Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Facultatea de Teologie Ortodoxă
Teologie Pastorală

De la vechea mitropolie ortodoxă a

Transilvaniei la episcopia de Alba Iulia

Recenzie

Student

2013

Dr. Gheorghe Anghel, De la vechea mitropolie ortodoxă a Transilvaniei la episcopia de

Alba Iulia, Alba Iulia, edit. Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia, 1993, 170 pag.

1
 În cartea de față autorul realizează o expunere a istoriei Bisericii Ortodoxe a
Transilvaniei de la începuturile ei și până în contemporaneitate, reușind să surprindă toate
etapele de formare și evoluție ale acesteia. Lucrarea e structurată de autor în 35 capitole de
scurtă întindere, prefațate de un cuvânt al episcopului Andrei al Alba Iuliei, iar la finalul
acestora găsim pe lângă o bibliografie selectivă stufoasă, și câteva ilustrații ale unor obiecte
paleo-creștine descoperite în cetatea Apulum, ale unor biserici - monumente istorice și ale
unor lucrări literare reprezentative pentru istoria românilor în general și a Bisericii Ortodoxe
Române în special.

Autorul își începe susținerea lucrării pornind de la constatarea adevărului istoric că în

Dacia romană creștinismul s-a ivit încă din secolul al II-lea, odată cu colonizarea provinciei
cu elemente provenite din Imperiul roman. Face apoi o trecere în revistă a faptului că pe lângă
autoritatea politică a voievodatului se afla și o organizare bisericească, prezența unui episcop
fiind firească, iar supraviețuirea acestui episcopat era legată de existența voievodatului.

Faptul că Sfântul Ghelasie de la Râmeț e numit de inscripția din biserica mănăstirii cu

titlul de arhiepiscop ne face să credem că această eparhie avea în spate o lungă tradiție, cu
înaintași pe care nu-i cunoaștem. Autorul conchide că această organizare bisericească din
Transilvania este mai veche decât cea a Moldovei, și aproape contemporană cu cea a Țării
Românești.

Este redat apoi istoricul existenței episcopiei de la Geoagiu, autorul susținând

afirmația pr. prof. Mircea Păcurariu, care spune că nu a existat sediul unei eparhii la Geoagiu,
ci e vorba de trei mitropoliți ai Transilvaniei (Hristofor, Sava și Gheroghe) care au avut
reședința în această mănăstire între 1557 și 1570.

Legat de existența unei reședințe episcopale românești la Alba Iulia înainte de

constituirea principatului autonom al Transilvaniei, autorul afirmă că acest fapt era
improbabil, ba chiar imposibil, deoarece în acest oraș își avea existența sediul Episcopiei
romano-catolice a Transilvaniei, stăpânind orașul până în sec. XVI. Data exactă a înființării
Episcopiei Românești la Alba Iulia nu se știe, dar apare menționată documentar în anul 1571,
sub principele Ștefan Bathory.

În continuarea lucrării sale, autorul prezintă activitatea episcopilor și mitropoliților

Bisericii Ortodoxe Române cu sediul la Alba Iulia: episcopul Eftimie, care este recomandat de
Ștefan Bathory dregătorilor țării ca „episcop legitim cu dreptul de a predica pretutindeni în
Transilvania și în părțile ungurești, poruncindu-le totodată: <<ca pe el și pe toți popii
românești care țin de legea lui să-i lăsați slobozi fără nici o piedică să umble și să
propovăduiască să învețe și să facă slujbele și să propovăduiască Sfânta Treime>>”(pag.
23), episcopul Hristofor, care a avut inițiativa tipăririi „Evangheliei slavone” de la Alba Iulia,
mitropolitul Ghenadie I, care și el s-a ocupat de tipărirea cărților ortodoxe pentru bisericile
românești din Transilvania, și mitropolitul Ioan de la Prislop, a cărui păstorie a coincis cu
perioada de domnie a lui Mihai Viteazul.

2
 Legat de rolul domnitorului Mihai Viteazul în întemeierea mitropoliei Transilvaniei,
autorul spune: „Vechea istoriografie românească (...) a susținut că Mitropolia Transilvaniei
a fost întemeiată de Mihai Viteazul, iar primul mitropolit care a stabilit sediul ei la Alba Iulia
a fost Ioan de la Prislop. Aceste afirmații s-au datorat necunoașterii unor surse documentare
mai vechi, și mai ales implicării marelui voievod în susținerea acestei Mitropolii, ceea ce a
imprimat în conțtiința contemporanilor și urmașilor săi ideea că el a fost în măsură să
realizeze și acest act istoric. Mitropolia Transilvaniei își avea însă sediul în capitala țării cu
un sfert de secol înainte, dar marele voievod a reușit să-i confirme (...) un loc aparte,
ridicând-o pe o treaptă superioară (...). (pag. 30)

Despre edificiile Mitropoliei ortodoxe din Alba Iulia (două biserici, clădiri, clopotniță,
cimitir) autorul afirmă că au fost demolate pentru a face loc noii fortificații bastionare ridicată
de habsburgi începând cu anul 1715 și până la sfârșitul secolului XVIII. În acest context a
dispărut chiar întregul oraș Alba Iulia, fiind mutat la est de noua cetate. Dr Gheorghe Anghel
afirmă că cea de-a doua biserică a Mitropoliei a fost construită într-adevăr de Mihai Viteazul,
cel mai probabil în 1598, aducând în sprijinul afirmației sale mai multe mențiuni cu privire la
acest fapt, și anume: a lui Mihai Viteazul, a episcopului romano-catolic Dimitrie Napragy, a
mitropolitului Moldovei Petru Movilă, a cronicarului Miron Costin, mențiunea lui Gheorghe
Brancovici, ș.a.

Autorul face precizarea că Mihai Viteazul a găsit la Alba Iulia în 1596 o Mitropolie a
românilor care deja avea o biserică și o reședință modestă, la care el a adăugat o nouă biserică
și a extins probabil reședința mitropolitului. Cercetând relatările cronicarului Gheorghe
Brancovici, autorul conchide că „bisericile mitropoliei au fost de două ori arse: prima dată
în septembrie 1658, de către o mare oaste turco-tătară care urmărea scoaterea din domnie a
lui Gheorghe Rakoczi al II-lea, iar a doua oară în 1661 de către o altă invazie turcească”.
(pag. 50).

Autorul aduce în discuție un subiect incitant, și anume reînhumarea lui Mihai Viteazul
în catedrala sa din Alba Iulia. Despre acest fapt un document descoperit de istoricul C.
Razachievici relatează că cel cel care a dus capul marelui voievod de la Câmpia Turzii la
Mănăstirea Dealu a fost un mic boier pe nume Turturea paharnicul; iar despre trupul
domnitorului, Gheorghe Brancovici în Cronica sârbească menționează că prin îngăduința lui
Basta, a fost îngropat împreună cu capul acestuia, iar după ceva vreme domnitorul a fost
înmormântat în Mitropolia din Bălgrad. Un alt izvor documentar total independent, și anume
cronica Transilvaniei a lui Wolfgang de Bethlen e adus de autor în susținerea afirmațiilor lui
Gheorghe Brancovici: „După aceea totuși corpul acestuia, ca să nu fie sfâșiat de câini,
câțiva sârbi l-au înhumat din ordinul lui Basta într-o groapă mică, pentru ca, în cele din
urmă, cu trecerea timpului, să fie adus la Alba Iulia și a fost înmormântat în sfânta biserică...
și apoi după o vreme a fost dus în Valahia Transalpină”.(pag. 53)

Autorul face câteva mențiuni legat de încercarea generalului Basta de a distruge

Mitropolia Ortodoxă din Transilvania. Astfel Mitropolia a fost arsă și devastată, iar atmosfera
creată împotriva Bisericii românești din Transilvania s-a menținut și în 1602, când episcopul

3
romano-catolic Dimitrie Napraghy propune împăratului Rudolf II distrugerea ei. Autorul
aduce în sprijinul acestei afirmații relatărle istoricilor Nicolae Iorga și Ștefan Meteș, care sunt
de părere că „în această perioadă însuși Basta a dorit să înlăture din principat credința
ortodoxă, alungând din Mitropolia din Alba Iulia pe toți slujitorii ei, instalându-l acolo pe un
nobil războinic, buclucaș și desfrânat, numit Valerian Lubieniecki, care ulterior a ajuns
episcop catolic în Polonia (...) și a luat fără învoirea scaunului apostolic, în stăpânirea sa, o
mănăstire schismatică lângă Alba Iulia și a stat acolo mult timp, îndeplinind toate funcțiile
sacerdotale”(pag.58-59). Dat fiind faptul că lângă Alba Iulia nu exista o altă „mănăstire
schismatică” (prin schismatic înțelegându-se ortodox) decât însăși Mitropolia, deducem
împreună cu autorul că acest „nobil războinic, buclucaș și desfrânat”, Valerian Lubieniecki, s-
a instalat chiar în Mitropolia Ortodoxă a Transilvaniei, grăbindu-se astfel procesul de
desființare a acesteia.

Cu siguranță că lucrurile ar fi stat așa, dacă nu intervenea purtarea de grijă a lui

Dumnezeu, concretizată prin alegerea lui Teoctist ca și mitropolit ortodox al Transilvaniei.
Mulțumită mitropolitului Teoctist, care a păstorit între anii 1605-1622 a avut loc restaurarea
Mitropoliei, în anul 1605.

Autorul continuă lucrarea sa cu prezentarea activității mitropoliților următori lui

Teoctist, și anume mitropoliții Dosoftei, Ghenadie al II-lea, Ilie Iorest, Simion Ștefan, Sava
Brancovici, Iosif Budai, Ioasaf, Sava din Veștem și Varlaam.

Potrivit autorului, „mitropolitului Dosoftei i se atribuie intervenția pe lângă principele

Gabriel Bethlen de a fi scutiți de dijmă preoții români din Țara Făgărașului(pag. 61). Prin
faptul că s-au accentuat presiunile nobilimii spre a determina clerul românesc să accepte
trecerea la calvinism, se pot explica unele hotărâri ale dietelor Transilvaniei privitoare la
scutirea preoților români de sarcinile iobăgești, precum și inițiativa înființării unor școli. Însă
principele n-a reușit să pună în aplicare aceste proiecte datorită dârzeniei mitropolitului și
clerului din Transilvania.

Referitor tot la mitropolitul Dosoftei autorul mai face precizarea că acesta, în cadrul
Sinodului din 4 iunie 1627, a avut menirea de a lua măsuri legat de comportamentul preoților
și credincioșilor români. Astfel, preotul care nu va ști Psaltirea, amendă 24 florini; cel care
nu va avea cărți, vase și antemis pe altar, amendă 24 florini, (...) popa care va umbla cu
arme și cu pușcă și nu va purta haune lungi, amendă 12 florini (...). Credincioșii care nu
posteau de două ori pe săptămână, amendă 24 florini, cei care răpeau fete, amendă 40
florini; cei care nu respectau sărbătorile, amendă 6 florini (pag. 62-63).

Despre mitropolitul Ghenadie al II-lea Dr. Gheorghe Anghel spune că în timpul lui a
fost inclusă în Mitropolia Transilvaniei și eparhia Vadului; totuși, Ghenadie n-a acceptat
răspândirea calvinismului în Biserica Românească din Transilvania. La rugămintea
mitropolitului Ghenadie principele scutește în 1638 de dijma fiscală pe toți preoții din Țara
Făgărașului. Și mitropolitului Ghenadie i s-au impus respectarea a cinci condiții de factură
calvină, condiții impuse și lui Dosoftei, pe care Ghenadie le-a acceptat, dar nu le-a respectat,
pe când Dosoftei nici nu le-a acceptat, fapt pentru care a și fost destituit.

4
 Mitropolitul Ilie Iorest a fost numit în funcție de Gheorghe Rakoczi I, care n-a ținut
seama de recomandarea superintendentului calvin. Însă, din cauză că relațiile politice dintre
Gheorghe Rakoczi I și Vasile Lupu, domnul Moldovei, s-au înrăutățit, Gheorghe Csulay, noul
superintendent a cerut principelui destituirea mutropolitului. Acesta din urmă a fost acuzat de
viață nedemnă și imorală și condamnat la închisoare timp de 9 luni. A fost eliberat cu condiția
să plătească 1000 taleri, sumă pentru care 24 români s-au pus garanți. Mitropolitul a fost
nevoit să ceară milostenie de la țarul Rusiei, ca să scoată din datorie pe chezași. Și-a petrecut
restul vieții la Putna, unde a și murit. Pentru suferințele îndurate în apărarea ortodoxiei, Ilie
Iorest a fost canonizat de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în 1955.

O altă personalitate bisericească și culturală despre care vorbește autorul este

Mitropolitul Simion Ștefan. Acesta a fost ales de Sinodul mare al Bisericii Ortodoxe
românești la Alba Iulia, fiindu-i date în jurisdicție doar 3 din cele 20 protopopiate ortodoxe
românești. Mai mult, i s-au impus respectarea nu doar a 7, ci a 15 articole calvine, ce vizau
modificarea dogmei ortodoxe și a cultului tradițional. Mitropolitul nu trebuie judecat pentru
că a acceptat aceste condiții, dată fiind situația politico-religioasă a vremii în Transilvania;
deși le-a acceptat nu le-a pus în aplicare, și chiar de le-ar fi aplicat, poporul nu le-ar fi acceptat
niciodată.

Importanța deosebită a mitropolitului reiese din activitatea cărturărească, tipărind Noul

Testament de la Bălgrad în 1648 și Psaltirea, în 1651.

Mai menționăm că în data de 30 octombrie 2011 Mitropolitul Simion Ștefan a fost

canonizat de către Sinodul Bisericii Ortodoxe Române, la Alba Iulia, pentru suferințele sale
pentru apărarea dreptei credințe, și pentru că a păstrat nealterat crezul ortodox în fața
prozelitismului calvin.

Legat tot de Mitropolitul Simion Ștefan, precizăm că într-un context religios bizar
(oamenii din Ucraina au rămas fără preoți greco-catolici), acesta a hirotonit preoți greco-
catolici pentru enoriașii de același cult din Ucraina. Totuși, acest fapt nu a fost considerat un
impediment în canonizarea și ridicarea la statutul de sfânt a Mitropolitului Simion Ștefan.

O altă personalitate marcantă despre care ne vorbește autorul este Mitropolitul Sava
Brancovici, a cărui biografie e frumos structurată în lucrarea sa. Este menționat și un
eveniment mai important, și anume convocarea de către Mitropolit a unui sinod, în 1675, care
hotărăște ca „în toate bisericile românești cuvântul lui Dumnezeu să se facă în românește, și
nicidecun în limba slavonă”(pag. 82). Erau înlăturate superstițiile legate de cultul morților, iar
credincioșii erau obligați să cunoască Tatăl Nostru, Crezul, cele 10 porunci, să se
înpărtășească de 4 ori pe an și să-și trimită copiii al biserică și s-și achite datoriile față de
preot. Mitropolitul mai întocmește și Zaconiconul (1679-1680), un statut de organizare a
Bisericii românești, care să pună Biserica pe un făgaș de rezistență împotriva calvinizării.
Sava Brancovici e destituit din inițiativa principelui Mihail Apafi, care era interesat mai ales
de averea mitropolitului; însă speranțele principelui au fost înșelate, cei 14 saci cu bunuri
confiscate conținând doar cărți, haine și un jurnal personal. Pentru suferințele îndurate pentru
apărarea ortodoxiei, Mitropolitul Ilie Iorest a fost canonizat în 1955 de către Sfântul Sinod al
Bisericii Ortodoxe Române.

5
 Este amintit în trecere și Mitropolitul Iosif Busai, a cărui activitate nu s-a remarcat
decât prin câteva vizite canonice, deoarece în 1681 a murit.

Despre Mitropolitul Ioasaf autorul menționează că acesta a fost primit cu ostilitate de

către protopopii români și de superintendentul calvin Mihail Tofoi. Era invocat argumentul că
mitropolitul n-a fost ales de Soborul general al preoților, nu știe bine românește și că a
reproșat unor protopopi și preoți români că au colaborat cu calvinii pentru înlăturarea lui Sava
Brancovici. Drept răspuns, Ioasaf înlătură din fincție 9 preoți. Pentru această faptă, s-a
convocat un sinod de judecată, pentru înlăturarea mitropolitului, însă Ioasaf nu a recunoscut
competența acestui sinod, drept pentru care și-a continuat activitatea.

Autorul mai amintește și de mitropolitul Sava din Veștem, a cărui păstorie a fost de
scurtă durată.

Despre Mitropolitul Varlaam autorul relatează că a desfășurat o bogată activitate

tipografică, tipărind mai multe cărți de o deosebită importanță liturgică, spirituală și culturală.

Este relatat de autor faptul că Transilvania era prima dintre țările române ce se afla în
calea expansiunii habsburgice. După desfășurarea unor tratative, Transilvania a fost ocupată
de trupele imperiale ale generalului Caraffa. Moartea principelui Mihail Apaffi a grăbit
integrarea Transilvaniei în imperiu. Asupra acestei țări au fost fixate impozite grele, fiind de
câteva ori mai mari decât tributul plătit Porții Otomane. În aceste condiții, împăratul Leopold
a emis în 1691 „Diploma leopoldină”, prin care erau confirmate toate privilegiile nobilimii
garantate dinainte de către legile Transilvaniei.

Autrul prezintă alegerea mitropolitului Teofil, care în scurta sa păstorire a trebuit să

facă față atât presiunilor din partea calvinilor, cât și din partea catolicilor, reprezentanții noii
stăpâniri habsburgice. În 1697, la scurt timp după întocmirea trstamentului, mitropolitul
moare.

Habsburgii au luat măsuri pentru a întări biserica romano-catolică, iar „întrucât nu se

spera că vor fi recuperate forțe substanțiale lin tabăra calvinilor, unitarienilor și
lutheranilor, călugării iezuiți, emisarii noului imperiu catolic, și-au îndreptat atenția asupra
românilor, lipsiți de drepturi, în care vedeau o masă de manevră ușor de ademenit cu
promisiuni”.(pag.97-98). În continuare, autorul prezintă polemica legată de începutul
tratativelor pentru unirea bisericii românești din Transilvania cu Roma, afirmând că actele ce
reproduc semnăturile mitropolitului și ale protopopilor sunt false.

Este prezentată în continuare activitatea Mitropolitului Atanasie Anghel, care imediat

după hirtotnire a fost pus de către Teodosie, mitropolitul Țării Românești și Dositei, patriarhul
Ierusalimului să semneze un „Îndreptar dogmatic, lituegic și canonic”, compus din 22 articole
ca să fie mai siguri de loialitatea noului mitropolit față de Biserica mamă. S-a recurs la această
metodă deoarece Teodosie și Dositei au considerat că existența Bisericii Ortodoxe românești
din Transilvania este în pericol.

6
 Cardinalul Kollonich a adresat în iunie 1698 un manifest în care promitea preoților
români din Transilvania că vor beneficia de privilegiile bisericii catolice numai acei preoți
care vor respecta cele 4 puncte „florentine”.

Mitropolitul Atanasie, reîntors la Alba Iulia, n-a ținut cont de îndrumările primite cu
ocazia hirotonirii sale, și împreună cu un sobor de 38 protopopi au încheiat în octombrie 1698
un act de unire a Bisericii românești din Transilvania cu Biserica Romei; totuși, actul în sine
nu constituie un tot unitar, fiind format din două file întregi și una pe jumătate, lipită. Un
lucru foarte important e faptul că de pe acest act important lipsește semnătura mitropolitului,
ceea ce-i anulează conținutul.

Autorul ne arată cum prin viclenie iezuiții l-au obligat pe Atanasie să accepte unirea cu
Roma: „Pentru a-l intimida și șantaja, iezuiții au formulat împotriva mitropolitului 22 de
acuzații în așa fel ticluite încât acesta să nu poată să se disculpe și să accepte actul unirii cu
biserica Romei. Se punea chiar problema destituirii și exilării lui în cazul neacceptării
condițiilor împuse”.(pag.107). în fine, Atanasie acceptă unirea cu biserica Romei. Împăratul
Leopold a emis 4 acte oficiale ce se refereau la biserica românească unită cu biserica Romei.
Foarte interesant și contradictoriu chiar, este faptul că în primul act, Leopold l-a pus pe
Atanasie sub jurisdicția arhiepiscopului romano-catolic de Esztergom, degradându-l din
treapta de mitropolit și împodobindu-l cu cruce și medalion pentru „meritele sale înalte și
speciale... pentru bunele moravuri și celelalte virtuți ale sale. Putem observa disconcordanța
următoare: Atanasie este denigrat și acuzat de către iezuiți de imoralitate, iar, după puțin timp,
împăratul Leopold îi oferă cruce și medalion pentru „meritele sale înalte și speciale... pentru
bunele moravuri...”

Atanasie a făcut acest pas prin care biserica românească din Transilvania se unea cu
biserica Romei, „fiind rehirotonit în ianuarie 1701, și trebuind să semneze o declarație de
supunere de-a dreptul umilitoare, pe care Nicolae Iorga a caracterizat-o drept „cel mai
înjositor act public săvârșit până atunci de un vlădică românesc”, prin care se obliga să
accepte până la moarte, pe papa în calitate de cap al bisericii creștinești; pe teologul iezuit
ca părinte dătător de sfat... Se va lepăda de legăturile cu ereticii din Țara Românească, de
voievozii și mitropoliții acelei țări...(pag.108-109).

Prin aceste acte, în 1701 și-a încheiat existența Mitropolia Ortodoxă de Alba Iulia.

Autorul relatează în continuare faptul că din cauza ridicării unei mari fortificații
bastionare, edificiile fostei Mitropolii Ortodoxe a Transilvaniei au fost demolate, odată cu
vechiul oraș, dealtfel.

Autorul face apoi o prezentare a organizării și veniturilor Mitropoliei Ortodoxe din

Transilvania, relatând printre altele și cum s-a statornicit tradiția ca mitropolitul să fie ales nu
de către un mare ierarh al Bisericii Ortodoxe, sau de domnitor, ci de un Sinod propriu, format
din protopopi și preoți. Un alt fapt interesant este acela că hotărârile Sinodului, ca și
dispozițiile mitropolitului, se transmiteau prin viu grau protopopilor, iar aceștia le transmiteau
preoților, aceasta petrecându-se până în sec. al XVII, când unele hotărâri erau tipărite.

7
 Despre rolul spiritual și cultural al Mitropoliei Ortodoxe de la Alba Iulia pentru
românii din Transilvania autorul, citându-l pe Nicolae Iorga, spune că ”Mitropolia Ortodoxă a
fost cel mai de folos așezământ al românilor de peste munți”. În continuare ne sunt prezentate
mai multe aspecte ale rolului Mitropoliei, dintre care, cel mai important în dezvoltarea
culturală a românilor, îl constituie existența tipăriturilor în limba slavonă și română, patronate
de mitropoliții din Alba Iulia. O mare personalitate culturală este mitropolitul Simion Ștefan,
ierarh care și-a dat toată silința să înzestreze Biserica românească cu cărți de cult cu cunținut
de tradiție ortodoxă, remarcându-se două tipărituri: Noul Testament din 1648 și Psaltirea din
1651.

Tipografia fostei Mitropolii Ortodoxe a transilvaniai își încetează activitatea definitiv

în 1702, odată cu acceptarea de către Atanasie a unirii unei părți a bisericii românești din
Transilvania cu Roma.

Ne este prezentat în continuare evenimentul încoronării regelui Ferdinand și a reginei

Maria, eveniment a cărui semnificație o regăsim în răspunsul regatului României la actul
Unirii Transilvaniei cu România, unire care a avut loc la Alba Iulia în 1 decembrie 1918. Un
detaliu semnificativ e acela că ideea încoronării regelui Ferdinand și a reginei Maria a fost
oficializată încă din 1915 de către omul politic Nicolae Filipescu în acele momente în care
România se pregătea să intre în război alături de Antantă. Autorul redă foarte frumos o parte a
discursului acestui om politic, în care este precizată dorința arzătoare de unire a celor trei țări
într-una singură.

După îndelungate discuții între membrii Comisiei centrale s-a decis ca pentru
sacramentul ungerii monarhului unificator de țară să fie ridicată la Alba Iulia o mare
Catedrală a Încoronării, ridicată între anii 1921-1922. Autorul redă un măgulitor cuvânt al lui
Nicoale Iorga la adresa catedralei Încoronării: „Azi nu numai că alături de catedrala catolică
am refăcut biserica lui Mihai Viteazul, dar i-am dat, dacă nu patina, care e puterea vremii,
măcar proporțiile care unite cu ale edificiului, ale chiliilor înconjurătoare pot înfrunta
concurența”.(pag. 140).

Redând în detaliu ceremonialul încoronării, autorul îl citează din nou pe Iorga, care
afirma: „În toată istoria neamului nostru nu s-au văzut ierarhii Țării Românești, Moldovei,
Ardealului și Basarabiei, liturghisind împreună. Slujba a fost oficiată de mitropoplitul
Transilvaniei, Nicolae Bălan, iar mitropolitul primat a citit rugăciunea de încoronare a
regelui, la sfârșitul căreia a enunțat formula tradițională: Vrednic este!”.(pag. 147).

Autorul amintește de un episod important al istoriei Bisericii Ortodoxe Române, și

anume înființarea episcopiei armatei române. Episcopul urma să fie ales prin decret regal,
urmând să devină membru al Sfântului Sinod, dar asimilat cu gradul de general. De la început
avea să poarte titlul de episcop de Alba Iulia, avându-se în vedere devenirea Catedralei
Încoronării în Reședința Episcopiei Armatei Române. În iunie 1925 a fost ales și hirotonit
episcop militar la Alba Iulia Dr. Ioan Stroia.

8
 După instalarea regimului comunist Episcopia Armatei Române și instituia clerului
militar au fost desființate. Dorindu-se să i se șteargă semnificația, frescele având portretele
ctitorilor au fost acoperite.

Continuând prezentarea lucrării, autorul amintește de faptul că avându-se în vedere

înterese naționale de mare importanță, în 1975 s-a aprobat reînființarea Episcopiei Ortodoxe
de Alba Iulia. Ca prim episcop al Eparhiei de Alba Iulia a fost ales cu unanimitate de voturi
Emilian Birdaș, care a depus eforturi considerabile pentru refacerea și restaurarea catedralei
Încoronării, lăsată în paragină și mai ales a Mănăstitii Râmeț. După retragerea Prea Sfințitului
Emilian, la propunerea Înalt Prea Sfințitului Antonie, a fost ales arhiereu vicar al eparhiei de
Alba Iulia, preopul Andreicuț Ioan (Andrei), care a continuat eforturile de reconstruire a
edificiilor și monumentelor bisericești de mare importanță, începute de episcopul Emilian.

În concluzie, Dr. Gheorghe Anghel reușește în puține pagini să redea în detaliu istoria
Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei și a episcopiei de Alba Iulia, având comentarii
interesante mai ales la cele mai importante evenimente istorice, pe care le prezintă cu mare
obiectivism. Având capitolele foarte bine structurate, lecturarea cărții oferă satisfacția citirii
unei profunde cercetări a istoriei Bisericii Transilvaniei de la începuturile existenței acesteia și
până în prezent. Pentru un adevărat pasionat de istorie a Bisericii, lecturarea acestei lucrări va
constitui un deliciu.