MINISTERUL EDUCAŢIEI, CERCETĂRII, TINERETULUI ŞI SPORTULUI

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXA- ALBA IULIA

SPECIALIZARE TEOLOGIE PASTORALĂ

LUCRARE DE SEMINAR
-Istoria Bisericii Ortodoxe Române-

Unirea in viziunea lui

Silviu Dragomir

Coordonator ştiinţific: Student:

Asist. Univ. drd. Goga Alin Maior Adrian-Sorin

ALBA IULIA

2015

1. Introducere

1
 Îndata dupa trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor, acestia au inceput o actiune
energica pentru consolidarea dominatiei lor. In aceasta actiune, un rol insemnat a revenit
Bisericii Romano-Catolice. De aproximativ un veac si jumatate, calvinii detineau o situatie
privilegiata in principatul transilvan, catolicii fiind inlaturati aproape cu desavarsire din viata
politica. Odata cu trecerea Transilvaniei in stapanirea Habsburgilor catolici, puterea calvinilor
trebuia slabita, in vederea intaririi confesiunii catolice, care - intre cele patru confesiuni recepte -
era cea mai slaba.
Cu alte cuvinte, trebuia schimbat raportul de forte in favoarea catolicismului. In acest
scop au fost initiate o serie de actiuni in favoarea Bisericii Catolice, dar recastigarea pozitiilor
economice, politice si religioase pierdute in favoarea calvinilor sub pricncipii Transilvaniei nu se
putea face decat prin sporirea numarului catolicilor. Intrucat recatolicizarea luteranilor, calvinilor
si unitarienilor era, practic, imposibila, misionarii iezuiti si-au indreptat atentia asupra romanilor
ortodocsi, care erau mai numerosi decat toate cele trei natiuni recepte laolalta.
Prin atragerea romanilor ortodocsi la unirea cu Biserica Romei se urmarea, pe de o parte,
cresterea numarului catolicilor si - implicit - cresterea rolului politic al "statului catolic ardelean"
(reprezentantii catolicilor in Dieta), iar pe de alta parte, ruperea legaturilor, de orice natura, cu
romanii ortodocsi din Tara Romaneasca si Moldova.1
Unirea s-a realizat mai ales sub persoana mitropolitului Atanasie Anghel. Atanasie
Anghel a fost un episcop român. Urmaș al lui Teofil Seremi în scaunul Mitropoliei Bălgradului
(Alba-Iuliei), a continuat și desăvârșit eforturile acestuia de unire a românilor transilvăneni cu
Biserica Romei, pentru crearea Bisericii Române Unite cu Roma, cunoscută și sub numele
de Biserica Greco-Catolică Română.2

2. Dosarul documentar al unirii religioase

După ce Transilvania a ajuns sub stăpânirea Habsburgilor (1688 - 1918), o parte infimă a
clerului și credincioșilor români au fost siliți, prin presiuni și amăgiri, să accepte "unirea" cu
Biserica Romei (1698 - 1701), în timpul mitropolitului Atanasie Anghel. S-a ajuns astfel la o
"dezbinare" a Bisericii românești, deși pur formală, căci, în afara de recunoașterea primatului
papal, întreaga doctrină, cultul și organizarea noii Biserici unite au rămas neschimbate.În 1701,

1
http://eresulcatolic.50webs.com/decenubenevol.html, accesat la date de 10.11.2015
2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Atanasie_Anghel, , accesat la date de 10.11.2015

2
Curtea din Viena a desființat vechea Mitropolie ortodoxă a Transilvaniei cu sediul la Alba Iulia,
iar în locul ei s-a creat o Episcopie unită, supusă arhiepiscopului romano-catolic maghiar din
Esztergom; sediul ei a fost mutat apoi la Făgăraș (1723) și Blaj (1737).3
Începuturile unirii nu se cunosc decât din mărturia docmentelor păstrate de iezuiți. Trei
din documentele de căpetenie, pe care se intemeiază cunoștințele noastre, au fost contestate de
critica istorică: 1. Actele sinodului ținut sub mitropolitul Teofil, în prima jumătate a anului 1679;
2. „cartea de mărturie” a clerului român, semnată la 7 octombrie 1698; 3. Actele sinodale
întocmite la 5 septembrie 1700.4
Pentru clerul ardelean oferta era, foarte tentantă: perspectiva libertății personale, scutirea
de iobagie și de contribuțiile fața de stat, în schimbul recunoasterii primatului papal, o dogmă
catolica, fără părăsirea credinței ortodoxe.
Documentul fundamental sau actul unirii Bisericii Ortodoxe cu Roma, este numit
„manifest de unire”5, care a fost semnat de 38 de protopopi, in data de 7 octombrie 1698. Actul
se prezintă sub forma unui caiet cu trei file, primee două formate dintr-o coală îndooită, la care
s-a adaugat încă o filă tăiată în jumătate dintr-o altă coală.
Prima pagină din acest act cuprinde declarația propriu zisă, urmată de un „post scriptum”.
Declarația preciza dorința liberă a clerului de unire cu Roma și dobândirea privilegilor de care se
puteau bucura, alaturi de păstrarea fondului dogmatic și liturgic al Bisericii din Rasărit. Cea de-a
doua pagina, cuprindea declarația în limba latina, dar cu diferente dogmatice. Paginile 3, 4 și 5,
cuprind semnăturile a 38 de protopopi.
În analiza a multor istorici, acest document, nu reprezintă unirea cu Biserica Romei, ci
mai degrabă o unire de pricipiu, determinate de condițiile sociale și materiale ale clerului român.

3. Viziunea lui Silviu Dragomir asupra documentului unirii

3
http://patriarhia.ro/iii-b-biserica-romaneasca-din-transilvania-in-secolele-xiv-xviii-155.html , accesat la date de
10.11.2015
4
Dragomir, Silviu, Românii din Transilvania şi Unirea cu Biserica Romei.Documente apocrife privitoare la
începuturile unirii cu catolicismul roman (1697-1701), în Biserica Ortodoxă Română, nr.9-10, sept.-oct. 1962. P 5-6
5
Arhd. Lect. Univ. Dr. Alin Albu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române – Evenimente, personalități, instituții, loc. Alba
Iulia, editura Reîntregirea, anul 2013, pag. 210

3
 3.1. Persoana lui Silviu Dragomir
Personalitatea lui Silviu Dragomir, ca istoric, a fost dublata de spiritul sau de luptator
pentru realizarea unirii tuturor romanilor in granitele firesti ale unei singure tari. Potrivit
conceptiei sale istorice, Silviu Dragomir a crezut permanent in infaptuirea statului national unitar
roman a carui aparitie o considera o legitate istorica si a actionat necontenit pentru infaptuirea
acestuia. A fost una dintre marile personalitati ale romanilor care a participat la Marea Adunare
de la Alba Iulia, din 1 Decembrie 1918, care a consfintit unirea Transilvaniei cu Romania.
Silviu Dragomir a fost un mare roman, un reper de demnitate, modestie, constiinciozitate,
cinste si dragoste pentru neamul si tara sa. A fost, bineinteles, un istoric al luptei nationale a
romanilor din Transilvania din seolele XVIII-XIX, fiind unul dintre cei care a sustinut si
argumentat ideea unitatii natiunii romane. Numeroasele sale studii si lucrari referitoare la istoria
sociala, politica si nationala a romanilor din secolele XVIII-XIX au facut din Silviu Dragomir o
autoritate de necontestat in domeniu.Aportul sau a fost deosbit de insemnat si la cercetarea
istoriei religioase a romanilor ardeleni, prin publicarea unor lucrari fundamentale referitoare la
relatiile si problematica religioasa a tarilor romane in secolul al XVIII-lea.6

3.2. Viziunea lui Silviu Dragomir

Silviu Dragomir considera că, de la început, noii stăpâni ai Transilvaniei au fost convinşi
că dominaţia lor asupra acestei noi posesiuni se va întări numai în măsura în care catolicismul va
dobândi un rol preponderent7. Printre religiile recente, recunoscute prin diploma leopoldină din
1691, catolicismul deţinea însă poziţia cea mai slabă. De aceea politica austriacă a căutat să
confere catolicismului ponderea dorită, orientându-se în două direcţii: să readucă progresiv
privilegiile largi decare se ucurau protestanţii şi să atragă pe români la uniaţie.
Primul obiectiv l-au realizat destul de repede, prin înlăturarea cancelarului Bethlen,
judecat ca răzvrătit dincauza politicii sale care pleda pentru independeţa Transilvaniei, prin
înfrângerea apoi a răscoalei provocate de Francisc Rakoczi şi prin eliminrea tuturor duşmanilor
calvini care stăteau în calea planurilor habsburgice8.

6
http://www.crestinortodox.ro/religie/academicianul-silviu-dragomir-128780.html , accesat la date de 09.09.2015
7
Silviu Dragomir, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol.I, loc. Sibiu, Editura și Tiparul
Tipografiei Arhidiecezane 1920, p. 2.
8
Ibidem, p. 128.

4
 Interesul lui Silviu Dragomir față de actele unirii crește pe măsura ce sursele
documentare relative la acest subiect i se dzvăluie cercetătorului din arhive, biblioteci și colecții
particulare, dar și ca urmare a onștientizării faptului că o analiză temeinică a unirii trebuia sa
înceapă cu documentele. Interesul autorului s-a concentrat în monografie, îndeosebi asupra
rezistenței populației ortodoxe la unire și asupra metodelor neortodoxe foloșite de autoritățile
politice ale statului.9
După analiza actului de la 7 octombrie 1698, Silviu Dragomir, observă ca, „vlădica” nu
și-a pus semnătura alăruri de ceilalți protopopim iar prin asta se dovedește ca nu s-a ajuns la
înțelegere deplină. De altfel, protopopul Mihail din Călata, mărturisește că s-a întocmit o
scrisoare de către 35 de protopopi, care a fost predată „vlădicului” 10, deci acesta nu era de acord
cu unirea Bisericii din Roma.
Silviu Dragomir nu se oprește doar la actele sinodului din 1698, ci continuă să analizezeși
documentele ulterioare unirii. Chiar cu puțin timp înainte de moarte, a reluat studierea lor, într-o
analiză mai amplă, cuprinzând toate actele unirii emise, potrivit unor specialiști, în timpul
sinoadelor convocate legal. Concluzia lui Silviu Dragomir era următoarea: actele păstrate nu erau
emise de clerul românesc, ci falsuri elaborate de iezuiți, pentru a stabilii unirea românilor
ortodocși cu Biserica Romei.
El este categoric și în privința începuturilor unirii, precum și a celor care au inițiat-o.
Autorităților politice ale imperiului, ce aveau interesul să-i câștige pe români, li s-au asociat
iezuiții, participanți la tratativele cu ierarhii. Răspunsul la ofrta autorităților a fost dar de
mitropolitul Atanasie Anghel, alături de cațiva ierarhi. Aporpierea preotilor români de Biserica
Romano-Catolica, s-a realizat în urma Diplomei din 16 februarie 1699, cunoscută ca prima
Diplomă a unirii. Avantajele oferite preoților români și greci, au creat o stare de spirit deosebit
de favorabilă în rândul românilor. Plasând actul în contextul tratativelor pentru unire și al
celorlalte documente, Silviu Dragomir constată că acesta nu conține nici o referire la o unire deja
încheiată. Chiar dimpotrivă, mișcarea unionistă apare în diplomă ca fiind într-un stadiu
incipient.11

9
Ibidem,p. 129
10
Silviu Dragomir,Romanii din transilvania si unirea cu biserica romei. Documente apocrife privitoare la începuturile
unirii cu catolicismul roman, loc. Sibiu, Ed. Arhepiscopiei Ortodoxe Române a Vadului, Feleacului și Clujului, 1990,
pag. 49.
11
Idem, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII pp.86-87

5
 Pentru Silviu Dragomir, adevăratul motiv al chemării era clarificarea atitudinii ambigue a
ierarhului, precum şi a statutului unirii, pe care acesta o consimţise numai în principiu. În fapt,
momentul vienez a însemnat, cum vom vedea, sfârşitul politicii ezitante a lui Atanasie Anghel în
privinţa unirii, întreaga scenă este concepută de istoric în funcţie de tensiunea momentului.
Începutul coincide cu chemarea oficială a mitropolitului în capitala imperiului. încercările
ierarhului de-a se sustrage invitaţiei au fost urmate de presiuni şi ameninţări din partea
autorităţilor imperiale din Ardeal, Reacţia mitropolitului s-a concretizat în organizarea unui sinod
pe- ianuarie 1701, înainte de plecarea la Viena.
Incertitudinea și confuzia create de unele gesturi și declarații ale mitropolitului Atanasie
Anghel, în privința unirii, i-au determinat pe iezuiți să grăbească deznodământul acțiunii.
Imaginea mitropolitului a devenit cu timpul, chiar pentru iezuiți, contradictorie 12. Temerile
acestora s-au legat de persoana ierarhului, care în orice moment putea să renunțe la unire și să se
refugieze într-un stat ortodox și astfel să pună capăt eforturilor iezuiților. Unirea, în viziunea
iezuților, era strans legata de persoana mitropolitului Atanasie, iar acesta se dovedise destul de
neprecis. Unii isorici, consideră că, mitropolitul a fost chemat la Viena doar pentru a obtine
confirmarea unirii13.
Acceptarea condiţiilor stabilite de către Biserica Romano-Catolică însemna modificări în
biserica străbună, iar refuzul echivala cu menţinea situaţiei sociale ţii economice precare. Silviu
Dragomir are meritul de a propune o imagine nouă asupra raporturilor dintre iezuiţi şi
mitropolitul român. Istoricul acceptă chiar posibilitatea existenţei unor tratative între cele două
părţi şi că ierarhul român şi-ar fi dat acordul verbal pemrînfăptuirea unirii. A rămas convins că
mitropolitul nu a semnat nimic în acest sens. Acordul verbal dat de Atanasie Anghel în favoarea
unirii nul-a împiedicat să menţină relaţii normale cu mitropolitul şi cu puterea politici din
Muntenia, prezentând imaginea unei biserici în care nu s-a schimbai nimic. Din anchetele
ordonate de stările transilvane reiese existenţa unor mari confuzii printre români, preoţi şi laici,
faţă de unirea religioasă. Ca unfapt comun, exista totuşi percepţia că unirea urma să fie înfăptuită
după modelul calvin. Speranţele puse de ierarhii români într-un asemenea tip de unire s-au
dovedit a fi false. Iezuiţii şi autorităţile politice nu doreau o unire formală.

4. Concluzie
12
Ibidem, p. 88
13
Ibidem, p. 88

6
 După analiza operei lui Silviu Dragomir consacrate unirii religioase se impun, firesc,
câteva concluzii.Istoricul, format în spiritul istoriografiei pozitiviste, a manifestat o predilecţie
demnă de apreciat pentru documentul istoric. Pasionat cercetător al arhivelor româneşti şi străine,
s-a dovedit în egală măsură critic cu sursele documentare descoperite şi investigate.
. Era convins că răspunsurile cele mai solide date problemelor sunt cele fundamentate pe
cercetările de arhivă. A revenit asupra unor subiecte, cum a fost şi cazul unirii religioase, doar
când noile surse documentarc descopenle au impus acest lucru. Deşi era un polemist remarcabil,
a încercat să evite disputele confesionale în favoarea argumentelor întemeiate pe izvoare. Pentru
studierea vieţii religioase a românilor ardeleni, a efectuat cercetări în arhivele unor instituţii
politice şi religioase din Imperiul Habsburgic şi din statele vecine, precum şi în numeroase
colecţii particulare. Pentru Silviu Dragomir, noţiunea de document istoric avea o deschidere
foarte largă şi însemna: actele oficiale emise de instituţiile statului, corespondenţa particulară
purtată de liderii de opinie ai românilor ardeleni, memoriile înaintate de românii ortodocşi
autorităţilor politice şi protectorilor ortodoxiei din Ardeal, dar şi notele, proclamaţiile, rapoartele
redactate în vremea mişcărilor religioase conduse de Visarion Sarai si Sofronie din Cioara. Cu
alte cuvinte, orice sursă documentară oficială şi privată care contribuia, după o analiză prealabilă,
la clarificarea subiectului era utilizată de istoric.Deşi documentul oficial avea pentru istoriografia
pozitivistă, în comparaţie cu alte tipuri de surse, cea mai mare putere probatorie, remarcăm că
Silviu Dragomir nu a respectat de fiecare dată această regulă.A ţinut cont în valorizarea
informaţiei istorice de gradul de obiectivitate al emitentului. A încercat să clarifice măsura în
care o instituţie sau o persoană este implicată în fenomenul relatat.

Bibliografie:

7
1. http://eresulcatolic.50webs.com/decenubenevol.html, accesat la date de 10.11.2015
2. https://ro.wikipedia.org/wiki/Atanasie_Anghel, , accesat la date de 10.11.2015

3. http://www.crestinortodox.ro/religie/academicianul-silviu-dragomir-128780.html ,
accesat la date de 09.09.2015
4. Dragomir, Silviu, Românii din Transilvania şi Unirea cu Biserica Romei. Documente
apocrife privitoare la începuturile unirii cu catolicismul roman (1697-1701), în Biserica
Ortodoxă Română, nr. 9-10, sept.-oct. 1962.
5. Arhd. Lect. Univ. Dr. Albu, Alin, Istoria Bisericii Ortodoxe Române – Evenimente,
personalități, instituții, loc. Alba Iulia, editura Reîntregirea, anul 2013.
6. Dragomir, Silviu, Istoria dezrobirii religioase a românilor din Ardeal în secolul XVIII, vol.I,

loc. Sibiu, Editura și Tiparul Tipografiei Arhidiecezane 1920.