Ma numesc...

si voi contraargumenta spusele vorbitorului 1 al opozitiei si voi prezenta

atat cel de-al doilea cat si cel de-al treilea argument.
Ni s-a spus ca popoarele mai putin dezvoltate ajung pe o treapta mai ridicata prin
imitare, dar noi sustinem ca fiecare popor contribuie la patrimoniul culturii universale tocmai
prin elementul specific geniului său naţional. Astfel, literatura secolului al XlX-lea
promoveaza un real patriotism, prin Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale.
Paşoptiştii văd epoca lor cu un spirit foarte critic ( Vasile Alecsandri va face dovada acestui
spirit critic, de pilda, în comediile din ciclul Chiriţelor ). Imaginea despre români oscilează de
la ironie indurerată: „Strada română, Teatrul român, Ateneul român, Academia română,
Oţelul Crâşmar român, Caşcaval român, tot român, toţi români şi încă în veci români, în
prezentă acestui nume de român care a ajuns a fi o mască pusă şi pe instituţii, şi pe dughene
etc. Cu o profusie [risipă] ridiculă, fiecine este drept a se intreba dacă nu cumva românii se
tem să nu fie confundaţi cu chinezii în ţara lor?” (Vasile Alecsandri, Dicţionar grotesc), la
distincţii tranşante între români şi străini, distincţii care privesc dimensiunea morală în mod
deosebit: „Din natura lui, românul este modest, chiar sfiicios, aş putea zice;şi de i se poate
imputa ceva, ar fi că nu are destulă încredere intr-insul. El preţuieşte mai mult decât pare; nu
este nici lăudăros, nici pretenţios. Ori de căte ori am văzut la noi în ţară un fanfaron, un om
care se crede mai mult decât este, un om care să pretinză că le ştie pe toate, am avut ocazia să
mă conving că era de viţă de neam strein”. (Ion Ghica, Scrisori către V. Alecsandri ). Mai
mult, criticul Titu Maiorescu, in studiul "in contra directiei de astazi in cultura romana", a
surprins una dintre problemele esentiale ale destinului neamului romanesc, "teoria formelor
fara fond", care pledeaza pentru dezvoltarea de la fond spre forme si nu invers, intelegand ca
nu trebuie imprumutate forme ce nu se potrivesc fondului nostru national. De aici decurge
concluzia maioresciana ca in cultura romana domina confuzia valorilor. A fost, poate,
perioada cea mai echilibrata in ceea ce priveste evaluarea spiritului romanesc, pe care
literatura marilor clasici il impulsioneaza printr-o observare critica a defectelor si mai putin
"se emotioneaza" in fata insusirilor formidabile ale romanilor. Spiritul critic incurajeaza astfel
constiinta nationala si nazuieste spre identificarea idealului in spiritualitatea romaneasca.
De asemenea, in contextul istoric şi social de la începutul secolului XX aduce din nou în
prim-plan problema identităţii naţionale. Orientările estetice apărute acum sunt dominate de
mesianismul naţional şi de valoarea etică. Noile curente culturale, sămănătorismul şi
tradiţionalismul, pun accent pe virtuţiile societăţii patriarhale şi a rânduielilor străvechi, pe
idealizarea societăţii rurale şi a istoriei, pe păstrarea tradiţiilor. La rândul său, poporanismul
promovează o literatură cu un pronunţat caracter naţional, de inspiraţie mai ales rurală, dar
fără idealizarea sămănătoristă. Spre exemplu, unul dintre reprezenanţii de seamă ai
poporanismului, Garabet Ibrăileanu, analizează literatura română de până la acel moment,
sustinand că: „dacă poezia, când e naţională, e expresia sufletului unui popor, proza, când e
talentată, e şi expresia sufletului unui popor, şi oglinda vieţii acestui popor. E, încă o dată, mai
bogată în realităţi naţionale, subiective şi obiective.” (G. Ibrăileanu, „Caracterul specific
naţional al literaturii române”, în „Viaţa românească”, nr. 11, 1922). O alta dovadă în
favoarea valorilor naţionale ar fi, aşadar, chiar operele scriitorilor români, opere în paginile
cărora autorii au ştiut să ilustreze atât obiceiurile, cât şi fondul sufletesc autohton. Precum
Titu Maiorescu, G. Ibrăileanu consideră că litertura străină a avut o influenţă negativă asupra
culturii române, diminuând din valoarea unor scriitori importanţi ai vremii (cum ar fi Dimitrie
Bolintineanu). În schimb, scriitorii care au avut ca sursă de inspiraţie literatura populară, care
a fost întotdeuna şi în cel mai înalt grad „un lucru al nostru”, sunt mult mai valoroşi.