SOLUŢIILE INSTANŢEI

Admiterea acordului de recunoaştere a vinovăţiei

Instanţa de judecată se pronunţă asupra acordului de recunoaştere a

vinovăţiei după o analiză prealabilă a acestuia. După cum este menţionat în art. 484
alin. (2) C. proc.pen., pronunţarea asupra acordului are loc în şedinţă publică, prin
sentinţă, după ascultarea procurorului, a inculpatului si avocatului acestuia, precum
şi, dacă sunt prezente, a celorlalte părţi şi a persoanei vătămate. Cum cu privire la
pronunţarea sentinţei legiuitorul român nu a instituit reguli speciale, se aplică
regulile generale; astfel, prin raportare la dispoziţiile art. 405 alin. (1) C. proc.pen.
„hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de
judecată, asistat de grefier ”, părţile nefiind citate pentru pronunţarea hotărârii.
În cazul pronunţării asupra unui acord de recunoaştere a vinovăţiei, instanţa
se pronunţă în mod obligatoriu pe latură penală şi, în unele cazuri, pe latură civilă,
soluţiile ce pot fi pronunţate de aceasta fiind expres consacrate de legiuitor. Acest
aspect a fost reţinut şi în practica instanţelor de judecată, unde s-a stabilit că
„soluţiile care pot fi pronunţate de către instanţă în cazul prezentării acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, respectiv: art.
485 alin. (1) lit. a) C. proc.pen. ce permite pronunţarea unei soluţii de admitere a
acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi pronunţă soluţia cu privire la care s-a
ajuns, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480-482 cu privire la toate
faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut obiectul acordului şi art. 485
alin. (2) C. proc.pen. ce permite pronunţarea unei soluţii de respingere a acordului
de recunoaştere a vinovăţiei şi trimiterea dosarului procurorului în vederea
continuării urmăririi penale (pentru cele două cazuri, respectiv neîndeplinirea
condiţiilor prevăzute de art. 480-482 C. proc.pen., sau pedeapsa nejustificat de
blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului). Instanţa
nu poate pronunţa o altă soluţie decât admiterea sau respingerea acordului.
Art. 485 alin. (4) C. proc.pen. nu face trimitere la dispoziţiile art. 386 C.
proc.pen., astfel încât instanţa sesizată cu acordul de recunoaştere a vinovăţiei, nu
poate dispune schimbarea încadrării juridice a faptelor.”1.În acest sens, art. 485
alin. (1) lit. a) C. proc.pen. prevede că, după analizarea acordului, instanța ″admite
acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una dintre soluțiile prevăzute de art.
396 alin. (2)-(4) care nu poate crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea
asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.
480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut
obiectul acordului″.
1 Curtea de Apel Târgu Mureș, Decizia penală nr. 334/A/2014, disponibilă pe portal.just.ro .
 Prin urmare, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc.pen. instanța va putea
dispune condamnarea, dacă va constata ″dincolo de orice îndoială rezonabilă, că
fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de inculpat″. În acest caz, nu
se va putea crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea prevăzută în acord;
aceeaşi constatare este valabilă şi pentru situaţia în care instanţa dispune prin
sentinţă renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării acesteia. De
asemenea, dacă a fost stabilită pedeapsa amenzii, instanţa nu va putea mări
cuantumul acesteia. Cu toate acestea, în doctrină s-a apreciat că „pedeapsa și
modalitatea de executare a acesteia stabilite în acord nu leagă instanța de judecată,
care poate proceda la o reindividualizare a pedepsei sau a modalității de executare
a acesteia, fără a crea însă inculpatului o situație mai grea”2.Spre exemplu,
cuantumul pedepsei închisorii va putea fi redus ori aplicarea de pedepse
complementare va putea fi înlăturată.
Un alt aspect ce trebuie avut în vedere de instanță la darea unei soluții de
condamnare este pronunțarea în mod obligatoriu asupra măsurilor preventive
dispuse față de inculpat în cursul urmăririi penale, ″în concret: menținerea,
revocarea, înlocuirea ori încetarea de drept a măsurii preventive dispuse″ 3. Se
aplică în mod corespunzător dispoziţiile art. 396 alin. (9) C.proc.pen. şi art. 399
C.proc.pen.
De asemenea, în cazul pronunţării soluţiei condamnării, trebuie avute în
vedere dispoziţiile privitoare la dispozitivul sentinţei, şi anume art. 404 alin. (2) C.
proc.pen., unde este stabilit că atunci „când instanţa dispune condamnarea, în
dispozitiv se menţionează pedeapsa principală aplicată. În cazul în care dispune
suspendarea executării acesteia, în dispozitiv se menţionează şi măsurile de
supraveghere şiobligaţiile, prevăzute la art.93 alin. (1)- (3) C.pen. 4, pe care trebuie
2Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva, Noul Cod de procedură penală.
Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 575.
3Magdalena Iordache, Judecata în primă instanță în noul Cod de procedură penală, Editura Universul
Juridic, București, 2014, pag.79.
4Art. 93 C. pen – Măsurile de supraveghere şi obligaţiile: „(1) Pe durata termenului de supraveghere,
condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere: a) să se prezinte la serviciul de
probaţiune, la datele fixate de acesta; b) să primească vizitele consilierului de probaţiune desemnat cu
supravegherea sa; c) să anunţe, în prealabil, schimbarea locuinţei şi orice deplasare care depăşeşte 5
zile; d) să comunice schimbarea locului de muncă; e) să comunice informaţii şi documente de natură a
permite controlul mijloacelor sale de existenţă, (2) Instanţa impune condamnatului să execute una sau
mai multe dintre următoarele obligaţii: a) să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională; b) să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către
serviciul de probaţiune sau organizate în colaborare cu instituţii din comunitate; c) să se supună măsurilor
de control, tratament sau îngrijire medicală; d) să nu părăsească teritoriul României, fără acordul
instanţei. (3) Pe parcursul termenului de supraveghere, condamnatul va presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii pe o perioadă cuprinsă între 60 şi 120 de zile, în condiţiile stabilite de instanţă, afară de
cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă. Numărul zilnic de ore se
stabileşte prin legea de executare a pedepselor. (4) Pentru stabilirea conţinutului obligaţiilor prevăzute în
alin. (2) lit. a) şi lit. b), precum şi în alin. (3), instanţa va consulta serviciul de probaţiune, care este obligat
să formuleze recomandări în acest sens. (5) Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile
civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de
să le respecte condamnatul, se pun în vedere acestuia consecinţele nerespectării lor
şi ale săvârşirii de noi infracţiuni şi se indică două entităţi din comunitate unde
urmează a se executa obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, prevăzută la art. 93 alin. (3) C.pen., după consultarea listei privind
posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de
probaţiune. Consilierul de probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care
din cele două instituţii din comunitate menţionate în hotărârea judecătorească
urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate. Când instanţa dispune măsura
educativă a supravegherii, în dispozitiv se menţionează persoana care realizează
supravegherea şi îndrumarea minorului”.
Plecând de la prevederile art. 396 alin. (3) C. proc.pen., instanța va putea
dispune și renunțarea la aplicarea pedepsei, în cazul în care constată ″dincolo de
orice îndoială rezonabilă că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de
inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal″. Astfel, conform art. 80 alin. (1)
lit. a) C. pen., aceasta va putea fi dispusă atunci când ″infracțiunea săvârșită
prezintă o gravitate redusă, având în vedere natura și întinderea urmărilor produse,
mijloacele folosite, modul și împrejurările în care a fost comisă, motivul și scopul
urmărit″ și conform lit. b) „în raport de persoana infractorului, de conduita avută
anterior săvârșirii infracțiunii, de eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau
diminuarea consecințelor infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare,
instanța apreciază că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecințelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia″. Trebuie menționat, de
asemenea, că este necesar ca cele două condiții expuse să fie întrunite cumulativ.
Importante cu privire la efectele pronunțării renunțării la aplicarea pedepsei sunt și
prevederile art. 82 alin. (1) C. pen., unde este statuat că „persoana față de care s-a
dispus renunțarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei decăderi, interdicții
sau incapacități ce ar putea decurge din infracțiunea săvârșită″, prevedere
completată cu cea din alin. (2), unde se menționează că aceasta ″nu produce efecte
asupra executării măsurilor de siguranță și a obligațiilor civile prevăzute în
hotărâre″.
Și în acest caz, în care instanța dispune renunțarea la aplicarea pedepsei, ea
are obligația de a se pronunța asupra măsurilor preventive dispuse față de inculpat
în cursul urmăririi penale. De asemenea, dacă instanța a fost sesizată cu mai multe
acorduri de recunoaștere a vinovăției cu privire la mai mulți inculpați, care au
săvârșit una sau mai multe fapte în participație, aceasta va putea să admită unul sau
mai multe acorduri și să dispună soluții diferite față de fiecare dintre aceștia,
nefiind ținută de pronunțarea unei soluții unice cu privire la toți inculpații. (art. 485
alin. 2 C.proc.pen.)

supraveghere.”
 O ultimă soluție ce poate fi dispusă de instanță în cazul admiterii acordului
de recunoaștere a vinovăției o constituie aceea a amânării aplicării pedepsei,
aceasta dispunându-se în temeiul art. 396 alin. (4) C. proc.pen., unde este stabilit că
„amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice
îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de
inculpat în condițiile art. 83-90 din Codul penal″. Această soluție poate fi dispusă
în conformitate cu prevederile art. 83 alin. (1) atunci când: „a) pedeapsa stabilită,
inclusiv în cazul concursului de infracțiuni, este amenda sau închisoare de cel mult
2 ani; b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii, cu
excepția cazurilor prevăzute în art. 42 lit. a) și lit. b) sau pentru care a intervenit
reabilitarea ori s-a împlinit termenul de reabilitare; c) infractorul și-a manifestat
acordul de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității; d) în raport de
persoana infractorului, de conduita avută anterior săvârșirii infracțiunii, de
eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor
infracțiunii, precum și de posibilitățile sale de îndreptare, instanța apreciază că
aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea
conduitei sale pentru o perioadă determinată″.
Spre deosebire de renunțarea la aplicarea pedepsei, în cazul amânării se va
stabili în mod obligatoriu și un termen de supraveghere, care este în toate cazurile
de 2 ani, în conformitate cu dispozițiile art. 84 alin. (1), C. pen.; de asemenea, în
aceleași condiții se va amâna și aplicarea pedepsei amenzii care însoțește pedeapsa
principală. Mai mult decât atât, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea cu
privire la care se dispune nu trebuie să depășească 7 ani. În contextul soluționării
acordului de recunoaștere a vinovăției, această prevedere a art. 83 alin. (2) C. pen.
dublează prevederea art. 480 alin. (1) C. proc.pen. .
În ceea ce priveşte atât renunţarea la aplicarea pedepsei, cât şi amânarea
aplicării pedepsei, trebuie spus şi că în confomitate cu art. 399 alin. (2) C. proc.
pen., „instanţa dispune punerea de îndată în libertate a inculpatului arestat
preventiv”.
Cu privire la conţinutul dispozitivului sentinţei, atunci când dispune
renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, vor fi incidente
prevederile art. 404 alin. (3) C. proc.pen., unde este stipulat că atunci „când
instanţa dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, în dispozitiv se face menţiune
despre aplicarea avertismentului,potrivit art. 81 C. pen., iar când dispune amânarea
aplicării pedepsei, în dispozitiv se menţionează pedeapsa stabilită a cărei aplicare
se amână, precum şi măsurile de supraveghere şi obligaţiile, prevăzute la art.85
alin. (1) şi (2) din Codul penal, pe care trebuie să le respecte inculpatul, se pun în
vedere acestuia consecinţele nerespectării lor şi ale săvârşirii de noi infracţiuni, iar
dacă instanța a impus obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul
comunităţii, se menţionează două entităţi din comunitate unde urmează a se
executa această obligaţie, după consultarea listei privind posibilităţile concrete de
executare existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune. Consilierul de
probaţiune, pe baza evaluării iniţiale, va decide în care din cele două instituţii din
comunitate menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia
şi tipul de activitate şi îndrumarea minorului”.
Soluţia renunţării la aplicarea pedepsei este „menită a oferi instanţei de
judecată mecanismul necesar îndeplinirii scopului procesului penal în condiţiile în
care, în raport cu circumstanţele reale ale cauzei, cu persoana infractorului,
aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza consecinţelor pe care le-ar putea
avea asupra persoanei inculpatului”5.
Cât despre soluţia amânării aplicării pedepsei, aceasta are „rolul de a asigura
instrumentul necesar pentru realizarea scopului procesului penal în situaţia în care,
ţinând seama de persoana infractorului, conduita acestuia anterior săvârşirii
infracţiunii, dar şi de atitudinea sa procesuală, precum şi de posibilităţile
inculpatului de îndreptare, instanţa apreciază că aplicarea imediată a unei pedepse
nu este necesară, justificată, însă se impune supravegherea conduitei inculpatului
pentru o perioadă determinată”6.
După cum se poate observa, instanța nu poate dispune achitarea inculpatului
sau încetarea procesului penal. O admitere în parte a unui acord de recunoaștere a
vinovăției nu este posibilă. Cu toate acestea, în cazul în care instanța a fost sesizată
cu mai multe acorduri de recunoaștere a vinovăției privitoare la mai mulți
inculpați, în conformitate cu prevederile art. 485 alin. (2) C. proc.pen.,″instanța
poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii dintre
inculpați″. După cum se poate observa, formularea legiuitorului este criticabilă
deoarece din prevederile art. 478 alin. (1) C. proc.pen. reiese faptul că ″inculpatul
și procurorul pot încheia un acord″ iar alin. (5) menționează faptul că ″dacă
acțiunea penală s-a pus în mișcare față de mai mulți inculpați, se poate încheia un
acord de recunoaștere a vinovăției distinct cu fiecare dintre aceștia″. Dat fiind
caracterul strict personal al acordului de recunoaştere a vinovăţiei şi faptul că
inculpatul trebuie atât să recunoască comiterea faptei, cât şi să accepte încadrarea
juridică a acesteia, iar acordul trebuie să poarte semnăturile procurorului,
inculpatului şi avocatului acestuia, apreciem că în situaţia în care există mai mulţi
inculpaţi în cauză se va încheia cu fiecare dintre aceştia un acord distinct.
Totuşi, în situaţia menţionată, în care instanţa admite acordul de
recunoaştere a vinovăţiei doar în privinţa unor inculpaţi, aceasta va dispune, „pe
cale de consecinţă disjungerea cauzei pentru ceilalţi, respingerea acordului şi
trimiterea cauzei la procuror pentru continuarea efectuării urmăririi penale” 7. În
5Magdalena Iordache, Judecata în primă instanță în noul Cod de procedură penală, Editura Universul
Juridic, București, 2014, pag. 80.
6Ibidem.
7Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 414.
acest caz, procurorul va fi obligat să reia urmărirea penală, cu excepţia situaţiei în
care „a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal”, după cum este expres menţionat de prevederile art.
332 alin. (2) C. proc.pen. .
În cazul în care inculpatul va fi condamnat la pedeapsa amenzii, acesta
„trebuie să depună la judecătorul delegat cu executarea recipisa de plată integrală a
amenzii, în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare”8. De asemenea, instanța va fi obligată să îl întrebe pe acesta dacă este
de acord să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, în eventualitatea
în care nu va putea să plătească amenda astfel dispusă de instanţă. Cu privire la
pedeapsa amenzii, mai trebuie avute în vedere şi dispoziţiile art. 396 alin. (9) C.
proc.pen., unde este prevăzut că „în cazul în care, în cursul urmăririi penale, al
procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, faţă de inculpat s-a luat măsura
preventivă a controlului judiciar pe cauţiune sau s-a dispus înlocuirea unei alte
măsuri preventive cu măsura preventivă a controlului judiciar pe cauţiune şi
inculpatul este condamnat la pedeapsa amenzii, instanţa dispune plata acesteia din
cauţiune, potrivit dispoziţiilor art. 217”.

Respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei

A doua soluţie pe care o poate pronunţa instanţa pe latura penală a cauzei

este reprezentată de respingerea acordului de recunoaştere a vinovăţiei. Astfel, în
conformitate cu prevederile art.485 alin. (1) lit. b) C. proc.pen., instanţa „respinge
acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi trimite dosarul procurorului în vederea
continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art.
480-482 cu privire la toate faptele reţinute în sarcina inculpatului, care au făcut
obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un
acord între procuror şi inculpat este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu
gravitatea infracţiunii sau periculozitatea infractorului”. Prin urmare, instanţa poate
respinge acordul de recunoaştere în două cazuri expres prevăzute de lege.
În primul caz, instanţa respinge acordul pentru neîndeplinirea unei condiţii
procedurale expres determinate prin lege; astfel, dacă acţiunea penală nu fusese
pusă în mişcare la data iniţierii procedurii acordului, conform art. 478 alin. (1) C.
proc. pen.; dacă lipseşte unul dintre avizele procurorului ierarhic superior [art. 478
alin. (2) şi (4) C. proc.pen.]; dacă din conţinutul acordului de recunoaştere nu se
poate desprinde faptul că inculpatul recunoaşte comiterea faptei ş acceptă
încadrarea juridică dată acesteia [art. 479 C. proc.pen.]; dacă inculpatul este minor,
dar nu are încuviinţarea reprezentantului său legal [art. 478 alin. (6) C.proc.pen.];
8Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal român Partea generală, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2014, pag. 234.
dacă pedeapsa prevăzută de lege depăşeşte închisoarea de cel mult 15 ani acceptat
pentru încheierea acordului [art. 480 alin. (1) C. proc.pen.]; dacă nu există date
suficiente cu privire la existenţa faptei ori a vinovăţiei inculpatului [art. 480 alin.
(2) C. proc.pen.]; dacă inculpatul nu a fost asistat de un avocat pe tot parcursul
procedurii [art. 480 alin. (2) C. proc. pen.]; dacă acordul nu a fost încheiat în forma
(scrisă) cerută de lege [art. 481 C. proc. pen.] ori dacă lipseşte una dintre
menţiunile prevăzute de art 482 C. proc.pen. privind conţinutul acordului, soluţia
pe latură penală va fi respingerea acordului.
În afară de condiţiile expres enumerate, a căror nerespectare ar duce la
respingerea acordului, o altă situaţie ce ar putea apărea priveşte necompetenţa
instanţei. Prin urmare, dacă instanţa sesizată cu acordul de recunoaştere a
vinovăţiei constată că este necompetentă să se pronunţe asupra acestuia, aceasta nu
va dispune trimiterea acordului înapoi Parchetului care l-a emis şi nici nu îl va
respinge, ci „firesc este ca instanța să-și decline competența, chiar cu riscul unui
conflict de competență”9.
O altă observaţie ce se impune a fi făcută cu privire la primul caz de
respingere se referă la compatibilitatea judecătorului care a respins acordul pentru
motivele enumerate mai sus. Astfel, doctrina a apreciat că „judecătorul care a
respins acordul nu este incompatibil să judece cauza în care procurorul a dispus,
ulterior, trimiterea în judecată a inculpatului prin rechizitoriu sau a încheiat un nou
acord de recunoaştere a vinovăţiei cu acesta, cu respectarea exigenţelor legale”10.
Al doilea caz de respingere a acordului de recunoaştere a vinovăţiei se referă
la situaţia în care instanţa apreciază că soluţia cu privire la care s-a ajuns la un
acord este nelegală sau nejustificat de blândă în raport cu gravitatea infracţiunii sau
periculozitatea infractorului. Cum, prin raportare la conţinutul art. 485 alin. (1) lit.
b) C. proc.pen., instanţa „nu poate crea pentru inculpat o situaţie mai grea decât
cea asupra căreia s-a ajuns la un acord”, singura posibilitate a instanţei de
sancţionare a acordului astfel încheiat este respingerea acestuia. Pornind de la
aceste considerente, în doctrină s-a statuat că „această dispoziţie atenuează
caracterul convenţional al acordului, prin instituirea unui rol mai mare al
judecătorului în procesul de individualizare a pedepsei, ca parte importantă a
funcţiei de judecată pe care o îndeplineşte” 11. Date fiind acestea, deşi în primul caz
judecătorul care a respins acordul pentru nerespectarea condiţiilor prevăzute de art.
480-482 C. proc. pen. nu devenea incompatibil să soluţioneze ulterior cauza,
„judecătorul care a respins acordul de recunoaştere a vinovăţiei pe motiv că
9Radu Slăvoiu, Alexandra Lăncrăjan, Acordul de recunoaştere a vinovăţiei – unele controverse, Revista
de note şi studii juridice, 24 martie 2015, disponibilă pe http://www.juridice.ro/366853/acordul-de-
recunoastere-a-vinovatiei-unele-controverse.html
10Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 416.
11Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva Noul Cod de procedură penală.
Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 575.
pedeapsa este prea blândă, este incompatibil să judece cauza în care procurorul a
dispus, ulterior, trimiterea în judecată a inculpatului prin rechizitoriu”12.
Într-o atare situaţie, se ridică în mod just chestiunea păstrării caracterului
adversial al procedurii; în acest sens, se poate afirma că reglementarea „se apropie
de trăsăturile specifice ale procesului penal de tip continental, în care judecătorul
nu are doar rol de arbitru, ci are rol activ cu privire la aflarea adevărului sub toate
aspectele”13.
Deşi legiuitorul prevede în mod expres doar aceste două situaţii în care
judecătorul va putea dispune respingerea acordului, considerăm că ar putea fi luate
în considerare şi alte ipoteze. Astfel, când judecătorul constată incidenţa unuia
dintre cazurile prevăzute de art. 16 alin. (1) lit. a)-d) C. proc.pen. acesta ar trebui să
pronunţe în mod legal şi firesc achitarea inculpatului, în conformitate cu
prevederile art. 396 alin. (5) C. proc.pen., unde este statuat că „achitarea
inculpatului se pronunţă în cazul prevăzut la art. 16 alin. (1) lit. a)-d)”. Cum,
potrivit dispoziţiilor legale, judecătorul poate pronunţa în cazul admiterii acordului
de recunoaştere a vinovăţiei doar o soluţie de condamnare, renunţare la aplicarea
pedepsei ori amânare a aplicării pedepsei, considerăm că în cazul în care apreciază
că inculpatul trebuie achitat, instanţa respinge acordul.
Dacă instanţa constată incidenţa uneia dintre cauzele prevăzute de art. 16
alin. (1), lit. e)-j) C. proc.pen., aceasta va dispune încetarea procesului penal, în
conformitate cu prevederile art. 396 alin. (6) C. proc.pen., unde este prevăzut că
„încetarea procesului penal se pronunţă în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit.
e)-j)”. Plecând de la considerentele anterior expuse şi aplicând principiul de drept
ubi eadem ratio, ibi idem ius, şi în această situaţie, în procedura acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, instanţa va pronunţa respingerea acestuia.
În acest caz, indiferent de motivul pentru care acordul a fost respins, se pune
în mod corect problema păstrării prezumţiei de nevinovăţie cu privire la inculpat,
fără a avea importanţă dacă ulterior instanţa este sesizată printr-un rechizitoriu ori
printr-un alt acord de recunoaştere a vinovăţiei. Acest aspect a fost reliefat şi de
doctrină, unde a fost apreciat că „noul Cod de procedură penală nu prevede garanţii
în ceea ce priveşte păstrarea prezumţiei de nevinovăţie de care ar trebui să
beneficieze inculpatul când acordul de recunoaştere a vinovăţiei este respins de
către instanţă. Plecând de la nevoia de a proteja drepturile inculpatului, în special
dreptul la tăcere şi dreptul de a nu se autoincrimina, considerăm că este necesară o
clarificare astfel încât recunoaşterea inculpatului să nu poată fi folosită împotriva
acestuia”14.
12Mihail Udroiu, Procedură penală. Partea specială, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2014, pag. 416.
13Corina Voicu, Andreea Simona Uzlău, Georgiana Tudor, Victor Văduva Noul Cod de procedură penală.
Ghid de aplicare pentru practicieni, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2014, pag. 575.
14Andreea Simona Uzlău, Plea bargaining – a new criminal procedure institution, AGORA International
Journal of Juridical Sciences, nr.4, 2013, pag. 246, disponibil la www.juridicaljournal.univagora.ro.
 Un alt aspect ce trebuie menţionat cu privire la respingerea acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, când acesta este trimis procurorului în vederea
continuării urmăririi penale, priveşte posibilitatea acestuia de a încheia un nou
acord cu inculpatul. Cum legea nu prevede obligaţia acestuia de a sesiza ulterior
instanţa prin rechizitoriu, apreciem că el poate să încheie un nou acord de
recunoaştere, cu respectarea aceloraşi condiţii legale ca cele prevăzute pentru
încheierea primului acord.
Potrivit art. 485 alin. (3) C. proc. pen., „în situaţia prevăzută la alin, (1) lit.
b) instanţa se pronunţă din oficiu cu privire la starea de arest a inculpaţilor”. Prin
urmare, dacă acordul de recunoaştere a vinovăţiei este respins, instanţa se ve
pronunţa şi asupra menţinerii, revocării, înlocuirii ori încetării de drept a stării de
arest în care se află inculpatul.
În cazul sesizării instanţei cu mai multe acorduri de recunoaştere privind mai
mulţi inculpaţi, respingerea unui acord nu va atrage incompatibilitatea
judecătorului în ceea ce priveşte soluţionarea celorlalte acorduri, respingerea
acestuia nefiind de natură să aducă atingere prezumţiei de nevinovăţie de care
beneficiază ceilalţi inculpaţi ai cauzei.