Profesia didactică - eseu

„Profesorii buni sunt costisitori, însă profesorii răi ne costă și mai mult.” - Bob Talbert

Profesia presupune existența unui ansamblu de cunoștințe și competențe specifice,

structurate într-un mod profesional, și implică activități valorizate și ierarhizate social.
Profesorul este persoana care are o pregătire specială într-un anumit domeniu de
activitate și care predă o materie de învățământ în școală. Pe lângă acestea, profesorul este și cel
care îndrumă, educă și învață pe cineva, fapt care îl deosebește de o persoană care lucrează într-
un mediu diferit. Activitatea didactică are o dimensiune umană foarte pronunțată, lucru care nu
implică doar competențe și cunoștințe, ci și atitundini, valori și etos profesional.
Competenţa profesională a cadrului didactic din învăţământ derivă din rolurile pe care
acesta le îndeplineşte în cadrul şcolii. Practica evidenţiază diversitatea rolurilor unui cadru
didactic, și anume acesta este expert al actului de predare- învățare (selecţionează, prelucrează
din punct de vedere didactic informaţiile pecare le va transmite, adaptându-le la sistemul de
gândire al elevilor, la nivelul lor de înţelegere), agent motivator (declanșează și întreține interesul
elevilor, curiozitatea şi dorinţa lor pentru activitatea de învăţare), creatorul situaţiilor de învăţare
cât mai favorabile pentru atingerea obiectivelor pedagogice proiectate şiimaginează strategii de
predare-învăţare care să asigure succesul şcolar la un număr cât mai maredintre elevii pe care îi
instruieşte, de asemenea este lider și consilier, adică un observator sensibil al comportamentului
elevilor, un îndrumător persuasiv şi un sfătuitor al acestora și nu în ultimul rând este model și
manager.
Cadrul didactic își asumă diferite roluri pe care le îndeplinește în funcție de personalitatea
acestuia. Din aceste roluri ies în evidență câteva competențe pe care un profesor le deține și
anume competența de specialitate (cunoașterea materiei, capacitatea de a face legauri între ceea
ce predă și viața de zi cu zi, capacitatea de a înnoi conținuturile în legătură cu noile achiziții din
domeniu, dar și cu cele deja cunoscute), competența psihopedagogică (capacitatea profesorului
de a realiza procesul de învățare ținând cont de particularitățile de vârstă ale elevilor, realizând
asfel planurile de învățare specifice).
Din profesia didactică nu fac parte doar elevii și profesorii, ci și părinții elevilor, care
sunt un factor important în realizarea activtății didactice. În definirea de către părinți a rolului de
profesor, întâlnim opinii și influențe diverse: experiențele proprii de foști elevi, un anumit model
cultural al profesiei didactice, model care poate fi diferit în funcție de apartenența la unele
grupuri sau categorii socioprofesionale, de informașiile oferite de la copii părinților, de
informațiile primite din alte surse.
Parsons consideră că profesorul trebuie să opteze în învățământul preșcolar pentru
afectivitate, în învățământul primar pentru particularism si afectivitate, iar în cel secundar petru
neutralitate afectivă și universalism (apud. E. Păun 1999).
 Profesia didactică este o profesie în căutarea identității. Aceasta reprezintă „ansamblul de
circumstanțe care fac dintr-un individ o persoană anume, o persoană determinată” , ea asigură
coerența individului. La fel, profesia didactică este în plină transformare, fapt care afectează
identitatea profesională a acestui grup socioprofesional.
De asemenea, în profesia didactică, odată cu birocratizarea însoțită de o instrumentalizare
și o standardizare a activității didactice, s-a impus redefinirea acesteia (a profesiei didactice) și a
identității sale socioprofesionale. Are loc o lărgire a ariei reperelor identitare, apar noi repere.
Astăzi, identitatea profesională a cadrelor didactice oscilează între asumarea unui model
standardizat, canonic și intre o identitate profesională care se construiește în urma experiențelor
personale din timpul formării profesionale.
Sunt de părere că profesorul este persoana care are sarcina de a pregăti elevul pentru viața
de adult. El trebuie să îi ofere elevului atât o educație teoretică, cât și practică, întrucât viața nu
constă numai în teorie. Trebuie să îi fie un mentor care să-și antreneze discipolii la fiecare pas,
să-i educe moral, intelectual, religios și nu în ultimul rând, să vadă în ei problemele care îi
macină, care le pun piedici. Cu alte cuvinte, profesorul deschide ușa, însă elevul trebuie să intre
singur. De asemenea, omul în formare (elevul), trebuie să interacționeze cu profesorul, să
participe la legătura afectivă pe care dascălul vrea să o formeze cu acesta, nu trebuie să „opună
rezistență”, ci să i de încredințeze profesorului, în așa fel în care să îi fie explorate talentele,
dezvoltate calitățile și să i se nască spiritul competitiv. O legătură deficitară afectează evoluția
tânărului. În general, tinerii care au comportament ănadecvad în societate, în raport cu familia
sau prietenii, sunt produsul unei comunicări deficitare.
În concluzie, meseria de cadru didactic reprezintă una dintre cele mai complexe meserii,
întrucât aceasta nu se raportează doar la dobândirea unui set de cunoștințe, ci la formarea unui
om, a unei societăți în care cu toții trebuie să trăiaim armonios
Bibliografie:
„Pedagogie: provocări şi dileme privind şcoala şi profesia didactică” de Emil Păun

„Profesorul de succes: 59 de principii de pedagogie practică” - de Ion‐Ovidiu Pânişoară