Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

Facultatea de Teologie Ortodoxă
Teologie Pastorală

Bizanț după Bizanț

Recenzie

Student

2014

1
 Nicolae Iorga, „Bizanț după Bizanț”, București, Editura 100+1
Gramar, 2002
Cartea „Bizanț după Bizanț” este o traducere după originalul francez „Byzance apres
Byzance” redactat de Nicolae Iorga, realizată de Liliana Iorga Pippidi, având 277 pagini,
apărută la editura 100+1 Gramar, în București, în anul 2002 și făcând parte din colecția
„Sinteze, Documente și Eseuri”.
Tratarea subiectului e structurată în 10 capitole, încadrate de o prefață și o postfață,
unele dintre ele fiind împărțite în mai multe subcapitole. Mai menționez aici faptul că la
finalul fiecărui capitol autorul redă o impresionantă listă bibliografică.
În prefață autorul afirmă faptul că Bizanțul, ca un complex de instituții, ca tip de
civilizație și ca sistem politic nu putea să dispară odată cu căderea celor trei capitale ale sale
(Constantinopolul, Mistra și Trapezundul). N-au fost deci turcii cei care ar fi adus cu ei forme
noi de viață, ci imperiul i-a transformat pe cei veniți să se statornicească aici.
După transformarea din 1453, în care Bizanțul își anexa forme de civilizație venite din
lumea gotică a Transilvaniei și Poloniei și chiar din Apus, în epoca Renașterii, vor apărea
superficial multe lucruri noi, dar în adâncul ei continuitatea bizantină va rămâne nestrămutată.
Autorul mai amintește și de faptul că domnitorii țărilor române au avut un rol de
supremație, devenind adevărați succesori ai împăraților bizantini. Această situație a durat de
la căderea lui Mihail Cantacuzino până la Vasile Lupu.
Bizanțul va sfârși însă tocmai prin acești fanarioți, care, „ca și dragomani ai Porții, dar
și ca informatori în capitalele având creștinătatea liberă, se vor impregna de o dublă stare de
spirit: aceea a libertății pe cate o predică „filosofia” franceză de sec. XVIII, și cea care se
desprinde din acel cult al noilor abstracții, din acel internaționalism revoluționar al noțiunilor
organice”(p.11).
Capitolul I, intitulat „Pribegii”, tratează despre masiva emigrare a masei intelectuale
grecești, care mai ales după căderea Constantinopolului plecaseră să devină oameni de vază ai
învățământului Apusean. Acesști pribegi, după cum îi numește autorul, aduceau cu ei o
cunoaștere a limbii grecești clasice, un ales simț al formei căutate, disciplina unei gramatici
complicate și tiranice, dar și ce era bizantin în sufletul lor: disprețul pentru barbar, ura pentru
„păgân”, speranța că imperiul ce se prăbușea va învia din nou.
Acest capitol mai tratează și despre planificarea unei campanii împotriva otomanilor,
autorul amintindu-l pe Filelfo ca fiind primul care folosea, în 1464, experiența pribegilor
pentru realizarea planurilor unui război sfânt, care nu putea fi decât învingător.
În cap. II, intitulat „Constantinopolul cel Mare. Raliații. Permanența formelor
bizantine”, autorul relatează situația Constantinopolului după cucerirea de către turci, ca fiind
una care a schimbat caracterul acestei capitale, Mahomed II începând imediat după cucerire o
acțiune de repopulare masivă cu „exilați” și „surghiuni” greci din Agatopolis, din Selibria, din
Heracleea și „din mai multe locuri” „Însăși numirea a unui patriarh ar fi fost determinată de
dorința de a repopula orașul decăzut sub paleologii decăzuți” (p.40).
În continuare e prezentată situația diferitelor naționalități și religii din capitală, mai
precis a creștinilor, a evreilor, a grecilor, a italienilor, situație nu tocmai rea, dacă ne gândim
că foarte recent conducerea Constantinopolului s-a transformat dintr-una cu orientare
ortodoxă într-una cu orientare islamică.
Autorul trece apoi la redarea unei liste de despoți și nobili ortodocși, care, „lepădându-
se de lege”, s-au pus în slujba sultanului, dobândind chiar și unele privilegii.
Se poate ca cititorului să i se pară ciudat, dar autorul, parafrazându-l pe Crusius, ne
relatează faptul că grecii, în a 2-a jumătate a sec. XVI nu voiau un alt stăpân afară de turc, nici
chiar creștin. Astfel, sultanul era foarte mulțumit de a fi șeful și împăratul unui astfel de
neam. Până și patriarhul Maxim în 1480 îl numește pe sultan „prea slăvitul monarh”.

2
 Al 3-lea capitol, „Autonomii locale”, tratează despre situația autonomiilor locale mai
importante, fiind împărțit în 6 subcapitole.
Autorul, în primul subcapitol, „Comunități creștine pe continent”, relatează în linii
mari situația Insulelor Principilor, a Traciei, a Tesaliei, a Atenei și a Moreii.
Următorul subcapitol, „Insulele”, prezintă destul de detaliat situația politică uneori
foarte tensionată a insulelor din Marea Egee, mai precis Arhipelagul, care alături de insula
Miconos era sub tutela venețiană, insula Paros, care era patria mamei lui Murad III, insula
Patmos, insula Andrusa, insula Chios, care rămânea genoveză, insulele Lesbos, Lemnos,
Samos, Rhodos și Kos.
„Aceste insule, spune autorul, dădeau mai curând impresia unor republici medievale
de tip jumătate popular, jumătate apusean, meritând a fi observate deaproape toate în toate
amănuntele lor, din pricina sintezei de toate nuanțele pe care ajunseseră să o închege”(p.58).
Următorul subcapitol, „Athosul”, analizează situația Athosului, care scăpase de
cucerirea turcească, locuitorii sf. Munte grăbindu-se să recunoască noua putere laică. Mai sunt
amintiți numeroși domnitori munteni care au donat averi întregi sau care au ajutat sub alte
forme pe călugării de aici.
În următorul subcapitol, „Patriarhiile”, autorul tratează despre situația celor 3 Scaune
patriarhale ale Răsăritului: Patriarhia Antiohiei, a Ierusalimului și a Alexandriei, situație însă
nu tocmai bună. Spre exemplu, în 1558 Soliman fixase un tarif pentru vizitatorii Sf. Mormânt.
Patriarhul Sofronie al IV-lea al Ierusalimului, deși era împilat de turci, a recâștigat ceea ce
latinii obținuseră la Betleem și Golgota. În Alexandria, patriarhul Silivestru în 1567 a interzis
uzul limbii grecești, iar în Antiohia patriarhul Petru scria papei cât de constrâns e de turci,
cerândui-se de către aceștia un tribut uriaș: 500 ducați de aur pe an.
Următorul subcapitol, „Muntele Sinai și mănăstirea Sf. Sava”, prezintă faptul că în
viziunea locuitorilor mănăstirii Sf. Sava sultanul nu era considerat ca de către
constantinopoliteni „basileul”, ci pur și simplu „marele turc”. Autorul constată că în pofida
pretinsei opreliști din partea turcilor se înălțau biserici noi și se restaurau mănăstiri.
După începutul sec. Al XVIII autonomiile locale sunt în plină decadență, lăcașurile
realizate subzistând mai degrabă din pomenile domnitorilor români.
Ultimul subcapitol, „Coloniile din Italia”, tratează despre coloniile grecești din Italia,
și anume: colonia din Veneția, care număra în sec. XVI 4000 enoriași, fiindu-i atribuită o
biserică; colonia de la Ancona, de la Livorno, de la Messina și de la Malta.
Capitolul 4 „Patriarhul și clerul său”, prezintă evoluția statutului de patriarh și a
clerului bizantin în perioada de după cucerirea otomană. Se precizează că Mahomed al II-lea a
2-a zi după cucerire a căutat un șef pentru creștinii săi de lege orientală, găsind în persoana lui
Gheorghe Scholarios „stăpânul acestei raiale”(p. 71). Se prezintă apoi istoricul următorilor
patriarhi, dominat de intrigi și de interese mai mult sau mai puțin personale pentru ocuparea
scaunului patriarhal.
Ne e relatat faptul că Patriarhia Veneției, prin posesiunile ei, era o mare putere
bizantină, consimțând crearea unei comunități grecești autonome. În acest sens, patriarhul
Maxim intervine, precizând situația precară în care se afla patriarhia, fiind dispus să ia sub
ocrotirea sa această comunitate.
O remarcă interesantă întocmește autorul legat de spiritul de supunere, despre care
spune că nu se întâlnea des în lumea mitropoliților și episcopilor. Aceștia nu voiau să accepte
pe preoții trimiși de patriarhul ecumenic.
Vorbind despre dascăli, autorul prezintă succint situația învățământului grecesc, fiind
amintită activitatea de seamă ai reprezentanților acestuia.
Spre finalul capitolului, autorul trece în revistă câteva precizări ale cronografului
Dorotei de Montemvasia, care descriu situația Bizanțului și a Bisericii după cucerirea
otomană.

3
 Capitolul 5, intitulat „Arhonții” (elita), tratează în prim plan despre situația financiară
a elitei grecești din sec. XVI-XVIII, fiind subliniat faptul că stăpânirea asupra grecilor nu mai
era în mâinile căpeteniei lor religioase, ci în mâinile „sfinților nobili arhonți”
Sunt amintite neamurile arhonte și membrii acestora care avuseseră o importanță
politică destul de însemnată. Despre aceste mari familii bizantine autorul spune că nu se
stinseseră, ci aveau să emigreze la români.
Mai este precizat faptul că viața grecească la Constantinopol era foarte luxoasă, acești
greci căutând sa vorbească limba grecească cea mai aleasă, în timp ce limba vorbită la Atena
era socotită ca cea mai coruptă.
Al 6-lea capitol, „Ideea imperială bizantină prin domnii români” e împărțit în 3
subcapitole: „Donatorii”, „Românii la Constantinopol” și „Ocrotitorii”.
În primul subcapitol sunt amintiți domnitorii români care au oferit danii sub diferite
forme Sfântului Munte Athos, și nu numai, dintre care amintim pe Ștefan cel Mare, Petru
Rareș, Alexandru Lăpușneanu, Vlad zis Călugărul, Neagoe Basarab și mulți alții.
În al 2-lea subcapitol este prezentată activitatea domnitorilor români la
Constantinopol, Petru de la Argeș fiind primul care, ca și pribeag în Egipt a trăit într-un mediu
bizantin. „Caracterul de continuatori ai Bizanțului al domnitorilor români apare încă din epoca
aceasta în hrisovul prin care acest Radu (numele de laic al domnitorului Petru) înființează
noua eparhie de Buzău”(p. 116). Mai sunt menționați urmașil său Mircea, Ioan Vodă cel
Cumplit al Moldovei, Alexandru Lăpușneanu, în jurul căcora se adunase o aristocrație nouă
de greci veniți aici, departe de primejdiile Constantinopolului și refăcând astfel Bizanțul pe
malurile Dunării.
În al 3-lea subcapitol autorul prezintă realizările domnitorilor români care au ajutat
mai ales Patriarhia Ecumenică și bisericile din Constantinopol oridecâte ori a fost nevoie. De
pildă, la începutul sec. XVI, Neagoe Basarab a luat sub ocrotirea sa mănăstirea „Schimbarea
la Față”, care până atunci era în grija despoților sârbi; mai multe mănăstiri din Țara
Românească fuseseră închinate de domnitorii care s-au perindat unor mănăstiri sau biserici
din Constantinopol: Mănăstirea Gorgotei- Meteorelor; schitul Bradu- bisericii din Pogoniana
etc.
Momentul de maximă încordare pentru patriarhie a fost în 1586, când s-a hotărât
trimiterea emisarilor în toate țările ortodoxe pentru a găsi un mijloc de a se plăti datoriile
Marii Biserici. Tot cu această ocazie s-a votat și înființarea noii patriarhii rusești.
În continuare autorul mai amintește și de evoluția relațiilor bizantine cu domnii
români, care treceau în domeniul cruciadei, fiind prezentată în detaliu acțiunea anti-otomană
realizată de Mihai Viteazul. De reținut e faptul că domnii români au adoptat ideea unei
cruciade nu pentru triumful propriu sau pentru pestigiul unei țări, ci pentru refacerea
imperiului.
Capitolul 7, „Ocrotirea de către domnii români a bisericii și civilizației bizantine”, e
împărțit în 4 subcapitole.
Primul subcapitol, „Dominatorii bisericii ecumenice” prezintă viața și activitatea
patriarhului ecumenic Chiril Lukaris, a cărui tovărășie cu domnitorul Țării Românești, apoi al
Moldovei, Radu Mihnea, avea să-l ajute în câteva momente de cumpănă.
Chiril începe opera sa de cultură în timpul celui de-al 2-lea patriarhat al său, după ce în
urma unor intrigi iezuite a fost nevoit să renunțe la scaunul de patriarh. Imediat după tipărirea
tratatului lui Meletie Pigas contra papei, iezuiții distruseseră tiparnițele. Tot ei după moartea
lui Radu Mihnea l-au învinuit pe Chiril de trădare față de sultan, fiind surghiunit la Rodos, dar
în scurt timp își recâștigă scaunul patriarhal.
În al 2-lea subcapitol, „Vasile, domn al Moldovei și supremația sa”, autorul prezintă
derularea evenimentelor mai importante de sub domnia lui Vasile Lupu, subliniind totodată și

4
influența pe care acesta o are asupra Bisericii românești, dar și asupra patriarhiei ecumenice,
a cărei administrație financiară și-o asumă, plătindu-i imensele datorii. Atanasie Patelaros,
episcopul Tesalonicului afirmă că „fără acest nou Ahile, n-ar mai fi dăinuit la patriarhie piatră
pe piatră”. Sunt amintite apoi toate uneltirile care adumbreau alegerea patriarhilor ecumenici
și a celor de Ierusalim, în unele dintre ele fiind implicat și domnitorul.
Vasile Lupu avea să fie izgonit de la domnie în urma unei răscoale, reîntoarcerea sa
fiind „trecătoare”. Sprijinul românesc va lipsi multă vreme, într-o perioadă în care unii
patriarhi au păstorit numai 3 zile.
În al 3-lea subcapitol, „Cantacuzinii români și Biserica Ortodoxă”, autorul prezintă
faptul că în această epocă marile familii bizantine joacă un rol de frunte în țările românești,
fiind amintiți câțiva dintre membrii acestei familii a Cantacuzinilor, ca de exemplu Gheorghe
și Toma, care au fost sub domnia lui Vasile Lupu în fruntea boierimii țării. Mai sunt amintiți
și patriarhii care au păstorit odată cu această nouă înaintare a aristocrației bizantine, ca de
exemplu Dionisie al IV-lea, care ocupă de 4 ori scaunul de patriarh ecumenic.
În subcapitolul 4, „Constantin Brâncoveanu, domnul Țării Românești și legile sale
bizantine”, autorul prezintă evenimentele mai importante care s-au derulat sub domnia lui
Constantin, atât din țările românești, cât și din Constantinopol. După moartea lui Dionisie al
IV-lea, a fost instalat în scaunul patriarhal Calinin II, apoi după puțin timp, patriarhul Gavriil
al III-lea de Calkedon, în care însă Constantin își găsește un nou rival al supremației sale;
totuși, patriarhul va fi susținut de domnitor.
Autorul afirmă că deși legăturile dintre domnitor și patriarh oscilau, capitala Țării
Românești rămânea totuși un centru de concentrare bizantină pentru capii ortodoxiei. „Însă,
cu toate acestea, ceea ce predomină de acum înainte nu mai e amintirea Bizanțului istoric, nici
cea a vechii Elade, și bineînțeles, nu e nici sentimentul firesc al grecității cel care le
înlocuiește. Din Bizanț vine totuși acea ortodoxie fanatică, intransigentă, care se apără cu
înverșunare împotriva oricărei contaminări”(p. 168).
Capitolul 8, „Renașterea prin școală” e împărțit în 4 subcapitole.
În primul subcapitol „Inițiatori și îndrumători”, autorul prezintă importanța pe care au
avut-o în reînnoirea scolastică marile nume de răsunet cultural ale sec. XVII-XVIII, care și-au
realizat studiile mai ales în Occident, în Frența și Italia, la înalta școală de la Padova și la
Academia din Constantinopol, de unde va porni un curent de restabilire a vechii „didascalii” a
bizantinilor. Amintim pe Teofil Coridaleu, Panaioti Nikusios, Alexandru Mavrocordat. Un
Teodor din Trapezunt conducea școala moldovenească de la Iași, iar Constantin Cantacuzino
și Academia lui reproduseră în capitala Țării Românești tipul școlar din Padova. La Iași a
activat ca învățător Ieremia Cacavela, care era totodată și preceptorul lui Dimitrie Cantemir.
Începând cu sfârșitul sec. XVII, „cu Dimitrie Cantemir și cu Nicolae Mavrocordat, cărturarul
suie pe tronul românesc, dominând de pe această culme a edificiului post-bizantin viața
politică și religioasă a ortodoxiei întregi”(pp. 188-189).
Al 2-lea subcapitol, „Programe și direcții” descrie programele de studiu din țările
românești, fiind aprofundați autori precum Homer, Sofocle, Pitagora, Plutarh și mulți alții.
„Însă nu în calitate de greci care aveau intenția de a greciza, ci ca moștenitori ai unei
civilizații universale de limbă greacă, acești dascăli se străduiesc ca prin școlile proaspăt
întemeiate să câștige pe orice ortodox la elenismul lor de nuanță bizantină”(p. 189). Totuși,
autorul admite că acest învățământ îndruma mai degrabă către elenismul cel vechi decât către
epoca bizantină.
În al 3-lea subcapitol, „Biserica și noua direcție”, autorul observă faptul că nu se mai
ridica la demnitatea supremă clericul care dispunea de cei mai mulți bani, ci acela care se
impunea prin cunoștințele și însușirile sale. Ne mai este prezentată succint activitatea lui
Dositei al II-lea, patriarhul Ierusalimului, care stabilindu-se definitiv la Dunărea munteană
joacă un rol predominant ca teolog, tipograf și mai ales ca „element de disciplină”(p. 191).

5
Despre Hrisant, urmașul lui Dositei II la scaunul patriarhal, autorul precizează că acesta se
stabilește la mănăstirea Sf. Sava de la Iași, unde imită în colegiul domnesc de aici ceea ce
stolnicul Cantacuzino crease la București.
În subcapitolul al 4-lea, „Poeții”, autorul precizează faptul că spiritul de cunoaștere al
noilor generații de minți luminate ajunge pe la jumătatea sec. XVIII să se depărteze tot mai
mult de „tonul grav, de demnitatea solemnă, de pedantismul bizantinilor”(p. 193), dându-l în
acest sens ca exemplu pe Constantin Daponte, elevul lui Ierotei Comnenul, care „unește în
afecțiunea lui pe grecii din care se trage cu românii a căror țară, limbă și trecut le conoaște”(p.
193).
În a 2-a jumătate a sec. XVIII Bizanțul va fi lăsat deoparte, marii dascăli precum
Evghenie Vulgaris, Manase Eliade și alții fiind influențați de Occident, iar „Filosofia”
franceză va înlocui dominația de până atunci a gramaticii și retoricii pe care Bizanțul le
transmisese moștenitorilor săi.
În al 9-lea capitol, „Fanarul”, este accentuat faptul că Rusia n-a prea fost dispusă s-și
asume rolul de protectoare a dăinuirii unui imperiu pe care supraviețuitorii tindeau să-l
rezerve țarilor. „De fapt, Rusia s-a amestecat foarte puțin în ceea ce forma însăși esența vieții
bizantine, din cauză că era prea pătrunsă de spiritul „filosofic” de secol XVIII pentru a mai
voi să se lege îndeaproape de viața acestor preoți și călugări, pe care îi folosea doar ca
agitatori contra Turciei păgâne sau chiar contra Austriei ocrotitoare a iezuiților”(p. 200).
Astfel, sarcina de a continua tradițiile bizantine în limitele teritoriului asupra căruia se
întindea autoritatea sultanului revine „celor cărora, lingușiți cât au fost în viață și lapidați pe
urmă, recunoscuți cu greu de o știință imparțială, li se zicea Fanarioți”(p. 201).
În primul subcapitol, „Primii fanarioți”, se menționează faptul că primul fanariot, care
la 1709 obținu un tron românesc, după ce fusese mare dragoman al imperiului, fu Nicolae
Mavrocordat. În continuare autorul amintește și alte familii, care prin căsătorii sau alianțe
politice, se adaugă la casta fanariotă, și anume: ce doi Ipsilanti, Alexandru și Constantin,
Calimachi (Călmașu), Karatzas și nulți alții.
În al 2-lea subcapitol, „Fanarioții, Biserica și viața la Constantinopol”, se prezintă
faptul că „fanarioții n-au avut nici pe departe prestigiul domnilor pământeni”(p. 204). Tot ce
puteau face era să ofere o biată găzduire prelaților greci siliți să-și părăsească Scaunul. Despre
patriarhul ecumenic autorul afirmă că prin propriile sale mijloace, sub regimul fanariot,
ajunsese în 1766 și 1767 „să țină în atârnare ierarhică Scaunele slave din Pecs și Orhida”(p.
206), iar despre Constantinopol afirmă că aici se trăia încă o viață intens creștinească, fiind
păstrate tradițiile legate de marile sărbători creștine.
Al 3-lea subcapitol, „Politica Fanarului”, enumeră și alte familii care au căpătat o
importanță destul de longevivă. În 1727 Nicolae Mavrocordat alcătuia pentru fiul lui,
Constantin, un program de guvernare, care „prin noblețea sentimentelor ce le exprimă, n-are
nimic de-a face cu obișnuita critică a sufletului fanariot”(p. 207). Nicolae Mavrocordat îl
sfătuiește pe fiul său să se supună voinței paterne, să disprețuiască luxul, să aibă puțini
fanarioți pe lângă el etc. Ne e subliniat faptul că la moartea lui Nicolae Mavrocordat boierii
Țării Românești aleseră, în defavoarea lui Gheorghe Ghica și a lui Racoviță pe fiul lui
Nicolae, Constantin.
În al 4-lea subcapitol, „Noul Fanar”, este menționat faptul că agenții domnilor prin
simplul fapt că se aflau la Constantinopol, spionând toate mișcările stăpânilor turci, depășiseră
în prestigiul lor pe proprii patroni. Este prezentat apoi cazul unui astfel de agent, Iordache
Stavrachi, care s-a făcut cunoscut prin naumite fapte care amintesc de vechii arhonți.
Deși venea un spirit nou prin intermediul grupurilor de negustori greci care se formau
în Apus, se simțea tot mai mult prezența unui alt caracter decât cel tradițional. Tot mai mult,
laicizarea „filosofică” cuprindea totul, iar curentul de idei „iozefinist” inaugurat de împăratul
Iosif al II-lea exercita o influență asupra acestor negustori greci, de care se mândreau. Autorul

6
mai menționează faptul că Manase Eliade inițiază reforma în învățământ, care va fi continuată
de Evghenie Vulgaris.
Al 5-lea subcapitol, „Scriitorii”, e dedicat exclusiv analizei operei de istorie a lui
Atanasie Ipsilanti, fiind prezentată pe scurt și viața acestuia. Autorul afirmă că stilul operei lui
Atanasie e unul clasic, dar lipsit de orice prospețime, și fără nici o culoare, perioada abordată
de acesta întinzându-se de la Facerea Lumii și până al epoca lui. „Spiritul, prin urmare,
lipsește cu totul, și nu găsim nimic din sentimentele, atât de firești și de vii, pe care atât de des
le dovedește Daponte, care reprezintă o altă perioadă a fanariotismului”(p. 213).
Ne mai e relatat și faptul că la 1774, când se încheie pacea între ruși și turci, Atanasie
regretă că păcatele generației sale au zădărnicit profețiile despre sfârșitul statului otoman,
profeții care vesteau „eliberarea grecilor din robia otomană și reînvierea imperiului”(p. 214).
În capitolul 10, „Sfârșitul Bizanțului”, autorul numește pe Rigas Velestinul ca fiind
reprezentantul unei idei care urmărea o colaborare a tuturor raselor din S-E Europei. Ne este
subliniat faptul că Rusia, care visa la cucerirea Bizanțului, era aproape singura care reprezenta
ideea bizantină. Alexandru Ipsilanti va trece peste spiritul sec. XVIII pentru a încerca în 1812
reînvierea Bizanțului. Însă ultimul moment de existență a Bizanțului de după Bizanț l-a
constituit catastrofa de la Constantinopol, cu execuția patriarhului, moment căruia îi
corespunde răscoala din Moreea și refuzul categoric al românilor de a susține aventura
bizantină.
În concluzie, consider că lucrarea de față a contribuit la formarea imaginii noastre
actuale despre S-E Europei ca spațiu de civilizație puternic individualizat, constituind, pe
lângă o amplă cercetare, și un bogat program de studii.
Ca o notă oarecum negativă a acestei lucrări consider faptul că detaliile despre unele
personaje și evenimente istorice sunt prea extinse, fiind necesar un efort intelectual mai ridicat
pentru a nu pierde ideea principală.
Recomand lucrarea de față tuturor celor pasionați și interesați de acest aspect al istoriei
Bizanțului, cu atât mai mult cu cât autorul și-a presărat opera cu detalii și comentarii
semnificative referitoare la evenimentele și personajele istorice despre care a tratat, pe care nu
le vom întâlni altundeva.