EXTINDEREA UNIUNII EUROPENE

DETERMINANŢII POLITICII DE EXTINDERE

În ciuda dificultăţilor întâmpinate în procesul de integrare, a

deficitului democratic din funcţionarea instituţiilor şi a birocraţiei
excesive de la Bruxelles, Comunitatea a exercitat o mare putere de
atracţie asupra ţărilor europene
Extinderea depinde de:
Pregătirea internă a ţărilor candidate
Pregătirea internă a UE
Negocierile de aderare propriu-zise.
EXTINDERILE SUCCESIVE

1952 – Franța, Germania, Italia, Belgia,

Olanda, Luxemburg
1973 – Marea Britanie, Irlanda,
Danemarca
1981 – Grecia
1986 – Spania, Portugalia
1995 – Austria, Finlanda, Suedia
2004 – Estonia, Letonia, Lituania,
Polonia, Cehia, Slovacia,
Slovenia, Ungaria, Cipru,
Malta
2007 – România, Bulgaria
2013 - Croația

Țări candidate: Turcia (2005), Islanda (2010),

Muntenegru (2012),
Serbia, Albania, Macedonia

Țări potențial candidate: Bosnia și Herțegovina,

Kosovo
 PREMISELE EXTINDERII IN EUROPA CENTRALA SI DE EST

 aderarea unui număr foarte mare de ţări – monitorizarea

performanţelor acestora, derularea simultană a negocierilor,
eforturi financiare suplimentare pentru preaderare;
 Aderarea unui număr mare de ţări solicită din partea UE
redefiniri instituţionale şi ale politicilor sectoriale;
 situaţia ţărilor candidate este particulară- economii în
tranziţie, sisteme democratice aflate la început, nevoia unor
criterii mai bine articulate;
 țările nu au exerciţiul participării la grupări integraţioniste
mature;
 la baza procesului au stat mai ales raţiuni de natură
politică;
 EXPERIENŢA EXTINDERILOR ANTERIOARE

Noii membrii Durata procesului Precedente create Domenii sensibile de

negociere

M.Britanie, Negocieri- -cadrul altor extinderi Buget,

Danemarca, Irlanda 1969-1972 -evidenţierea nevoilor de ajustare pescuit,agricultură,politică
Procesul- -relevanţa factorului politic regională
1961-1973

Grecia Aderare- -prima dezbatere-extindere-adâncire agricultură,politică

1975-1981 -prevalentă dimensiunea geopolitică comercială,libera circulaţie
Negocieri -presiunea factorului timp a FM,buget, politică
regională
1976-1979

Spania şi Aderare – -lobby-urile sectoriale agricultură,pescuit,

Portugalia 1977-1986 -importanţa diplomaţiei instituţii, buget, politică
Negociere -dubla raţiune(economică şi politică) regională, coeziune
1979-1985

Austria, Aderare Grad înalt de convergenţă agricultură,pescuit,energie

Suedia,Finlanda 1989-1995 ,mediu,politici
Negocieri regionale,aspecte
instituţionale
1993-1994
 METODA STANDARD DE INTEGRARE - PRINCIPII

 Statele candidate trebuie să accepte integral acquis-ul

comunitar;
 Negocierile de aderare se concentrează exclusiv asupra
aspectelor practice legate de preluarea Acquis-ului.
 Problemele derivate din caracterul mai divers al grupării se
rezolvă,mai degrabă, prin crearea de noi instrumente şi nu
prin reforme de fond;
 Noii membri sunt integraţi în structura instituţională prin
adaptarea progresivă a acesteia;
 S-a preferat negocierea cu grupuri de state având deja relaţii
strânse de colaborare între ele;
 Statele membre folosesc extinderea pentru externalizarea
problemelor interne.
 IMPACTUL ADERĂRII ASUPRA NOILOR MEMBRII
Direct
Economic
- liberalizarea comercială
- aplicarea politicilor UE
- accesul la fondurile
structurale
Politic - prevalenţa dreptului
comunitar
- aplicarea directă a legislaţiei
comunitare
- modificarea Constituţiei şi a
instituţiilor la nivel național
- participarea la procesul
decizional al UE
Indirect
-reorientarea fluxurilor comerciale
-restructurarea sectorială
-implicaţii regionale
-noi echilibre macroeconomice ca
urmare a criteriilor de
convergenţă
- reorientarea diplomaţiei
economice
- redefinirea arhitecturii politicilor
macroeconomice şi sectoriale
- apariţia unor noi modele de
reprezentare a intereselor la
nivelul societăţii.
 DINAMICA PROCESULUI DE EXTINDERE SPRE EST

 În 1989 este lansat Programul PHARE;

 Consiliul European de la Birmingham din 1992 deschide calea spre
negocierea Acordurilor de Asociere;
 Consiliul European de la Copenhaga din 1993 se decide
deschiderea procesului de aderare;
 1994 - Consiliul European de la Essen se adoptă Strategia de
pregătire a ţărilor asociate din ECE pentru aderarea la UE;
 1995 - Consiliul European de la Madrid, apreciază că” extinderea
este necesară d.p.v. politic, este o oportunitate istorică şi oferă noi
posibilităţi de creştere economică”;
 CONT.

16 iulie 1997- Comisia a dat publicităţii Agenda 2000 şi Avizele

privitoare la toate ţările asociate;

Agenda 2000 formulează următoarele provocări:

Consolidarea şi reformularea politicilor sectoriale ale UE,
Negocierea extinderii UE;
Finanţarea procesului de extindere şi de pregătire internă a UE

1998 - s-a lansat Strategia consolidată de preaderare şi

Parteneriatele pentru aderare pentru 10 ţări candidate

1998 - se elaborează Rapoartele periodice asupra ţărilor candidate.

1999 - la Helsinki se decide începerea negocierilor de aderare şi cu
la doilea grup de ţări.
CRITERIILE DE LA COPENHAGA

Criteriul politic
• stabilitatea instituţiilor garante ale democraţiei, respectarea
statului de drept, a drepturilor omului şi protecţia minorităţilor
Criteriul economic
• crearea unei economii de piaţă funcţionale capabilă să reziste
presiunilor concurenţiale derivate din PUI
Criteriul legislativ
• aplicarea acquis-ului comunitar din momentul aderării

Criteriul administrativ
• capacitatea de asumare a obligaţiilor derivate din calitatea de
stat membru al UE
CRITERIULUI ECONOMIC – CRITERII DE EVALUARE:

 ritmul şi calitatea reformelor interne în ţările

candidate la aderarea în Uniunea Europeană;
 deschiderea spre exterior a pieţelor pe calea
liberalizării şi amplificării schimburilor
comerciale;
 rolul investiţiilor străine directe la nivel
microeconomic şi macroeconomic;
 strategiile de dezvoltare pe termen scurt şi
mediu.
 PRINCIPIILE EXTINDERII

 Principiul şanselor egale

 Principiul diferenţierii
 Principiul condiţionalităţii
 ETAPELE PROCESULUI DE NEGOCIERE
etapă preliminară - depunerea cererii de aderare către Preşidinţia
ConsiliuluiPrima
Prima etapă -
Comisia prezintă statului candidat acquis-ul care trebuie adoptat în
întregime (screening)
Se solicită discuţii exploratorii pentru a se adopta un document de
poziţie.
Rolul hotărâtor este jucat de capacitatea administrativă a ţării
candidate
Procesul de twinning este finanţat dinfonduri PHARE şi implică
nivelurile guvernamentale pe baza unor proiecte concrete.
 CONT.
Etapa a doua- Comisia furnizează explicaţii suplimentare privind Acq. caz
în care statul candidat fie îşi retrage propriul document de poziţie, fie îşi
menţine poziţia şi continuă negocierile;

Etapa a treia- Comisia pregăteşte o propunere de poziţie comună a

statelor membre, adoptată de către un comitet al Consiliului şi apoi votată
de acesta în unanimitate. Poziţia este prezentată ţării candidate de
Preşidinţia Consiliului la nivel ministerial sau de ambasador.

Etapa a patra- ţara candidată examinează poziţia comună pe care o

adoptă, o poate respinge sau formulează obiecţiuni.

Etapa a cincea – se negociază până la ajungerea unui acord final care

este încorporat în Tratatul de aderare pregătit de către comisie şi semnat
cu statul candidat.
Tratatul de aderare- este ratificat de parlamentele ţărilor membre
EFECTELE EXTINDERII UE

Liberalizarea schimburilor comerciale

Efecte de alocare
Efecte de acumulare
Efecte de localizare
Impulsionarea fluxurilor investiţionale
Accesul la finanţarea comunitară
 RESURSE BIBLIOGRAFICE

http://ec.europa.eu/enlargement/index_en.htm

Prisăcaru, Gh.(coord.), Istoria și evoluția integrării europene,

Ed. ProUniversitaria, București, 2009 – Capitolele 11 -12