Istoria limbii române contemporane

Universitatea din Bucureşti, Facultatea de Litere

Anul III, sem. II, seria II
Anul universitar 2019-2020

lect. dr. Carmen Mîrzea Vasile

carmen_marzea@yahoo.fr

CURS 1. Curs introductiv

1. Limba literară ‒ definiție și concepte conexe
2. Istoria limbii române literare ca disciplină de studiu
3. Când a apărut limba română literară și când s-a încheiat procesul ei de constituire
4. Periodizarea limbii române literare
Curs 1

1. Limba literară. Definiție și concepte conexe

Definiții
● „[Limba literară este] varianta îngrijită şi normată a limbii naţionale, destinată uzului
cultural, este o categorie istorică, ale cărei caracteristici se constituie în timp şi evoluează
permanent în condiţii socio-culturale bine determinate.” (Chivu, ELRV, 2018: 526-527)

● „Limba literară este unul din aspectele limbii întregului popor, aspectul cel mai
desăvârşit, cel mai conform cu structura gramaticală, cu sistemul fonetic şi cu sistemul
lexical al limbii întregului popor”; „un aspect al limbii naţionale, aspectul ei cel mai
corect, produs al unei prelucrări continue din partea scriitorilor, oamenilor de ştiinţă,
publiciştilor etc., sinteză a posibilităţilor de exprimare pe care le are limba întregului
popor. Ea este limba ştiinţei, a literaturii, ideologiei, politicii, teatrului, administraţiei.”
(Iorgu Iordan, „Limba literară. Privire generală”, în LR, nr 6/1954)

● „[Limba literară este] o sintetizare a posibilităţilor de exprimare a limbii întregului

popor, destinată în special exprimării în scris, mijloc de comunicare a celor mai de seamă
manifestări culturale, caracterizată prin existenţa unui sistem de norme care îi conferă o
anumită stabilitate şi unitate” (Al. Rosetti, B. Cazacu, L. Onu, ILRL, 1971, Bucureşti,
Editura Minerva, p. 22)
Curs 1

1. Limba literară. Definiție și concepte conexe

● Limba standard este una dintre variantele stilistice ale limbii literare care reunește
faptele lingvistice aparținând tuturor vorbitorilor, utilizate în condiții obișnuite, nemarcate
de specializarea profesională sau de afectivitate. Norma standard este o aproximare a
uzului general al limbii, care se găsește în enunțurile cu cea mai mare frecvență. (DSL)

soutenu – littéraire – courant – familier – populaire – vulgaire – argotique (pentru fr.,

Lodge 2004: 235, în Zafiu, 2018, mss)

● „standard (n.) A term used in sociolinguistics to refer to a prestige variety of language

used within a speech community. ‘Standard languages/dialects/varieties’ cut across regional
differences, providing a unified means of communication, and thus an institutionalized
norm which can be used in the mass media, in teaching the language to foreigners, and so
on. Linguistic forms or dialects which do not conform to this norm are then referred to as
substandard or (with a less pejorative prefix) non-standard – though neither term is
intended to suggest that other dialect forms ‘lack standards’ in any linguistic sense. The
natural development of a standard language in a speech community (or an attempt by a
community to impose one dialect as a standard) is known as standardization.”
(D. Crystal, 2008, A dictionary of linguistics and phonetics, 6th ed., Blackwell Publishing, p. 450)
Curs 1

1. Limba literară. Definiție și concepte conexe

● „Standardization is the process by which a particular dialect of a language
acquires or is assigned functional importance greater than the other dialects and is
subject to codification and stabilization. Through these processes it acquires a
publicly recognized and fixed form, in which norms are laid down for ‘correct’
usage as far as grammar, vocabulary, and spelling are concerned (Trudgill, 2003).
[...] The results of codification are usually enshrined in dictionaries and grammar
books. [A standard language] is normally used in writing, is spoken by educated
native speakers, and is taught to nonnative speakers studying the language.”
(P. Trudgill, 2006, „Standard and Dialect Vocabulary”, în Keith Brown (editor-in-chief), Anne H. Anderson, Laurie
Bauer, Margie Berns, Graeme Hirst, Jim Miller (coordinating editors), Encyclopedia of Language and Linguistics, vol. 1,
2nd edition, Elsevier, p. 119)

►Care sunt trăsăturile definitorii ale limbii literare?

Curs 1

1. Limba literară. Definiție și concepte conexe

Norma lingvistică și norma limbii literare

►Ce fel de normă încalcă aceste secvențe:

a. b.
...omul care l-am văzut. ...omul care am văzut
Ei a mâncat. Ei mâncat.
succesuri două pixe?

1. Norma lingvistică este implicită și reprezintă modul „cum se spune”, sistemul limbii, cu trăsături
regulate, fixate în timp.

2. Norma limbii literare este explicită și reprezintă modul „cum trebuie să se spună”. Norma limbii
literare este istorică, convențională și supradialectală. Este impusă, cu o anumită forţă coercitivă,
oamenilor educați aparţinând unei comunităţi, mai ales atunci când redactează un text. Este descrisă de
gramatici și dicționare descriptive și normative. (cf. DSL)

3. Norma cultă implicită este dată de modelele lingvistice care sunt urmate în mod natural, prin
consens, grație prestigiului acelui model (personalității emitente). Se fixează în uz prin repetarea
neconstrânsă.

► Dați un exemplu de manifestare a normei culte implicite în perioada actuată și în cea

veche.
Curs 1

1. Limba literară. Definiție și concepte conexe

Norma lingvistică și norma limbii literare

Norma este stabilită de instituții (și de persoane) prin lucrări descriptive și

normative, prin manuale, producții culturale importante etc. Și are la bază criterii
variate (tradiționalist, modernist, al regularității gramaticale, estetic etc.), care intră
în conflict uneori.

►Ce exemple încalcă norma limbii literare

Nu e nicio problemă dacă fetița mănâncă multe căpșuni. (2020)

Nu e nici o problemă dacă fetița mănâncă multe căpșuni. (1990)

Împărații nu ajungea până în acea insulă.

Dzise cel fără-de-mente într-îrima sa: „Nu e Dumnedzeu!” (Psalmul 52, Psaltirea
Hurmuzaki, 1500-10: 44v-45r)?
Curs 1

1. Limba literară. Concepte conexe

Accepţiile mai vechi pentru limba literară:

1. este limba scrisă (limba literară, care este înţeleasă ca limba literaturii, circulă în scris; v. şi
etimologia < lat. littera; intră în opoziţie cu limba vorbită) − cea mai veche interpretare; este
„istoria scrisului românesc de la origini până în prezent” (Rosetti, Cazacu, Onu, ILRL 2, I: 19)
2. este limba literaturii artistice (o limitare; pseudoetimologie), creaţia marilor scriitori −
ideea cunoscută că Eminescu e creatorul lb. rom. lit.). Ca urmare a acestei concepţii, cercetarea
s-a rezumat preponderent la beletristică.
3. este instrument de expresie a producţiilor intelectuale din diverse domenii culturale
(Prima atestare a aceste idei se găseşte la I. Budai-Deleanu, în Dascălul românesc pentru
temeiurile gramaticii românești, 1815-1820: „limbă a muselor”. Şi I. Heliade Rădulescu are
această concepţie; la fel şi. I. Nădejde, G. Ibrăileanu, G. Ivănescu etc.).

„să află la toate neamurile politicite, la care floresc învăţăturile, şi este în sine tot aceieşi limbă
a norodului de obşte, numai cât este mai curată şi curăţită de toate smintelile ce se află la limba
de obşte a gloatei, cu un cuvânt, este limba lămurită şi adusă la regule gramaticeşti, apoi şi
înmulţită cu cuvinte obicinuite la învăţături, care nu să află la vorba de obşte.” (I. Budai-
Deleanu, Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, 1815-1820)
Curs 1

2. Istoria limbii române literare ca disciplină de studiu

ILRL a fost introdusă ca atare în programa analitică a facultăților de filologie în
1951.
Diacronic, preocupările cele mai serioase, cele mai coerente coincid cu activitatea
Școlii Ardelene: pentru a avea o cultură modernă este nevoie de o limbă unică,
modernizată (v. Și Dascălul românesc pentru temeiurile gramaticii românești, 1815-
1820, I. Budai-Deleanu).
Secolul al XIX-lea este caracterizat de o adevărată „febră filologică”.
În 1866 se înființează Societatea Literară Română, devenită în 1867 Societatea
Academică Română, care avea printre obiectivele fundamentale realizarea a trei
lucrări fundamentale pentru o limbă de cultură modernă și unitară (o ortografie, o
gramatică și un dicționar).
De la sfârșitul secolului al XIX-lea apar numeroase și diverse lucrări teoretice
despre ILRL. În studiile de ILRL s-au folosit metode de investigare diferite, care țin
de lingvistică (mai ales de istoria limbii), de stilistică, de critica literară, de istoria
literaturii și de estetică (vezi bibliografia cursului).
►De la ce pornim când studiem istoria limbii literare?
►Ce direcții de investigare există în studiul unei limbi de cultură?
Curs 1

3. Când a apărut limba română literară și când s-a încheiat procesul ei de constituire
În funcție de raportarea la apariția literaturii scrise, există mai multe opinii despre
punctul de început al limbii române literare:

1. Limba română literară este anterioară apariției scrisului și s-a manifestat mai întâi prin
literatura orală, prin folclor (L. Onu 1955, Coteanu, 1955, Graur 1960).

2. Limba s-a format în sec. al XIX-lea (Iorgu Iordan 1954), deoarece „varianta literară a
unei limbi se ivește odată cu nașterea națiunii sau, mai precis, începuturile
limbii literare sunt legate de începuturile transformării poporului în naţiune”; înainte de
sec. al XIX-lea existau doar dialecte literare și limbă scrisă.

3. Apariția românei literare e strâns legată de activitatea cronicarilor, plasându-se așadar

în sec. al XVII-lea (Budagvo 1962).

4. Începuturile limbii române datează din sec. al XVI-lea (cei mai mulți cercetători;
Hasdeu 1879, Lambrior 1881, Rosetti 1924, 1932, Cazacu 1960, Macrea 1958, Gheție
1982) sau chiar din secolul anterior (Ivănescu 1947).

►Ce obiecții pot fi aduse acestor teorii?

Curs 1

3. Când a apărut limba română literară și când s-a încheiat procesul ei de constituire
Momentul când se încheie procesul de constituire a limbii române literare a fost subiect de
controverse în mai mică măsură:

1. Constituirea limbii române literare se încheie în sec. al XVI-lea (Bianu 1930, Cartojan 1942). Diaconu
Coresi a înlocuit formele dialectale și arhaice cu variante muntenești, dând astfel profilul limbii îngrijite,
fixat și promovat prin tipăriturile sale.

2. Constituirea limbii române literare se încheie spre sfârșitul sec. al XVIII-lea și începutul sec. al XIX-
lea (Byck), pentru că încercările de modernizare a limbii după model latin, italian sau local („regionalist”)
din prima jum. a sec. Al XIX-lea „se izbesc de puternica rezistenţă a tradiţiei literare” deja constituite.

3. Fixarea profilului actual al românei literare s-a făcut în a doua parte a sec. al XIX-lea (cei mai muți
cercetători: Rosetti, Cazacu, Onu 1971, Țâra și Munteanu 1983, Ivănescu 1974), iar norma fonetică
unitară s-a impus în prima jumătate a secolului următor (Rosetti, Cazacu, Onu 1971, Țâra și Munteanu
1983).

4. Normele limbii literare actuale s-au fixat în anii 1953-1960 (Gheție 1982), când au apărut lucrări
normative esențiale: Micul dicționar ortografic (1953), Dicționar ortoepic (1956), Gramatica limbii
române, 2 vol. (1954), DLRC, 4 vol. (1955-1957), Îndreptar ortografic, ortoepic și de punctuație (1960),
care disting explicit variantele neliterare de cele literare.

►Ce altă ipoteză s-ar mai putea propune?

Curs 1

4. Periodizarea limbii române literare

Periodizarea cea mai frecventă, având criterii unitare care țin de evoluția internă a limbii literare (Gheție 1982):

1. Epoca veche (1500–1780)

1.1. 1500-1510 (Psaltirea Hurmuzaki) sau 1532 (menționarea într-o scrisoare poloneză a două lucrări în limba
română cu scop cultural clar: Evanghelia și Apostolul) ‒ 1640 (Pravila de la Govora, anul când se reia activitatea de
tipărire a cărților în limba română, după o întrerupere de mai multe decenii): formarea variantelor regionale ale limbii
române literare
1.2. 1640–1780 (gramatica Elementa linguae daco-romanae sive valachicae, Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Viena,
Kurzböck, în care sunt enunțate principii de reformare și de cultivare a limbii literare): dezvoltare importantă a culturii
scrise, consolidarea variantelor literare, influențe reciproce între ele, realizarea unei prime unificări a limbii literare

2. Epoca modernă (1780–1960)

2.1. 1780–1836 (anul când I. Heliade Rădulescu şi C. Negruzzi încep să discute despre unificarea și modernizarea
limbii române): diversificare lingvistică
2.2. 1836–1881 (anul în care este votat primul proiect ortografic oficial al Academiei Române): constituire a
principalelor norne unice ale limbii române literare așa cum e azi
2.3. 1881–1960 (Îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie): definitivarea normelor limbii literare

3. Perioada contemporană (după 1960)

►De ce nu este considerată Scrisoarea lui Neacșu (1521) punct inițial al atestării limbii române
literare în scris?