Morărescu Daniela-Ancuța

Grupa:6

 SUBIECTUL A

Garabet Ibrăileanu(23 mai 1871-12 martie 1936) a fost un critic și istoric literat.Acesta reprezintă
o figură importantă în literatura română, una dintre cele mai influente persoane în primele
decenii din secolul al XX-lea.Ibrăileanu se numără printre primii filologi români care utilizează
sintagma de „limbă literară”, având sensul de” limbă a culturii”(langue litteraire).

Limbile literare unice se formează ca reacții la diversificarea dialectală.Limba literară nu

coincide cu dialectul aflat la baza ei.În difuzarea și promovarea unui dialect ca bază pentru limba
standard foarte importantă este activitatea centrelor tipografice.

Cu siguranță una dintre cele mai controversate și discutate teme ale istoriei limbii române literare
este cea cu privirela baza ei dialectală. Referitor la acest lucru, s-au emis șase ipoteze
principale(Gheție 1982;cf.Stanciu-Istrate și Timotin 2018, care discută un număr mai mare de
ipoteze).

Una dintre aceste ipoteze a fost emisă de Garabet Ibrăileanu, care consideră că limba română nu
a rezultat dintr-un anumit dialect, așa cum se întâmplă în cazul altor limbi precum franceza sau
italiana, ci “se întemeiază pe limba întregului teritoriu dacoromân dintr-o epocă mai veche, când
aspectul ei era unitar, iar diferențierile dialectale nu se produseseră încă (secolele al XV-lea – al
XVI-lea) ” (https://www.academia.edu/10956611/Introducere-in-Istoria-Limbii-Romane-i-
Grigore-Brancusi )

Acesta afirmă că există o pătrundere a elementelor populare în limba cultă mai ales în secolul al
XVIII-lea(când predomină textile religioase), iar după 1800, sunt acceptate și mai multe
elemente populare. De asemenea, susține că se poate vorbi despre începutul constituirii limbii
literare abia în 1840, procesul finalizându-se aproape de 1880. Ibrăileanu nu neagă influenţa mai
mare a graiului muntean asupra limbii literare, fiind graiul vorbit în capitală și fiind absolut firesc
ca acesta să se impună într-o oarecare măsură.
Ibrăileanu afirmă în articolul său, “unificarea trebuie se facă prin colaborarea tuturor graiurilor’

și îi dă exemplu pe Eminescu, Coșbuc și Goga. Desigur că odată cu apariția Scrisorilor lui

Eminescu, precum și textele altor scriitori ai vremii(„Amintiri din copilarie” de Ion Creangă sau
„Novele din popor” de Ioan Slavici), limba română literară tinde către o radicală
modernizare.Ceea ce vrea Ibrăileanu să sublinieze este că această perioadă de înflorire a fost
obținută ca urmare a unei munci comune, atât a cărturarilor munteni, cât și a celor
ardeleni(Coșbuc, Goga) și moldoveni. Acesta pledează pentru o “infinită avuție lingvistică”, care
doar așa, prin muncă comună, poate fi dobândită.

BIBLIOGRAFIE

 https://ro.wikipedia.org/wiki/Garabet_Ibrăileanu (Consultat la data de 12.05.2020)

 Curs 3 Istoria literaturii române literare
 Gheție, Ion, Baza dialectală a Românei literare,
https://drive.google.com/drive/folders/1W5mzY8O-IQFDleZx1w7YxGO0WeVqf3hl

 SUBIECTUL B

Intens citite au fost scrierile apocrifice, toate fiind difuzate până la sfârșitul secolului al XVIII-
lea, exclusiv prin copiere manuscrisă.

„Legenda Duminicii „sau „Epistola Domnului nostru Iisus Hristos”, este una dintre cele mai
cunoscute epistole, datând încă din secolul al VI-lea.Textul este un apocrif , adică o scriere
religioasă nerecunoscută azi și între cele canonice. Aceasa a fost tradusă de mai multe ori din
slavonă.
Duminica reprezintă ziua în care a înviat Iisus Hristos, iar în textul biblic apostolii se adunau în
această zi pentru frângerea pâinii.De asemenea, în jurul anului 100, Plinius cel Tânăr îi scrie
împăratului Traian despre creștinii care își celebrau slujba duminica.

În acest text, Hristos îi îndeamnă pe creștini să respecte ziua duminicii și le prezintă o serie de
moduri prin care pot face acest lucru și efectele respectării(recompense atât în viața de pe pământ
cât și în cea de după).În cazul nerespectării, creștinii vor fi supuși unor pedepse(calamități
naturale,ajungerea în iad, sfârșitul lumii).Scopul textului este clar unul moralizator.

Legenda a circulat în numeroase limbi vechi și moderne precum:latina, greaca, araba, slavona,
rusa etc.În spațiul românesc, a circulat în două redacții, delimitate după locul în care scrisoarea
cerească ar fi ajuns pe pământ:”Ierusalim”, sau “Muntele Măslinilor”.(preluat din Enciclopedia
literaturii române vechi).Cele mai multe traduceri au fost făcute în aria nordică a teritoriului
românesc, însă textele provin din toate zonele țării. Originea legendei este îngreunată de intensa
circulație.

În 1870, Hasdeu spunea că Apocriful ar fi apărut la Roma, probabil la jumătatea secolului al VI-
lea.Hasdeu – cartea populară, “cea mai răspândită la creștinii de orice rit”.Legenda Duminicii a
fost copiată de popa Grigore din Măhaci.Nu deținem informații asupra celor ce au copiat
manuscrisul.󑏏

Textul dat este copiat în 1678 de către un preot, Florea, din satul bihorean Dobricioești. Apar
invocări ale persoanelor sfinte(Maica Domnului, serafimii, Ion Botezătorul) pentru a marca
faptul că această epistolă a căzut din ceruri și, mai exact, pentru a ne convinge de autenticitatea
celor spuse.Numeroase particularități lingvistice(în special fonetice și morologice) pe care le
regăsim în text întăresc ideea că textul a fost tradus în nord.

La nivel fonetic, observăm conservarea exclusivă a lui [ǧ] în cuvinte precum:”giur”, „gice”,
giuruiaște și păstrarea africatei nesimplificate dz, care este specifică mai mult nordului(sudul
fiind mai inovativ) în cuvinte precum:”Botedzătoriul”, „Dumnedzău”.Rostirea cu „j” era proprie
Țării Românești(mai puțin în unele zone de nord ale Olteniei) și sud-estului Transilvaniei, [ǧ]
fiind utilizat în celelalte regiuni nordice. Interesantă este apariția rotacismului, deși în secolul al
XVI-lea, rotacismul se găsea într-un declin accentuat.Sesizăm rotacizarea lui n latin
intervocalic:”mâră”, „omirească”, „irima”, „mâre”.Întâlnim și transformarea lui e în
ă:”besăreca”, „blăstămul”, „vearsă”, „vesălie”.

În domeniul vocalismului, observăm că tendința de închidere rămâne: e închis la i(„ipsotolie”,

„oamini”), o închis la u(„preutu”). În cuvântul pre („pre numele maicei meale și pre sarafimii
miei și pre Ion Botedzătoriul”)apare închiderea lui ea la e, în poziție finală, fiind și marcă a
obiectului direct.Observăm de asemena grafia cu ii, în cuvintele precum:diiavolul, sodomlianii,
viia, ipostoliia, împărățiia.În acest caz, este vorba despre doi “i” în hiat.

Pronunțarea dură a unor consone se regăsește și ea, dar într-o mai mică măsură.De exemplu,
avem pronunțarea dură a lui t(„blăstăm”), pronunțarea dură a lui r(“dară”) sau pronunțarea
dură a lui ț(“mulțămască”).Avem și pronunțări moale ale consoanelor.În cuvântul ceriu are loc
pronunțarea moale a lui r sau mai întâlnim rostirea moale generală a lui d în „de”, „din”.

Fragmentul abundă de cuvinte care conțin diftongi, simplificarea lor neavând loc încă:”meale”,”
petreacerea”, „gomorăeanii”,” minciunoasă”, „mearge”, „easte”, „aceastea”.Labiodentala f
rămâne nepalatalizată:fi. Întâlnim forme vechi de singular precum:” cuvântu”, „preutu”.

În cuvintele: „peritu”, „voru”, „multu”, „facu”,” tragu”, „vinu” apare o inovație produsă în zona
de nord. U final este notat în secolul al XVI-lea în texte care provin din diverse regiuni ale
teritoriului dacoromânesc.U final apare în formele adverbiale(adverbe de origine
latină:”multu”),în finalul unor substantive(„călugăru”), în finala unor forme
adjectivale(„nestânsu”), în formele verbale(„tragu”,” voiu”, „vinu”, „facu”, „voru’).De
asemenea, U final a fost menținut de scriitorii latiniști(tradiție grafică, alfabet chirilic).

În text găsim cuvântul “duminecile” se observă fonetismul inovator in, în loc de en(dumenecă)

Pe o arie foarte întinsă este atestată închiderea lui e aton înaintea articolului hotărât le, deci în
poziție de disimilare:mațele, faptele, carele.Ă neaccentuat este păstrat în cuvinte de tipul:
„răsipască”, „ besăreca”, „îmbogățască”, „trimață”, ‚mulțumască”.Exemplele provin mai ales din
Crișana, sud-vestul Transilvaniei și Moldova(este probabil încă că fenomenul exista și în nordul
Transilvaniei). Ă protonic nu este trecut la a decât în cazul lui „facu”(„facu aceastea fapte”),
care probabil este doar o greșeală de transcriere a celui care a copiat textul.
În fragment întâlnim un cuvânt care conține sufixul „toriu”:”lucrătoriu”.In latină aveam sufixul
„torium”și „arium”, de unde a rezultat „toriu”, „ariu”, păstrate în aria nordică.”Lucrătoriu” este
pronunțat moale, apoi urmează un stadiu intermediat, păstrat atât în nord cât și în sud(lucrători),
care a fost eliminată repede. A urmat și a rămas pronunțarea dură a lui r, adică „lucrător”.

Labialele p, b, m în poziție tare(după care e și ea) apar trecute la a în cuvintele:”răsipască”,

„trimață”, „mulțumască”.

La nivel morfologic întâlnim numeroase trăsături precum: vocatismul în e („oame”) sau relativul
care apare articulat, deci variabil la N-AC, după gen și număr(„carele”). Relativul carele are o
morfologie foarte bogată(neutru, plural).

În a doua parte a textului întâlnim foarte des conectorul de. „De” este polifuncțional, putând fi
conector, relativ sau conjuncție. Conjuncția de, care funcționează în româna veche drept
conjuncție subordonatoare, complementizator sau pronume relativ, poate, în anumite contexte, să
aibă interpretarea unei conjuncții copulative. În text, „de” introduce subiective și completive
directe. Cliticul reflexiv să nu putem spune că este specific nordului, el apărând atât în sud cât și
în nord.

Pronumele este într-o continuă variație, indiferent de poziție: “aceasta epistolie”, „sufletele
acelora”,”vrunul”.Se utilizează forme vechi ale pronumelor precum:”vrunul”,”cela”, „ceia”,
„vrun”. Avem pronumele posesiv cu triftong etimologic miei.

Regăsim și flectivul cu formă nesimplificată ei, în prima propoziție:”Și mă giur pre numele
maicei meale”.Colectivul poate fi exprimat și printr-un singular. Apare substantivul articulat cu
articol hotărât, în locul formelor fără articol(„ceriul”, „diiavolul”, ‚focul”, „răul”, „gândul”,
„iadul”) .

Avem verbe la:indicativ prezent(„giur”), viitor(„vei muri”,” vei lăsa”, „vei mearge”, „va
ascunde”, „va primi”, „va fi”), conjuctiv prezent(„să fie”, „să cetească”, „să scrie”, „să
trimață’).De asemenea, întâlnim perifraza verbală „ară avea”(3singular=3plural). În perioada
veche, perfectul simplu are valoare de perfect compus(easte).Negramaticalizarea formelor
verbale compuse care conțin infinitiv(„ le voiu luoa”). Utilizarea infinitivului, în special ca verb
2, s-a diminuat în timp în favoarea conjunctivului din cauze extralingvistice (istorice și
geografice) și interne. O trăsătură specifică secolului al XVI-lea este omonimia la imperfect.

La nivel sintactic, avem coordonare adversativă (ci, ce), disjunctivă(sau), copulativă(și, cu).

Singura negație pe care o întâlnim este negația expletivă(„nu easte scrisă”,” cine nu va cinsti”,
„călugăru nu suduiaște pre preutu”).

Elementul coordonator dar(ă) (cu origine controversată) nu este foarte des

întâlnit în prima perioadă a românei vechi, dar frecvența sa crește mai târziu. În majoritatea

contextelor dară este folosit în prima perioadă drept adverb concluziv

(„așadar”).Exemplu:”Dară tu, sărace oame, mâre vei muri”).

Referitor la domeniul nominal, avem substantivul cu plural neregulat „oame”.

Apar și adjective posesive precum:miu(etimon-meus), mieu(părintele mieu), meale(maicei

meale), său(stăpân-său), sa(rudeniia sa). În perioada veche, paradigma adjectivului posesiv era
completă.În prezent, aceasta este incompletă.

Articolul apare repetat în unele cazuri precum: “focul nestânsu”‚”multu răul.”

La nivel stilistic, limbajul este clar unul religios, sfecific pentru acea perioadă.Limbajul religios
este cel mai vechi și cel mai conservator.Textele religioase aveau un puternic impact asupra
mentalității acelei epoci, de aici rezultând și intensa circulație a apocrifului.

Textul conservă peste tot în partea românească pe n în cuvinte de origine latină, fiind un veritabil
monument de limbă veche românească. Predomină termenii religioși(“sarafimii”, “maicei”,
“besăreca”, “mănăstiri”, “blagoslovit”).

Așa cum este și normal, majoritatea termenilor sunt de origine slavonă(“blagoslovit”, “diavol”,
“călugăr”, “serafim”, “mănăstire”, “răsipi” etc). Sunt și termeni de origine latină(„epistolă”,
„părinte”) sau neo-greacă(„călugăr”, „cărturar”).

La nivel retoric, se întâlnesc numeroase repetiții(“mă giur pre numele maicei meale și pre
sarafimii miei și pre Ion Botedzătoriul”), care generează amplificarea și suprasolicitarea
tematică și mai ales afectivă.În organizarea retorică a textului, principalul sentiment vizat este
frica. Pentru generarea acestui sentiment, se enumeră o serie de consecințe ale nerespectării
dogmelor creștine(“aceia oameni anaftema să fie și în iadul fără fundu”, și le vei lăsa toate și vei
mearge în focul nestânsu”).De asemenea, se repetă structura “Vaide de ” pentru a atenționa încă
o dată importanța respectării acestor reguli.

Formularea de tip sentință are un puternic impact.Se remarcă și jocul timpurilor verbale, care
ajută la evidențierea ideii că există un adevăr universal.

În concluzie,consider că particularitățile lingvistice și de grafie indică faptul că traducerea

românească a acestei versiuni a Legendei Duminicii s-a realizat în nordul “Dacoromaniei”,
având ca bază un text slavon.

BIBLIOGRAFIE

 Cursuri Istoria limbii române literare

 Gheție, Ion,1982, Introducere în studiul limbii literare, București, Editura
Științifică și Enciclopedică
 Mareș, Alexandru,2005, Cele mai vechi cărți populare în literatura română,
București, Fundația Națională pentru știință și artă,
 Enciclopedia literaturii române vechi
https://drive.google.com/drive/folders/1z6SlR9vHZlloM_-
V6p1aTk5ZDlPEWl6y
 Gheție, Ion,1997, Istoria limbii române literare , București, Editura
Academiei Române
 http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V2881/pdf (Consultat la data
de 14.05.2020)