Noţiunea de clasicism provine din limba latină si a intrat in limba noastra prin

filiera franceza. La origine, cuvântul latinesc classicus înseamnă „din prima clasa”,
„de prim rang”, „demn de urmat”, „cu caracter de model”.
Intr-un sens apropiat de cel cunoscut astâzi, termenul este folosit pentru prima
data în sec. al XVIII-lea de Friedrich Schlegel, pentru a denumi doctrina literara a
vechilor autori.
Valoarea istorica a conceptului de clasicism acoperă trei perioade distincte:
I.      - secolul lui Pericle (sec. V. î. Hristos), la Atena, reprezentat de opera lui
Eschil, Sofocle, Euripide, Aristofan;
II.  - epoca împaratului Augustus, la Roma (sec. I d. Hristos), avându-i ca
reprezentanti pe Virgiliu si Horatiu;
III.    - epoca lui Ludovic al XIV-lea, in Franţa (sec. XVII d. Hristos), când scriu
Racine, Corneille, La Fontaine, Boileau.

Estetica clasicismului antic grec a fost pentru prima data formulata de

Aristotel, in „Poetica”. Aceasta este o lucrare normativa care stabileste regulile pe
care ar trebui sa le urmeze cei care scriu, pentru a crea opere poetice (literare) de
mare valoare. Aristotel cere scriitorilor greci ai vremii sale sa respecte: echilibrul
constructiei, verosimilitatea subiectelor, limpezimea stilului, efectele cathartice ale
operei asupra auditorului (opera de arta trebuie sa aiba puterea de a purifica sufletul
ascultatorului de emotii si tensiuni).
Doctrina lui Aristotel se intemeiaza pe principiul mimesis-ului (arta este o
imitatie a realitatii, insa nu o copiere a ei). Pentru a intelege ce inseamna imitatia in
viziunea lui Aristotel, trebuie sa tinem seama de distinctia pe care o face intre istorie
si poezie (cuv. „poezie” provine din cuvantul grecesc „poiein” = „creatie”).
Istoria vorbeste despre ceea ce se intampla, ea are deci in vedere faptele si
evenimentele reale imediate. Poezia vorbeste despre ceea ce s-ar putea intampla, ea
are in vedere o realitate posibila, insa construita dupa modelul celei reale.
Istoria surprinde particularul, pe cand poezia urmareste generalul si universalul.
In viziunea lui Aristotel, lumea posibilului este de fapt spatiul modelelor abstracte
dupa care se desfasoara lumea istorica.
Poezia este superioara istoriei pentru ca ea prezinta ceea ce este universal,
general valabil, comun tuturor oamenilor si epocilor, dar lumea poeziei trebuie sa fie
o lume a verosimilitatii, adica asemanatoare lumii reale.
Potrivit lui Aristotel, ceea ce intelegem noi astazi prin notiunea de fantastic nu
face parte din poezie, pentru ca nu respecta normele mimesis-ului.
Domeniul poeziei se compune, dupa Aristotel, din epopee, trgedie, comedie si
poezia ditirambica, care ar sta la baza aparitiei ulterioare a genului liric (dupa parerea
unor comentatori). Epopeea apartine genului epic, iar comedia si tragedia apartin
genului dramatic. Totusi Aristotel nu utilizeaza in distinctiile sale notiunea de „gen”.
Se inscriu in spatiul poeziei numai acele scrieri care sunt compuse in versuri.
Versul este prin urmare, cel mai important semn de recunoastere a poeziei. Pe
Aristotel scrierile in proza nu-l intereseaza, ele nu apartin poeziei.
 Tot la Aristotel, în „Poetica”, intalnim si regula unitatii de timp si de actiune
pe care trebuie sa o respecte orice creatie dramatică. O actiune dramatica trebuie sa se
desfasoare in decursul a cel mult 24 de ore si ea trebuie sa aiba unitate si coerenta.
Aceasta regulă, la care se adauga si regula unităţii de loc, va deveni unul dintre
principiile fundamentale ale neoclasicismului francez ( Corneille si Racine).

Clasicismul latin preia de la Aristotel: conceptele de mimesis si de catharsis,

adaugand problemei creatiei literare o noua dimensiune, legata de receptarea operei.
Dupa Horatiu si Virgiliu, o opera literara este valoroasa doar in masura in care
imbina utilul cu placutul. Ea trebuie, in acelasi timp, sa incante, sa provoace placeri
estetice, dar si sa instruiasca, sa educe.
Se observa faptul ca scopul exterior al creatiei literare devine la clasicii latini si
mai pregnant. Ideea aceasta a efectelor educative, didactice, ale literaturii va fi
rezistenta in timp. Abia romanticii si poetii simbolisti vor fi aceia care se vor
indeparta de ea, promovand un nou principiu, cel al artei pentru artă.