Elev:Balan(Sîrghi) Alina

Profesor: Gugiuman Daniela

Materie: Cercetare în nursing

Clasa: 3A

Cercetare în nursing

Observația clinică
Observația reprezintă, după cum arăta Claude Bernard, una din etapele cele mai importante ale
cercetării științifice. De obicei, cercetătorul face mai întâi o observatie. Emite o ipoteză și apoi, dacă
poate, îsi verifică ipoteza printr-un experiment. Deși prin descoperirea legilor general valabile știința
este a generalului, medicina este o știință a individualului. De aceea, medicul practician trebuie să
efectueze o observație foarte atentă a pacientului, să descopere particularitățile sale, să emită o
ipoteză de diagnostic pe care să o verifice, desigur, nu prin experiment, ci prin investigatii clinice și
paraclinice corespunzătoare. Observația face parte din comportamentul orientat al ființei
umane, care solicitat de foarte multe informații din toate părtile, își îndreaptă atenția spre anumite
surse de informații care îi atrage în mod deosebit atenția. Observația este, în același timp, un mijloc
de apărare, dar și mijloc de recunoastere a valorii sursei respective. De aceea, medicul acordă o
atenție deosebită pacientului și mai ales particularităților sale, care reprezintă o inepuizabilă sursă de
informații pentru diagnostic și tratament. Observația reprezintă forma cea mai elementară a
cunoasterii, deoarece ea este foma cea mai simplă și mai directă a contactului cu lumea
înconjurătoare. De aceea, la baza simțului clinic, despre care se vorbește atât de mult în medicină, se
află, de fapt, observația atentă a bolnavului. Observația presupune un observator, care în cazul
nostru este medicul, un obiect, sau mai bine zis, un subiect de observat, care în cazul nostru este
reprezentat de bolnav, o clasă de fenomene, care în cazul nostru este reprezentată de patologia
umană și, în sfârsit, niște cunostințe anterioare privind fenomenele respective, care în cazul nostru
sunt reprezentate de cunostințele medicului privind patologia umană. De aceea, el trebuie să fie
pregătit, să stie cam ce ar putea să vadă, și ce semnificație au lucrurile pe care le vede la bolnav.
Aceste cunoștințe sunt și ele la rândul lor, rezultatul spiritului de observație pe care l-au manifestat
medicii de-a lungul timpului.

Cu ajutorul spiritului de observație, ei au sesizat de multe ori, cu o acuitate și o finețe

impresionante, existența unor simptome și aparitia lor în anumite boli. Observația clinică a fost
completată apoi cu observația anatomo-clinică, constatându-se că simptomele bolnavului sunt
produse de anumite leziuni organice. A venit apoi etapa investigațiilor clinice, a biochimiei și a
imunologiei cu ajutorul cărora s-a constatat că leziunile organice sunt produse și ele de niste
modificări moleculare. Toate acestea nu au redus, însă, cu nimic din valoarea observației clinice.
Dimpotrivă, bazată pe niște cunostințe din ce în ce mai profunde, observația clinică a devenit azi mai
utilă și mai eficace. De aceea, chiar dacă investigațiile paraclinice au luat o amploare deosebită,
observația clinică a rămas în continuare, după cum arată I. Hatieganu, o știință bazată pe investigație
și interpretare. Cu toată dezvoltarea impetuoasă a investigatiilor paraclinice, care pot aduce
informații extrem de prețioase, diagnosticul a continuat să rămână și astăzi o operație bazată pe o
observație foarte atentă și abia apoi pe utilizarea celorlalte mijloace de investigare a bolnavului.
Acest lucru este foarte important pentru medicul generalist, care de obicei nici nu dispune de alte
posibilități de investigație. De aceea, pentru generalist, observația și comunicarea cu pacientul joacă
rolul cel mai important. Primele informații privind tipul constituțional, atitudinea, fizionomia,
pielea, ochii și comportamentul bolnavului sunt obținute prin intermediul observatiei, observația
fiind cea mai simplă, cea mai usoară și cea mai la îndemână metodă de culegere a informațiilor de la
bolnav.

Cu ajutorul observației, medicul poate depista tipul de comportament al bolnavului, asa cum ar
fi tipul lui H. H. Roserman care este mai predispus la infarct, fiind un tip care vorbeste repede, este
încordat, tensionat, cu miscări rapide ale globilor oculari, cu clipit rapid, de peste 40 de ori pe minut,
râs spastic, strident, voce răsunătoare, iritat, nelinistit etc. Observarea modului de comportament
este foarte importantă. El trebuie să observe nu numai modul în care pacientul se comportă în
timpul consultatiei, ci și cum se comportă în familie, cu colegii, cu prietenii etc. Pentru că modul
de comportament poate avea influiențe asupra organismului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea
medicinii comportamentale. În unele cazuri medicul poate observa foarte ușor că bolnavul prezintă o
culoare icterică, care să-i sugereze o afecțiune hepato-biliară, sau o culoare bronzată care să-i
sugereze o boală Addison,sau o cianoză, care să-i sugereze o afecțiune cardiacă, sau o casexie,
care să-i sugereze o boală malignă, cum ar fi cancerul, spre exemplu, sau o exoftalmie care
să-i sugereze o boală Basedow, sau o eruptie facială eritematoasă atrofică sau scuamoasă, sub
formă de fluture, care să-i sugereze un lupus eritematos diseminat, sau o piele întinsă, dură, cu riduri
perpendiculare pe buze, care să-i sugereze o sclerodermie. În aceste cazuri, observația clinică
permite medicului avizat să presupună diagnosticul unor boli chiar și fără ajutorul anamnezei și
fără vreun examen clinic sau de laborator, doar pe baza aspectului exterior al bolnavului.

În alte cazuri este necesară, însă, o observatie mult mai atentă și mai îndelungată a bolnavului pentru
a intra în posesia unor informatii și pentru a putea face un diagnostic diferential. Asa spre exemplu,
dacă bolnavul acuză o stare de astenie fizică și psihică, o senzatie de lipsă de energie, de
indispozitie, o stare de discomfort, de insatisfactie, de tristete, întovărăsite de manifestări
somatice, cardiace, digestive, respirarorii, sau genitale, medicul trebuie să-l supună unei observatii
mult mai atente pentru a putea stabili diagnosticul de neurastenie și a elimina numeroase boli
somatice, cum ar fi hepatita cronică, pielonefrita cronică, anemia, reticuloze, colagenoze,
hipotensiunea arterială, insuficienta suprarenală, insuficienta tiroidiană, hiperaldosteronismul,
cancerul, miastenia și distrofiile musculare, în care ar putea apare astenia, starea de
indispozitie generală și celelalte simptome ale neurasteniei. Aceeasi observatie atentă este necesară
și în cazul unui bolnav care acuză o durere precordială, deoarece, pe lângă durerea pe care o
acuză, bolnavul mai poate prezenta paloare, transpiratii reci, agitatie neuropsihică, sau,
dimpotrivă, o stare de imobilizare, un facies de groază, asa cum se întâmplă în infarctul miocardic,
care pune în pericol imminent viata bolnavului. Observația atentă a bolnavului poate confirma
autenticitatea simptomelor acuzate de bolnav. De multe ori intensitatea unei colici poate fi citită pe
fața bolnavului. Dar nu numai durerea, ci și astenia și amețeala observate într-o oarecare măsură pe
fața obosită și apatică sau palidă și anxioasă. Pentru un medic avizat, în nevroza astenică, deși
bolnavul suferă cu adevărat, apare totusi o discordanță între acuzele verbale, extrem de dramatice și
expresia lor somatică care nu este atât de autentică ca la bolnavul care suferă efectiv de angină
pectorală, de ulcer duodenal sau de astm bronșic. De aceea observația care începe încă de la primul
contact cu bolnavul, trebuie să continue în tot cursul investigațiilor și chiar după stabilirea
diagnosticului în timpul tratamentului până la completa însănătosire a bolnavului.

Bolnavul trebuie supus observației încă înainte de a acuza un simptom. Apoi, el trebuie
observat în continuare din momentul în care începe să acuze anumite simptome subiective. Medicul
trebuie să observe modul în care le expune, atitudinea, faciesul, culoarea pielii, mimica, gradul de
suferință pe care îl inspiră, tonul cu care vorbește, modul în care poate să-si expună
suferințele, mișcările de care sunt întovărășite, dacă acuză o durere mai precis sau mai vag localizată
etc. Încă din această fază, numai prin simpla observație a bolnavului, medicul își poate face o idee,
dacă nu despre diagnostic, cel putin despre gravitatea cazului. Pentru că un bolnav în stare de șoc,
spre exemplu, a cărui viată este în pericol,va avea o fată mai palidă, va fi adinamic, va avea o voce
mai scăzută și îsi va expune mai greu suferințele decât un bolnav cu o stare generală mai bună, care
nu este în șoc. Observația continuă apoi și în timpul examenului fizic al bolnavului. Cu această
ocazie, medicul poate observa conformația toracelui, respirația bolnavului, conformația
abdomenului, eventualele erupții cutanate, “steluțe” vasculare, tumori subcutanate sau circulația
venoasă colaterală.

De asemenea, el poate observa mimica bolnavului la palparea zonelor dureroase sau reacția
lui la mobilizarea diferitelor porțiuni ale organismului. Observația nu trebuie să se termine nici după
stabilirea diagnosticului. Pentru că, în funcție de apariția sau dispariția unor simptome,
diagnosticul poate fi modificat sau completat. De aceea, observația are un rol deosebit în
medicina generală. Pentru că, după cum remarca Laennec, în medicină nu poti să ajungi la un rezultat
decât prin observații numeroase și îndelungate. Practica medicală este fondată de fapt pe observația
bolnavului, iar medicul trebuie să fie mai întâi un bun observator. Pentru că, prin intermediul văzului,
care este cel mai implicat în procesul observatiei, medicul primeste, de fapt, cea mai mare
cantitate de informații. Prin intermediul văzului el poate intra în posesia unor semne cronice care ar
fi imposibil de descris și de recepționat prin alte mijloace, iar prin intermediul auzului, poate intra în
posesia unor semne indiceale, asa cum ar fi o voce mai scăzută, o tuse sau un geamăt, care
pot să sugereze gravitatea situației. Plecând de la observațiile clinice pe care le face medicul
poate ajunge la interpretări mult mai profunde. Dar medicul generalist nu trebuie să observe
numai bolnavul. Spre deosebire de ceilalti specialisti el poate observa și familia, starea de sănătate a
celorlalti membri din familie, starea de igienă, atmosfera afectivă din familie și eventualele
conflicte. De asemenea, poate observa mediul de muncă și colectivitatea în care locuieste bolnavul,
cu toate problemele lor. De aceea, medicul generalist trebuie să pună în joc toate resursele sale,
toate simțurile și toate calitățile sale, pentru a efectua o observație cât mai atentă și mai
profundă a bolnavului și a mediului său de viată și de muncă. Pentru că există pericolul ca el
să efectueze o observație prea sumară și să se bazeze mai ales pe rezultatele de laborator,
care, deși pot aduce informații extrem de valoroase, nu o pot lua niciodată înaintea metodelor
clinice și în primul rând înaintea observației, simple și directe, a bolnavului și a mediului său de viată
și de muncă.De aceea medicul generalist trebuie să învețe să fie un fin observator al bolnavului.