Sunteți pe pagina 1din 14

Unitatea de studiu nr. 1.

DELIMITĂRI CONCEPTUALE
PRIVIND EDUCAȚIA ANTREPRENORIALĂ

Obiective şi rezultate
Obiectivul principal al acestei unităţi de studiu constă în a oferi suportul informaţional
pentru a înţelege aria și delimitarea conceptuală a educației antreprenoriale. După
parcurgerea textului acestei unităţi de învăţare și a bibliografiei veţi fi capabili să
identificați:
- aria și formele educației antreprenoriale;
- provocările moderne ale educației antreprenoriale;
- obiectivele educației antreprenoriale;
- rezultatele obținute de cursanți după parcugerea disciplinei educație
antreprenorială.

1.1. EDUCAȚIA ȘI FORMELE SALE

Problema educației a fost și rămâne o provocare pentru formarea noilor generații


manifestată încă din cele mai vechi timpuri. Dacă la început educația punea accent pe
acumulare de cunoștințe, în prezent educația nonformală determină utilizarea de cunoștințe și
abilități necesare supraviețuirii în mediul natural. Cu trecerea timpului și a conștientizării
importanței acesteia, educația nonformală a devenit formală și este centrată pe
formarea/acumularea de cunoștințe și abilități care să corespundă cerințelor societății și
dinamicii mediului înconjurător, pentru adaptarea la noile condiții și este condiționată de
obținerea acesteia la costuri relative reduse.

Educația reprezintă un fenomen socio-uman care asigură transmiterea acumulărilor


teoretice și practice, obținute de omenire de-a lungul evoluției social-istorice, tinerei
generații, formându-le personalitatea și profesionalitatea necesară desfășurării de activități
utile în plan social.

Etimologia termenului de educație provine din latinescul ”educo – educere” cu sensul


de a crește, a cultiva, a îngriji, a educa și ”educe – educere” care înseamnă a duce, a conduce,
a scoate. Ambele accepțiuni sunt corecte, dar în practică există multiple dificultăți și
diferențieri în descrierea fenomenului educațional de ordin conceptual, ideologic, aria de
acoperire, scopul sau personalul implicat în realizarea acesteia.

Accepțiunea românescă a termenului de educația provine din Franța, secolul al XVI-


lea – éducation. Conform DEX accepțiunea termenului de educație reprezintă: ansamblu de
2 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

măsuri aplicate în mod sistematic în vederea formării și dezvoltării însușirilor intelectuale,


morale sau fizice ale copiilor, tineretului, oamenilor sau ale societății prin activități
pedagogice având ca rezultat buna creștere, comportare civilizată în societate; fenomen
social fundamental de transmitere a experienței de viață a generațiilor adulte și a culturii
către generațiile de copii și tineri, abilitării pentru integrarea lor în societate.
Dictionarul LAROUSSE atribuie pentru educație următoarele sensuri: conduita de
formare a copilului sau adultului; instruirea unei persoane într-un anumit domeniu de
activitate – ansamblul de cunoștințele intelectuale, culturale, morale dobândite în acest
domeniu de o persoană sau un grup.
Coombs și Ahmed (1974) au realizat o clasificare a tipurilor de educaţie (nonformală,
informală şi formală), idee care este preluată și susținută mai târziu de diferiţi actori
importanţi cu rol de decizie la nivel internaţional. Clasificarea are ca punct de pornire
varietatea situațiilor de învățare, intenționalitatea acțională, scopul și modul de manifestare în
timp. La sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70 la nivel internaţional o atenție sporită este
direcționată spre educaţia nonformală.
Educația antreprenorială reprezintă intervenția intenționată a educatorilor în viața
studenților/elevilor pentru a inția și forma calitățile și abilitățile antreprenoriale care să le
permită să supraviețuiască în lumea afacerilor (Isaac, Visser, Friedrick și Brijlal, 2007).
Ea poate fi descrisă ca o formă de educație care vizează atragerea persoanelor care
sunt capabile să înceapă o afacere nouă (Timmons, Eisenman & O'Connor, 2015), și este
promovată din ce în ce mai mult ca o premisă pe care economiile lumii pot experimenta
dezvoltarea și durabilitatea la un cost scăzut ca dovadă a interesului manifestat în acest
domeniu. Educația antreprenorială le oferă studenților cunoștințele, atributele și capacitățile
suplimentare necesare pentru a fi aplicate în contextul înființării unei noi întreprinderi sau
afaceri (Cheung și Chan, 2011) și pune accentul pe orientarea vieții și a acțiunilor în vederea
dezvoltării unei afaceri sau a unui plan de afaceri (Ronstadt, 1985). Luthje și Frank (2002),
sunt de acord că există o relație pozitivă între educația antreprenorială și crearea de afaceri.
Ea dezvoltă și stimulează procesul antreprenorial, oferind instrumentele necesare
pentru lansarea de noi întreprinderi (Postigo și Tomborini, 2002; Cheung și Chan, 2011).
Conceptul de educație antreprenorială a cunoscut mai multe etape de dezvoltare (Kourilsky,
1995), fiind predată la nivel mondial atât în țările dezvoltate cât și în țările sărace.
Diferențele între educația antreprenorială și educația pentru afaceri se referă la o
acoperire mai limitată decât antreprenoriatul; educația antreprenorială include în plus
inovarea și asumarea riscului.
Educația antreprenorială este diferită de la o națiune la alta. Timmons, Eisenman & O'Connor
(2015) afirmă că educația antreprenorială ar trebui să difere de la națiune la națiune ca arie și
conținut, această diferență de percepție fiind și între profesori și studenți/cursanți. În timp ce
profesorii par să perceapă și să trateze programele de educație antreprenorială ca fiind bazate
pe cunoaștere, studenții/cursanți se așteaptă ca acestea să fie orientate spre acțiune.
Există o literatură abundentă care raportează că profesorii/instructorii de
antreprenoriat predau diferite lucruri sub aceeași umbrelă a cursurilor de antreprenoriat (Van
der Sluis, Van Praag și Vijverberg, 2008, Weaver, Dickson și Solomon, 2005). În plus,
conținutul adecvat pentru programele de antreprenoriat rămâne o discuție nefinalizată,
constantă și provocatoare asupra acestui domeniu, legat de aria și conținutul acesteia (Gibb,
2002).
Fundația Kauffman în 1994 a sponsorizat un proiect de cercetare care a analizat un
grup de 170 de firme (cu cifra de afaceri între cinci și douăzeci de milioane de dolari) despre
Lect. dr. Nelu FLOREA - Unitatea de studiu nr.1 Delimitări conceptuale 3

necesitățile de învățare ale antreprenorilor care se află în diferite etape ale activității, respectiv
de a cunoaște ce fel de cunoștințe practice au fost utile pentru a conduce o afacere.
Întreprinzătorii au indicat următoarele discipline: a) finanțe, b) resurse umane, c)
managementul creșterii/dezvoltării, d) marketing (Sexton, Upton, Wacholtz și McDougall,
1997).
Un alt studiu privind programele de antreprenoriat realizat pe un eșantion de 94 de
programe antreprenoriale (Finkle, 2006) derulat în SUA, privind conținutul disciplinelor, a
evidențiat că 39% dintre programele antreprenoriale intervievate au oferit un curs numit
”Planul de afaceri pentru dezvoltare”, 33% oferind cursuri de ”Introducere în antreprenoriat”,
22% cursuri de ”Finanțare antreprenorială” și 12% ”Marketing antreprenorial”. În timp ce
”Planul de afaceri” a fost predat la majoritatea programelor de antreprenoriat, există
întrebarea dacă conținutul acestui curs a fost similar la toți instructorii. Un curs de dezvoltare
a unui plan de afaceri este conceput pentru a ajuta studenții să dezvolte un plan scris de
implementare eficient pentru o nouă afacere și se referă, în general, la deciziile și acțiunile
critice pe care trebuie să le întreprindă antreprenorii, atât în planificarea, cât și în realizarea
unei noi aventuri antreprenoriale (Finkle, 2006).
Studiul a avut ca scop înțelegerea perspectivelor instructorilor și obiectivelor acestora
legate de acțiunile de predare a educației antreprenoriale. Rezultatele obținute sugerează că
grupul de profesori/instructori studiați a urmărit două tipuri de obiective de predare profund
diferite: unii dintre ei încearcă să îi învețe cum să înceapă o afacere de succes, în timp ce un
alt grup încearcă să le dezvolte abilitățile antreprenoriale. Aceste obiective didactice au
importanță și implicații asupra studenților cursanți, natura obligatorie sau voluntară a
disciplinelor și tipul de metode didactice utilizate. De exemplu, dacă scopul studenților
selectați pentru curs este de a crea afaceri, de identificare a celor cu idei cu potențial ridicat de
succes, schema programului de studiu ar trebui să fie voluntară, iar planul de afaceri ca
disciplină ar trebui să fie obligatoriu.
Fiet (2000) consideră că un motiv important care stă la baza accentului diferit pus de
instructorii antreprenoriali asupra educației antreprenoriale îl reprezintă caracterul eclectic al
antreprenoriatului ca disciplină. Cu excepția descoperirii/generării de idei, majoritatea
subiectelor incluse în educația antreprenorială provin din literatura de specialitate a altor
discipline (Fiet, 2000). Motivația în depășirea barierelor legate de practica didactică este
determinată și de profesori/instructor icare predau și sunt implicați în aspectele educaționale
ale acestei discipline.
În scopul acestui studiu și al modelului de educație antreprenorială la nivel de școală,
în stadiul actual, cercetătorii fac următoarea propunere: educația și formarea în domeniul
antreprenorial ar trebui să fie acceptate ca elemente ale educației antreprenoriale și ar trebui
predată tuturor studenților indiferent de profil. De asemenea există un acord general cu privire
la faptul că ar trebui să se pună accentul pe educația antreprenorială, comparativ cu educația
în afaceri.
Educația pentru afaceri are o acoperire mai limitată decât educația și formarea
antreprenorială, care include subiecte suplimentare, cum ar fi inovarea și asumarea de riscuri.
Consorțiul pentru educația antreprenorială (2004) evidențiază faptul că educația
antreprenorială este un proces de învățare pe tot parcursul vieții și constă în cinci etape, și
anume: cunoștințe de bază, cunoașterea competențelor, aplicarea creativă, lansarea și
creșterea afacerilor.
Odată cu acumularea de dovezi care susțin rolul antreprenoriatului în dezvoltarea
economică (Acs, 2002; Kuratko, 2005; Reynolds et al., 2005), guvernele au continuat să
încurajeze oamenii să devină antreprenori (Brannback & Carsrud, 2009). În Australia,
guvernul federal a investit 2,9 miliarde de dolari în pentru a promova o cultură a spiritului
antreprenorial și a inovării în sistemul educațional (Jones, 2007). Fundația Kauffman a donat
4 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

40 milioane dolari pentru a face educația antreprenorială disponibilă în campusurile


universitare americane (Fundația Kauffman, 2009). În Chile au fost alocate 4 milioane de
dolari pentru finanțarea programelor de educație antreprenorială.
Chiar dacă există voința și resursele dedicate asupra modului în care se predă
antreprenoriatul, educația antreprenorială este încă în fază incipientă, totuși câteva motive pot
explica de ce educația antreprenorială a înregistrat puține progrese în ceea ce privește găsirea
a ceea ce ar trebui să fie ca practică pedagogică. Bechard & Gregoire (2005) au identificat
câteva din aceste motive ale dificultății în predarea educației antreprenoriale.
(a) necesitatea domeniului relevă predarea antreprenoriatului ocupând un loc
secundar;
(b) educația antreprenorială nu generează aceleași recompensă profesională ca și
cercetarea în afaceri;
(c) dificultatea desfășurării cercetărilor interdisciplinare;
(d) predarea se face în cea mai mare parte de către instructorii care nu sunt implicați
direct în afaceri.
Una dintre concluziile privind conținutul diversificat al programelor care oferă
educație antreprenorială și implicarea instructoriilor care predau antreprenoriatul este
determinată de influența proprie, puternică a fluxurilor de preocupări/cercetare atunci când
fundamentează și aleg conținut de studiu al programelor (Fiet, 2000).
Domeniile principale de actualitate au identificat ca fiind comune și incluse în
programele de antreprenoriat următoarele domenii: (a) strategia/analiza competitivă; (b)
gestionarea creșterii; (c) descoperirea / generarea de idei; (d) riscul și raționalitatea; (f)
creativitatea.
Aceste eforturi au încercat să reproducă condițiile în care apare și se inițiează
fenomenul de antreprenoriat, una din condițiile de bază fiind existența aptitudinilor
antreprenoriale în rândul studenților/elevilor și a oamenilor de știință (Phan & Foo, 2004). Pe
lângă interesul guvernelor, creșterea programelor antreprenoriale în universități a fost
alimentată de o cerere fără precedent a studenților pentru o educație care oferă abilitățile
necesare de a reuși într-un mediu de afaceri din ce în ce mai complex (Cooper, Bottomley &
Gordon, 2004).
Ca răspuns la aceste solicitări, instituțiile de învățământ au implementat activități de
învățare asociate antreprenoriatului, cum ar fi prelegeri privind concepte de afaceri,
concursuri de planificare a afacerilor, interacțiuni cu practicienii și evenimente de dezvolare a
rețelelor (Al-Laham, Souitaris, & Zerbinati, 2007). Consecința acestor tendințe s-a concretizat
în creșterea solicitării educației antreprenoriale din învățământului superior; în S.U.A.,
numărul universităților care raportau cursuri de antreprenoriat în 1980 fiind de 300, ajungând
la 1.050 în 1990 (Dickson, Solomon & Weaver, 2008), iar la colegii de la zece în 1970
(Kuratko, 2005) la peste 2.000 în 2008 (Cone, 2008).
Garavan & O'Cinneide, (1994) au susținut că obiectivele didactice pentru educația
antreprenorială ar trebui să anuleze influențele negative, părtinitoare privind riscul utilizării
excesive a tehnicilor analitice, dezvoltarea empatiei pentru aspectul unic al antreprenoriatului,
încurajarea unei atitudini pozitive față de schimbare și stimularea intenției antreprenoriale,
delimitând clar diferențele dintre educația antreprenorială și educația pentru afaceri.
În ceea ce privește educația pentru afaceri, se pot distinge următoarele preocupări
legate de:
a) conștientizarea importanței întreprinderilor mici, care vizează creșterea numărului
de persoane care au cunoștințe suficiente despre întreprinderile mici pentru a le considera o
opțiune la un moment dat al vieții;
Lect. dr. Nelu FLOREA - Unitatea de studiu nr.1 Delimitări conceptuale 5

b) educație pentru întreprinderi mici, care urmărește să ofere ajutor practic celor care
doresc să facă tranziția către o activitate independentă;
c) continuarea educației pentru întreprinderile mici, care este menită să permită
oamenilor să își consolideze și să își actualizeze abilitățile de a conduce o afacere (Garavan &
O'Cinneide, 1994).
Béchard și Toulouse (1998) au identificat următoarele obiective generale de învățare
pentru educația antreprenorială:
a) conștientizarea antreprenoriatului,
b) crearea de afaceri,
c) dezvoltarea întreprinderilor mici,
d) formarea formatorilor.
Programele care urmăresc conștientizarea importanței antreprenoriatului furnizează
informații generale despre spiritul antreprenorial și solicită publicului să reflecteze asupra
antreprenoriatului ca o carieră. Programele de crearea afacerilor antrenează studenții în
aptitudini tehnice, umane și manageriale pentru a crea o afacere. Programele de dezvoltare a
afacerilor mici sunt create, de obicei, cu scopul a se potrivi nevoilor specifice de învățare ale
proprietarilor de afaceri mici.
Instruirea și perfecționarea formatorilor de programe îi învață pe educatori să
acționeze ca profesori și consultanți în transmiterea cunoștințelor din domeniul educației
antreprenoriale în vederea înființării de firme noi și dezvoltarea afacerilor prin monitorizarea
acestora.
Discuțiile și opiniile cu privire la obiectivele pe care ar trebui să le îndeplinească
educația antreprenorială arată că majoritatea instructorilor raportează activitățile didactice de
specialitate, dar nu precizează ce se realizează efectiv cu grupele de studenți la orele derulate.
Chiar dacă lucrările anterioare în domeniul educației antreprenoriale au evidențiat existența
mai multor scopuri didactice posibile în cursurile de antreprenoriat (Béchard și Toulouse,
1998; Garavan & O'Cinneide, 1994; Hills, 1988), majoritatea articolelor din acest subiect
descriu pur și simplu ce au făcut la ore, fără a se referi la obiectivele care stau la baza
activităților didactice descrise și gradul lor de îndeplinire (Rae & Craswell, 2000, Cope, 2003,
Rae, 2004, Shepherd, 2004).
Educația despre organizație se ocupă de cunoașterea și conștientizarea studenților
despre teorii privind modul în care sunt create și gestionate organizațiile. Educația pentru
organizație se ocupă de evidențierea posibilității de a avea o carieră de întreprinzător și îi
încurajează pe studenți să-și înceapă propria afacere. Participanții sunt învățați să-și dezvolte
abilitățile practice necesare înființării și conducerii firmelor mici, iar cursurile sunt deseori
orientate către pregătirea unui plan de afaceri (Henry, 2005). Educația în organizație "se
ocupă de formarea managerilor pentru noii antreprenori” și se axează pe asigurarea creșterii și
dezvoltării viitoare a afacerii (Henry, 2005).

1.2. PROVOCĂRILE EDUCAȚIEI ANTREPRENORIALE


Antreprenoriatul a fost văzut în ultimele trei decenii, ca fiind probabil cea mai
puternică forță economică pe care lumea o văzut-o vreodată. Importanța activității
antreprenoriale pentru creșterea economică a țărilor este acum bine stabilită, literatura
sugerând legături importante între educație, crearea/gestionarea de riscuri și performanța
antreprenorială, dar și între educația antreprenorială și activitatea antreprenorială.
Spiritul și problematica peisajului antreprenorial în Europa reprezintă o chestiune
istorică care își extinde domeniul de aplicare de la afaceri spre societate. Această direcție este
determinată de rădăcinile istorice ale antreprenoriatului în Europa, care provine din ideile
6 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

Iluminismului și se bazează pe idealul democrației și al oportunităților egale pentru cetățeni.


Soluția propusă a fost oferirea de sisteme educaționale pentru îmbunătățirea acestor
deziderate, pe când în Asia de exemplu, guvernul chinez a luat o decizie strategică de a
dezvolta o bază de inovare până în 2020 prin integrarea dezvoltării activităților și cercetarea
antreprenoriatului în sistemul educațional, (Wang Xingsun, 2007).
Obiectivul dezvoltării economice cu ajutorul antreprenoriatului și implicit al
programei universitare de afaceri s-a deplasat ca interes pe evidențierea rolului
întreprinzătorului în economie pentru a identifica factorii care promovează antreprenoriatul.
Impactul pozitiv al educației antreprenoriale determină o influență și o provocare asupra
guvernelor în viitor: nevoia crescândă de fonduri financiare pentru a sprijini educația
antreprenorială și alegerea celor mai bune/performante programe educaționale, fiind necesare
realizarea studiilor longitudinale pentru aceasta.
Nivelul de antreprenoriat diferă considerabil între țări și de-a lungul timpului, fiind
atât cauzele, cât și consecințele dezbaterii între oamenii de știință, factorii de decizie politică
și guverne. Literatura de specialitate sugerează ca indicator reprezentativ rata creării de noi
afaceri cel mai potrivit pentru evaluarea rezultatelor educației antreprenoriale. Un nivel ridicat
al activității antreprenoriale stimulează concurența, inovarea, creșterea economică, crearea de
locuri de muncă și bunăstarea cetățenilor.
Atitudinea proactivă și activitățile concurenților europeni impun o mai bună înțelegere
a dinamicii complexe între antreprenoriat, mediu și educație (spiritului antreprenorial) oferind
oportunități pentru revitalizarea rădăcinilor istorice ale antreprenoriatului. Prin includerea
acestor elemente, sperăm că putem să definim forma, dimensiunile și orizontul peisajului
multidisciplinar pentru ca mai multe persoane să învețe și să exploreze aceste oportunități.
Pentru dimensionarea ariei educației antreprenoriale trebuie să înțelegem dinamica
fenomenului, influența extinsă și diversificată a mediului, legătura între antreprenoriat și
educație, viziunea și specificul cultural la nivel global, schimbările și nevoile de dezvoltarea
a organizației în efortul de a contribui la reînnoirea societății.
Dialogul între antreprenoriat și mediu extins la nivel de politici, este unul din factorii
cheie ai strategiei UE privind inovarea, care subliniază importanța creării unei culturi
antreprenoriale prin încurajarea gândirii corecte, dezvoltarea aptitudinilor antreprenoriale și
conștientizarea oportunității de carieră ca parte esențială a competitivității europene (Comisia
Comunitățile Europene, 2006). Pe lângă interacțiunea dintre economie, afaceri, firme și
prosperitatea națională/regională, implicațiile antreprenoriale se bazează pe concepte mai
largi, cum ar fi cetățeni activi/implicați, sisteme educaționale dezvoltate și democrația.
Această complexitate nu a fost primită fără critici deoarece extinderea cercetării
antreprenoriale la atât de multe aspecte, structuri și procese ale societății își poate dizolva
granițele și distruge identitatea.
Potrivit programului Global Entrepreneurship Monitor (GEM-2008) există un acord
larg privind importanța spiritului antreprenorial pentru dezvoltare economică. Antreprenorii
stimulează inovația, accelerează schimbările structurale în economie și forțează organizațiile
mai vârstnice să se adapteze, contribuind astfel indirect la creșterea productivității. O gamă
largă de factori determinanți explică nivelul antreprenoriatului, inclusiv factorii economici și
sociali. Este în general acceptat faptul că măsurile politice pot influența nivelul
antreprenoriatului în diferite moduri: direct, prin măsuri specifice și indirect, prin măsuri
generice. De exemplu, atunci când stipulează politica de concurență, guvernul poate influența
structura pieței și indirect numărul, tipul de produse și oportunități antreprenoriale. Guvernul
poate influența rata antreprenoriatului nu numai prin legislație, ci și prin sistemele de
educație.
Educația este importantă pentru stimularea fenomenului de antreprenoriat din
următoarele motive (Reynolds, 1999; Sánchez, 2010):
Lect. dr. Nelu FLOREA - Unitatea de studiu nr.1 Delimitări conceptuale 7

– oferă persoanelor fizice un sentiment de autonomie și de autorealizare,


– îi face pe oameni conștienți de opțiunile de carieră alternativă,
– extinde orizonturile indivizilor, făcând astfel oamenii mai dotați pentru a
percepe oportunitățile,
– oferă cunoștințe care pot fi folosite de către persoanele fizice să dezvolte noi
oportunități antreprenoriale.
Hansemark (1998) afirmă că educația tradițională este percepută ca o transferare a
cunoștințelor și abilităților, în timp ce educația antreprenorială este un model de schimbare a
atitudinilor și motivației. Antreprenoriatul și educația antreprenorială, pe lângă avantaje
evidente, cum ar fi promovarea start-up-urilor de afaceri, are, de asemenea, un potențial de
piață mai mare (Holmgren și colab, 2004). Două dintre cele mai importante premise pentru
succes sunt dorința sau capacitatea lor de a face acel lucru. Educația antreprenorială încearcă
să propună oamenilor, în special tinerilor, să fie responsabili, indivizi întreprinzători sau
gânditori care vor contribui la dezvoltarea economică și durabilă a comunităților.
Conform Comisiei Europene (2006) - "Stimularea spiritului antreprenorial prin
educație și educația învățării”, educația antreprenorială poate fi definită astfel:
"Antreprenoriatul se referă la capacitatea unui individ de a transforma ideile în acțiune și
include creativitatea, inovarea și asumarea de riscuri, abilitatea de a planifica și gestiona
proiecte în vederea realizării obiectivelor propuse.
Dialogul între întreprindere și educație
Educația antreprenorială se adresează și sistemelor educaționale, dezvoltarea
programelor, pedagogiei și privește învățarea antreprenorială și pregătirea întreprinzătorului
ca un proces de-a lungul vieții care presupune o cercetare multidisciplinară și expertiza
întregului sistem educațional (Kyrö și Carrier, 2005). Educația este un mediu al societății
pentru adoptarea ideilor despre o viață mai bună și un proces de pregătire pentru viitor al
studenților (Bowen, 1981). Raportul Comisiei Europe din 2002 a recomandat recunoașterea
importanței predării antreprenoriatului la nivel național, în programa școlară pentru fiecare
nivel al sistemului educational, fiind unul dintre indicatorii cheie calitativi pentru educația
antreprenorială (Comisia Europeană, 2002).
Modificarea curriculum-ului este determinată de nevoia a face schimbări în societate,
asupra valorilor, obiectivelor ideologice și politice, fiind astfel un document puternic care
creează baza pentru mișcările educaționale, evaluând astfel ce și cum să învățăm (Flouris și
Pasias, 2003).
O reformă a curriculumului exprimă presiuni sociale, cum ar fi dezvoltarea egalității și
adaptarea educației pentru a satisface nevoile dezvoltării forței de muncă. Diferențele în
dezvoltarea spiritului antreprenorial, prin integrarea acestuia pe parcursul programelor de
învățământ la toate nivelurile de învățământ, arată variații considerabile printre țările
europene.
Dinamica legăturii dintre antreprenoriat și educație continuă discuția privind relațiile
dintre societate și antreprenoriat din perspectiva educației, prin integrarea antreprenoriatului
în sprijinul guvernamental și al sistemelor de învățământ. Antreprenoriatul universitar și
schemele de sprijin guvernamental încep prin poziționarea proceselor spin-off în structuri
naționale/internaționale, ca necesitate de a reforma comercializarea cercetării, atât prin
schimbări în sistemul academic și în instrumentele de finanțare, cât și prin crearea de structuri
separate pentru susținerea acestor activități.
Experții susțin că această complexitate a activității antreprenoriale în mediul academic
determină nevoia de noi instrumente adaptate la agendele naționale. Cu toate acestea, ei susțin
că au fost investigate puține studii privind modul în care aceste sisteme guvernamentale sunt
concepute și implementate, tipul de raționament din spatele schemeler de sprijin, diferențele
dintre aceste țări, modalitățile de structurare ale acestor programe de sprijin la nivel
8 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

guvernamental, universitar și de proiecte. Aceste interacțiuni stabilesc scena proceselor care


oferă inovații în sistemele de educație și în îmbunătățirea continuă pentru actualizarea
abilităților și programelor necesare dezvoltării societății.
Educația pentru dezvoltarea organizației în diferite culturi și la diferite niveluri școlare
pleacă de la premisa că educația nu are loc într-un vid antreprenorial al culturii și mediului
dintr-o anumită regiune sau țară, că o anumită școală trebuie luată în considerare la
planificarea programului de educație antreprenorială, deoarece țările europene au culturi
antreprenoriale diferite. Aceste diferențe ar trebui, de asemenea, să fie reflectate în
programele de învățământ pentru organizații și în structura curriculară. În unele țări se pune
accentul în special pe abilitățile de afaceri și uneori se întâmplă se existe o lipsă de programe
într-o etapă anterioară (școli primare/licee).
Alte țări pun accentul pe programe care se concentrează pe conștientizarea,
construirea/identificarea și sprijinirea acestor comportamente antreprenoriale. Punțile între
spiritul antreprenorial și educație (pedagogie) ar trebui să fie mai puternice pentru a face
educația pentru organizații, deoarece dacă se pune accent doar pe dezvoltarea abilităților
potențiale și viitoare ale antreprenorilor, aceste programe vor satisface doar nevoile unui grup
minoritar.
Evaluarea și promovarea inițiativei la nivel civic și antreprenorial are ca punct de
plecare aspectele culturale și educaționale pentru înțelegerea spiritului antreprenorial și poate
fi valorificată prin lansarea de programe naționale privind similarități și diferențe între
antreprenori și potențiali întreprinzători, fiind piloni pentru acțiuni guvernamentale specific
țărilor în curs de dezvoltare și a modernizării sistemelor de educaţie.
Dialogul între firma și organizare
În condițiile actuale multe afaceri se confruntă cu o creștere a intensității
competitivității, o concurență complexă, un mediul schimbător și tulbure, în timp ce
organizațiile depind de structuri puternice, stabile care să ofere perenitatea firmei. Pentru a
supraviețui în aceste condiții, inovația este unul dintre factorii cheie de succes ce poate fi
folosită de manageri/antreprenori ca instrument al asigurării performanței.
Antreprenoriatul corporativ sau intraprenoriatul este o tactică de afaceri adoptată de
aceste companii mari pentru a aduce elemente noi în sistemul organizației fără a crea entropie
(haos) prin încurajarea apariției unor noi activități care să asigure creșterea/dezvoltarea.
Reproducerea atitudinilor și comportamentelor antreprenoriale în cadrul companiilor și
instituțiilor deja existente reprezintă teoretic un antidot eficient față de inerție și lipsa de
inovare în cadrul acestor organizații (Stevenson și Jarillo, 1990).
În practică, dificultățile cu care se confruntă organizațiile care au încercat să dezvolte
aceste comportamente dezvăluie un alt aspect al fenomenului - existența unor contradicții și
paradoxuri cu perspective conflictuale între un comportament birocratic/tradițional față de
unul antreprenorial, deschiderea ”cutiei negre” a organizației fiiind încercată de intraprenori
și influențată de cultura organizației.
Contextualizat izolat putem să vedem antreprenoriatul ca un proces dinamic de
învățare și dezvoltare, indiferent de contextul în care are loc, a modului în care peisajul
firmelor mici s-a schimbat, forțându-le să se adapteze la procesul de globalizare. În plus
competitivitatea firmelor mici depinde de integrarea acestora în lanțul valoric global, oferind
oportunitate de afaceri de nișă și asigurând în viitor un randament satisfăcător.
Contestarea abilităților generației următoare de a genera/dezvolta organizații mari
induce modul în care următoarea generație de responsabil de proprietate ar putea fi
dezvoltată. Acest tip de discuție ideologică este foarte necesară și provoacă cercetări în acest
domeniu. Ne amintește că, la urma urmei, abordarea spiritului antreprenorial ca o dinamică
între mediul înconjurător și educație este imposibilă dacă nu suntem gata să le dezvăluim.
Valorile pe care le considerăm necesare pot ajuta următoarea generație să supraviețuiască și
Lect. dr. Nelu FLOREA - Unitatea de studiu nr.1 Delimitări conceptuale 9

să consolideze democrația și egalitatea în peisajul global, unde provocările acum sunt mai
complexe decât a fost probabil vreodată.
1.3. Antreprenorul și antreprenoriatul
În pofida diversității definițiilor antreprenoriatului în literatura tradițională de
specialitate, există o distincție între domeniul care se referă la acțiunea întreprinzătorului
(funcția antreprenorială) și domeniul care se referă la rezultatul sau consecința acelei
acțiuni antreprenoriale (întreprindere).
În domeniul larg al antreprenoriatului se pot distinge, prin urmare, două aspecte pentru
analiză:
a) antreprenorul (întreprinzătorul);
b) întreprinderea.
În domeniul antreprenoriatului este posibil să se distingă următoarele modalități de
analiză:
- abordarea "micro", care se concentrează ca zonă de interes la nivel de individ. Teoriile
dezvoltate se referă frecvent la maximizarea profitului proprietarului firmei ca obiectiv
principal (preocupare naturală). Există și alte teorii ce se referă la risc (incertitudine) sau
teorii psihologice care se concentrează pe caracteristicile antreprenoriale și ale optimizării
comportamentului antreprenorului.
- abordarea "meso" are ca zonă de interes principal firma. Ca obiectiv este un domeniu
de cercetare mai larg ce include, față de precedenta abordare, teoriile costurilor tranzacțiilor,
teoria rețelei, procesul de spin-off și în general, activitatea de conducere.
- abordarea "macro" față de cele precedente include ca zonă de interes întregul sistem
economic în care se desfășoară activitatea antreprenorială și poate fi luată în considerare și
relația dintre antreprenoriat și creșterea economică.
Patru teme au fost în atenția numeroșilor cercetători: prima se concentrează pe crearea
de întreprinderi și include contribuțiile acestora asupra economiei, evidențindu-se clar o
relație pozitivă între numărul de întreprinderi din economie și rata de creștere economică.
(Wennekers și Thurik, 1999; Kent, 1982; Dubini, 1989; Storey, 1994; Acs și Armington,
2004).
A doua acordă atenție variabilelor culturale, istorice și instituționale ca factori
determinanți ai antreprenoriatului și ai creșterii economice într-un anumit context, domeniu
de activitate sau teritoriu (McMillan și Woodruff, 2002; Yu, 1998; Baumol, 1990, Grabher,
1993; Courlet și Soulage, 1995; Garofoli, 1994).
A treia influență a antreprenoriatului este analizată din perspectiva numărului de
firme, a creșterii economice și a concurenței (Feldman și Audretsch, 1999, Nickell, 1996,
Wennekers și Thurik, 1999). Se consideră că rivalitatea între întreprinderi crește odată cu
creșterea numărului de firme (Porter, 1985) și întărește procesul de inovare (Molero, 2001).
A patra modalitate este determinată de teoriile lui Schumpeter (1934, 1942) care
evidențiază o relație pozitivă între antreprenoriat, inovare și creșterea economică (Fagerberg,
1988; Vespargen, 1992; Nadiri, 1993; Aghion și Howit, 1992; Grosman și Helpman, 1991).
În plus, teoria creșterii endogene a introdus inovația ca fiind factor esențial de
explicare a creșterii veniturilor (Romer, 1994). Ca rezultat, inovarea a fost considerată ca o
funcție principală a întreprinderilor în domeniul economic (Acs, 1992, Carree și Thurik, 2003,
Audretsch și Thurik, 2004; Grabher, 1993; Holcombe, 1998; Courlet și Soulage, 1995;
Garofoli, 1994).
Evident, relația abordării "macro" cu cele două abordări anterioare este destul de
puternică, dar principala preocupare în acest nivel agregat poate fi reprezentată, de exemplu,
10 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

prin următoarea întrebare: Cum ar trebui să fie activitatea antreprenorială pentru a


maximiza creșterea economiei într-un unumit teritoriu?
Această abordare este încadrată de ceea ce ar putea fi numită calitatea structurii
antreprenoriale.

Perspectiva calității structurii antreprenoriale


În domeniul antreprenoriatului o atenție și importanță scăzută a fost acordată relației
dintre caracteristicile organizațiilor/întreprinderilor și creșterea economică. Unele contribuții
interesante referitoare la această problemă se concentrează asupra caracteristicilor din
întreprinderi, dar rareori le conectează la creșterea economică, ca în următoarea clasificare
(Cotec, 1996):
● parohia IMM-urilor - orientate spre piața locală;
● IMM-uri individualiste și globale - concurează pe piața internațională dar nu sunt
asociate cu alte firme;
● componentele pe care le fabrică IMM-urile – de obicei realizează produse standard;
● IMM-urile de înaltă tehnologie;
● IMM-uri în grupuri de producție.
Această clasificare, care prezintă caracteristici diferite ale firmelor și care probabil
afectează creșterea economică în moduri diferite, ridică mai multe întrebări, de exemplu:
Este posibilă cuantificarea contribuției fiecărui tip de întreprindere la PIB?
De ce diferă tipologiile acestora între teritorii?
Care este rolul antreprenoriatului în formarea tipologiilor?
Lipsa cunoștințelor de bază privind abordarea "macro" asupra spiritului antreprenorial
nu este surprinzător. Teoriile tradiționale privind creșterea economică (Solow, 1956), inclusiv
cele mai avansate modele endogene (Romer, 1994), nu iau în considerare, în mod specific,
antreprenoriatul în relație cu variabilele care explică procesul de creștere economică.
În ciuda utilizării modelelor endogene moderne, luând în considerare ideile generale
ale lui Schumpeter privind inovația antreprenorială, care încorporează procesul tehnologic și
progresul cunoașterii, rolul antreprenorilor nu este specificat în utilizarea noilor tehnologii din
producție. Implicit, se presupune că orice inovație creată într-un centru de cercetare este
încorporată automat în procesul de producție.
Cu toate acestea, este necesar să se ia în considerare, pentru ca acest proces să aibă
loc, că trebuie să existe o întreprindere care să încorporeze inovațiile și că această
circumstanță nu se produce întotdeauna, în special în țările sau regiunile subdezvoltate.
Mai mult, alte contribuții la nivel microeconomic, dar și macroeconomic încearcă să
stabilească importanța capacității de inovare a întreprinderilor pentru IMM – uri și creșterea
economică a teritoriului, dar există încă multe aspecte necunoscute privind inovarea, ca de
exemplu cum ar trebui să fie măsurată capacitatea de inovare a unei organizații.
Ideile schumpeteriene și modelele economice care iau în considerare inovarea într-un
anumit teritoriu oferă o contribuție interesantă pentru analiza legăturii dintre structura
antreprenorială și creșterea economică.
Astfel, pentru a clasifica calitatea structurii antreprenoriale pornind de la rolul
întreprinzătorului Schumpeterian, în funcție de intensitatea inovației antreprenoriale, putem
identifica (O'Kean, 1991):
1. structura antreprenorială excelentă - are un grad înalt de inovare proprie, exercită o
mare influență asupra pieței și, prin urmare, va duce la un nivel ridicat de creștere economică
2. structura de imitație;
3. structura de rutină;
4. structura goală (inexistentă).
Lect. dr. Nelu FLOREA - Unitatea de studiu nr.1 Delimitări conceptuale 11

În mod logic, pe lângă o structură antreprenorială "excelentă" de inovare, există și alte


caracteristici care influențează creșterea economică (Guzmán și Santos, 2001).
Amintim ca variabile de creștere economică următoarele: dependența de cumpărare a
factorilor de producție, dependența de vânzari a produselor, dimensiunea firmei și numărul
de angajați, gradul de ocupare a forței de muncă, creșterea vânzărilor, acorduri oficiale sau
informale de cooperare cu alte organizații, activitatea de cercetare și dezvoltare, gradul de
inovare, obținerea/posesia certificatelor de calitate, acțiuni de creștere a calității, utilizarea
planificării anuale, ponderea profesorilor universitari ca manageri din totalul managerilor,
ponderea angajaților cu studii universitare din totalul lucrătorilor organizației.
Acestea sunt variabile foarte simple și ușor de observat, dar s-ar putea să existe și
altele care ar putea contribui la explicarea punctelor forte sau slabe ale structurii
antreprenoriale aparținând unui teritoriu economic la nivel local, provincial, regional sau
național. În mod specific, ne vom concentra pe două variabile mai puțin vizibile:
1. dependența productivă;
2. dependența funcțională.

Dependența productivă se referă la nivelul de concentrare a firmelor raportat la


numărul de furnizori, pe de o parte, și la numărul de clienți, pe de altă parte. Un indice de
dependență productivă ridicat în ceea ce privește achizițiile, înseamnă că o mare parte a
intrărilor provine de la număr mic de furnizori. Este o caracteristică importantă de luat în
considerare de organizații pentru că aceasta arată vulnerabilitatea firmelor, iar din
perspectiva "macro", ar putea fi un factor care afectează dezvoltarea durabilă a economiilor.
O valoare de 100% la achiziții înseamnă că aceasta este concentrată pe un singur furnizor, iar
la vânzări înseamnă că organizația depinde de un singur client.
La nivel macro, evident că, dacă există un număr mare de întreprinderi cu un nivel
ridicat al gradului de dependență productivă într-o economie, acest fenomen induce efecte
negative în domeniul antreprenoriatului și al profilului calitativ a structurii antreprenoriale.
Dependența funcțională se referă la nivelul de concentrare a achizițiilor și vânzărilor
cu privire la originea și destinația lor teritorială, concept nou, cunoscut sub numele de "Noua
Geografie Economică" (Krugman, 1991). Termenii folosiți anteriori pentru dependența
funcțională au fost - "lanțul valoric" (Porter, 1985; Gereffi, 1994), "fluxul de valori"
(Womack și Jones, 1996) sau conceptul de "filieră” n tradiția franceză.
Dependența funcțională încearcă să evalueze relația dintre intrările de pe o piață
externă și rezultatele destinate pieței interne. O valoare de 100% înseamnă că achizițiile sale
provin în totalitate de pe piața externă, iar vânzările merg în totalitate pe piața locală. În
contrast, o valoare minimă înseamnă că firma achiziționează 100% din intrările sale de pe
piața locală, în timp ce vînzările de 100% arată că produsele se îndreaptă numai către piața
internațională.
Dependența funcțională evidențiază, dar nu încearcă să valorifice relațiile de
guvernare dintre firme sau legăturile de producție dintre acestea, ci oferă posibilitatea de
cuantificare a relației dintre originea teritorială a intrărilor în raport cu posibilitatea destinației
teritoriale a ieșirilor. Cu toate acestea ea ne arată comportamentul pe care il pot adopta IMM-
urile în regiunile subdezvoltate: fie să se specializeze în funcția de distribuție pentru economii
avansate sau de căutare de noi piețe - "producătorul de piețe" pentru firmele producătoare din
sectorul de producție (Guzmán și Santos, 2006).
Gradul de dependență productivă și funcțională poate să influențeze
favorabil/nefavorabil procesul de creștere economică, într-un mod structural și permanent.
Este posibil să se realizeze o analiză comparativă între regiuni, în scopul de a se identifica
profilul acelor grupuri antreprenoriale care contribuie la creșterea economică în mai mare sau
mai mică măsură.
12 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

O altă provocare este încercarea de analiză și măsurare a relației dintre dependența


productivă, funcțională și fenomenul de creştere economică, dar și poziționarea firmei în
analiza lanțului valorii globale, a rolului IMM-urilor pentru diferite activități și sectoare ca
provocare a antreprenoriatului și localizarea acestuia. Din perspectiva politicii economice,
aceste noi concepte pot reprezenta un factor discriminatoriu pentru îmbunătățirea sprijinului
institutional/public acordat IMM-urilor în cadrul dezvoltării sustenabile a economiei
regionale.
Din perspectiva politicii economice, aceste noi concepte pot fi utilizate pentru
îmbunătățirea sprijinului public acordat IMM-urilor pentru dezvoltarea economiei sustenabile
locale sau regionale.

1.4. PROVOCĂRILE EDUCAȚIEI ANTREPRENORIALE

Antreprenoriatul a fost văzut în ultimele trei decenii, ca fiind, probabil, cea mai
puternică forță economică pe care lumea o văzut-o vreodată. Importanța activității
antreprenoriale pentru creșterea economică a țărilor este acum bine stabilită, literatura
relevantă sugerând legături importante între educație, crearea de riscuri și performanță
antreprenorială, precum și între educația antreprenorială și activitatea antreprenorială.
Obiectivul dezvoltării economice s-a mutat mai mult spre fenomenul de
antreprenoriat; acest interes crescând a evidențiat rolul întreprinzătorului în economie și a
condus la un număr tot mai mare de încercări de a identifica factorii care promovează
antreprenoriatul.
Aplicarea educației antreprenoriale a fost propusă de profesorul Shigeru Fujii din
Universitatea din Kobe, Japonia în 1938 (Vesper, 1985). La sfârșitul anilor 1960,
antreprenoriatul a crescut cu o viteză foarte mare, iar în anii 1980 și 1990 a apărut o creștere
neașteptată a cererii pentru educația antreprenorială. Gourmont (1997) a susținut că educația
este un element de bază pentru începerea unei afaceri, transferul de cunoștințe și dezvoltarea
aptitudinilor antreprenoriale pot duce la creșterea eficienței și a eficacității. Dershuis a
declarat că antreprenorii au caracteristici diferite, cum ar fi: asumarea riscurilor, obținerea de
averi, experiențe diferite pe piață, situație economică, inteligență în afaceri provenită din
mediul familial. El consideră că educația este unul dintre cei mai importanți determinanți în
crearea spiritului antreprenorial (Dershuis, Van.Justion, 2003). Lazer (2003) consideră, de
asemenea, că persoanele echilibrate și familiarizate cu diferite domenii, cel mai probabil, pot
să devină antreprenori. În studiile sale antreprenorii sunt în mare parte persoanele mai în
vârstă care au participat la cursuri de antreprenoriat (Lazer, Edvard, 2003), ce vor îmbina
cunoștințe, pricepere și atitudine. În cele din urmă, pentru a evalua eficiența cursurilor de
antreprenoriat, rezultatele planificate a fi obținute în urma parcurgerii disciplinei educaţie
antreprenorială se referă la:
- maximizarea productivității resurselor umane, educația antreprenorială și
dezvoltarea resurselor umane poate provoca maximizarea productivității pentru a atinge
obiectivele și scopurile organizaționale, astfel încât indivizii să încerce să-și atingă
obiectivele individuale.
- dezvoltarea (îmbunătățirea) resurselor umane, educația antreprenorială și
dezvoltarea face posibilă furnizarea unei extensii a oportunității sau a unei structuri pentru
dezvoltare de abilități comportamentale și tehnice în rândul populației, care ajută organizațiile
în atingerea unui anumit nivel de creștere.
Lect. dr. Nelu FLOREA - Unitatea de studiu nr.1 Delimitări conceptuale 13

- dezvoltarea abilităților funcționale, educația antreprenoriață și dezvoltarea


contribuie la îmbunătățirea cunoștințelor și abilităților funcționale ale indivizilor la orice
nivel, și conduce la extinderea personalității și orizonturilor de gândire.
- creșterea nivelului de productivitate, educația antreprenorială și dezvoltare ajută la
creșterea nivelului de productivitate al indivizilor, ceea ce conduce la realizarea în cadrul
organizației a mai multor obiective pe termen lung.
- spiritul de echipă, educația și dezvoltarea antreprenoritului contribuie la crearea
spiritului de echipă, conduce la creșterea cooperării în cadrul organizației, determinând o
învățare mai profundă în rândul angajaților.
- cultura organizațională, educația și dezvoltarea antreprenorială contribuie la crearea
și îmbunătățirea culturii organizaționale să denină mai eficientă și provoacă o cultură a
învățării în cadrul organizației.
- climatul organizational, ajută la înțelegerea modului de a fi/simți în cadrul
organizației, doarece personalul primește/transmite aceste sentimente de la conducătorii,
subordonații și colegii lor.
- conștientizarea calității, în domeniul antreprenoriatului contribuie la îmbunătățirea
profitabilității organizației, valorificarea superioară a resurselor materiale, ameliorarea
performanței vieții profesionale a angajaților.
- mediu de lucru sănătos, educația și dezvoltarea antreprenorială ajută la crearea unui
mediu de lucru armonios pentru noi activități, creează lucrători mai buni pentru organizație,
aliniază obiectivele individuale al personalului la obiectivele generale ale organizației.
- conștientizarea siguranței și a sănătății la locul de muncă, educând angajații asupra
evitării riscurilor de la locul de muncă și de a proteja organizația împotriva pericolelor.
- conștiinciozitate importanței educației și dezvoltarea spiritului antreprenorial în
rândul angajaților.
- prestigiu/reputație în domeniul antreprenoriatului contribuind la crearea unei
imagini pozitive pentru organizație.
- eficiența educației și dezvoltarea spiritului antreprenorial ajută la îmbunătățirea
profitabilității, gândure pozitivă mai mare despre organizație.
- dezvoltarea organizației prin educație le ajută la fundamentarea mai bună a
deciziilor, eficiență și eficacitate în utilizarea resurselor disponibile.
-dezvoltarea abilităților de comunicare prin educație ajută la
îmbunătățirea/perfecționarea abilităților de leadership, motivare, loialitate, gândire pozitivă și
aspecte pe care pot să le aplice cu succes.

Bibliografie:
Alain Fayolle, Paula Kyrö, The Dynamics between Entrepreneurship, Environment and Education, Edward
Elgar Publishing, 2008, pp. 5 – 40,
Alain Fayolle, Heinz Klandt, International Entrepreneurship Education, Edward Elgar Publishing, 2006, pp. 21-
53,
Allik, J. and Realo, A., 2004. Individualism-collectivism and social capital. Journal of Cross-Cultural
Psychology, 35(1), pp.29-49.
Amit, R. and Muller, E., 1995. “Push” and “pull” entrepreneurship. Journal of Small Business &
Entrepreneurship, 12(4), pp.64-80.
Bernd Ebersberger, Christine Pirhofer, Desiree Wieser, Teaching Toolkit for Entrepreneurship Education, La
Troble University, 2018, pp. 6 – 48,
Carl J. Schramm, Report the Kauffman Foundation -Entrepreneurship in American Higher Education, Rockhill
Road, 2006, pp. 8 – 16,
Carter, N.M., Gartner, W.B., Shaver, K.G. and Gatewood, E.J., 2003. The career reasons of nascent
entrepreneurs. Journal of Business Venturing, 18(1), pp.13-39.
Casson, M., 1990. Entrepreneurship. Aldershot: Edward Elgar Publishing.
14 EDUCAȚIE ANTREPRENORIALĂ

Collins, L., Hannon, P.D. and Smith, A., 2004. Enacting entrepreneurial intent: the gaps between student needs
and higher education capability. Education+Training, 46(8/9), pp.454-463.
Cramer, J.S., Hartog, J., Jonker, N. and Van Praag, C.M., 2002. Low risk aversion encourages the choice for
entrepreneurship: an empirical test of a truism. Journal of economic behavior & organization, 48(1), pp.29-36.
Chung-Gyu Byun, Chang Soo Sung, Joo Y. Park, Dae Soo Choi, A Study on the Effectiveness of
Entrepreneurship Education Programs in Higher Education Institutions: A Case Study of Korean Graduate
Programs, Journal of Open Innovation, 2018, pp. 2-14.
De Vries, M., 1977. The entrepreneurial personality: a person at the crossroads. Journal of management studies,
14(1), pp.34-57.
Dohmen, T., Falk, A., Huffman, D., Sunde, U., Schupp, J. and Wagner, G.G., 2011. Individual risk attitudes:
measurement, determinants, and behavioral consequences, Journal of the European Economic Association, 9(3),
pp.522-550.
Drucker, P., 1970. Entrepreneurship in business enterprise. Journal of Business Policy, 1(1), pp.3-12.
Drucker, P., 1985. Innovation and Entrepreneurship. New York: Harper & Row.
Evans, D.S. and Leighton, L.S., 1990. Small business formation by unemployed and employed workers. Small
Business Economics, 2(4), pp.319-330.
European Commission, Entrepreneurship Education: A Guide for Educators, Brussels, 2013, pp. 14 – 48,
European Commission, Entrepreneurship in Europe, Eurydice Report, Luxembourg, 2016, pp. 65- 93.
Hannah Orwa Bula, Evolution and Theories of Entrepreneurship: A Critical Review on the Kenyan Perspective,
International Journal of Business and Commerce, pp. 81 – 96 U
Janney, J.J. and Dess, G.G., 2006. When entrepreneurs bundle resources: toward an integration of
entrepreneurial-orientation and the resource-based view of the firm. In: M. Afzalur Rahum, Current Topics in
Management, Transaction Publishers, New Brunswick, USA, 11, pp. 157-173.
José Machado, Filomena Soares, Germano Veiga, Innovation, Engineering and Entrepreneurship, Springer,
2019, pp. 863- 870,
Knight, F.H., 1933. Risk, uncertainty and profit: with an additional introductory essay hitherto unpublished.
London school of economics and political science.
Kolvereid, L., 1996. Prediction of employment status choice intentions. Entrepreneurship Theory & Practice,
21(1), pp.47-57.
Marilyn L. Kourilsky, Entrepreneurship Education: opportunity in search of curriculum, Kauffman Center for
Entrepreneurial Leadership, 1995, pp. 2- 18
McClelland, D.C., 1961. The achieving society. Princeton, NJ: Van Nostrand, pp.301-335
Martin Lackéus, Entrepreneurship in Education – What, Why, When, How, OECD, 2015, pp 7- 22,
Michael Frese, Michael Gielnik, The Psychology of Entrepreneurship, Annual Review of Organizational
Psychology and Organizational Behavior, 2014, pp. 413-438,
Norman Scarborough, Jeffrey Cornwall, Essential of Entrepreneurship and Small Business Management,
Pearson, 2016, pp. 17 – 58.
Patrick Edewor, Oluremi Abimbola, Mofoluwake Ajayi, An Exploration of Some Sociological Approaches to
Entrepreneurship, European Journal of Business and Management, 2014, pp. 18- 24
Patricia Thornton, The sociology of entrepreneurship, Annual Review of Sociology, 1999, pp.19 - 45,
Robert Baron, Psychological Perspectives on Entrepreneurship: Cognitive and Social Factors in Entrepreneurs’
Success, Blackwell Publishers Inc, 2000, pp. 15 – 18. VOL
Van Praag, C.M., 1999. Some classic views on entrepreneurship. De Economist, 147(3), pp.311-335.
Van Praag, C.M. and Versloot, P.H., 2007. What is the value of entrepreneurship? A review of recent research.
Small Business Economics, 29(4), pp.351-382.0