Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi

Sportului
Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia
Facultatea de Teologie Ortodoxă
Teologie Pastorală

Harismă și instituție în scrierile

Părinților Apostolici

Eseu

Student

2013

1
 Harismele sunt catalogate drept daruri speciale ale Sfântului Duh,
oferite în cazuri cu totul speciale unor persoane, pentru a putea fi puse în
folosul comunității. Despre harisme avem relatări din câteva epistole ale
Sfântului Apostol Pavel, ca de exemplu prima epistolă către corinteni,
epistola către efeseni, epistola către romani etc. Însă e de precizat faptul că
harismele se deosebesc de darurile obișnuite ale Sfântului Duh, deoarece
harismele nu devin accesibile prin practicarea virtuților, așa cum sunt
accesibile celelalte daruri. De exemplu, înfrânarea, curăția, facerea de bine,
blândețea, se pot obține prin practicarea virtuții, în schimb darul proorociei,
darul vederii înainte, darul vindecării sunt date unor credincioși doar în cazul
acțiuni unei speciale a Sfântului Duh.

În primele secole ale creștinismului și implicit în perioada în care au

activat părinții apostolici, harismele erau mult mai evidente în cadrul
comunității creștine, fiind deținute de un număr relativ mare de persoane,
de la episcopi și preoți până la catehumenii care se botezau. Desigur, unele
harisme erau speciale (fiind oferite clericilor), altele se dădeau și
credincioșilor, fiind de diferite tipuri: darul cunoștinței, darul dragostei, darul
înțelepciunii (acestea fiind de ordin intern); altele de ordin extern, precum:
facerea de minuni, darul proorociei, izgonirea demonilor etc. Pe lângă faptul
că aceste harisme se manifestau în Biserică, ele se realizau mai ales sub
ascultarea apostolilor și a ucenicilor acestora între care se remarcau mai ales
Sfinții Policarp al Smirnei, Clement Romanul, Ignatie Teoforul etc. Existau și
unele harisme spectaculoase, sau de impact, ca să zicem așa, pentru ca cei
necredincioși văzând anumite minuni, să se convertească, care însă au
încetat să mai existe odată cu răspândirea tot mai largă a învățăturii sfinte.1

Harismele au o importamță cu totul aparte în cadrul Bisericii, deoarece

o întăresc pe aceasta într-un mod deosebit, încât am putea spune că
posesorii harismelor sunt stâlpii pe care se clădește Biserica. În scrierile
Părinților Apostolici se află o strânsă legătură între harismă și instituție, cel
din urmă termen referindu-se la instituția Bisericii, care în acele timpuri se
afla încă în formare. De aceea, este necesară evidențierea unor trăsături

1
Pr. Dr. Ioan Mircea, Dicționar al Noului Testament, București, EIBMBOR, 1995, p.206.

2
reprezentative în ceea ce privește organizarea Bisericii în primele secole
creștine.

Mântuitorul vorbește clar despre Biserica pe care o va întemeia

nevăzut prin jertfa de pe cruce: „...pe această piatră voi zidi Biserica Mea și
porțile iadului nu o vor birui” (Mt. 16, 18). Însă Mântuitorul nu se referă aici
la Biserică ca la o simplă adunare, ci se înțelege prin Biserică un organism al
mântuirii, o societate nouă. Din acest cuvânt pe care l-a rostit Însuși
Mântuitorul reiese că Biserica nu e o invenție a apostolilor, cum susțin unele
grupări protestante sau iudaice, ci Biserica e întemeiată de Mântuitorul
Hristos. Unele comunități creștine au fost întemeiate de apostoli și ucenici ai
acestora, prin propovăduirea credinței, iar altele de unii creștini, care auzind
cuvintele apostolilor, le vesteau și celorlalți.

Întemeind Biserica ca organ pentru continuitatea lucrării Sale

mântuitoare în lume, Mântuitorul i-a dat acesteia puterea și încredințarea de
a continua întreita Sa slujire: învățătorească, arhierească și împărătească,
propovăduind adevărul Evangheliei nealterat, sfințindu-i pe credincioși prin
Sfintele Taine și conducându-i pe calea dobândirii vieții veșnice.2

E de precizat faptul că în timpul propovăduirii lor, apostolii hirotoneau

episcopi, prezbiteri și diaconi, lăsându-i pe aceștia în comunitățile nou
formate pentru a învăța în continuare adevărul scripturistic, în timp ce
apostolii își continuau propovăduirea. Episcopii, prezbiterii și diaconii formau
clerul superior. Totuși, în primele veacuri creștine se bucurau de o mare
cinste și harismaticii, care deși nu erau hirotoniți, și nici nu erau aleși de
credincioși, erau socotiți în fruntea comunității creștine.3 Chiar sfântul
apostol Pavel în prima sa epistolă către corinteni cap. 12, vers. 28, îi
amintește pe harismatici, socotindu-i a fi în cinstire imediat după apostoli:
„... întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învățători...”.

Însă odată cu consolidarea Bisericii, harismele au încetat să mai existe,

ajungându-se la dispariția lor cu totul.

În Didahia celor 12 Apostoli găsim unele îndrumări sau îndemnuri

adresate comunităților creștine de a-i primi pe apostoli, profeți și învățători,
2
Arhid. Prof. Dr. Ioan Zăgrean, Pr. Prof. Dr. Isidor Todoran, Dogmatica Ortodoxă, Cluj-Napoca, Edit.
Renașterea, 2009, p. 243.
3
Pr. Prof. Dr. Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, București, EIBMBOR, 2004, p. 56

3
și anume: primirea învățătorilor, dacă învățătura lor e în conformitate cu cea
a lui Hristos și alungarea lor dacă învață greșeli; apostolii și profeții care merg
din loc în loc să propovăduiască evanghelia, să nu stea mai mult de trei zile
într-un loc. Astfel de îndrumări găsim și în evanghelia după Matei în cap. 10,
unde Mântuitorul îi trimite pe apostoli la o misiune de probă, dându-le o
serie de îndemnuri și sfaturi legate de aspecte ale propovăduirii.

Tema harismelor nu mai este așa de abordată în celelalte scrieri ale

părinților apostolici, în schimb întâlnindu-se tema instituției bisericești și a
clerului, format din episcopi, preoți și diaconi.

Sfântul Ignatie arată că Biserica a fost înființată prin moartea lui

Hristos pe cruce. Ea este unică, fie între iudei, fie între păgâni. Hristos este
capul ei, iar credincioșii membrele. În istoria creștinismului, Sfântul Ignatie al
Antiohiei folosește pentru prima dată expresia de ”Biserică universală”,
despre care spune că se află acolo unde este Hristos (Epistola către Smirneni
8,1). Sfântul Ignatie arată că doar prin intermediul Bisericii dobândim
mântuirea, deoarece „în Biserică se concretizează harul dumnezeiesc și
puterea lui Iisus Hristos” (Epistola către Efeseni, capitolul 9). Biserica este
concepută ca instituție, fiind „aleasă după voința Tatălui și a lui Iisus Hristos
Dumnezeul nostru” (Epistola către Efeseni,capitolul 11). Sfântul Ignatie
consideră Biserica, în general, ca fiind „păstrătoarea ansamblului credinței și
a practicii, a cărei unitate se fundamentează pe credință, se întărește prin
dragoste și se desăvârșește în Iisus Hristos” (Epistola către Efeseni, capitolul
4).

Îndemnul principal al Sfântului Ignatie din cele cinci epistole adresate

co-munităților din Efes, Magnezia, Tralli, Filadelfia și Smirna este acela de
supune-re față de ierarhie. Astfel, el îi roagă pe credincioși să nu săvârșească
nimic fără episcopi și preoți:„ Fără episcop nu este îngăduit nici a boteza, nici
a face aga-pe, ci ceea ce găsește el de bun, aceea să treacă și ca bine plăcut
lui Dumnezeu” (Epistola către Smirneni, capitolul 8). „Cine face altfel nu are
conștiința curată” (Epistola către Tralieni, capitolul 7). Sfântul Ignatie ține
mult la respectarea clericilor, căci fără ei nu se poate vorbi de Biserică: „De
asemenea, toți să respecte pe diaconi ca pe Iisus Hristos, să respecte și pe
episcop, care este chip al Tatălui, iar pe preoți ca pe sobor al lui Dumnezeu și

4
ca adunare a Apostolilor. Fără aceștia nu se poate vorbi de Biserică” (Epistola
către Tralieni, capitolul 3).

Restul scrierilor părinților apostolici, ca și Sfântul Ignatie, nu tratează

concret tema instituției, ci mai degrabă se axează pe faptul de a fi cinstit și
respectat atât clerul superior, cât și cel inferior. De exemplu, în Didahie
găsim că comunitatea creștină trebuie să aibă episcopi și diaconi vrednici de
Domnul și blânzi, fiind necesară respectarea lor, pentru că îndeplinesc
slujirea învățătorilor. Se insistă apoi pe diferențierea profeților adevărați de
cei falși, pentru că osândirea profeților adevărați e socotită păcat împotriva
Sfântului Duh.

Sfântul Clement Romanul în epistola sa către corinteni nu tratează

despre instituție în special, ci oferă sfaturi corintenilor de a se supune
clerului, îndemnând la supunerea răzvrătiților sub ascultarea preoților.
Această epistolă mai e importantă și pentru faptul că diferențiază instituția
bisericească de laici, socotind-o drept o instituție divină. Mai mult, ierarhia
bisericească e comparată cu cea din Vechiul Testament: episcop-arhiereu;
prezbiter-preot; diacon-levit.

Vorbind despre Sfântul Policarp al Smirnei, observăm că în martiriul său

termenul de „Biserică universală” este folosit de trei ori, el fiind numit
episcopul Bisericii universale din Smirna, în formula de adresare. În epistola
către filipeni sunt relatate sfaturi adresate preoților și diaconilor, dar și
tuturor categoriilor sociale, cărora le poruncește să se supună preoților și
diaconilor ca lui Dumnezeu și lui Iisus Hristos.
În Păstorul lui Herma se vorbește despre Biserică, într-un mod indirect,
alegoric. Astfel, femeia pe care Herma a văzut-o în vedenie de patru ori în
timp ce el căuta să se pocăiască, reprezenta Biserica. În a treia vedenie a lui
Herma, acesta vede „un turn mare, ridicându-se pe ape, din pietre
strălucitoare cu câte patru unghiuri”, turn care reprezenta Biserica. Această
închipuire a Bisericii sub formă de turn este reluată și în asemănarea a noua
a Păstorului, însă de data aceasta i se explică și însemnătatea, Biserica fiind
socotită drept o comunitate de sfinți desăvârșiți uniți prin credință. Din
Păstorul lui Herma reiese faptul că Biserica creștină este răspândită în toate
părțile pământului și îi cuprinde în ea pe credincioșii din diferite locuri.

5
 Putem astfel concluziona că literatura Părinților Apostolici este bogată în
informații ce privesc Biserica și ierarhia acesteia. Mai observăm faptul că
tema harismelor este abordată concret doar în Didahie. Referitor la ierarhia
bisericească din perioada primară a Bisericii, observăm că acest subiect a fost
menționat și dezvoltat doar de marii ierarhi ai Bisericii primare așa cum au
fost Sfinții Clement al Romei, Ignatie al Antiohiei și Policarp al Smirnei. Toate
aspectele legate de Biserică și întâlnite în scrierile Părinților Apostolici,
ilustrează gândirea creștinismului primar, așa cum era el perceput în toate
marile regiuni și centre din cuprinsul Imperiului Roman. E de menționat
faptul că scrierile Părinților Apostolici caută să facă subiectele tratate
accesibile tuturor cititorilor, de aceea scrierile acestora nu conțin nuanțe
dogmatice. De asemenea, scrierile lor au un caracter practic și de
consolidare, elemente necesare Bisericii creștine care în acea vreme se afla
etapele primare ale formării sale. Faptul că harismele au existat doar în
această epocă a Bisericii îi dau acestei perioade o anumită particularitate.
Dispariția harismelor poate fi pusă pe seama faptului că odată cu trecerea
timpului, Biserica extinzându-se tot mai mult, acestea nu mai erau necesare
pentru convertirea păgânilor, dar și pe seama faptului că pe parcursul
existenței Bisericii, unii membrii ai acesteia deviau de la disciplina înființată
de Sfinții Apostoli. Un exemplu concret în acest sens îl găsim în Păstorul lui
Herma, unde se precizează faptul că în Biserica din Roma, în jurul sec. II,
morala era foarte decăzută, de aici rezultând și apelul stăruitor la pocăință,
adresat de autor tuturor păcătoșilor din Biserică.