Sunteți pe pagina 1din 8

 

PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Unitatea de învățare 2.
STRESUL ȘI BOLILE

1. UNELE ASPECTE LEGATE DE INFLUENȚA STRESULUI ASUPRA SĂNĂTĂȚII

Impactul negativ al stresului precum şi modalităţile de coping cu stresul şi bolile sunt astăzi tot
mai bine documentate. Există opinii care susţin că unele persoane sunt mai predispuse decât altele să
dezvolte diferite afecțiuni. Instalarea anumitor boli precum cancerul sau bolile coronariene este
determinată de un număr de factori printre care şi predispoziţia genetică. În absenţa predictorilor majori
precum prezenţa unei astfel de boli la predecesori, caracteristicile personalităţii au un rol deosebit de
important. Howard Friedman demonstrează că strategiile maladaptative de coping în confruntarea cu
stresul, exprimarea cronică a emoţiilor negative şi sărăcia relaţiilor sociale joacă un rol important în
dezvoltarea bolilor şi îngreunarea însănătoşirii după boli. Depresia, ostilitatea, furia şi dispreţul s-au
dovedit asociate cu o morbiditate mai crescută. Trebuie însă reținut faptul că emoţiile negative sunt nu
doar precursori ai bolilor, ci şi consecinţe ale acestora. Asocierea dintre cancer şi depresie nu este o
surpriză pentru nimeni, având în vedere că oricine devine deprimat când află că are cancer. Cu toate
acestea, studiile prospective au stabilit că persoane stresate, deprimate sau neajutorate au un grad mai
mare de risc decât persoanele vesele, entuziaste. Aceste asocieri se explică prin faptul că cele dintâi
tind să dezvolte un sistem imunitar compromis care nu poate face faţă bine agenţilor infecţioşi şi
celulelor tumorale.
Cercetările asupra cancerului arată că personalităţile care nu exprimă emoţiile, care sunt
defensive, reprimate, evitante de conflict pot avea în mod special riscul de a face cancer. Unii
cercetători au avansat ipoteza că, de exemplu, fumatul, în interacţiune cu factori de personalitate
predispozanţi, are efectele nocive asupra plămânilor, adică nu fumatul singur conduce la cancerul de
plămâni dacă individul nu este predispus la această boală şi prin personalitatea sa. Acesta este un
subiect controversat, dar există dovezi în sprijinul acestei asocieri între cancer şi aşa-numitul tip C de
comportament, caracterizat prin trăsăturile deja enumerate. Nevoia crescută de relaţii sociale
armonioase şi tendinţa de a nu exprima emoţiile pot favoriza în decenii instalarea unor tumori. Un studiu
realizat în Spania la sfârşitul anilor ‘90 compara femei sănătoase cu cele cu cancer de sân. Cele
sănătoase tind să aibă scoruri mai scăzute la anti-emoţionalitate şi nevoia de armonie. Fiind un studiu
corelațional, el nu arată o relaţie de tip cauză-efect. Nu este exclus ca dispoziţiile de personalitate
cercetate să fie secundare instalării boli, mai curând decât să îi premeargă. Cu toate acestea, este de
reţinut că unele paciente au fost interogate înainte de aflarea diagnosticului, astfel că scorurile înalte la
anti-emoţionalitate nu pot fi considerate mai mult o reacţie instalată după aflarea înspăimântătorului
diagnostic.
O altă cale spre boală şi deces este atitudinea favorizantă pentru instalarea bolilor coronariene.
S-a depistat devreme în anii ‘70 că cei ambiţioşi, grăbiţi, competitivi, ostili, nerăbdători, agresivi - tip A
de comportament – sunt mai predispuşi la infarct miocardic decât cei lipsiţi de aceste caracteristici, tipul
B de comportament. Două studii longitudinale realizate în Statele Unite ale Americii cu mii de
participanţi probează faptul că cei cu tip A de comportament sunt de două ori mai susceptibili la
îmbolnăviri coronariene decât cei cu tip B. În studiile acestea au fost controlate variabilele vârstă,
presiune arterială, nivele ale colesterolului şi fumatul. Aceste rezultate au marcat un început în istoria
medicală, deoarece au determinat, în 1981, recunoaşterea de către Institutul Naţional al Inimii,
Plămânilor şi Sângelui (National Heart, Lung, and Blood Institute), a asocierii dintre tipul A de
comportament şi bolile coronariene.
Cercetări recente asupra consecinţelor stresului cronic au impus în literatură un nou concept, şi
anume sindromul de extenuare (burn-out) caracterizat prin epuizarea emoţională, fizică şi mentală,
exprimată în aplatizare afectivă, depersonalizare (detaşare excesivă faţă de alţii, iniţial cu scopul

375
DANIELA MUNTELE

autoprotejării dar treptat ducând până la dezumanizare) şi scăderea realizărilor personale ca urmare a
sentimentelor de incompetenţă şi de eşec.

IMPORTANT
A. Băban (1998), evocând pe Ronald Burke şi Esther Greenglass, ca fiind unii dintre autorii care au
impus în literatură conceptul de burn-out, arată că acest sindrom rezultă dintr-o implicare de lungă
durată în activităţi profesionale cu oamenii şi este în general specific cadrelor didactice, medicale şi a
celor din domeniul legislativ.

Expunerea cronică la agenţi stresori menţine starea de alarmă a sistemului nervos. Activarea
repetată a reacţiei de „fugă sau luptă” a organismului poate genera sau agrava boli precum astmul
bronşic, migrena, diabetul, ulcerul gastric, artrita reumatoidă, colita ulceroasă, hipertensiunea arterială,
bolile coronariene. Aceste boli erau numite tradiţional boli psihosomatice şi exista asumpţia că ele sunt
cauzate sau agravate de factori emoţionali, de exemplu de conflicte refulate. Bolile coronariene sunt
cauzate de ateroscleroză care este dată de depunerea de colesterol pe pereţii interiori ai arterelor. Sunt
studii care au dovedit că, în situaţii stresante, concentraţia colesterolului în sânge creşte.
Psihoneuroimunologia este domeniul interdisciplinar care studiază relaţia dintre factorii
psihologici şi boală, în special prin efectul factorilor psihologici asupra sistemului imunitar. Stresul
afectează sistemul imunitar prin intermediul creierului şi sistemului endocrin. În condiţii stresante,
hipotalamusul determină creşterea secreţiei de cortizol din glandele corticosuprarenale. Acesta
mobilizează resursele de energie ale organismului, dar scade, în acelaşi timp, răspunsul imun (e.g.
scade activitatea limfocitelor care în mod normal atacă bacteriile, viruşii, celulele cancerigene şi
ţesuturile străine organismului). Sistemul imunitar, cel care apără organismul de substanţe toxice şi de
factori patogeni, inclusiv de celulele maligne care apar în corp, este sensibil la hormonii neuroendocrini
şi la neurotransmiţători şi de aceea se consideră că are un rol mediator important în cadrul influenţei pe
care agenţii stresori o exercită asupra apariţiei bolilor.
Există o serie de studii care verifică scăderea funcţiei imune în stare de depresie, fie prin
modificări hormonale, fie prin intermediul unor comportamente fals adaptative precum consumul crescut
de alcool, fumatul, insomnia, modificările în dietă, consumul nejudicios de medicamente etc. Dacă
episoadele de depresie sunt asociate cu reducerea imunităţii, atunci ar trebui văzute ca perioade de risc
şi pentru alte îmbolnăviri. Dacă depresia nu este recunoscută şi abordată terapeutic adecvat, atunci
boala, chiar şi moartea, pot să apară ca rezultat, după cum sugerează morbiditatea şi mortalitatea
crescută în primul an după decesul partenerului de viaţă sau după pensionare.
Sistemul imun este extrem de implicat în transformarea semnalelor psihologice în semnale
somatice. El joacă un rol important în bolile infecţioase, alergii, cancer. Sistemul imun este sensibil la
influenţa hormonilor şi transmiţătorilor neuroendocrini. Reactivitatea sistemului imun este modificată de
glucocorticoizi, ACTH, endorfine, catecolamine, acetilcolină, şi orice dezechilibrare a funcţionării
sistemului imun creşte susceptibilitatea la îmbolnăvire. Experimentele pe animale demonstrează
creşterea frecvenţei tumorilor şi infecţiilor din cauza stresului psihic. Există o serie de preocupări de
cercetare asupra sistemului imun la om, în depresia majoră. Severitatea şi durata îmbolnăvirii determină
diferenţe suficient de mari în funcţionarea sistemului imun, încât aceste diferenţe să fie corelate cu
modificări la nivel hormonal neuroendocrin.
Sistemul imunitar acţionează pentru a ne proteja de o mare varietate de agenţi patogeni şi de
toxine. Mai întâi, el recunoaşte aceste elemente ca fiind străine, iar apoi utilizează unul dintre
mecanismele lui pentru a le elimina sau inactiva. Răspunsul imun poate utiliza anticorpii sau celulele
sistemului imun. Anticorpii, produşi de limfocite, inactivează unii viruşi şi bacterii. Celulele sistemului
imun (ex. celulele T, NK, macrofagele) distrug celulele infectate şi neoplazice. Cei mai mulţi dintre
pacienţii depresivi au niveluri crescute ale cortizolului (numit şi hormonul stresului) în sânge şi o

376
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

rezistenţă foarte mare la intervenţia pentru scăderea producţiei de cortizol. Comparând efectul unor
medicamente care în mod normal scad producţia de cortizol, s-a observat o rezistenţa mare la acest
medicament la 69 % dintre pacienţii depresivi şi aceeaşi rezistenţă doar la 9 % dintre pacienţii lotului de
control.

IMPORTANT
Sintetizând diversele aspecte ale influenţei stresului asupra organismului uman, Cox (1978, apud
Derevenco, 1992), le prezintă grupate în seturi de manifestări care se influenţează reciproc:
1. Influenţe asupra personalităţii: agitaţie, agresivitate, apatie, depresie, oboseală, deziluzie, sentiment
de culpabilitate, iritabilitate, tensiune psihică, autoevaluare negativă, nervozitate, alienare;
2. Influenţe asupra comportamentului: vulnerabilitate la accidente, dependenţă de alcool şi narcotice,
crize emoţionale, bulimie sau anorexie, fumat excesiv, comportament impulsiv, tremor.
3. Efecte cognitive: incapacitatea de a lua decizii, lipsă de concentrare, amnezii, hipersensibilitate la
critici, inhibiţie sau blocaj mental;
4. Efecte fiziologice: niveluri crescute ale cortizolului în sânge şi urină, hiperglicemie, tahicardie.
Presiunea arterială mărită, uscăciune în gură, hipertranspiraţie, dispnee şi hiperventilaţie, valuri de
căldură sau friguri, furnicături la extremităţi;
5. Influenţe asupra sănătăţii: dureri toracice şi dorsale, diaree, vertije şi leşin, micţiuni, frecvente cefalei
şi migrene, insomnii, coşmaruri nocturne, impotenţă, amenoree, boli psihosomatice propriu-zise;
6. Influențe asupra capacității de muncă: lipsă de concentrare, conflicte la locul de muncă,
productivitate scăzută, frecvente accidente profesionale, insatisfacție, instabilitate/fluctuație.

2. ASPECTE PSIHOLOGICE ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ CORONARIANĂ. TIPUL A DE COMPORTAMENT

Comportamentele cu risc cardiovascular sunt cele care sporesc riscul evoluţiei maladiei
circulatorii cardiace, de exemplu afecţiunile coronariene, respectiv infarctul miocardic. În lista acestora
sunt incluse fumatul, alimentaţia bogată în grăsimi şi sedentarismul. Bolile inimii reprezintă cea mai
frecventă cauză a mortalităţii în ţările industriale. În acest caz sunt incluse tablouri clinice precum
hipertensiunea arterială, angina pectorală, infarctul miocardic.
Boala numită cardiopatie ischemică coronariană este expresia unei obliterări variabile, ireversibile
şi de regulă progresive a reţelei vasculare coronariene (coronara este artera care irigă ţesutul inimii), cu
consecinţe variabile, în funcţie de teritoriul cardiac irigat. Există următoarele sindroame care au substrat
ischemic coronarian: angina pectorală, infarctul miocardic, tulburările de ritm şi de conducere,
insuficienţa cardiacă, moartea subită.
În apariţia diverselor forme de cardiopatie ischemică coronariană, stresul psihic poate avea un rol
favorizant, prin intensificarea procesului aterosclerotic, instalarea unor procese trombotice la diverse
niveluri. Argumentele epidemiologice privind incidenţa crescută a bolii în rândul unor categorii de
subiecţi cu „încărcătură stresantă” majoră sunt completate de studii de laborator capabile să evidenţieze
procesele fiziopatologice cu rol ischemiant coronarian, care apar în cursul stresului psihic.

TEMĂ DE REFLECŢIE
Elaborați un mesaj pentru explicarea riscului de infarct miocardic din cauza comportamentelor
nesănătoase.

377
DANIELA MUNTELE

Vasele coronare ale inimii ajută, pe lângă altele, la alimentarea muşchiului inimii cu sânge,
respectiv cu oxigen. Pe parcursul vieţii se poate ajunge la două tipuri de aspecte degenerative,
ateroscleroza şi arterioscleroza. În cazul aterosclerozei este vorba despre o depunere de sedimente pe
pereţii interiori ai arterelor; aceste sedimente sunt formate din colesterol şi alte lipide (grăsimi în sânge).
În cazul arteriosclerozei, care apare de obicei în acelaşi timp, este vorba despre o îngroşare a arterelor
astfel încât acestea devin mai puţin elastice şi pot reacţiona mai prost la modificările de tensiune care
apar de exemplu în activitatea fizică. Dacă aceste două procese atacă arterele coronare alimentarea
muşchiului inimii cu oxigen este periclitată şi putem vorbi în acest caz de boli coronariene. Aceasta
poate evolua neobservată şi nu se poate depista prin metodele standard de diagnosticare deoarece
electrocardiograma (EKG) convenţională s-a dovedit puţin edificatoare în acest caz a fi doar. EKG-ul la
efort şi angiocardiografia sunt considerate a fi metode mai bune, fără a putea însă prevedea într-un mod
satisfăcător un infarct miocardic. În timp ce unii pacienţi se plâng de dureri ocazionale de piept, la alţii
nu apare nici un simptom, astfel încât infarctul la inimă sau atacul cardiac pot reprezenta prima şi
totodată ultima manifestare a bolii. Infarctul miocardic înseamnă necroza ţesutului muscular al inimii din
cauza blocării alimentării cu oxigen. Infarctul de miocard apare, de obicei, însoţit de un atac de
slăbiciune, greaţă, sufocare, senzaţie de ameţeală, sudoare rece şi dureri de piept, de braţ şi de umăr
şi, în aproape jumătate din cazuri, este mortal.
Infarctul miocardic este precedat adesea de ischemii miocardice minore, o stare momentană în
care alimentarea muşchiului inimii cu sânge este insuficientă pentru a satisface necesitatea de oxigen.
Ischemiile miocardice sunt considerate a fi un element important de legătură între modificarea
patologică a arterelor coronare şi apariţia formelor clinice grave de boli coronariene. Diagnosticarea
modernă prin aparate mobile de EKG furnizează date relevante chiar şi atunci când pacientul nu simte
nici un simptom. Aici se află o arie importantă de cercetare în psihologia sănătăţii, deoarece
demonstrarea legăturii între trăirea stresului şi ischemia miocardică înseamnă una din căile principale în
lămurirea problemei privind condiţionarea psihică a bolilor fizice. De fapt, am putea arăta prin această
metodă că stresul psihic provoacă ischemiile, în măsură mai mare decât stresul fizic (sport).
Angina pectorală este o altă manifestări ale bolilor coronariene. Este vorba despre atacuri/crize
care se manifestă prin dureri în piept şi sufocare şi care, de obicei, se declanşează prin stres sau prin
activităţi fizice încordate. Atacul care se produce prin diminuarea alimentării cu sânge trece, de obicei,
după câteva minute. În cazul lipsei de oxigen pe o durată mai lungă se produce distrugerea ţesutului,
deci infarctul miocardic. Începând cu jumătatea anilor 60, rata mortalităţii cauzată de bolile cardiace
coronare a scăzut continuu în SUA, fără a ceda însă poziţia cea mai înaltă în comparaţie cu celelalte
cauze ale mortalităţii. Atunci a fost declarată clar nocivitatea fumatului, a colesterolului şi a
hipertensiunii. Acum se consideră că americanii au luat în calcul acest mesaj şi şi-au schimbat modul de
viaţă. Acest lucru se vede din numărul în scădere al fumătorilor, consumul diminuat de grăsimi animale
şi monitorizarea şi controlarea hipertensiunii.
Deocamdată pentru ţara noastră sunt alarmante datele despre creşterea mare a ratei mortalităţii
din cauza afecţiunilor coronariene din 1980 în 2005. În timp ce în rândul bărbaţilor mortalitatea din
această cauză a crescut cu 135 decese la o sută de mii de decese pe an, pentru femei a crescut cu 130
decese la o suta de mii de decese (Panduru şi colaboratorii, 2006).
Pe lângă creşterea alarmantă
pentru ambele sexe (mai mult decât
dublarea valorii în timp de 25 de ani),
remarcăm şi avansarea semnificativă
a mortalităţii feminine în raport cu cea
masculină ca urmare a acestei
patologii: dacă în 1980 rata mortalităţii
feminine reprezenta 85% din cea
masculină, în 2005, valoarea acestui
procent a avansat la 90%.

378
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Nu există cauze unice pentru bolile coronariene cunoscute, ci există un şir întreg de factori de
risc care influenţează în grade diferite infarctul miocardic. Hipertensiunea şi nivelul ridicat al
colesterolului în sânge sunt considerați a fi, de exemplu, factori proximali, care, la rândul lor, sunt
determinaţi de alţi factori precum fumatul, alimentaţia şi activitatea fizică. Aşadar, cei din urmă fac parte
de la distanţă din lanţul cauzal fără a fi însă mai puţin importanţi. Alţi factori distali sunt, de exemplu,
personalitatea, integrarea în societate şi predispoziţia genetică. Greutatea excesivă este considerată
uneori a fi un factor de risc care, însă, este strâns asociat cu hipertensiunea, colesterolul şi
sedentarismul şi probabil că nu poate servi decât ca indicator, fără a exercita o influenţă independentă
asupra evoluţiei bolii. În subcapitolul acesta, ne interesează însă factorii care ţin de personalitate şi de
comportament în predicţia bolilor coronariene, mai precis tipul A de comportament
Medicii internişti Ray Friedman şi Mayer Rosenman au observat pentru prima dată în 1959 o
frecvenţă mare a bolilor coronariene la persoane care se manifestau ca fiind foarte grăbite (trăind cu
sentimentul de presiune a timpului) şi care dădeau dovadă de ostilitate uşor de activat. Ei au denumit
această conduită, tip A de comportament (Type A Behavior Pattern - TABP). Studii ulterioare au arătat
că persoanele sănătoase cu aceste manifestări comportamentale ajungeau să facă mai târziu
cardiopatii ischemice mult mai frecvent decât cei care nu prezentau simptomele tipului A
comportamental.

IMPORTANT
Tipul A de comportament a fost descris ca un complex acţiune-emoţie, implicând dispoziţii
comportamentale precum ambiţia, agresivitatea, competitivitatea, impacienţa, comportamente specifice
precum tensiunea musculară, alerta, stilul vocal rapid şi emfatic, activităţi realizate într-un ritm accelerat
şi răspunsuri emoţionale precum iritarea, ostilitatea, potenţialul crescut pentru furie. Tipul B de
comportament a fost conceput ca lipsa însuşirilor specifice tipului A şi se caracterizează aşadar prin
lipsa senzaţiei de presiune a timpului, a impacienţei, a ostilităţii.

Friedman (1996) arată că sunt susceptibili de îmbolnăviri coronariene acei indivizi angajaţi într-o
luptă relativ cronică pentru a obţine un număr nesfârşit de lucruri vag definite, în cel mai scurt timp,
eventual împotriva eforturilor potrivnice ale altor persoane, din acelaşi mediu. Principala dimensiune,
arată Friedman, de-a lungul căreia variază tipul A, respectiv B, de comportament este
susceptibilitatea/vulnerabilitatea pentru îmbolnăviri coronariene. El descrie tipul B ca fiind propriu
acelora care manifestă calm, relaxare, satisfacţie, un stil de viaţă liniştit. Tipul A de comportament (TAC)
se caracterizează deopotrivă prin componente evidente/deschise şi componente mascate. Componenta
mascată despre care el crede că este factorul determinant, responsabil pentru declanşarea şi
menţinerea TAC, este insecuritatea, insuficienţa stimei de sine. Cea mai frecvent observată
componentă deschisă a TAC este presiunea timpului (impacienţa). Adesea, presiunea timpului este atât
de intensă, încât creează şi susţine un sentiment cronic de iritare sau exasperare. Cea de-a doua
manifestare comportamentală deschisă a TAC este ostilitatea. Ea poate fi amorsata de incidente
mărunte în cazul acestor oameni.

Componentele Deschise ale TAC


Sentimentul de presiune a timpului, impacienţa, este principala componentă deschisă a TAC
şi constă în trăirea persistentă a ideii că nu va fi suficient timp pentru a face acele lucruri pe care
persoana cu TAC simte că trebuie să le facă. Această tensiune se deteriorează adesea într-o variantă a
ostilităţii, adică iritabilitatea, irascibilitatea dată de nerealizarea scopurilor într-o perioadă acceptată.
Indicatori ai impacienţei la TAC:
1. Insecuritatea mascată. Datorită stării emoţionale neadecvate pe care o creează stima de sine
scăzută, persoana cu tip A de comportament face eforturi de a realiza cât mai multe lucruri, de a se

379
DANIELA MUNTELE

implica în cât mai multe activităţi. Deoarece de multe ori calitatea activităţilor este scăzută, stima de
sine nu creşte, ci se accentuează deteriorarea ei.
2. Cultul vitezei. Friedman consideră că viteza de lucru, cultura grabei din societăţile industriale sunt
cauza majoră a presiunii timpului.
3. Lăcomia. Subiectul „goneşte” să realizeze cât mai mult, în timp cât mai scurt, să participe la cât mai
multe evenimente. Toate aceste sunt de natură să accentueze impacienţa.
4. Incapacitatea de a se abţine de la excese în acordarea ajutorului cronofag altor persoane sau altor
organizaţii. În zilele noastre se aşteaptă de la persoanele care conduc organizaţii profesionale
puternice să dea o mână de ajutor altor organizaţii ale aceleiaşi comunităţi (cluburi, echipe sportive,
organizaţii de binefacere, etc.). Persoana cu TAC exprimă, mimic şi vocal, o mare capacitate de
autodeterminare şi decizie şi de aceea este considerată capabilă si adecvată pentru funcţia de
conducere. Din nefericire, persoanele cu TAC, dorind să fie apreciate cu orice preţ, găsesc că este
foarte greu să refuze astfel de cereri. Ca urmare a numeroaselor implicări, persoana ajunge la
concluzia că timpul nu-i mai este prieten, ci inamic. Astfel, sentimentul de presiune a timpului apare
sau se accentuează.
5. Incapacitatea de a delega alte persoane. Datorită nesiguranţei, cei cu TAB găsesc foarte dificil să
lase altor colaboratori unele sarcini.
6. Datele limită inutil autoimpuse. Fără să ia în calcul aspecte imprevizibile care pot perturba şi întârzia,
persoanele cu TAC au o tendinţă irezistibilă de a stabili date fixe, până la care activităţile lor vor fi
încheiate.
Ostilitatea persoanelor cu TAC are câteva forme de manifestare:
1. Relaţii familiale disfuncţionale. Persoana cu TAC este incapabilă de a formula verbal mesaje prin
care să manifeste afecţiunea şi admiraţia pentru partenerul de viaţa. Relaţia de cuplu este trăită ca o
competiţie, o rivalitate în care cel cu TAC critică persistent activităţile domestice ale partenerului. Îşi
critica mereu şi copilul, convins fiind că ştie exact ce este mai bine pentru acesta.
2. Pierderea răbdării la volan. Persoanele cu TAC devin extrem de furioşi când apar nereguli în trafic din
cauza întârzierilor, nerespectării regulilor de către alţii. Impacienţa se transformă în furie.
3. Incapacitate cronică de a simţi bucurie pentru altcineva. Cei cu TAC nu reuşesc să se bucure nici
pentru succesele celor mai apropiaţi. Şi propriile succese sunt paleative trecătoare pentru stima de
sine scăzută. Insecuritatea se transformă în ostilitate pentru că este foarte greu să îi vezi pe alţii
valoroşi până când nu te vezi pe tine valoros.
4. Intoleranţa pentru greşelile şi omisiunile altora. Greşelile de orice fel ale celorlalţi îl fac lesne pe cel cu
tip A de comportament să devină furios. Este un mod de a fi receptiv la orice ocazie de
redirecţionare a lipsei de satisfacţie faţă de sine.
5. Neîncredere în altruism. Mulţi dintre cei cu TAC, subevaluându-şi propria integritate, manifestă
suspiciune faţă de motivele generozităţii altor persoane (îşi suspectează partenerul de infidelitate,
copiii de nerecunoştinţă etc.).

ÎNTREBARE
Care sunt indicatorii impacienței și cei ai ostilității, după teoria tipului A de comportament descrisă de
Freidman și Rosenman?

TAC este o tulburare medicală şi ca urmare nu se poate diagnostica doar în baza introspecţiei la
care apelează chestionarul (Friedman, 1996). Examinatorul trebuie să identifice nu doar simptome şi
trăsături, ci şi semne fizice sau psihomotorii care sugerează prezenţa TAC. O metodă standardizată de
evaluare a tipului A de comportament este publicată in lucrarea lui Friedman şi se numeşte examinare
clinica înregistrată video (Videotaped Clinical Examination-VCE). La Anexa 1 găsiţi traducerea acestui
instrument de evaluare.

380
 
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII

Într-un studiu comparativ care a utilizat VCE, la subiecţii cu tip A de comportament s-a obţinut un
rezultat mediu de 146, în timp ce la cei cu tip B media scorurilor finale era 12. De asemenea si la
ostilitate, impacienţă, insecuritate, cei cu TAC obţin cote semnificativ mai mari. Insecuritatea se
corelează pozitiv atât cu scorul total la VCE, cât şi cu impacienţa, respectiv ostilitatea, separat.

Componeta Mascată a TAC


Insecuritatea sau stima de sine neadecvată a fost greu de depistat datorită faptului că pacienţii
cu TAC se manifestată aparent siguri de ei, încrezători în forţele proprii. Vreme de zece ani de la
debutul cercetărilor asupra TAC, nimănui nu i-a trecut prin minte că aceşti oameni erau, în esenţă,
nesiguri, cu o imagine de sine neconvenabilă.
Originea insecurităţii în copilărie şi adolescenţă. Nesiguranța privind valoarea personală şi se
dezvoltă ca urmare a absenţei percepute a afecţiunii exprimate şi admiraţiei din partea părinţilor.
Friedman prezintă câteva afirmaţii ale pacienţilor cu TAC, incluşi într-un studiu:
- „nu îmi amintesc ca mama să mă fi îmbrăţişat sau sărutat vreodată”
- „dacă mă certam cu fraţii mei şi eram indisciplinaţi, numai eu primeam pedepse şi eram certat”
- „dacă aduceam carnetul de note cu un 9, chiar dacă în rest aveam numai de 10, eram tratat ca un
criminal”
Sentimentul de insecuritate apare şi mai târziu, în şcoala primară, gimnazială. O pacientă de 55
de ani cu TAC arată ca s-a bucurat de iubire, admiraţie şi respect din partea părinţilor, dar îi scrie lui
Rosenman o scrisoare în care povesteşte cum, la vârsta de şapte ani, învăţătoarea a râs de
incapacitatea ei de a citi o propoziţie în clasă. „După ce au râs şi colegii de mine – scrie ea – am încetat
să mai citesc. Superioritatea mea la aritmetică a devenit scopul pentru care am luptat. Am căpătat o
atitudine de tip ”le arăt eu lor!” Abilităţile la matematică s-au dezvoltat, în timp ce scrisul şi cititul au
rămas în urmă. Ostilitatea datorată dificultăţilor mele de a citi există şi astăzi.”
Demersuri pentru a compensa lipsa percepută a afecţiunii. Când se conturează stima de sine
neadecvată din cauza atitudinii insuficient valorizatoare a părinţilor, copilul afectat caută de cele mai
multe ori să compenseze această absenţă percepută prin urmărirea trăirilor emoţionale confortabile în
afara familiei. Dar copilul nu caută substitute emoţionale de tipul iubirii sau afecţiunii de la cei de
aceeaşi vârstă, ci caută respect, admiraţie, adesea chiar invidie. Urmăreşte ca atare să dobândească
cât mai multe recunoaşteri, succese, să îi depăşească pe cei de vârsta lui. Din păcate succesele, oricât
de mari, nu reuşesc să satisfacă expectanţele mereu crescânde ale subiectului cu TAC. Aceasta se
datorează eşecului timpuriu în a aprecia mai mult faptul de a da şi a primi afecţiune, decât de a acumula
valori materiale, putere, statut. Creşterea statutului social sau economic al acestor oameni,
accentuează, în mod paradoxal diminuarea stimei de sine.
Temerile cu privire la viitor. Insecuritatea celor cu TAC este dată mai ales de anticiparea
permanentă a dezastrelor care s-ar putea întâmpla în viitor. Friedman dă exemplul preşedintelui unei
mari corporaţii care nu merge la dineul organizat în cinstea creşterii cu 34 % a profitului anual pentru că
se gândeşte că, în anul care vine, corporaţia ar putea să nu aibă profit sau, în orice caz, profitul să
scadă.
Sensibilitatea mare la critică şi insensibilitatea la laude. Rosenman descrie cazul unui pacient, om
de ştiinţă, care rămâne inexpresiv şi nemişcat la festivitatea la care este premiat. “M-am întrebat de ce –
spune pacientul. Cred că toate acestea ar fi însemnat ceva dacă părinţii mei ar fi fost în viaţă şi prezenţi
în sală când am primit premiul”.
Relaţia dintre depresie, anxietate şi insecuritate, la TAC. Stima de sine scăzută, insecuritatea pot
avea un rol semnificativ în declanşarea stărilor de anxietate şi depresie. Creşterea ritmului activităţilor
pentru mărirea stimei de sine sporeşte anxietatea, iar scăderea voluntară a ritmului pentru combaterea
anxietăţii incipiente poate accentua insecuritatea, lipsa respectului faţă de propria persoană.

381
DANIELA MUNTELE

Tipul B de comportament presupune lipsa carcteristicilor tipului A. Însușirile psihologice


fundamentale ale tipului B de comportament sunt stima de sine adecvată şi sentimentul de securitate.
Persoana cu tip B de comportament este descrisă ca având:
- Abilitatea de a dărui dragoste şi afecţiune, dar şi de a primi
- Uşurinţa autoironiei pentru că este capabil să suporte ideea că ea/el este mai puţin capabil, mai puţin
eficient, mai caraghios sau mai amuzant decât alţii sau decât el însuşi în alte situaţii.
- Timp pentru a medita asupra scopurilor sau obiectivelor lor şi a-şi aminti trecutul (obişnuinţa oamenilor
de a-şi aminti periodic, realizările, bucuriile şi satisfacţiile din trecut menţine la aceştia o stimă de
sine crescută şi încrederea că vor face faţă dificultăţilor în viitor)
- Tendinţa de a se gândi la timp ca la un prieten, nu ca la un inamic
- Uşurinţa de a ignora şi ierta răutatea altora (când cineva este încrezător în sine poate mai uşor ierta
răutăţile altora) (Friedman, 1996).
Meyer Friedman (1996) prezintă în cartea sa numită ”Type A Behavior Pattern: It’ s Diagnosis
and Treatment” o scrisoare trimisă unui tată bătrân cu tip B comportamental de către fiul său, care a
putut să îşi observe părintele vreme de 40 de ani.

O scurtă descriere a lucrurilor pe care le iubesc la tatăl meu


1. devotamentul său consistent şi nestrămutat pentru familie, în special dragostea pentru copii şi pentru
nepoţi.
2. valorile lui, incluzând autodisciplina şi munca cinstită; capacitatea de a accepta nemulţumiri pe
termen scurt pentru satisfacţii pe termen lung.
3. dragostea, respectul şi bucuria pentru cunoaştere, pentru minunata companie a cărţilor din biblioteca
pe care singur şi-a procurat-o.
4. cultivarea prieteniilor pentru care a dedicat timp şi efort, menţinerea prieteniilor apropiate
recompensată prin dragostea şi respectul a multor, foarte multor prieteni, colegi, admiratori.
5. capacitatea de a aprecia arta, natura, bucuriile simple ale familiei.
6. capacitatea de a ierta jignirile primite şi opinia clară şi stabilă asupra calităţilor proprii, asupra
propriului talent.
7. abilitatea încântătoare de a interacţiona cu copiii, prietenii, animalele din curte, cu viaţa în general,
inclusiv arta atât de dificilă de a râde de el însuşi.
8. disponibilitatea nediminuată de a interacţiona viguros, la 70 de ani cu viaţa, munca, prietenii,
cluburile, călătoriile şi familia.
9. capacitatea de se acomoda şi a accepta dificultăţile, încercările, provocările pe care le-au adus
inevitabil în viaţa noastră, timpul, căsniciile, profesiile, relaţiile.

382