiile de acordare şi de solicitare a extrădării potrivit Convenţiei

europene de extrădare

2.3.1. Obligaţia de extrădare asumată de părţile contractante

Convenţia europeană de extrădare prevede, chiar în primul său articol, că părţile
contractante se angajează să-şi predea reciproc, potrivit regulilor şi cu respectarea
condiţiilor stabilite prin textele Convenţiei, persoanele urmărite pentru săvârşirea unei
infracţiuni sau căutate în vederea executării unei pedepse sau măsuri de siguranţă, de către
autorităţile judiciare ale părţii solicitante. Atunci când condiţiile prevăzute în Convenţie
sunt îndeplinite şi nu există vreunul dintre cazurile în care extrădarea nu este posibilă,
aceasta nu poate fi refuzată de către statul solicitat.

2.3.2. Infracţiuni care dau loc la extrădare

Aşa cum se prevede în articolul 2 punctul 1 din Convenţie, pot da loc la extrădare,
în vederea judecării şi pedepsirii celor care le-au săvârşit (aşa-numita extrădare
procesuală) acele infracţiuni care, potrivit legilor părţii solicitante şi ale părţii solicitate,
sunt sancţionate cu o pedeapsă privativă de libertate sau cu o măsură de siguranţă, de
asemenea privativă de libertate, de cel puţin un an sau cu o pedeapsă mai severă. În
ipoteza în care se solicită extrădarea unei persoane condamnate, în vederea obligării ei la
executare în statul solicitant (aşa-numita extrădare executivă), se cere ca pedeapsa
pronunţată sau măsura de siguranţă aplicată să fie de o durată de cel puţin 4 lunixv.
 Convenţia prevede, aşadar, principiul dublei incriminări, pe care îl extinde şi la
gravitatea pedepsei, atât în cazul extrădării procesuale, cât şi al celei executive. Legea
română nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală xvi
prevede în articolul 24 alineatul 2 că, prin derogare de la principiul dublei incriminări,
extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română,
dacă pentru acestă faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie
internaţională la care România este parte. Această dispoziţie nu exclude principiul
legalităţii incriminării, ci reflectă încrederea în incriminarea existentă în alt stat şi
recunoaşterea necesităţii urmăririi şi sancţionării acelei fapte.

2.3.3. Infracţiuni pentru care nu se acordă extrădarea

Dispoziţiile articolelor 3, 4 şi 5 ale Convenţiei prevăd interdicţia de extrădare
pentru infracţiunile politice, pentru cele militare şi pentru infracţiunile fiscale.
A. Infracţiuni politice. În articolul 3 din Convenţie se prevede că „Extrădarea nu se
va acorda dacă infracţiunea pentru care este cerută este considerată de partea solicitată ca
infracţiune politică sau ca faptă conexă unei asemenea infracţiuni".
Convenţia prevede la punctul 2 al articolului 3 că nu se va acorda extrădarea nici în
ipoteza în care partea solicitată are motive temeinice să creadă că cererea de extrădare,
motivată pentru o infracţiune de drept comun, a fost prezentată în vederea urmăririi sau
pedepsirii unei persoane pentru considerente de rasă, de religie, de naţionalitate sau de
opinii politice, ori că situaţia acelei persoane riscă să fie agravată pentru unul sau altul
dintre aceste motive.
Definirea infracţiunii politice fiind neclară şi azi, singura cale de soluţionare a
problemei este abolirea aşa-numitei excepţii de la obligaţia de extrădare pentru infracţiuni
politice şi de a limita refuzul numai la cazurile în care statul solicitat are motive temeinice
să creadă că individul nu va fi supus, în statul solicitant, la un proces drept şi că cererea de
extrădare constituie numai un pretext pentru a urmări individul respectiv pe motiv de rasă,
de religie sau, în definitiv, pentru raţiuni politice.
În articolul 3 punctul 3 din Convenţie s-a menţionat că nu va fi niciodată considerat
ca infracţiune politică atentatul la viaţa unui şef de stat sau a unui membru al familiei
acestuia (aşa-numita clauză belgiană).
Este de subliniat că Protocolul adiţional la Convenţia europeană de extrădare,
adoptat la Strasbourg, la 15 octombrie 1975, prevede în Titlul I, articolul 1, că „Pentru
aplicarea prevederilor articolului 3 al convenţiei, nu vor fi considerate infracţiuni politice:
a) crimele împotriva umanităţii prevăzute de Convenţia pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid, adoptată la 9 decembrie 1948 de Adunarea Generală a
Naţiunilor Unite;
b) infracţiunile prevăzute la articolul 50 al Convenţiei de la Geneva din 1949
pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie, la
articolul 51 al Convenţiei de la Geneva din 1949 pentru îmbunătăţirea soartei răniţilor,
bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate maritime, la articolul 31 al Convenţiei de la
Geneva din 1949 cu privire la tratamentul prizonierilor de război şi la articolul 147 al
Convenţiei de la Geneva din 1949 cu privire la protecţia persoanelor civile în timp de
război;
c) orice violări analoage ale legilor războiului, în vigoare la data intrării în vigoare
a prezentului protocol şi a cutumelor războiului existente în acel moment, care nu sunt
deja prevăzute prin dispoziţiile sus-menţionate ale Convenţiilor de la Geneva."
B. Infracţiuni militare. În articolul 4 al Convenţiei europene de extrădare, se
prevede
că extrădarea motivată de infracţiuni militare, care nu constituie infracţiuni de drept
comun,
este exclusă din câmpul de aplicare a Convenţiei, cererea de extrădare fiind „în acest caz,
inadmisibilă".
Excepţia priveşte infracţiunile militare specifice, care nu aduc atingere altor valori
decât cele legate de capacitatea de apărare a ţării, pe care forţele armate trebuie să o
asigure.
Legea română privind cooperarea judiciară în materie penală a prevăzut în articolul
21 alineatul 1, litera f), printre motivele obligatorii de refuz al extrădării, faptul că aceasta
se referă la o infracţiune militară care nu constituie o infracţiune de drept comun.
C. Infracţiunile fiscale. În materia infracţiunilor fiscale, prin dispoziţiile articolului
2 din Titlul II al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia europeană de extrădare,
din 17 martie 1978, care au înlocuit articolul 5 din Convenţie, s-a prevăzut că, în cazul
infracţiunilor din domeniul fiscal, vamal sau valutar, extrădarea va fi acordată între părţile
contractante, conform regulilor Convenţiei, pentru fapte cărora le corespund, potrivit legii
părţii solicitate, infracţiuni de aceeaşi natură. Protocolul precizează că extrădarea nu va
putea fi refuzată pentru motivul că legislaţia părţii solicitate nu impune acelaşi tip de taxe
sau impozite ori nu cuprinde acelaşi tip de reglementare de taxe şi impozite, de vamă şi de
schimb valutar, cu legislaţia părţii solicitante.
În ceea ce priveşte legea română privitoare la asistenţa judiciară internaţională, la
care ne-am mai referit, aceasta reproduce, în articolul 25 privitor la infracţiunile
fiscale,prevederile articolului 2 al celui de-al doilea Protocol adiţional la Convenţia
europeană de extrădare.
D. Infracţiuni săvârşite în totul sau în parte pe teritoriului statului solicitat sau într-
un loc asimilat teritoriului său. Convenţia prevede în articolul 7 punctul 1, că partea
solicitată va putea refuza extrădarea persoanei solicitate pentru o infracţiune care, potrivit
legislaţiei sale, a fost săvârşită în totul sau în parte pe teritoriul său ori într-un loc asimilat
teritoriului său, situaţie care se apreciază potrivit legislaţiei statului solicitat. În ipoteza în
care statul român ar apărea ca stat solicitat, determinarea infracţiunilor săvârşite pe
teritoriul statului român se face în conformitate cu dispoziţiile art.8 din Codul penal în
vigoare care explică ce se înţelege prin „teritoriul României" şi prin „infracţiune săvârşită
pe teritoriul României". În mod asemănător sunt determinate infracţiunile săvârşite pe
teritoriul statului şi în alte coduri penale europenexvii.
E. Infracţiuni definitiv judecate ori în curs de judecare pe teritoriul statului solicitat
(regula non bis in idem). În conformitate cu prevederile articolului 9 al Convenţiei
europene, extrădarea nu se va acorda atunci când persoana reclamată a fost judecată
definitiv de către autorităţile competente ale părţii solicitate pentru fapta sau faptele pentru
care se cere extrădarea. Totodată, sunt autorizate părţile solicitate să refuze extrădarea
dacă autorităţile lor competente au hotărât să nu pornească urmărirea penală sau să
înceteze urmărirea penală începută pentru aceeaşi sau aceleaşi fapte. Regula aceasta
recunoaşte dreptul de jurisdicţie al statului solicitat şi este în concordanţă cu principiul
neextrădării infractorilor pentru fapte ce cad sub incidenţa legii penale a statului solicitat.
Dispoziţiile articolului 9 din Convenţie au fost completate cu trei noi alineate, 2, 3
şi 4, prin prevederile articolului 2 din Titlul II al Protocolului adiţional la Convenţia
europeană de extrădare, semnat la Strasbourg, la 15 octombrie 1975.
Potrivit dispoziţiilor alineatului 2 astfel introdus, extrădarea unei persoane care a
format obiectul unei judecăţi definitive într-un alt stat terţ, parte contractantă la Convenţie,
pentru fapta sau faptele în vederea cărora a fost prezentată cererea de extrădare, nu se va
acorda:
a) când hotărârea menţionată a pronunţat achitarea acesteia;
b) când pedeapsa pronunţată a fost executată în întregime sau a fost graţiată ori
fapta pentru care s-a aplicat a fost amnistiată;
 c) când judecătorul, deşi a constatat vinovăţia persoanei solicitate, nu a pronunţat
nici o sancţiune.
Prin dispoziţiile alineatului 3 se prevede totuşi că, în cazurile arătate la alineatul 2,
extrădarea va putea fi acordată:
a) dacă fapta care a dat loc la judecată a fost comisă împotriva unei persoane,
instituţii sau bun având caracter public în statul solicitant;
b) dacă persoana care a fost supusă judecăţii avea ea însăşi caracter public în statul
solicitant;
c) dacă fapta care a dat loc la judecată a fost comisă în totul sau în parte pe
teritoriul statului solicitant sau într-un loc asimilat teritoriului său.
În fine, în alineatul 4 al aceluiaşi articol 9, se prevede că dispoziţiile din alineatele 2
şi 3 nu împiedică aplicarea dispoziţiilor din legislaţia părţilor contractante, dacă sunt mai
largi, cu privire la efectul non bis in idem legat de hotărârile judiciare pronunţate în
străinătate.
Articolele 8 şi 9 reglementează aplicarea principiului non bis in idem formulând trei
ipoteze, prima care priveşte existenţa, în acelaşi timp, a două proceduri penale în statul
solicitat şi în statul solicitant, cu privire la acelaşi fapt (aşa-numită litispendenţă
internaţională), a doua care priveşte existenţa unei sentinţe de condamnare definitivă, tot
pentru acelaşi fapt, pronunţată în statul solicitat, şi a treia o eventuală decizie tot a statului
solicitat de a nu porni sau de a înceta procesul penal cu privire la acelaşi fapt. În toate
aceste ipoteze prevalează forul statului solicitat, care poate refuza extrădarea, ceea ce
apare ca perfect logic în primele două ipoteze, dar nu tot aşa şi în cea de-a treia.
În dreptul român, Legea nr. 302/2004xviii privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală, cuprinde dispoziţii cu privire la principiul non bis in idem în articolul 8.
În alineatul 1 al acestui articol, se prevede că nu este admisibilă cooperarea judiciară
internaţională dacă în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru
aceeaşi faptă şi dacă:
a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost
executată sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii
neexecutate sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării
pedepsei şi a expirat termenul prevăzut la art.82 alin.3 din Codul penal,respectiv termenul
de supraveghere prevăzut la art.84 din Codul penal fără a intervenii revocarea sau anularea
acestora. În alineatul 2 al aceluiaşi articol, se precizează că dispoziţiile din alineatul 1 nu
se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive, pentru unul
din motivele care justifică promovarea uneia din căile de atac extraordinare prevăzute de
Codul de procedură penală al României. În alineatul 3 se indică însă că dispoziţiile alin. 1
nu se aplică în cazul în care un tratat internaţional la care România este parte conţine
dispoziţii mai favorabile sub aspectul principiului non bis in idem.
F. Infracţiuni pentru care s-a prescris răspunderea penală sau executarea pedepsei.
În termenii dispoziţiei din articolul 10 al Convenţiei, extrădarea nu se va acorda dacă
prescripţia acţiunii penale sau a executării pedepsei este împlinită potrivit fie legii părţii
solicitante, fie a celei a părţii solicitate.
Legea română privind cooperarea judiciară internaţională prevede, în articolul 33,
că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia
executării pedepsei este împlinită fie potrivit legislaţiei române, fie potrivit legislaţiei
statului solicitant. Legea precizează totodată că depunerea cererii de extrădare are ca efect
întreruperea prescripţiei neîmplinită anterior, făcând astfel necesară curgerea unui nou
termen de prescripţie a răspunderii penale.
G. Infracţiuni pentru care a intervenit amnistia. Prin cel de-al doilea Protocol
adiţional la Convenţia europeană de extrădare, aceasta a fost completată cu dispoziţia din
Titlul IV articolul 4 privitoare la amnistie. Potrivit acestei dispoziţii, extrădarea nu se va
admite pentru o infracţiune acoperită de amnistie în statul solicitat, dacă acesta avea
competenţă să urmărească această infracţiune potrivit propriei sale legi penale.
Potrivit dispoziţiilor articolului 34 al Legii române privind cooperarea judiciară
internaţională, extrădarea nu se admite pentru o infracţiune pentru care a intervenit amistia
în România, dacă statul român avea competenţa să urmărească această infracţiune, potrivit
propriei sale legi penale.
H. Infracţiuni pedepsite cu moartea în statul solicitant. Problema interzicerii
extrădării pentru o infracţiune pedepsită cu moartea în statul solicitant se pune deoarece,
după cum se ştie, prin dispoziţia din articolului 1 al Protocolului nr. 6, adoptat la
Strasbourg în 1983, privind abolirea pedepsei cu moartea, adiţional la Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată de Consiliul Europei la
Roma în 1950, pedeapsa cu moartea a fost abolită, astfel că nimeni nu poate fi condamnat
la o astfel de pedeapsă , iar o condamnare la această pedeapsă nu poate fi executată. Ţările
membre ale Consiliului Europei, semnatate ale Protocolului menţionat, neprevăzând ele
însele pedeapsa cu moartea, este firesc să nu admită extrădarea pentru o infracţiune
pedepsită cu moartea în statul solicitant. Situaţia se poate ivi deoarece nu toate statele
membre ale Consiliului Europei au abolit pedeapsa cu moartea (de exemplu Rusia a
semnat Protocolul nr. 6 la 16.04.1997, dar nu l-a ratificat). Era firesc, deci, ca în Convenţia
europeană de extrădare să se instituie reguli în această privinţă, aşa cum s-a şi realizat în
cuprinsul articolului 11, în care se arată că, dacă fapta pentru care se cere extrădarea este
pedepsită cu moartea de legea părţii solicitante, dar această pedeapsă nu este prevăzută de
legea părţii solicitate sau deşi este prevăzută, în mod normal nu este executată, extrădarea
nu va putea fi acordată decât cu condiţia ca partea solicitantă să dea asigurări considerate
îndestulătoare de către partea solicitată, că pedeapsa capitală nu se va executa.
Legea română privind asistenţa judiciară penală prevede dispoziţii referitoare la
pedeapsa capitală în legătură cu extrădarea în dispoziţiile articolului 27. Dispoziţiile
acestui articol prevăd că, dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu
moartea de către legea statului solicitant, extrădarea nu va putea fi acordată decât cu
condiţia ca statul respectiv să dea asigurări, considerate ca îndestulătoare de către statul
român, că pedeapsa capitală nu se va executa, urmând să fie comutată.

2.6.Persoane exceptate de la extrădare

A. Cetăţenii proprii. Convenţia europeană prevede în articolul 6 punctul 1, că orice
parte contractantă are dreptul să refuze extrădarea resortisanţilor săi. În acest sens, se
prevede că fiecare parte contractantă va putea, printr-o declaraţie făcută o dată cu
semnarea
sau cu depunerea instrumentului său de ratificare sau de aderare să definească, în ceea ce o
priveşte, termenul de resortisant în înţelesul Convenţiei. Calitatea de resortisant, se mai
arată în Convenţie, se va aprecia la data hotărârii asupra extrădării sau direct la data
predării.
S-a prevăzut şi posibilitatea ca extrădarea propriilor cetăţeni să fie limitată la faza
judecăţii, lăsându-se statului de origine competenţa de a prevedea executarea pedepsei
aplicate de judecătorul străin. Aceasta ar încuraja desfăşurarea judecăţii cu prezenţa
inculpatului şi deci ar atrage un avantaj cert în măsura în care judecătorul ar fi pus în
situaţia de a cunoaşte linia sa de apărare. Executarea pedepsei şi tratamentul reeducativ al
condamnatului ar trebui, dimpotrivă, să fie date în competenţa autorităţilor ţării de origine,
ceea ce se înscrie în actuala orientare convenţională de colaborare internaţională în materie
de recunoaştere internaţională a sentinţelor pronunţate în materie penală de autorităţile
statelor membre ale Consiliului Europeixix.
 B. Persoanele cărora li s-a acordat dreptul de azil. Este recunoscut în dreptul
internaţional dreptul statelor de a acorda străinilor şi apatrizilor un aşa-numit drept de azil,
atunci când, în statul lor de origine sunt urmărite sau persecutate pentru activităţi
desfăşurate în favoarea umanităţii, progresului şi păcii.
C. Persoane care se bucură de imunitate de jurisdicţie. Legea română privind
cooperarea judiciară internaţională în materie penală prevede că nu pot fi extrădate din
România persoanele străine care se bucură de imunitate de jurisdicţie în limitele şi în
condiţiile stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale. Poate fi
menţionată,
în acest sens, imunitatea de jurisdicţie decurgând din imunitatea diplomatică, prevăzută de
Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice. Imunitatea de jurisdicţie
poate fi prevăzută şi prin convenţii internaţionale bilaterale. De asemenea, nu pot fi
extrădate persoanele străine care au fost citate în străinătate, în cadrul relaţiilor de asistenţă
judiciară internaţională, în vederea audierii ca părţi, martori sau experţi, în faţa autorităţii
judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor conferite prin convenţie
internaţională.
D. Clauza umanitară. Legea română privind cooperarea judiciară internaţională
prevede în articolul 22 alineatul 2 că extrădarea oricărei alte persoane străine poate fi
refuzată sau amânată, dacă predarea acesteia este susceptibilă să aibă consecinţe de o
gravitate deosebită pentru ea, în special din cauza vârstei sau a stării sale de sănătate. În
caz de refuz al extrădării, prevederile articolului 23 alineatul 1 (privind urmărirea şi
judecarea persoanei în statul solicitat) se aplică în mod corespunzător, iar în caz de
amânare a extrădării, prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei se suspendă.
Prin aceste dispoziţii, legea română s-a alăturat poziţiei adoptate de Franţa şi de alte
state care au însoţit aderarea lor la Convenţia europeană de extrădare de o declaraţie în
sensul că extrădarea va putea fi refuzată dacă ea ar putea avea consecinţe de o gravitate
deosebită pentru persoana solicitată, mai ales datorită vârstei sale înaintate, tinereţii sau
stării sănătăţii sale. Se menţionează, totodată, că o prevedere asemănătoare a fost înscrisă
în Convenţia din 26 septembrie 1996 privind extrădarea între statele membre ale Uniunii
Europene.

CAPITOLUL VI
COOPERAREA CU STATELE MEMBRE ALE UNIUNII EUROPENE

6.1. Simplificarea procedurii de extrădare între statele membre U.E.

În contextul aderării României la Uniunea Europeană în anul 2007, problema
armonizării legislaţiei interne, cu precădere a legislaţiei în materie penală şi procesual
penală cu cea a Uniunii Europene a determinat legiuitorul român să adopte Legea nr.
302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aceasta prevăzând
în Capitolul al Titlului II dispoziţii pentru punerea în aplicare a unor instrumente juridice
în materie de extrădare adoptate la nivelul Uniunii Europene, având în vedere faptul că nu
toate statele membre ale Uniunii Europene au adoptat în legislaţia lor internă prevederi
corespunzătoare aplicării nelimitate a mandatului european de arestare. De aceea, în art. 78
la art. 83 s-au introdus unele reglementări tranzitorii între regulile generale ale extrădării
în Uniunea Europeană şi cele simplificate din domeniul mandatului european de arestare.
Astfel, se menţionează că:
 a) în aplicarea Convenţiei privind extrădarea între statele membre ale Uniunii
Europene, adoptată la 27 septembrie 1996, nicio infracţiune nu poate fi considerată ca
infracţiune politică;
b) în ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării pedepsei,
sunt aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant;
c) amnistia acordată de România nu împiedică extrădarea, cu excepţia cazului
în care fapta prevăzută de legea penală este de competenţa instanţelor române;
d) absenţa unei plângeri prealabile sau a unei alte condiţii necesare pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale, potrivit legii române, nu aduce atingere obligaţiei de
extrădare;
e) Statul român acordă extrădarea pentru fapte prevăzute de legea penală în
materia accizelor, a taxei pe valoarea adăugată şi în materie vamală, în condiţiile prevăzute
de lege;
f) semnalarea introdusă în Sistemul Informatic Schengen are acelaşi efect ca
şi o cerere de arestare provizorie în vederea extrădării, în sensul art. 16 din Convenţia
europeană de extrădare;
g) extrădarea simplificată se aplică în relaţia cu statele membre ale Uniunii
Europene, fără verificarea condiţiilor speciale prevăzute la art. 48, ori de câte ori sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 47.
Titlul III al legii române, referitor la mandatul european de arestare, conţine
prevederi specifice cooperării dintre România şi statele membre ale Uniunii Europene.
Această reglementare din legea română preia dispoziţiile referitoare la mandatul de
arestare european adoptate prin Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie
2002 (2002/584/JAI sau 2002/584/JHA, în limba engleză) privind mandatul european de
arestare şi procedurile de predare între statele membre, 4 care reprezintă o adaptare a
legislaţiei la situaţia concretă şi cerinţele din statele membre ale Uniunii Europene privind
asistenţa judiciară în materie penală.
Astfel, în preambulul la Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene din 13 iunie
2002 se arată că procedura formală de extrădare ar trebui abrogată între statele membre ale
Uniunii Europene atunci când este vorba despre persoane care se sustrag de la înfăptuirea
justiţiei după ce au fost definitiv condamnate, iar procedurile de extrădare ar trebui
accelerate atunci când este vorba despre persoane suspectate de a fi comis o infracţiune.
Decizia are în vedere faptul că toate sau numai unele dintre statele membre ale Uniunii
Europene sunt părţi la anumite convenţii de extrădare, printre care şi Convenţia europeană
de extrădare din 13 decembrie 1957 şi Convenţia europeană privind reprimarea
terorismului din 27 ianuarie 1977.

6.2. Dispoziţii generale privind mandatul european de arestare

Aşa cum se precizează în articolul 84 din Capitolul I al Titlului III din Legea nr.
302/2004, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate
judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea
de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale, judecăţii
sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate.
În articolul 85 al legii se precizează că autorităţile judiciare române competente în
materia mandatului european de arestare sunt instanţele judecătoreşti (ca autorităţi
judiciare emitente), curţile de apel (ca instanţe judiciare de executare) şi Ministerul
Justiţiei (ca autoritate centrală). Autorităţile române competente să primească mandatul
european de arestare sunt Ministerul Justiţiei şi parchetele de pe lângă curţile de apel în a
căror circumscripţie a fost localizată persoana solicitată. În cazul în care nu se cunoaşte

4
Publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. L 190 , din 18 iulie 2002, paginile 1-20.
locul unde se află persoana solicitată, mandatul european de arestare se transmite
Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
Pe de altă parte, rezultă că mandatul european de arestare se emite atât în scopul
efectuăririi urmării penale, atunci când interesul înfăptuirii justiţiei impune transferarea în
statul solicitant a persoanei urmărite, cât şi în cazul executării unei pedepse sau a unei
măsuri de siguranţă privative de libertate, pentru finalizarea în bune condiţii a actului de
justiţie penală.
În ceea ce priveşte condiţiile de formă şi conţinut pe care trebuie să le
îndeplinească mandatul, legea prevede în anexă un model al mandatului european de
arestare, în care se înscriu următoarele informaţii: a) identitatea şi cetăţenia persoanei
solicitate; b) denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax, precum şi adresa de e-mail ale
autorităţii judiciare emitente; c) indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive, a
unui mandat de arestare preventivă sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii
având acelaşi efect, care se încadrează în dispoziţiile legale privind obiectul mandatului
european de arestare (prevăzute în articolul 88 al legii) şi în cele privind faptele care dau
loc la predare (prevăzute în articolul 96); d) natura şi încadrarea juridică a infracţiunii,
ţinându-se seama mai ales de prevederile articolului 96, referitoare la faptele care dau loc
la predare; e) o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv
momentul, locul, gradul de implicare a persoanei solicitate; f) pedeapsa pronunţată, dacă
hotărârea a rămas definitivă, sau pedeapsa prevăzută de legea statului emitent pentru
infracţiunea săvârşită; g) dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.
Referitor la limba în care se redactează mandatul european de arestare transmis
unei autorităţi judiciare competente a altui stat membru de către autoritatea judiciară
română solicitantă, se arată în alineatul 3 al articolului 86 că acesta trebuie tradus în limba
oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare ori în una sau mai multe alte limbi
oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, pe care acest stat le acceptă conform
declaraţiei depuse la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene. Atunci când
autorităţile judiciare române sunt solicitate să execute un mandat european de arestare
transmis de autorităţile judiciare competente ale altui stat membru al Uniunii Europene,
acest mandat trebuie să fie tradus în limba română sau în una din limbile engleză ori
franceză. După cum se poate observa, legiuitorul român a optat tot pentru folosirea
limbilor oficiale ale Consiliului Europei şi în ceea ce priveşte redactarea mandatelor
europene de arestare primite spre executare de autorităţile judiciare ale statului român, în
calitate de stat solicitat, de la autorităţile judiciare ale unui stat membru al Uniunii
Europene.
În privinţa cheltuielilor ocazionate pe teritoriul statului român de executarea unui
mandat european de arestare, se arată în articolul 87 că acestea revin României, în timp ce
rămân în sarcina statului emitent celelalte cheltuieli, principiu întâlnit şi în cazul
procedurii de extrădare.
i
Vasile Creţu - Drept Internaţional Penal, Editura Tempus, 1996,p.35 ; Mona Maria Pivniceru -Răspunderea penală în
dreptul internaţional, Editura Polirom, Iaşi, 2000,p.70.
ii
Mark Henzelin, Le principe de l 'universalite en droit penal international. Droit et obligation pour les Etats de
poursuivre et juger selon le principe de l'universalite (Principiul universalităţii în dreptul penal internaţional. Dreptul şi
obligaţia statelor de a urmări şi judeca potrivit principiului universalităţii), Editions Helbing & Lichtenhahn Verlag,
Basel, 2000, p.11.
iii
Ordonanţa Guvernului nr. 91/1999 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 425 din 31 august 1999 şi a fost aprobată prin Legea nr. 68 din 20 aprilie 2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 192 din 4 mai 2000.
iv5
Legea nr. 27/2002 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65
din 30 ianuarie 2002.

v
Ordonanţa Guvernului nr. 46 din 19 august 1999 pentru aprobarea participării României la Grupul de State Împotriva
Corupţiei (GRECO), instituit prin Rezoluţia Consiliului Europei nr. (99)5 din 1 mai 1999, Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 401 din 24 august 1999. În aplicarea Convenţiei europene, Parlamentul României a adoptat
Legea pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie nr. 78 din 8 mai 2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 18 mai 2000, cu modificările şi completările aduse de:Ordonanţa Guvernului
nr.83din 29 august 2000;Ordonanţa de Urgenţă aGuvernului nr.43 din 4 aprilie 2002;Legea nr.161 din 19 aprilie
2003;Legea nr 521 din 24 noiembrie 2004;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.124 din 6 septembrie 2005;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.50 din 28 iunie 2006;Legea nr.69 din 26 martie 2007;Legea nr.187 din 24
octombrie 2012;Legea nr.255 din 19 iulie 2013;Decizia nr.458 din 22 iunie 2017.
vi
În România a fost adoptată Legea nr. 21 din 18 ianuarie 1999 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 21 ianuarie 1999, înlocuită prin Legea nr. 656 din 7
decembrie 2002, pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor ,precum şi pentru instituirea unor măsuri de
prevenire şi combatere a finanţării terorismului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 702 din 12
octombrie 2012,cu modificările şi completările aduse de:Legea nr.187 din 24 octombrie 2012;Legea nr.255 din 19 iulie
2013;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.40 din 28 iunie 2016;Legea nr.125 din 30 mai 2017.
vii
Legea nr. 183/1997 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
316 din 18 noiembrie 1997.
viii
În dreptul român, Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195 din 12 decembrie 2002 privind circulaţia pe drumurile
publice (cu aplicare de la 1 februarie 2003) era în parte în acord cu această Convenţie. Diferenţele constau în
considerarea de către legea română drept contravenţii a unor fapte considerate ca având un pericol social mai redus, iar
în sistemul de drept românesc contravenţiile nu sunt cuprinse (încă?) în dreptul penal, căile judiciare de atac privind
contravenţiile fiind judecate potrivit procedurii civile, de către instanţe civile şi nu penale.
ix
Partea I, nr. 143 din 8 iulie 1997.
x
Legea nr. 64/2004 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 343
din 20 aprilie 2004.
xi
Legea nr. 17/2001 a fost publicată, împreună cu textele Convenţiei şi Protocolului adiţional 1, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 103 din 28 februarie 2001.
xii
Legea nr. 118/1992 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
341 din 30 decembrie 1992.
xiii
Partea I, nr. 494 din 10 iulie 2002.
xiv
Legea nr. 300/2006 din 11 iulie 2006 a fost publicată, împreună cu textul Convenţiei, în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 622 din 19 iulie 2006.
xv
Potrivit articolului 25 din Convenţia europeană de extrădare, termenul „măsuri de siguranţă" desemnează orice măsuri
privative
Legea nr.de116/1997
libertate acare
fostau fost dispuse
publicată, complementar
împreună cu textul sau în substituirea
Convenţiei, unei pedepse,
în Monitorul Oficial prin hotărâre a unei jurisdicţii
al României,
penale.
xvi
Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nr. 302 din 28 iunie 2004 a fost
republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 377 din 31 mai 2011,cu modificările şi completările aduse
de:Legea nr.300 din 15 noiembrie 2013;Legea nr.318 din 11 decembrie 2015; Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.18
din 18 mai 2016; Legea nr.236 din 5 decembrie 2017.

Legea nr. 394/2002 a fost publicată, împreună cu textul Acordului, în Monitorul Oficial al României,
xvii
Codul penal francez cuprinde astfel de dispoziţii în Cartea I, Titlul I, Capitolul III, Secţiunea I intitulată „Infracţiuni
comise sau considerate comise pe teritoriul Republicii", articolele 113-2 - 113-5. În articolul 113-2 se prevede, în
alineatul 1, că „Legea penală franceză este aplicabilă infracţiunilor comise pe teritoriul Republicii", iar în alineatul 2 că
„Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul Republicii atunci când unul din faptele sale constitutive a avut loc pe
acest teritoriu". În articolul 113-3 se prevede că „Legea penală franceză se aplică infracţiunilor comise la bordul navelor
sub pavilion francez sau împotriva acestora în orice loc se găsesc".
Codul penal italian prevede dispoziţii asemănătoare în articolul 6 intitulat „Infracţiuni comise pe teritoriul statului", în
care, în alineatul 1 se prevede că „Oricine comite o infracţiune pe teritoriul statului este pedepsit după legea italiană",
iar în alineatul 2 se prevede că „Infracţiunea se consideră comisă pe teritoriul statului atunci când acţiunea sau
omisiunea care o constituie a avut loc pe acest teritoriu în totul sau în parte sau s-a ivit rezultatul care este consecinţa
acţiunii sau omisiunii".
xviii
Legea privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală nr. 302 din 28 iunie 2004 a fost republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I nr.377 din 31 mai 2011,cu modificările şi completările aduse de:Legea nr.300
din 15 noiembrie 2013;Legea nr.318 din 11 decembrie 2015;Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.18 din 18 mai
2016;Legea nr.236 din 5 decembrie 2017.

xix
Convenţia europeană privind valoarea internaţională a hotărârilor represive, întocmită la Haga, la 28 mai 1970,
ratificată prin Ordonanţa Guvernului României nr. 90 din 30 august 1999, publicată, împreună cu textul Convenţiei, în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 31 august 1999. Ordonanţa Guvernului nr. 90/1999 a fost aprobată
prin Legea nr. 35/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 17 aprilie 2000.