MANAGEMENT

Tema 6

Organizarea și structurile organizatorice

Bibliografie de bază:

Nica, P. et al. (2019). Managementul organizației. Concepte și practici. Iași: Editura Universității
“Alexandru Ioan Cuza”.

Concepte de bază:

Organizarea este un proces de diviziune a muncii, de precizare a responsabilităților și a autorității.

Diviziunea verticală a muncii presupune stabilirea ierarhiilor, a liniilor de autoritate, precum și a

fluxului de comunicații din interiorul organizației.

Diviziunea orizontală a muncii pornește de la faptul că munca specializată este mai eficientă,
realizându-se prin departamentarea / separarea activităților și gruparea lor în posturi și departamente.

Sfera de cuprindere a muncii este dată atât de numărul de lucrări sau operații distincte, cât și de
frecvența cu care acestea se repetă în cursul realizării sarcinilor prevăzute pentru un post de muncă sau un
compartiment.

Profunzimea muncii se referă la ponderea lucrărilor sau activităților pentru care titularul unui post de
muncă are libertatea să-și planifice și să-și organizeze propria activitate.

Principiul echilibrului: pentru a fi eficace, o structură trebuie să asigure echilibrul între diferite
obiective, modalități de a „vedea” misiunea firmei și responsabilitățile managerilor.

Principiul flexibilității: cu cât structura unei firme este mai flexibilă, mai adaptabilă în funcție de
impactul unor factori externi, cu atât ea poate răspunde mai prompt la acele mutații determinate de
îndeplinirea obiectivelor și promovarea celor mai adecvate strategii.

Principiul facilităților: sistemul de departamentare a unei firme și modalitățile de delegare a autorității

pot favoriza promovarea unui climat orientat spre acțiune și spiritul de înaltă performanță.

Structura organizatorică – unitățile de muncă (departamentele), delimitate prin diviziunea muncii și

ansamblul relațiilor de autoritate și cooperare.

Structura organizatorică desemnează, în mod formal, numărul și structura posturilor, modul în care sunt
repartizate sarcinile și sunt coordonați componenții organizației, atât ca indivizi, cât și sub formă de
grupuri.

Accepțiunea statică: prin structura organizatorică se urmărește precizarea elementelor componente, a

atribuțiilor fiecărei componente în cadrul ansamblului și a relațiilor dintre ele.

Accepțiunea dinamică: la definirea structurii organizatorice se pornește de la procedurile și strategiile

necesare realizării obiectivelor organizaționale.

Post de muncă – totalitatea obiectivelor, a sarcinilor de muncă omogene din punct de vedere al naturii și
complexității lor, al autorității și responsabilităților care revin spre exercitare, în mod permanent și
organizat, unei persoane.
Obiectivele postului: stabilirea obiectivelor postului constă în definirea calitativă și cantitativă a
scopurilor avute în vedere la crearea acestuia.

Sarcina reprezintă o acțiune clar formulată, vizând un proces de muncă simplu sau o componentă a unui
proces complex, efectuată de o singură persoană, orientată spre realizarea unui obiectiv precis.

Atribuția cuprinde ansamblul sarcinilor identice, necesare realizării unei părți dintr-o activitate.

Autoritatea este definită de limitele de competență, în cadrul cărora titularul postului are dreptul să
acționeze pentru îndeplinirea atribuțiilor, în scopul realizării obiectivelor individuale.

Responsabilitatea vizează latura atitudinală, reprezentând obligația titularului postului de a realiza

obiectivele și a îndeplini sarcinile.

Analiza postului – o investigație sistematică a sarcinilor, a îndatoririlor și responsabilităților postului,

precum și a îndemânării, cunoștințelor și abilităților necesare ocupantului pentru a-l face performant.

Proiectarea postului se bazează pe concluziile rezultate în urma analizei postului, incluzând informații
referitoare la toate elementele ce caracterizează postul respectiv, precum și lista principalelor sarcini și
responsabilități.

Identificarea (descrierea postului) – stabilirea rolului și poziției acestuia, precum și precizarea

atribuțiilor ce îi revin.

Specificarea postului – precizarea cerințelor privind educația, experiența, trăsăturile de personalitate,

aptitudinile necesare noului angajat pentru a putea ocupa postul respectiv.

Evaluarea postului – determinarea complexității acestuia, comparativ cu alte posturi. Vizează

identificarea și măsurarea factorilor care îl determină, în scopul stabilirii poziției acestuia în cadrul
organizației.

Sfera de autoritate (normă de conducere, pondere ierarhică) – numărul persoanelor / posturilor

conduse în mod nemijlocit de către un manager.

Nivelurile ierarhice sunt determinate de pozițiile succesive pe care le au față de șeful executiv (directorul
general) al firmei managerii diferitelor departamente de muncă, situați pe aceleași linii ierarhice.

Linii / filiere ierarhice – canalele pe care sunt vehiculate deciziile de la locul de adoptare la cel de
implementare, precum și informațiile de la locul de recoltare la decidenți.

Piramida ierarhică – ansamblul liniilor ierarhice, stabilite între diferite organisme, plasate pe niveluri
ierarhice.

Departamentele reprezintă acele componente organizaționale formate dintr-un număr de salariați care
sunt subordonați unei autorități unice și care execută în mod permanent același tip de activități.

Relațiile reprezintă legăturile care se stabilesc, în mod curent, între posturile și departamentele unei
organizații.

Abordarea clasică, mecanicistă este caracterizată prin ierarhizarea strictă a departamentelor, stabilirea
standardizată a rolurilor și a responsabilităților pentru fiecare poziție, a procedurilor și a relațiilor formale,
precum și prin aplicarea strictă a principiului unității de comandă, conform căruia o persoană are un
singur superior direct față de care răspunde.
Abordarea comportamentală în proiectarea structurii organizatorice este orientată spre responsabilitatea
personală și participarea la adoptarea deciziilor, tinzând să stimuleze creativitatea și orientarea spre
îndeplinirea obiectivelor organizaționale.

Abordarea circumstanțială: conceperea structurii organizatorice pornește de la ideea că nu există o

singură structură corectă și că organizația trebuie să-și adapteze structura în funcție de condiții și
circumstanțe specifice.

Structura simplă este caracteristică micilor firme, cu grad înalt al relațiilor informale și al interacțiunii
dintre proprietar și angajați, putând exista una sau mai multe funcții de conducere.

Structura funcțională poate fi utilizată, cu bune rezultate, în firmele mici și mijlocii cu o singură
afacere, în care activitățile „cheie” sunt bine definite prin scopuri și arie de specializare.

Structura geografică este specifică firmelor cu o sferă largă de activitate, ale căror nevoi strategice
diferă de la o arie geografică la alta.

Structura pe unități descentralizate de profit (divizii) presupune gruparea activităților pe afaceri și linii
de producție.

Structura matriceală are două sau mai multe linii de autoritate și surse de apreciere a performanțelor și a
recompenselor salariaților.

Structura de tip conglomerat: sunt folosite, pe diferite niveluri ierarhice, mai multe principii de
constituire a designului structural.

Organizația în rețea – grup de organizații care împreună acoperă toate funcțiunile pentru o organizație
care formează centrul rețelei.

Grupul de firme (holding) este constituit în jurul unei „organizații mamă”, care asigură conducerea
celorlalte organizații membre ale grupului.

Organizația virtuală este compusă din membri separați geografic, dar conectați prin intermediul
sistemelor IT.

Echipele virtuale sunt formate din angajați care colaborează din locații diferite, folosind sisteme de
telefonie, e-mail, intranet, video conferințe sau groupware.

Sediile satelit pot fi localizate în comunități de la marginea marilor orașe, punând la dispoziție spații și
echipamente pe care angajații care fac tele-naveta nu le au la dispoziție la domiciliu, sau care permit
derularea mai facilă a unor relații cu beneficiarii produselor sau serviciilor oferite.

Call-center – centrele de suport al relațiilor cu clienții, situate în altă localitate sau chiar în altă țară decât
sediul companiei.

Posturile cu perioadă determinată sunt create în condițiile în care durata activității de realizat este
cunoscută.

Posturile parțiale (eng. part-time) sunt create atunci când activitatea nu necesită o activitate zilnică de 8
ore sau organizarea muncii conduce la subdiviziuni temporare (ture) care este avantajos să fie alocate
unor angajați diferiți.

Posturile cu timp variabil sunt create atunci când este necesară o activitate cu ture zilnice de durate
diferite.
Echipele de proiect sunt create pentru conceperea sau aplicarea unui set clar delimitat de activități, pe o
perioadă specificată.

Grupurile de lucru (eng. task force) sunt echipe reunite pentru a realiza o singură sarcină sau a urmări o
temă complexă.