Anul lll

Suport de curs: Cercetare in nursing

METODE DE CERCETARE IN NURSING

Metoda (grec. methodos = cale, mijloc, mod de expunere) reprezintă

sistemul de reguli şi principii de cunoaştere și de transformare a
realităţii obiective.
În general, prin metoda de cercetare se înţelege calea, itinerariul sau
programul după care se reglează acţiunile individuale și practice în
vederea atingerii unui scop.
Metodele de cercetare in nursing sunt:
 Observatia clinica
 Analiza documentelor medicale (FOCG)
 Studiul de caz
 Experimentul natural

METODE DE CERCETARE IN NURSING

OBSERVATIA CLINICA

OBSERVATIA - metodă a cunoaşterii empirice, care are scopul de a

culege, acumula şi descrie faptele ştiinţifice. Ea furnizează materialul
primar pentru cercetarea ştiinţifică.
Observaţia este studierea intenţionată, planificată, sistematică a realităţii.
Metoda observaţiei foloseşte diferite procedee, ca compararea,
măsurarea ş.a. Dacă observaţia obişnuită ne dă informaţia despre
particularităţile calitative ale obiectului, atunci măsurarea ne dă
cunoştinţe mai precise, caracterizează obiectul din punct de vedere
cantitativ.
 Conţinutul observaţiei:
  Date stabile (înălţime, greutate, lungimea și grosimea membrelor,
circumferinţa craniană, toracică, abdominală, trăsături ale
fizionomiei – chipul este oglinda sufletului.
 Date variabile – comportament flexibil, conduită (verbală,
motorie), expresii comportamentale (afective, atitudini etc.), mers,
mimică.
In observatie, sunt implicate: memoria, inteligenţa, atenţia, imaginaţia,
receptivitatea emoţională etc., adica intreaga personalitate a
cercetatorului, alaturi de normele și valorile socioculturale.
Observaţia cu ajutorul diferitor aparate şi mijloace tehnice (microscop,
telescop, aparatul roentgen ş.a.) ne dă posibilitatea de a lărgi simţitor
diapazonul realităţii studiate. În acelaşi timp observaţia ca metodă de
cunoaştere este limitată, observatorul numai consta aceea ce se petrece
în realitatea obiectivă, fără a interveni ori produce schimbări în ea.

Pînă în sec. XVII observaţia clinică se socotea unica metodă de

cunoaşterea în medicină. C.Bernard numeşte această perioadă a
medicinei observaţională, pentru prima dată arată caracterul limitat al
acestei metode şi este pionierul medicinei experimentale. În unele
profesii (medicina, criminalistica ş.a.) spiritul de observaţie este foarte
important. Particularităţile observaţiei în medicină sînt determinate de
rolul şi consecinţele lor. Dacă la nivelul observaţiei, medicul nu constata,
ori nu fixează anumite simptome şi schimbări, atunci asta automat duce
la greşeli în diagnosticare şi tratament.
 Văzul, auzul, mirosul, simtul tactil (palparea) asigură observarea
pacientului de către cadrul medical.
 Comportamentul verbal si nonverbal al pacientului.
 Cu ajutorul spiritului de observatie, asistentul medical poate
descrie, cu o acuitate și o finete impresionante, existenta unor
simptome și aparitia lor în anumite boli (conformatia toracelui,
respiratia bolnavului, conformatia abdomenului, eventualele eruptii
cutanate, “stelute” vasculare, tumori subcutanate sau circulatia
venoasă colaterală.
 Culegerea informatiilor despre bolnav se face observand: tipul
constitutional, atitudinea, fizionomia, pielea, ochii, și
comportamentul bolnavului.

Observatia clinica a pacientului aduce informatii despre starea generala,

simptome, veridicitatea simptomatologiei descrise de pacient.Culoarea
tegumentului, unghiilor, buzelor ofera informatii despre saturatia in O2;
ritmul respiratiei este sugestiv pentru stabilirea diagnosticului; miscarile,
gesturile sunt importante. In concluzie, observatia clinica, bazata pe
simturile observatorului, pe inteligenta si spiritul de observatie al
acestuia, este esentiala.
Observarea cu ajutorul vazului aduce informatii despre postura corpului,
faciesului, gestica. Cu ajutorul auzului se obtin informatii despre
tonalitatea vocii (anxietate, depresie), aspecte legate de
respiratie(ritmicitate, weezing). Prin palpare (simtul tactil), se obtin
informatii despre temperatura corpului, aspect organe, localizare durere,
localizare fractura etc.
Cu ajutorul observatiei, medicul poate depista tipul de comportament al
bolnavului, asa cum ar fi tipul lui H. H. Roserman care este mai
predispus la infarct, acesta fiind un tip care vorbeste repede, este
încordat, tensionat, cu miscări rapide ale globilor oculari, cu clipit rapid,
de peste 40 de ori pe minut, râs spastic, strident, voce răsunătoare, iritat,
nelinistit etc.
Observarea modului de comportament este foarte importantă.
Pentru că se stie că modul de comportament poate avea influente
asupra organismului, ceea ce a făcut posibilă dezvoltarea medicinii
comportamentale. În unele cazuri medicul poate observa foarte usor că
bolnavul prezintă o culoare icterică, care să-i sugereze o afectiune
hepato-biliară, sau o culoare bronzată care să-i sugereze o boală
Addison,sau o cianoză, care să-i sugereze o afectiune cardiacă, sau o
casexie, care să-i sugereze o boală malignă, cum ar fi cancerul, spre
exemplu, sau o exoftalmie care să-i sugereze o boală Basedow, sau o
eruptie facială eritematoasă atrofică sau scuamoasă, sub forma de
fluture, care să-i sugereze un lupus eritematos diseminat, sau o piele
întinsă, dură, cu riduri perpendiculare pe buze, care să-i sugereze o
sclerodermie.
În aceste cazuri, observatia clinică permite medicului avizat să
presupună diagnosticul unor boli chiar și fără ajutorul anamnezei, și fără
vreun examen clinic sau de laborator, doar pe baza aspectului exterior al
bolnavului. În alte cazuri este necesară, însă, o observatie mult mai
atentă și mai îndelungată a bolnavului pentru a intra în posesia unor
informatii și pentru a putea face un diagnostic diferential.
Asa spre exemplu, dacă bolnavul acuză o stare de astenie fizică și
psihică, o senzatie de lipsă de energie, de indispozitie, o stare de
discomfort, de insatisfactie, de tristete, întovărăsite de manifestări
somatice, cardiace, digestive, respiratorii, sau genitale, medicul trebuie
să-l supună unei observatii mult mai atente pentru a putea stabili
diagnosticul de neurastenie și a elimina numeroase boli somatice, cum
ar fi hepatita cronică, pielonefrita cronică, anemia, reticuloze,
colagenoze, hipotensiunea arterială, insuficienta suprarenală,
insuficienta tiroidiană, hiperaldosteronismul, cancerul, miastenia și
distrofiile musculare, în care ar putea apare astenia, starea de
indispozitie generală și celelalte simptome ale neurasteniei.
Aceeasi observatie atentă este necesară și în cazul unui bolnav care
acuză o durere precordială, deoarece, pe lângă durerea pe care o
acuză, bolnavul mai poate prezenta paloare, transpiratii reci, agitatie
neuropsihică, sau, dimpotrivă, o stare de imobilizare, un facies de
groază, asa cum se întâmplă în infarctul miocardic, care pune în pericol
iminent viata bolnavului.
Observatia atentă a bolnavului poate confirma autenticitatea simptomelor
acuzate de bolnav. De multe ori intensitatea unei colici poate fi citită pe
fata bolnavului. Dar nu numai durerea, ci și astenia și ameteala pot fi
observate într-o oarecare măsură pe fata obosită și apatică sau palidă și
anxioasă.
Pentru un medic avizat, în nevroza astenică, desi bolnavul suferă cu
adevărat, apare totusi o discordantă între acuzele verbale, extrem de
dramatice și expresia lor somatică, care nu este atât de autentică ca la
bolnavul care suferă efectiv de angină pectorală, de ulcer duodenal sau
de astm bronsic. De aceea observatia care începe încă de la primul
contact cu bolnavul, trebuie să continue în tot cursul investigatiilor chiar
după stabilirea diagnosticului în timpul tratamentului până la completa
însănătosire a bolnavului.
Bolnavul trebuie supus observatiei încă înainte de a acuza un simptom.
Apoi, el trebuie observat în continuare din momentul în care începe să
acuze anumite simptome subiective.
Medicul trebuie să observe modul în care le expune, atitudinea, faciesul,
culoarea pielii, mimica, gradul de suferintă pe care îl inspiră, tonul cu
care vorbeste, modul în care poate să-si expună suferintele, miscările de
care sunt întovărăsite, dacă acuză o durere mai precis sau mai vag
localizată s.a. Încă din această fază, numai prin simpla observatie a
bolnavului, medicul îsi poate face o idee, dacă nu despre diagnostic, cel
putin despre gravitatea cazului. Pentru că un bolnav în stare de șoc, spre
exemplu, a cărui viată este în pericol,va avea o fată mai palidă, va fi
adinamic, va avea o voce mai scăzută și îsi va expune mai greu
suferintele decât un bolnav cu o stare generală mai bună, care nu este în
soc.
Observatia continuă apoi și în timpul examenului fizic al bolnavului. Cu
această ocazie, medicul poate observa conformatia toracelui, respiratia
bolnavului, conformatia abdomenului, eventualele eruptii cutanate,
“stelute” vasculare, tumori subcutanate sau circulatia venoasă colaterala.

Observatia nu trebuie să se termine nici după stabilirea diagnosticului.

Pentru că, în functie de aparitia sau disparitia unor simptome,
diagnosticul poate fi modificat sau completat. Asa spre exemplu, la un
bolnav cu diagnostic de ulcer duodenal poate apare o melenă sau o
hematemeză care să necesite modificarea tratamentului, impunând
interventia chirurgicală. Apoi trebuie observat răspunsul bolnavului la
tratament ș.a.
Atunci când nu poate stabili un diagnostic în timp util, sau nu poate
prevedea evolutia fenomenelor, medicul îsi prelungeste observatia,
tinând bolnavul sub ochiul său scrutător o noapte, o zi sau chiar mai
multe zile.Asa spre exemplu, un abdomen acut, a cărui etiologie nu a
putut fi încă elucidată, va fi tinut sub observatie permanentă pentru a
vedea modul în care evoluează tabloul clinic. De asemenea, un
traumatism cranian, a cărui evolutie nu poate fi precizată, va fi tinut sub
observatie pentru a vedea dacă nu apare un hematom cerebral și asa
mai departe.
Dar medicul generalist nu trebuie să observe numai bolnavul. Spre
deosebire de ceilalti specialisti, el poate observa și familia, starea de
sănătate a celorlalti membri din familie, nivel economic, starea de igienă,
atmosfera afectivă din familie și eventualele conflicte.

COMUNICAREA NONVERBALĂ

Este un mijloc foarte puternic de comunicare. Atingerea poate transmite

o preocupare suplimentară pentru situaţia pacientului. Cu riscul de a ne
repeta, vă reamintim că, în anumite culturi, „invadarea“ spaţiului personal
este inadmisibilă (uneori fiind chiar interzisă).
Limbajul verbal (cuvintele) reprezinta 7% , limbajul paraverbal (stimuli
si semnale transmise prin tonul, volumul si ritmul vocii), 38%, limbajul
nonverbal (stimuli si semnale transmise prin fizionomie, mimica, gestica,
postura) reprezinta 55%.
Comunicarea nonverbală reprezintă procesul prin care trimitem și primim
mesaje, fără însă a utiliza cuvinte. Asemănător modului în
care italicizarea accentuează cuvinte și idei  în limbajul scris,
comportamentul nonverbal poate accentua părți ale unui mesaj verbal.

Cel care are ochi de văzut şi urechi de auzit constată că muritorii nu pot ascunde nici
un secret. Cel ale cărui buze tac, pălăvrăgeşte cu vârful degetelor
şi se trădează prin toţi porii.” (Freud)
„Comunicarea nonverbala este o forma de limba sociala care de multe ori este mai bogata si
fundamentala decat cuvintele noastre”.
Leonard Mlodinow