CONDIŢIILE ÎNCHEIERII ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A

VINOVĂŢIEI

Condiţia cu caracter obiectiv

Sub denumirea marginală „Condiţiile încheierii acordului de recunoaştere
a vinovăţiei”, Codul de procedură penală menţionează practic două condiţii de
încheiere a acestuia, alte prevederi ce ar putea fi considerate drept condiţii fiind
încadrate în articole ce poartă o altă denumire marginală.
Astfel, în art. 480 alin. (1) C. proc.pen este statuat că „acordul de
recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru
care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani”. O primă
observaţie ce trebuie făcută la această prevedere se referă la existenţa unei
neconcordanţe între prevederea în formă finală, aşa cum a fost citată mai sus, şi
modalitatea în care aceasta a fost menţionată în expunerea de motive a Legii nr.
135 din1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, şi anume „acordul de
recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia numai cu privire la infracţiunile pentru
care legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 5 ani”1. Prin
urmare, se poate observa că legiuitorul a ales să lărgească aria de aplicare a
prevederilor legii, urcând limita de pedeapsă la 7 ani, iar ulterior noilor
reglementari, la 15 ani. Cu toate acestea, în doctrină s-a apreciat că „în acest mod,
aria de aplicare a acordului de recunoaştere a vinovăţiei a fost restrânsă la
infracţiunile de gravitate mică sau medie, limitarea fiind bineînţeles justificată de
gradul de periculozitate a faptei ori faptelor comise”2.
Cu privire la limita de 15 ani în cazul infracţiunilor a căror sancţiune
prevede pedeapsa închisorii, un aspect ce trebuie semnalat este acela al modului de
operare a condiţiei prevăzute în cazul reţinerii în sarcina inculpatului a unui
concurs de infracţiuni. În ceea ce priveşte concursul real, chestiunea este relativ
simplă, deoarece din însăşi definiţia3 dată acestuia de Codul penal se poate
desprinde concluzia că pentru fiecare infracţiune în parte, dintre cele reţinute în
1Expunerea de motive a Legii nr. 135 din 1 iulie 2010 privind Codul de procedură penală, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010, cu modificările și completările ulterioare.
2Andreea Simona Uzlău, Plea bargaining – a new criminal procedure institution, AGORA International
Journal of Juridical Sciences, nr.4, 2013, pag. 242, disponibil la www.juridicaljournal.univagora.ro.
3Art. 38 alin. (1) C.pen., “Există concurs real de infracţiuni atunci când două sau mai multe infracţiuni au
fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv
pentru vreuna dintre ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost
comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni”.
sarcina inculpatului, trebuie îndeplinită condiţia obiectivă stabilită de legiuitor şi
anume pedeapsa pentru aceasta să nu depăşească 15 ani în cazul pedepsei
închisorii sau pedeapsa prevăzută să fie amenda. Dacă în cadrul acestui tip de
concurs intră o infracţiune ale cărei limite legale de pedeapsă nu depăşesc 15 ani în
cazul pedepsei închisorii şi o infracţiune ale cărei limite legale de pedeapsă
depăşesc acest prag, considerăm că va putea fi încheiat un acord de recunoaştere a
vinovăţiei, însă numai cu privire la fapta care se încadrează în limitele prevăzute de
art. 480 alin. (1) C. proc.pen., această soluţie fiind sprijinită şi de art. 483 alin. (2)
teza I C. proc.pen., unde este prevăzut că „în situaţia în care se încheie acordul
numai cu privire la unele dintre fapte sau numai cu privire la unii dintre inculpaţi,
iar pentru celelalte fapte sau inculpaţi se dispune trimiterea în judecată, sesizarea
instanţei se face separat”.
În cazul concursului ideal de infracţiuni problema raportării conţinutului art. 480
alin. (1) C. proc.pen. ar putea prezenta unele dificultăţi, deoarece art. 38 alin. (2) C.
pen., statuează că „există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o
inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a
urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni”. Aceste
dificultăţi sunt însă doar aparente, căci soluţia este dată de art. 39 alin. (1) C.pen.,
unde este menţionat că „în caz de concurs de infracţiuni, se stabileşte pedeapsa
pentru fiecare infracţiune în parte şi se aplică pedeapsa”. În acest context, întrucât
cu privire la modul de stabilire a pedepsei, care presupune a priori încadrarea
juridică a faptei, legiuitorul nu distinge între cele două tipuri de concurs,
considerăm că şi în cazul infracţiunilor săvârşite în concurs ideal condiţia
menţionată de Codul de procedură penală trebuie avută în vedere cu privire la
fiecare dintre infracţiunile care intră în componenţa acestuia.
Reglementarea dată de legiuitorul român instituţiei concursului ideal de
infracţiuni, dar şi propunerile de soluţionare a aplicării art. 480 alin. (1) C.
proc.pen. la această instituţie sunt în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii Europene
a Drepturilor Omului, care a statuat că „în cazul în care este vorba despre un
concurs ideal tipic de infracţiuni, acesta se caracterizează prin aceea că faptul unic
se descompune în două infracţiuni distincte”4.
O altă observaţie ce poate fi făcută cu privire la limitele de pedeapsă stabilite
de legiuitor se referă la forma de comitere a faptei. Dacă privitor la infracţiunea
consumată lucrurile sunt simple, putând fi încheiat un acord de recunoaştere a
vinovăţiei dacă legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani,
dificultăţi ar putea apărea în ceea ce priveşte rămânerea infracţiunii în stadiul
tentativei5. În primul rând, tentativa „se pedepseşte numai când legea prevede în
4Cauza Oliveira contra Elveţiei, Hotărârea din 30 iulie 1998, parag. 26, disponibilă la
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-62766
5Art. 32 alin. (1) C.pen. „Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea,
executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul”.
mod expres aceasta”, după cum este prevăzut în art. 33 alin. (1) C. pen. . În al
doilea rând, în conformitate cu art. 33 alin. (2) teza I C. pen., „tentativa se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale
cărei limite se reduc la jumătate”. În acest context se pune problema modului în
care se face aplicarea art. 480 alin. (1) C. proc.pen. şi anume, vor fi avute în vedere
limitele de pedeapsă prevăzută pentru infracţiune în forma consumată sau cele
reduse, aplicabile faptei săvârşite în forma tentativei? Cum menţiunea făcută de
legiuitor în art. 480 alin. (1) C. proc. pen. se referă la infracţiunile pentru care
legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani, iar conform
unui principiu general de drept excepţiile sunt de stictă interpretare, considerăm că
a fost avută în vedere infracţiunea în forma sa consumată. Deci, în cazul săvârşirii
unei tentative la o infracţiune ale cărei limite de pedeapsă prevăzute de lege
depăşesc limitele acceptate pentru încheierea unui acord de recunoaştere a
vinovăţiei, inculpatul nu va putea cere încheierea unui astfel de acord, putând în
schimb să opteze pentru recunoaşterea învinuirii în cursul judecăţii.
Tot cu privire la tentativă, dacă „pentru infracţiunea consumată sunt
prevăzute pedepse alternative, în mod constant s-a decis în practica judiciară că
instanţa trebuie mai întâi să se fixeze asupra uneia dintre pedepse şi apoi să aplice
pedeapsa pentru tentativă”6; în acest sens, apreciem că şi în cadrul procedurii
acordului de recunoaştere a vinovăţiei procurorul de caz trebuie întâi să stabilească
una din pedepsele indicate în mod alternativ de textul de incriminare a faptei, şi
numai apoi să stabilească pedeapsa prin raportare la art. 33 alin. (2) teza I C. pen.
Problema aplicării art. 480 alin. (1) C. proc.pen. se mai poate ridica şi cu
privire la săvârşirea infracţiunii în participaţie. Dacă în ceea ce priveşte autorul
lucrurile sunt relativ clare, observaţiile ce rămân a fi făcute se leagă de coautor 7,
complice8 şi instigator9. În acest sens, relevante sunt prevederile art. 49 teza I C.
pen.: „coautorul, instigatorul şi complicele la o infracţiune săvârşită cu intenţie se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor”. Prin urmare, cu oricare
dintre aceştia va putea fi încheiat un acord de recunoaştere a vinovăţiei, atâta timp
cât legea prevede pedeapsa amenzii sau a închisorii de cel mult 15 ani. Prevederile
tezei a II-a a articolului menţionat, şi anume „la stabilirea pedepsei se ţine seama
de contribuţia fiecăruia la săvârşirea infracţiunii, precum şi de dispoziţiile art. 74
6Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pag. 292.
7Art. 46 alin. (2) C.pen.: „Coautori sunt persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă prevăzută de
legea penală.”
8Art. 48 alin. (1) C.pen.: „Complice este persoana care, cu intenţie, înlesneşte sau ajută în orice mod la
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală”.
(2) Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârşirii faptei, că va tăinui
bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârşirea faptei
promisiunea nu este îndeplinită.
9Art. 47 C.pen.: „Instigator este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să săvârşească o
faptă prevăzută de legea penală”.
(dispoziţii generale privind individualizarea pedepsei, s.n.)” nu prezintă relevanţă
în acest moment, deoarece limitele menţionate de art. 480 alin. (1) C. proc.pen. fac
referire directă la pedeapsa prevăzută de textul legal de incriminare şi se referă, din
punct de vedere temporal, la momentul încadrării juridice a faptei şi nu la cel al
individualizării pedepsei, acesta survenind ulterior.
Un alt aspect ce poate fi remarcat este acela al caracterului legal al limitei de
pedeapsă prevăzute pentru fapta cu privire la care se doreşte încheierea acordului.
În acest context, este avută în vedere limita superioară menţionată de textul legal
care defineşte fapta ca fiind o infracţiune, şi nu pedeapsa la care s-a ajuns după
parcurgerea operaţiunii de individualizare a pedepsei.
Deşi în norma menţionată a fost avută în vedere şi pedeapsa amenzii, cu
privire la cuantumul acesteia nu a fost stabilită o limită (superioară), acordul de
recunoaştere a vinovăţiei putând fii astfel valabil încheiat cu privire la orice
infracţiune sancţionată (şi) cu amendă.
Plecând de la ipoteza condiţiilor obiective, ce nu ţin de persoana
inculpatului, pot fi încadrate în această categorie şi alte dispoziţii, deşi legiuitorul
le-a prevăzut sub alte denumiri marginale şi despre care s-a făcut sau se va face
vorbire, şi anume acţiunea penală trebuie să fi fost pusă în mişcare – dat fiind
faptul că titular al acordului de recunoaştere poate fi doar inculpatul -, inculpatul
trebuie să fie neapărat major, inculpaţii minori neavând dreptul de a încheia un
astfel de acord, iar asistenţa juridică este obligatorie. Primele două aspecte
menţionate au fost prevăzute sub denumirea marginală „titularii acordului de
recunoaştere a vinovăţiei şi limitele acestuia”, în timp ce cea din urmă se regăseşte
în cadrul articolului destinat condiţiilor încheierii acordului de recunoaştere a
vinovăţiei.

Condiţia cu caracter subiectiv

Dacă aspectele enunţate mai sus trebuie avute în vedere în toate cazurile în
care este posibilă încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, neputând fi
vorba de un drept real al procurorului de apreciere asupra acestora decât sub
aspectul încadrării juridice date faptei, operaţiune ce se realizează oricum într-un
moment anterior examinării situaţiei pentru a se putea observa dacă sunt
îndeplinite condiţiile ce fac posibilă încheierea acestuia, prevederile art. 480 alin.
(2) C. proc.pen. presupune aprecierea in concreto, de la caz la caz, atunci când se
doreşte folosirea procedurii acordului.
Astfel, în art. 480 alin. (2) teza I C. proc.pen. este prevăzut că „acordul de
recunoaştere a vinovăţiei se încheie atunci când, din probele administrate, rezultă
suficiente date cu privire la existenţa faptei pentru care s-a pus în mişcare acţiunea
penală şi cu privire la vinovăţia inculpatului”. Prin urmare, se poate observa că
pentru valabila încheiere a acordului trebuie să existe date suficiente atât cu privire
la existenţa faptei, cât şi cu privire la vinovăţia inculpatului. Doctrina a apreciat că
se poate vorbi de existenţa „datelor suficiente” atunci când probele administrate
conduc la „dovedirea, dincolo de orice dubiu rezonabil, a existenţei faptei, a
elementelor constitutive ale infracţiunii, sub aspect subiectiv şi obiectiv, precum şi
a lipsei vreunui impediment la punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale”10. Prin această cerinţă prevăzută de art. 480 alin. (2) teza I C. proc.pen.
este astfel asigurată şi respectarea principiului in dubio pro reo, ce este menţionat
în art. 4 alin. (2) C. proc.pen., care statuează că „după administrarea întregului
probatoriu, orice îndoială în formarea convingerii organelor judiciare se
interpretează în favoarea suspectului sau inculpatului”.
În conformitate cu prevederile art. 100 alin. (1) C. proc.pen., „în cursul
urmăririi penale, organul de urmărire penală strânge şi administrează probe atât în
favoarea, cât şi în defavoarea suspectului sau a inculpatului, din oficiu ori la
cerere”. De asemenea, deşi legiuitorul nu prevede în mod expres, considerăm că
pentru a fi posibilă încheierea unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, inculpatul
trebuie să nu mai dorească administrarea altor probe decât cele administrate în
cursul urmăririi penale. Această concluzie este susţinută şi de faptul că în cadrul
încheierii acestuia, procedura în faţa instanţei este una necontradictorie, doctrina
apreciind tot în acest sens, şi anume „în ceea ce priveşte înţelesul sintagmei
procedură necontradictorie dispoziţiile legale impun instanţei să acorde cuvântul
în dezbateri procurorului şi părţilor menţionate, fără a fi posibilă solicitarea de
probe sau formularea de excepţii şi cereri”11.
Date fiind aceste aspecte, prevederea cuprinsă în art. 480 alin. (2) teza II C.
proc. pen.apare ca logică şi utilă. În cadrul acesteia se stipulează că „la încheierea
acordului de recunoaştere a vinovăţiei asistenţa juridică este obligatorie”. Este de
observat faptul că legiuitorul a ţinut să facă această menţiune în mod expres în
cadrul instituţiei, şi nu în art. 90 C. proc.pen. unde sunt prevăzute situaţiile
generale în care asistenţa juridică este obligatorie.
Obligativitatea asistenţei juridice în procedura acordului de recunoaştere a
vinovăţiei se datorează, în primul rând, necesităţii negocierii purtate între
procurorul de caz şi inculpat (prin avocatul său), negociere care implică anumite
cunoştinţe juridice. Un al doilea aspect legat de aceasta priveşte consultarea
dosarului; astfel, în conformitate cu art. 94 alin. (1) C. proc.pen., „avocatul părţilor
şi al subiecţilor procesuali principali are dreptul de a solicita consultarea dosarului
pe tot parcursul procesului penal”; deşi acest drept este consacrat şi părţilor (deci
implicit inculpatului) prin prevederile alin. (8) ale aceluiaşi articol, echitabilitatea

10Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 203
11Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva,Noul Cod de procedură penală.
Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 574.
şi celeritatea procedurii vor putea fi asigurate doar cu ajutorul avocatului. De
asemenea, în cadrul procedurii acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi cu privire
la asistenţa juridică obligatorie, sunt aplicabile şi prevederile art. 91 alin. (2) teza I
C. proc.pen., dispoziţia legală în cadrul căreia este prevăzut că „în tot cursul
procesului penal, când asistenţa juridică este obligatorie, dacă avocatul ales lipseşte
nejustificat, nu asigură substituirea sau refuză nejustificat să exercite apărarea, deşi
a fost asigurată exercitarea tuturor drepturilor procesuale, organul judiciar ia
măsuri pentru desemnarea unui avocat din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i
acestuia un termen rezonabil şi înlesnirile necesare pentru pregătirea unei apărări
efective, făcându-se menţiune despre aceasta într-un proces-verbal ori, după caz, în
încheierea de şedinţă”. De asemenea, necesitatea asistenţei juridice obligatorii
poate fi calificată atât ca o condiţie a posibilităţii desfăşurării procedurii în mod
legal, rapid şi echitabil, cât şi ca o condiţie de încheiere a acordului propriu-zis.
Art. 480 alin. (4) C.proc.pen. a fost introdus prin art. II pct. 121 din O.U.G. nr.
18/2016 si prevede pentru inculpaţii minori că limitele perioadelor pe care se
dispun măsurile educative privative de libertate, prevăzute de lege, ca acestea se
reduc cu o treime.
După cum s-a putut observa în cadrul celor expuse mai sus, legiuitorul român nu a
ales să condiţioneze posibilitatea încheierii unui acord de recunoaştere a vinovăţiei
de prea mulţi factori, intenţia acestuia fiind în mod clar aceea de a crea o
reglementare generală, care să permită aplicarea procedurii într-un număr
semnificativ de situaţii. Cu toate acestea, prin raportare la prevederile art. 480 C.
proc.pen., apreciem că întrunirea condiţiilor expuse trebuie făcută în mod
cumulativ.
 FORMA ŞI CONŢINUTUL ACORDULUI DE RECUNOAŞTERE A
VINOVĂŢIEI

Forma acordului de recunoaştere a vinovăţiei

În sens general, prin „formă” se înţelege modalitatea de materializare a unui
anumit act ce ţine de procesul penal. Cu privire la forma acordului de recunoaştere
a vinovăţiei, în art. 481 alin. (1) C. proc. pen. se statuează că „acordul de
recunoaştere a vinovăţiei se încheie în formă scrisă”. Dată fiind modalitatea în care
legiuitorul a ales să se exprime este evident faptul că o derogare de la aceasta nu
este permisă; forma scrisă condiţionează valabila încheiere a acordului, o posibilă
înţelegere verbală nefiind producătoare de efecte juridice.
Tot în cadrul dispoziţiilor legale destinate formei, legiuitorul român mai
statuează în art. 481 alin. (2) C. proc. pen. că „în situaţia în care se încheie acord de
recunoaştere a vinovăţiei, procurorul nu mai întocmeşte rechizitoriu cu privire la
inculpaţii cu care a încheiat acord”. În această situaţie, se pune în mod just
întrebarea privind natura juridică a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, şi
anume dacă ne aflăm în prezenţa unui act procedural ori a unui act procesual.
Doctrina a definit actul procedural ca fiind „actul prin care se aduce la
îndeplinire un act sau o măsură procesuală”12; de asemenea, cu privire la acesta
mai trebuie spus şi că nu are un caracter independent, existenţa lui fiind
condiţionată de un act sau o măsură procesuală prealabilă. Pe de altă parte, actul
procesual a fost definit ca fiind „manifestarea de voinţă prin care organele
judiciare, subiecţii procesuali principali şi părţile din proces dispun, în limitele
drepturilor pe care le au, cu privire la desfăşurarea procesului penal”13; în această
privinţă se poate remarca autonomia de care se bucură aceste acte în procesul
penal, existenţa lor nefiind condiţionată de existenţa prealabilă a altor acte
procesuale. Acestea se raportează strict la condiţiile prevăzute de lege, dat fiind
12Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 612.
13Ion Neagu, Mircea Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pag. 669.
faptul că prin intermediul acestora se realizează însuşi scopul procesului penal. În
acest sens, plecând de la ideea de realizare a scopului procesului penal şi pentru
corecta determinare a naturii juridice a acordului de recunoaştere a vinovăţiei, mai
trebuie avute în vedere şi prevederile art. 483, alin. (1), C. proc. pen., unde este
prevăzut că „după încheierea acordului de recunoaştere a vinovăţiei, procurorul
sesizează instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond şi trimite
acesteia acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit de dosarul de urmărire
penală”. Prin urmare, acordul de recunoaştere constituie o modalitate de sesizare a
instanţei.
Având în vedere cele expuse, considerăm că natura juridică a acordului de
recunoaştere a vinovăţiei este aceea a unui act procesual, care se bucură de
autonomie în cadrul procesului penal.
Necesitatea formei scrise pe care acesta trebuie să o îmbrace a fost, în acest
context, expres prevăzută nu doar pornind de la premisa noutăţii instituţiei, ci şi de
la faptul că nu există o dispoziţie legală generală care să prevadă obligativitatea
elaborării actelor procesuale în formă scrisă pentru ca acestea să poată fi
considerate încheiate în mod valabil.
Prin forma scrisă este asigurată şi garantarea drepturilor inculpatului, având
în vedere faptul că procedura în faţa instanţei este una necontradictorie, iar
judecătorul nu se mai pronunţă asupra legalităţii întocmirii acordului de
recunoaştere, ci doar verifică existenţa acordului de voinţă cu privire la ceea ce s-a
consemnat. Mai mult decât atât, forma scrisă are ca scop să consemneze în mod
neechivoc declaraţia inculpatului cu privire la recunoaşterea comiterii faptei şi
acceptarea încadrării juridice făcută acesteia.

Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei

Dat fiind faptul că acordul de recunoaştere a vinovăţiei este actul procesual
ce încorporează voinţa titularilor (în speţă, a procurorului de caz şi a inculpatului)
cu privire la soluţionarea cauzei pe baza negocierii, legiuitorul a prevăzut în mod
expres menţiunile ce trebuie cuprinse în acesta. Astfel, în art. 482 C. proc.pen., sub
denumirea marginală „Conţinutul acordului de recunoaştere a vinovăţiei” este
stipulat că „acordul de recunoaştere a vinovăţiei cuprinde: a) data şi locul
încheierii; b) numele, prenumele şi calitatea celor între care se încheie; c) date
privitoare la persoana inculpatului, prevăzute la art. 107, alin (1) 14; d) descrierea
faptei ce formează obiectul acordului; e) încadrarea juridică a faptei şi pedeapsa
14Art. 107 alin. (1) C. proc.pen.: „La începutul primei audieri organul judiciar adresează întrebări
suspectului sau inculpatului cu privire la nume, prenume, poreclă, data şi locul naşterii, codul numeric
personal, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenia, starea civilă, situaţia militară, studiile, profesia ori
ocupaţia, locul de muncă, domiciliul şi adresa unde locuieşte efectiv şi adresa la care doreşte să îi fie
comunicate actele de procedură, antecedentele penale sau dacă împotriva sa se desfăşoară un alt
proces penal, dacă solicită un interpret în cazul în care nu vorbeşte sau nu înţelege limba română ori nu
se poate exprima, precum şi cu privire la orice alte date pentru stabilirea situaţiei sale personale ”.
prevăzută de lege; f) probele şi mijloacele de probă; g) declaraţia expresă a
inculpatului prin care recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică
pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea penală; h) felul şi cuantumul, precum şi
forma de executare a pedepsei ori soluţia de renunţare la aplicarea pedepsei sau de
amânare a aplicării pedepsei cu privire la care s-a ajuns la un acord între procuror
şi inculpat; i) semnăturile procurorului, inculpatului şi avocatului”.
După cum se poate observa, menţiunile expres enumerate sunt cele minime
şi în mod obligatoriu necesare valabilei încheieri a acordului. În lipsa acestora,
instanţa sesizată cu acesta va dispune acoperirea omisiunilor în cel mult 5 zile,
înştiinţând în acest sens conducătorul parchetului care a emis acordul, în
conformitate cu prevederile art. 484 alin. (2) C. proc.pen. . Dacă după această
operaţiune de îndreptare ori completare acordul ajunge din nou la instanţă fără a
avea toate menţiunile prevăzute de lege ori dacă acestea nu sunt complete ori sunt
insuficiente sub aspectul descrierii, instanţa va respinge acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, respingerea având astfel caracter de sancţiune a nerespectării
dispoziţiilor legale.
În acest sens, dacă majoritatea prevederilor cu privire la conţinutul acordului
sunt cât se poate de clare, apreciem totuşi că asupra unora dintre acestea pot fi
făcute anumite obsevaţii. În ceea ce priveşte descrierea faptei ce formează obiectul
acordului, doctrina a apreciat că „descrierea situaţiei de fapt trebuie să fie similară
sub aspectul complexităţii cu cea dintr-un rechizitoriu” 15. Acest lucru se impune,
dat fiind faptul că fapta cu privire la care se încheie acordul trebuie recunoscută
sub toate aspectele sale. Necesitatea unei descrieri complete şi corecte a faptei mai
este susţinută şi prin aceea că acordul de recunoaştere a vinovăţiei se poate încheia
cu privire la una sau mai multe fapte, în acest context fiecare trebuind să fie just
delimitată de cealaltă, acest lucru ajutând la o corectă apreciere a
proporţionalităţii felului, cuantumului şi formei de executare a pedepsei.
Cu privire la probe, prevederea din art. 482 C. proc.pen. este una generală,
stabilindu-se doar necesitatea menţionării acestora în cadrul acordului de
recunoaştere a vinovăţiei. În această situaţie, considerăm că trebuie avute în vedere
şi dispoziţiile art. 483 alin. (2) teza II C. proc. pen., unde este statuat că „procurorul
înaintează instanţei numai actele de urmărire penală care se referă la faptele şi
persoanele care au făcut obiectul acordului de recunoaştere a vinovăţiei”. Prin
urmare, nu este în mod strict necesară ataşarea la acordul de recunoaştere a
vinovăţiei a întregului probatoriu administrat în cursul urmăririi penale.
De asemenea, anumite observaţii se impun şi în ceea ce priveşte declaraţia
inculpatului. Cum în art. 482 lit. g) C. proc.pen. este statuat că acordul de
recunoaştere a vinovăţiei cuprinde „declaraţia expresă a inculpatului, prin care
recunoaşte comiterea faptei şi acceptă încadrarea juridică pentru care a fost pusă în
15Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 411.
mişcare acţiunea penală”, o primă întrebare ce se ridică priveşte forma declaraţiei.
Întrucât aceasta este în mod imperativ expresă, recunoaşterea neputând fi tacită, se
pune problema modalităţii de consemnare a acesteia şi anume dacă va fi o parte
integrantă a acordului (în sensul de a fi dată în cuprinsul acestuia), ori dacă va
îmbrăca forma unui înscris separat, ataşat acordului.
În acelaşi sens, mai trebuie menţionat şi faptul că declaraţia dată de inculpat în
baza art. 109 C. proc.pen.16 şi consemnată în conformitate cu prevederile art. 110
C. proc. pen.17 nu va putea fi folosită ca declaraţie expresă de recunoaştere a
comiterii faptei, susceptibilă de a fi un element de conţinut al acordului, deoarece
în cursul urmăririi penale, chiar dacă inculpatul ar recunoaşte faptele ce îi sunt
imputate, acesta nu îşi va putea manifesta acordul cu privire la încadrarea juridică a
faptei ori a felului, cuantumului şi formei de exercitare a pedepsei în momentul
respectiv.
În afară de menţiunile cu caracter obligatoriu, prin interpretarea dispoziţiilor
Codului de procedură penală se observă că în conţinutul acordului pot apărea şi
alte elemente în afara celor expres enumerate. Aceste elemente de conţinut
suplimentare ţin însă de fiecare caz în parte. Astfel, în conformitate cu prevederile
art. 483 alin. (3) C. proc.pen., „în cazul în care sunt incidente dispoziţiile art. 23
alin. (1) procurorul înaintează instanţei acordul de recunoaştere a vinovăţiei, însoţit
de tranzacţie sau de acordul de mediere”. Prin urmare, în conţinutul acordului de
recunoaştere a vinovăţiei poate intra şi tranzacţia părţilor cu privire la pretenţiile
civile ori acordul de mediere încheiat de acestea.
O altă menţiune ce ar putea fi cuprinsă în acord se referă la măsurile
preventive luate împotriva inculpatului pe parcursul urmăririi penale; aceasta se
16Art. 109 C. proc.pen. – Modul de ascultare. (1) După îndeplinirea dispoziţiilor art. 107 şi 108, suspectul
sau inculpatul este lăsat să declare tot ceea ce doreşte referitor la fapta prevăzută de legea penală care i-
a fost comunicată, după care i se pot pune întrebări. (2) Suspectul sau inculpatul are dreptul să se
consulte cu avocatul atât înainte, cât şi în cursul audierii, iar organul judiciar, când consideră necesar,
poate permite acestuia să utilizeze însemnări şi notiţe proprii. (3) În cursul audierii, suspectul sau
inculpatul îşi poate exercita dreptul la tăcere cu privire la oricare dintre faptele ori împrejurările despre
care este întrebat.
17Art. 110 C. proc.pen. – Consemnarea declaraţiilor. (1) Declaraţiile suspectului sau inculpatului se
consemnează în scris. În declaraţie se consemnează întrebările adresate pe parcursul ascultării,
menţionându-se cine le-a formulat, şi se menţionează de fiecare dată ora începerii şi ora încheierii
ascultării. (2) Dacă este de acord cu conţinutul declaraţiei scrise, suspectul sau inculpatul o semnează.
Dacă suspectul sau inculpatul are de făcut completări, rectificări ori precizări, acestea sunt indicate în
finalul declaraţiei, fiind urmate de semnătura suspectului sau a inculpatului. (3) Când suspectul sau
inculpatul nu poate sau refuză să semneze, organul judiciar consemnează acest lucru în declaraţia
scrisă. (4) Declaraţia scrisă este semnată şi de organul de urmărire penală care a procedat la audierea
suspectului sau a inculpatului, de judecătorul de drepturi şi libertăţi ori de preşedintele completului de
judecată şi de grefier, de avocatul suspectului, inculpatului, al persoanei vătămate, părţii civile sau părţii
responsabile civilmente, dacă aceştia au fost prezenţi, precum şi de interpret când declaraţia a fost luată
printr-un interpret. (5) În cursul urmăririi penale, audierea suspectului sau inculpatului se înregistrează cu
mijloace tehnice audio sau audiovideo. Atunci când înregistrarea nu este posibilă, acest lucru se
consemnează în declaraţia suspectului sau inculpatului, cu indicarea concretă a motivului pentru care
înregistrarea nu a fost posibilă.
poate deduce pe baza faptului că, prin raportare la dispoziţiile art. 485 alin. (3) şi
(4) C. proc.pen., instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la starea de arest a
inculpatului, precum şi cu privire la măsurile preventive ce s-au dispus în cauză
faţă de acesta, dar şi în ceea ce priveşte cheltuielile judiciare; or, pentru a se putea
pronunţa este necesară menţionarea acestora în acordul de recunoaştere a
vinovăţiei, dat fiind faptul că o admitere parţială a acestuia nu este posibilă, în
condiţiile legii.
De asemenea, în doctrină s-a apreciat că în conţinutul acordului ar mai putea fi
cuprinse prevederi referitoare la „bunurile care urmează a fi supuse confiscării
speciale sau extinse”18.
Odată întocmit, acordul de recunoaştere a vinovăţiei este înaintat
procurorului ierarhic superior, care trebuie să îşi dea avizul cu privire la efectele
acordului, după cum reiese din prevederile art. 478 alin. (2) C. proc.pen. Dat fiind
faptul că acordul de recunoaştere a vinovăţiei nu parcurge procedura camerei
preliminare, considerăm că procurorul ierarhic superior celui de caz verifică
acordul şi sub aspectul legalităţii lui, şi nu doar în ceea ce priveşte efectele ce se
produc în urma încheierii acestuia. În cazul în care acordul de recunoaştere a
vinovăţiei a fost legal şi corect întocmit sub toate aspectele prevăzute de lege,
acesta poate fi avizat favorabil de către procuror. Deşi legiuitorul nu a menţionat
modalitatea de avizare a acordului, doctrina a considerat că aceasta se va realiza
„prin menţiune pe acesta”19.
O situaţie ce poate apărea în practică şi nu a fost acoperită de lege într-o
manieră explicită o reprezintă aceea a neavizării în mod favorabil a acordului de
recunoaştere a vinovăţiei. În acest caz, considerăm că pot fi aplicate prevederile
art. 304 alin. (2) C. proc.pen. unde, pe baza unei norme de trimitere la alin. (1) al
aceluiaşi articol, se statuează că, în cazul verificării efectuate de către procurorul
ierarhic superior cu privire la actele procurorului de caz, când primul constată că
acestea nu au fost efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale, le va infirma printr-
o ordonanţă motivată. Considerăm că acordul de recunoaştere a vinovăţiei poate fi
infirmat nu doar atunci când acesta a fost încheiat cu nerespectarea dispoziţiilor
legale, ci şi atunci când limitele prevăzute în avizul prealabil au fost încălcate.
Cu toate acestea, credem că infirmarea acordului de recunoaştere a
vinovăţiei ar putea fi evitată prin reglementarea unei proceduri de regularizare a
acestuia, asemănătoare cu cea prevăzută în art. 303 alin. (3) C. proc.pen., unde este
statuat că „în cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos de către
organul de cercetare penală a dispoziţiilor date de procuror, acesta poate sesiza
conducătorul organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3
zile de la sesizare să comunice procurorului măsurile dispuse, ori poate aplica
18Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 412.
19Ibidem.
sancţiunea amenzii judiciare pentru abaterile judiciare prevăzute la art. 283 alin.
(1) lit. a) sau, după caz, alin. (4) lit. m) ori poate solicita retragerea avizului
prevăzut la art. 55 alin. (4) şi (5)”. Cum în ceea ce priveşte posibilitatea îndreptării
actelor săvârşite de organele de cercetare penală există deja amintita procedură de
corectare ori refacere a acestora, de lege ferenda considerăm că ar fi utilă
introducerea unei astfel de proceduri şi în cazul acordului de recunoaştere a
vinovăţiei, în ciuda faptului că există o verificare făcută de instanţă, căci aceasta
din urmă priveşte doar existenţa elementelor legale de conţinut şi a
consimţământului părţilor cu privire la ceea ce s-a statuat în acord. Un argument
suplimentar în acelaşi sens ar fi că procedura de îndreptare în cadrul parchetului
care doreşte să emită acordul ar veni în sprijinul cerinţei de celeritate şi
echitabilitate în desfăşurarea procesului penal.