Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
DELIMITĂRI CONCEPTUALE
PRIVIND EDUCAȚIA ANTREPRENORIALĂ
Obiective şi rezultate
Obiectivul principal al acestei unităţi de studiu constă în a oferi suportul informaţional
pentru a înţelege aria și delimitarea conceptuală a educației antreprenoriale. După
parcurgerea textului acestei unităţi de învăţare și a bibliografiei veţi fi capabili să
identificați:
- aria și formele educației antreprenoriale;
- provocările moderne ale educației antreprenoriale;
- obiectivele educației antreprenoriale;
- rezultatele obținute de cursanți după parcugerea disciplinei educație
antreprenorială.
necesitățile de învățare ale antreprenorilor care se află în diferite etape ale activității, respectiv
de a cunoaște ce fel de cunoștințe practice au fost utile pentru a conduce o afacere.
Întreprinzătorii au indicat următoarele discipline: a) finanțe, b) resurse umane, c)
managementul creșterii/dezvoltării, d) marketing (Sexton, Upton, Wacholtz și McDougall,
1997).
Un alt studiu privind programele de antreprenoriat realizat pe un eșantion de 94 de
programe antreprenoriale (Finkle, 2006) derulat în SUA, privind conținutul disciplinelor, a
evidențiat că 39% dintre programele antreprenoriale intervievate au oferit un curs numit
”Planul de afaceri pentru dezvoltare”, 33% oferind cursuri de ”Introducere în antreprenoriat”,
22% cursuri de ”Finanțare antreprenorială” și 12% ”Marketing antreprenorial”. În timp ce
”Planul de afaceri” a fost predat la majoritatea programelor de antreprenoriat, există
întrebarea dacă conținutul acestui curs a fost similar la toți instructorii. Un curs de dezvoltare
a unui plan de afaceri este conceput pentru a ajuta studenții să dezvolte un plan scris de
implementare eficient pentru o nouă afacere și se referă, în general, la deciziile și acțiunile
critice pe care trebuie să le întreprindă antreprenorii, atât în planificarea, cât și în realizarea
unei noi aventuri antreprenoriale (Finkle, 2006).
Studiul a avut ca scop înțelegerea perspectivelor instructorilor și obiectivelor acestora
legate de acțiunile de predare a educației antreprenoriale. Rezultatele obținute sugerează că
grupul de profesori/instructori studiați a urmărit două tipuri de obiective de predare profund
diferite: unii dintre ei încearcă să îi învețe cum să înceapă o afacere de succes, în timp ce un
alt grup încearcă să le dezvolte abilitățile antreprenoriale. Aceste obiective didactice au
importanță și implicații asupra studenților cursanți, natura obligatorie sau voluntară a
disciplinelor și tipul de metode didactice utilizate. De exemplu, dacă scopul studenților
selectați pentru curs este de a crea afaceri, de identificare a celor cu idei cu potențial ridicat de
succes, schema programului de studiu ar trebui să fie voluntară, iar planul de afaceri ca
disciplină ar trebui să fie obligatoriu.
Fiet (2000) consideră că un motiv important care stă la baza accentului diferit pus de
instructorii antreprenoriali asupra educației antreprenoriale îl reprezintă caracterul eclectic al
antreprenoriatului ca disciplină. Cu excepția descoperirii/generării de idei, majoritatea
subiectelor incluse în educația antreprenorială provin din literatura de specialitate a altor
discipline (Fiet, 2000). Motivația în depășirea barierelor legate de practica didactică este
determinată și de profesori/instructor icare predau și sunt implicați în aspectele educaționale
ale acestei discipline.
În scopul acestui studiu și al modelului de educație antreprenorială la nivel de școală,
în stadiul actual, cercetătorii fac următoarea propunere: educația și formarea în domeniul
antreprenorial ar trebui să fie acceptate ca elemente ale educației antreprenoriale și ar trebui
predată tuturor studenților indiferent de profil. De asemenea există un acord general cu privire
la faptul că ar trebui să se pună accentul pe educația antreprenorială, comparativ cu educația
în afaceri.
Educația pentru afaceri are o acoperire mai limitată decât educația și formarea
antreprenorială, care include subiecte suplimentare, cum ar fi inovarea și asumarea de riscuri.
Consorțiul pentru educația antreprenorială (2004) evidențiază faptul că educația
antreprenorială este un proces de învățare pe tot parcursul vieții și constă în cinci etape, și
anume: cunoștințe de bază, cunoașterea competențelor, aplicarea creativă, lansarea și
creșterea afacerilor.
Odată cu acumularea de dovezi care susțin rolul antreprenoriatului în dezvoltarea
economică (Acs, 2002; Kuratko, 2005; Reynolds et al., 2005), guvernele au continuat să
încurajeze oamenii să devină antreprenori (Brannback & Carsrud, 2009). În Australia,
guvernul federal a investit 2,9 miliarde de dolari în pentru a promova o cultură a spiritului
antreprenorial și a inovării în sistemul educațional (Jones, 2007). Fundația Kauffman a donat
4 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ
b) educație pentru întreprinderi mici, care urmărește să ofere ajutor practic celor care
doresc să facă tranziția către o activitate independentă;
c) continuarea educației pentru întreprinderile mici, care este menită să permită
oamenilor să își consolideze și să își actualizeze abilitățile de a conduce o afacere (Garavan &
O'Cinneide, 1994).
Béchard și Toulouse (1998) au identificat următoarele obiective generale de învățare
pentru educația antreprenorială:
a) conștientizarea antreprenoriatului,
b) crearea de afaceri,
c) dezvoltarea întreprinderilor mici,
d) formarea formatorilor.
Programele care urmăresc conștientizarea importanței antreprenoriatului furnizează
informații generale despre spiritul antreprenorial și solicită publicului să reflecteze asupra
antreprenoriatului ca o carieră. Programele de crearea afacerilor antrenează studenții în
aptitudini tehnice, umane și manageriale pentru a crea o afacere. Programele de dezvoltare a
afacerilor mici sunt create, de obicei, cu scopul a se potrivi nevoilor specifice de învățare ale
proprietarilor de afaceri mici.
Instruirea și perfecționarea formatorilor de programe îi învață pe educatori să
acționeze ca profesori și consultanți în transmiterea cunoștințelor din domeniul educației
antreprenoriale în vederea înființării de firme noi și dezvoltarea afacerilor prin monitorizarea
acestora.
Discuțiile și opiniile cu privire la obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească
educația antreprenorială arată că majoritatea instructorilor raportează activitățile didactice de
specialitate, dar nu precizează ce se realizează efectiv cu grupele de studenți la orele derulate.
Chiar dacă lucrările anterioare în domeniul educației antreprenoriale au evidențiat existența
mai multor scopuri didactice posibile în cursurile de antreprenoriat (Béchard și Toulouse,
1998; Garavan & O'Cinneide, 1994; Hills, 1988), majoritatea articolelor din acest subiect
descriu pur și simplu ce au făcut la ore, fără a se referi la obiectivele care stau la baza
activităților didactice descrise și gradul lor de îndeplinire (Rae & Craswell, 2000, Cope, 2003,
Rae, 2004, Shepherd, 2004).
Educația despre organizație se ocupă de cunoașterea și conștientizarea studenților
despre teorii privind modul în care sunt create și gestionate organizațiile. Educația pentru
organizație se ocupă de evidențierea posibilității de a avea o carieră de întreprinzător și îi
încurajează pe studenți să-și înceapă propria afacere. Participanții sunt învățați să-și dezvolte
abilitățile practice necesare înființării și conducerii firmelor mici, iar cursurile sunt deseori
orientate către pregătirea unui plan de afaceri (Henry, 2005). Educația în organizație "se
ocupă de formarea managerilor pentru noii antreprenori” și se axează pe asigurarea creșterii și
dezvoltării viitoare a afacerii (Henry, 2005).
să consolideze democrația și egalitatea în peisajul global, unde provocările acum sunt mai
complexe decât a fost probabil vreodată.
1.3. Antreprenorul și antreprenoriatul
În pofida diversității definițiilor antreprenoriatului în literatura tradițională de
specialitate, există o distincție între domeniul care se referă la acțiunea întreprinzătorului
(funcția antreprenorială) și domeniul care se referă la rezultatul sau consecința acelei
acțiuni antreprenoriale (întreprindere).
În domeniul larg al antreprenoriatului se pot distinge, prin urmare, două aspecte pentru
analiză:
a) antreprenorul (întreprinzătorul);
b) întreprinderea.
În domeniul antreprenoriatului este posibil să se distingă următoarele modalități de
analiză:
- abordarea "micro", care se concentrează ca zonă de interes la nivel de individ. Teoriile
dezvoltate se referă frecvent la maximizarea profitului proprietarului firmei ca obiectiv
principal (preocupare naturală). Există și alte teorii ce se referă la risc (incertitudine) sau
teorii psihologice care se concentrează pe caracteristicile antreprenoriale și ale optimizării
comportamentului antreprenorului.
- abordarea "meso" are ca zonă de interes principal firma. Ca obiectiv este un domeniu
de cercetare mai larg ce include, față de precedenta abordare, teoriile costurilor tranzacțiilor,
teoria rețelei, procesul de spin-off și în general, activitatea de conducere.
- abordarea "macro" față de cele precedente include ca zonă de interes întregul sistem
economic în care se desfășoară activitatea antreprenorială și poate fi luată în considerare și
relația dintre antreprenoriat și creșterea economică.
Patru teme au fost în atenția numeroșilor cercetători: prima se concentrează pe crearea
de întreprinderi și include contribuțiile acestora asupra economiei, evidențindu-se clar o
relație pozitivă între numărul de întreprinderi din economie și rata de creștere economică.
(Wennekers și Thurik, 1999; Kent, 1982; Dubini, 1989; Storey, 1994; Acs și Armington,
2004).
A doua acordă atenție variabilelor culturale, istorice și instituționale ca factori
determinanți ai antreprenoriatului și ai creșterii economice într-un anumit context, domeniu
de activitate sau teritoriu (McMillan și Woodruff, 2002; Yu, 1998; Baumol, 1990, Grabher,
1993; Courlet și Soulage, 1995; Garofoli, 1994).
A treia influență a antreprenoriatului este analizată din perspectiva numărului de
firme, a creșterii economice și a concurenței (Feldman și Audretsch, 1999, Nickell, 1996,
Wennekers și Thurik, 1999). Se consideră că rivalitatea între întreprinderi crește odată cu
creșterea numărului de firme (Porter, 1985) și întărește procesul de inovare (Molero, 2001).
A patra modalitate este determinată de teoriile lui Schumpeter (1934, 1942) care
evidențiază o relație pozitivă între antreprenoriat, inovare și creșterea economică (Fagerberg,
1988; Vespargen, 1992; Nadiri, 1993; Aghion și Howit, 1992; Grosman și Helpman, 1991).
În plus, teoria creșterii endogene a introdus inovația ca fiind factor esențial de
explicare a creșterii veniturilor (Romer, 1994). Ca rezultat, inovarea a fost considerată ca o
funcție principală a întreprinderilor în domeniul economic (Acs, 1992, Carree și Thurik, 2003,
Audretsch și Thurik, 2004; Grabher, 1993; Holcombe, 1998; Courlet și Soulage, 1995;
Garofoli, 1994).
Evident, relația abordării "macro" cu cele două abordări anterioare este destul de
puternică, dar principala preocupare în acest nivel agregat poate fi reprezentată, de exemplu,
10 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ
Antreprenoriatul a fost văzut în ultimele trei decenii, ca fiind, probabil, cea mai
puternică forță economică pe care lumea o văzut-o vreodată. Importanța activității
antreprenoriale pentru creșterea economică a țărilor este acum bine stabilită, literatura
relevantă sugerând legături importante între educație, crearea de riscuri și performanță
antreprenorială, precum și între educația antreprenorială și activitatea antreprenorială.
Obiectivul dezvoltării economice s-a mutat mai mult spre fenomenul de
antreprenoriat; acest interes crescând a evidențiat rolul întreprinzătorului în economie și a
condus la un număr tot mai mare de încercări de a identifica factorii care promovează
antreprenoriatul.
Aplicarea educației antreprenoriale a fost propusă de profesorul Shigeru Fujii din
Universitatea din Kobe, Japonia în 1938 (Vesper, 1985). La sfârșitul anilor 1960,
antreprenoriatul a crescut cu o viteză foarte mare, iar în anii 1980 și 1990 a apărut o creștere
neașteptată a cererii pentru educația antreprenorială. Gourmont (1997) a susținut că educația
este un element de bază pentru începerea unei afaceri, transferul de cunoștințe și dezvoltarea
aptitudinilor antreprenoriale pot duce la creșterea eficienței și a eficacității. Dershuis a
declarat că antreprenorii au caracteristici diferite, cum ar fi: asumarea riscurilor, obținerea de
averi, experiențe diferite pe piață, situație economică, inteligență în afaceri provenită din
mediul familial. El consideră că educația este unul dintre cei mai importanți determinanți în
crearea spiritului antreprenorial (Dershuis, Van.Justion, 2003). Lazer (2003) consideră, de
asemenea, că persoanele echilibrate și familiarizate cu diferite domenii, cel mai probabil, pot
să devină antreprenori. În studiile sale antreprenorii sunt în mare parte persoanele mai în
vârstă care au participat la cursuri de antreprenoriat (Lazer, Edvard, 2003), ce vor îmbina
cunoștințe, pricepere și atitudine. În cele din urmă, pentru a evalua eficiența cursurilor de
antreprenoriat, rezultatele planificate a fi obținute în urma parcurgerii disciplinei educaţie
antreprenorială se referă la:
- maximizarea productivității resurselor umane, educația antreprenorială și
dezvoltarea resurselor umane poate provoca maximizarea productivității pentru a atinge
obiectivele și scopurile organizaționale, astfel încât indivizii să încerce să-și atingă
obiectivele individuale.
- dezvoltarea (îmbunătățirea) resurselor umane, educația antreprenorială și
dezvoltarea face posibilă furnizarea unei extensii a oportunității sau a unei structuri pentru
dezvoltare de abilități comportamentale și tehnice în rândul populației, care ajută organizațiile
în atingerea unui anumit nivel de creștere.
Lect. dr. Nelu FLOREA - Unitatea de studiu nr.1 Delimitări conceptuale 13
Bibliografie:
Alain Fayolle, Paula Kyrö, The Dynamics between Entrepreneurship, Environment and Education, Edward
Elgar Publishing, 2008, pp. 5 – 40,
Alain Fayolle, Heinz Klandt, International Entrepreneurship Education, Edward Elgar Publishing, 2006, pp. 21-
53,
Allik, J. and Realo, A., 2004. Individualism-collectivism and social capital. Journal of Cross-Cultural
Psychology, 35(1), pp.29-49.
Amit, R. and Muller, E., 1995. “Push” and “pull” entrepreneurship. Journal of Small Business &
Entrepreneurship, 12(4), pp.64-80.
Bernd Ebersberger, Christine Pirhofer, Desiree Wieser, Teaching Toolkit for Entrepreneurship Education, La
Troble University, 2018, pp. 6 – 48,
Carl J. Schramm, Report the Kauffman Foundation -Entrepreneurship in American Higher Education, Rockhill
Road, 2006, pp. 8 – 16,
Carter, N.M., Gartner, W.B., Shaver, K.G. and Gatewood, E.J., 2003. The career reasons of nascent
entrepreneurs. Journal of Business Venturing, 18(1), pp.13-39.
Casson, M., 1990. Entrepreneurship. Aldershot: Edward Elgar Publishing.
14 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ
Collins, L., Hannon, P.D. and Smith, A., 2004. Enacting entrepreneurial intent: the gaps between student needs
and higher education capability. Education+Training, 46(8/9), pp.454-463.
Cramer, J.S., Hartog, J., Jonker, N. and Van Praag, C.M., 2002. Low risk aversion encourages the choice for
entrepreneurship: an empirical test of a truism. Journal of economic behavior & organization, 48(1), pp.29-36.
Chung-Gyu Byun, Chang Soo Sung, Joo Y. Park, Dae Soo Choi, A Study on the Effectiveness of
Entrepreneurship Education Programs in Higher Education Institutions: A Case Study of Korean Graduate
Programs, Journal of Open Innovation, 2018, pp. 2-14.
De Vries, M., 1977. The entrepreneurial personality: a person at the crossroads. Journal of management studies,
14(1), pp.34-57.
Dohmen, T., Falk, A., Huffman, D., Sunde, U., Schupp, J. and Wagner, G.G., 2011. Individual risk attitudes:
measurement, determinants, and behavioral consequences, Journal of the European Economic Association, 9(3),
pp.522-550.
Drucker, P., 1970. Entrepreneurship in business enterprise. Journal of Business Policy, 1(1), pp.3-12.
Drucker, P., 1985. Innovation and Entrepreneurship. New York: Harper & Row.
Evans, D.S. and Leighton, L.S., 1990. Small business formation by unemployed and employed workers. Small
Business Economics, 2(4), pp.319-330.
European Commission, Entrepreneurship Education: A Guide for Educators, Brussels, 2013, pp. 14 – 48,
European Commission, Entrepreneurship in Europe, Eurydice Report, Luxembourg, 2016, pp. 65- 93.
Hannah Orwa Bula, Evolution and Theories of Entrepreneurship: A Critical Review on the Kenyan Perspective,
International Journal of Business and Commerce, pp. 81 – 96 U
Janney, J.J. and Dess, G.G., 2006. When entrepreneurs bundle resources: toward an integration of
entrepreneurial-orientation and the resource-based view of the firm. In: M. Afzalur Rahum, Current Topics in
Management, Transaction Publishers, New Brunswick, USA, 11, pp. 157-173.
José Machado, Filomena Soares, Germano Veiga, Innovation, Engineering and Entrepreneurship, Springer,
2019, pp. 863- 870,
Knight, F.H., 1933. Risk, uncertainty and profit: with an additional introductory essay hitherto unpublished.
London school of economics and political science.
Kolvereid, L., 1996. Prediction of employment status choice intentions. Entrepreneurship Theory & Practice,
21(1), pp.47-57.
Marilyn L. Kourilsky, Entrepreneurship Education: opportunity in search of curriculum, Kauffman Center for
Entrepreneurial Leadership, 1995, pp. 2- 18
McClelland, D.C., 1961. The achieving society. Princeton, NJ: Van Nostrand, pp.301-335
Martin Lackéus, Entrepreneurship in Education – What, Why, When, How, OECD, 2015, pp 7- 22,
Michael Frese, Michael Gielnik, The Psychology of Entrepreneurship, Annual Review of Organizational
Psychology and Organizational Behavior, 2014, pp. 413-438,
Norman Scarborough, Jeffrey Cornwall, Essential of Entrepreneurship and Small Business Management,
Pearson, 2016, pp. 17 – 58.
Patrick Edewor, Oluremi Abimbola, Mofoluwake Ajayi, An Exploration of Some Sociological Approaches to
Entrepreneurship, European Journal of Business and Management, 2014, pp. 18- 24
Patricia Thornton, The sociology of entrepreneurship, Annual Review of Sociology, 1999, pp.19 - 45,
Robert Baron, Psychological Perspectives on Entrepreneurship: Cognitive and Social Factors in Entrepreneurs’
Success, Blackwell Publishers Inc, 2000, pp. 15 – 18. VOL
Van Praag, C.M., 1999. Some classic views on entrepreneurship. De Economist, 147(3), pp.311-335.
Van Praag, C.M. and Versloot, P.H., 2007. What is the value of entrepreneurship? A review of recent research.
Small Business Economics, 29(4), pp.351-382.0