Paulo Coelho - Veronika Se Hotaraste Sa Moara

PAULO COELHO – VERONIKA SE HOTĂRĂŞTE SĂ MOARA
O, Marie cea zămislită fără de prihană,

roagă-te pentru noi,
cei care ne îndreptăm către Tine.
Amin
„Iată, v-am dat putere

să călcaţi peste şerpi...
şi nimic nu vă va vătăma.”
LUCA, 10, 19
Pentru S. T, de L.,
care a început să mă ajute
fără ştiinţa mea.
În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărâ că sosise, în fine!,

momentul să se sinucidă. Îşi făcu meticulos curăţenie în camera pe care
o închiriase într-o mânăstire de călugăriţe, opri încălzirea, se spălă pe
dinţi şi se culcă.
Luă de pe noptieră cele două flacoane cu pastile de dormit. În loc
să le sfărâme şi să le amestece cu apă, se hotărâ să le ia una câte una,
căci întotdeauna e o mare distanţă între intenţie şi faptă, or, ea voia să
aibă libertatea de a se răzgândi la jumătatea drumului. La fiecare
comprimat pe care-l înghiţea, se simţea şi mai convinsă: după cinci mi-
nute, flacoanele erau goale.
Deoarece nu ştia cu exactitate cât timp o să mai treacă până când
avea să-şi piardă cunoştinţa, îşi pusese pe pat o revistă franţuzească,
Homme, numărul din luna aceea, de curând sosită la biblioteca unde
lucra. Cu toate că nu manifesta nici un interes deosebit pentru
informatică, răsfoind revista dădu peste un articol despre un joc pe cal-
culator (un CD-Rom, cum se spunea), creat de Paulo Coelho, un scriitor
brazilian pe care avusese prilejul să-l cunoască cu prilejul unei
conferinţe la cafeneaua hotelului Grand Union. Schimbaseră amândoi
câte va cuvinte şi în cele din urmă fu invitată la cină de către editorul
lui. Grupul era insă numeros şi nu avuseseră posibilitatea să
aprofundeze nici un subiect.
Faptul că-l cunoscuse pe autor o făcuse totuşi să creadă că el făcea
parte din lumea ei şi că lectura unui articol despre opera lui o putea
ajuta să-şi treacă timpul. În vreme ce-şi aştepta moartea, Veronika
1
începu să citească despre informatică, subiect care nu-i trezise nici cel
mai mic interes, şi asta se potrivea cu ceea ce făcuse toată viaţa, căutând
mereu tot ce era mai lesnicios sau mai la îndemână. Ca revista aceea
bunăoară.
Dar, spre surprinderea ei, primul rând al textului o smulse din
pasivitatea-i naturală (calmantele nu i se dizolvaseră încă în stomac, dar
Veronika era pasivă din fire) şi o făcu, pentru prima oară în viaţă, să
aprecieze adevărul unei fraze foarte la modă printre prietenii ei: „Nimic
din lumea asta nu e rodul întâmplării.”
De ce oare acel prim rând tocmai în clipa când începuse să
moară? Ce mesaj ascuns îi apăruse în faţa ochilor, admiţând că există
mesaje ascunse, iar nu coincidenţe?
Sub o ilustraţie cu acel joc pe calculator, jurnalistul îşi începea
articolul întrebând:
„Unde este Slovenia?”
„Nimeni nu ştie unde este Slovenia”, gândi ea. „Nici vorbă.”
Slovenia însă exista, şi se întindea colo afară, înăuntru, în munţii
din juru-i şi în piaţa de sub ochii ei: Slovenia era ţara ei.
Puse revista alături, n-avea nici un rost acum să se indigneze că o
lume întreagă ignora cu desăvârşire existenţa slovenilor: onoarea
naţiunii ei nu o mai privea. Era timpul să se simtă mândră de ea însăşi,
să se încredinţeze că fusese în stare de ceea ce făcuse, că dăduse în cele
din urmă dovadă de curaj şi că părăsea viaţa asta: ce bucurie! Şi o făcea
într-un mod la care visase întotdeauna, cu ajutorul unor pastile, care nu
lasă urme.
Veronika se zbătuse să-şi procure pastilele timp de aproape şase
luni. Socotind că n-o să le strângă niciodată, ajunsese să se gândească şi
la posibilitatea de a-şi tăia venele de la mâini. Chiar dacă ştia că avea să
umple camera de sânge, lăsându-le pe călugăriţe dezorientate şi pline de
griji, o sinucidere pretinde ca oamenii să se gândească mai întâi la ei
înşişi, şi abia pe urmă la ceilalţi. Era gata să facă tot posibilul pentru ca
moartea ei să nu pricinuiască mult deranj, dar dacă tăiatul venelor ar fi
fost unica posibilitate, atunci n-ar mai fi avut ce face, şi călugăriţele ar
fi fost nevoite să cureţe camera şi să dea numaidecât uitării toată
povestea, altminteri te-ar fi fost greu s-o închirieze din nou. În definitiv,
chiar şi la sfârşitul secolului al XX-lea, oamenii tot mai credeau în
fantome.
Evident, şi-ar fi putut alege şi una din puţinele clădiri înalte din
Ljubljana, dar ce să mai spunem de suferinţa şi mai mare pe care un
2
atare act le-ar fi pricinuit-o părinţilor săi? Pe lângă şocul de-a afla că
fiica lor murise, ar fi fost obligaţi să mai şi identifice un cadavru
desfigurat: nu, era o soluţie şi mai rea decât să sângereze: până la
moarte, deoarece le-ar fi marcat pentru totdeauna tocmai pe cele două
fiinţe care nu-i doreau decât binele.
„Cu moartea fiicei lor s-ar fi obişnuit până la urmă. Dar un craniu
făcut zob e pesemne cu neputinţă de uitat.”
Împuşcături, prăbuşiri de pe o clădire înaltă, nimic din toate astea
nu se potrivea cu natura ei feminină. Femeile, când se omoară, îşi aleg
mijloace mult mai romantice, cum ar fi să-şi taie venele sau să ia o
supradoză de somnifere. Prinţesele părăsite şi actriţele de la Hollywood
furnizau diverse exemple în acest sens.
Veronika ştia că viaţa înseamnă să aştepţi ora optimă pentru
acţiune. Şi aşa a şi fost: doi prieteni, impresionaţi de lamentaţiile ei că
nu mai poate dormi, reuşiseră să-i facă rost, fiecare, de câte două cutii
cu un drog puternic, folosit de muzicanţii de la un club de noapte local.
Veronika a lăsat cele patru cutii pe noptieră timp de o săptămână,
facându-i curte morţii care se apropia şi luându-şi rămas bun de la ceea
ce lumea numeşte Viaţă.
Acum stătea acolo, mulţumită că mersese până la capăt şi
plictisită că nu ştia cum să-şi folosească puţinul timp care-i mai
rămăsese.
Se gândi din nou la absurditatea despre care tocmai citise: cum se
poate ca un articol despre calculatoare să înceapă cu o frază atât de
imbecilă: „Unde este Slovenia?”
Negăsind nimic mai interesant ca să-şi petreacă timpul, se hotărâ
să citească articolul până la sfârşit, şi iată ce descoperi: că jocul cu
pricina fusese produs, datorită mâinii de lucru mai ieftine, în Slovenia,
ţara aceea ciudată despre care s-ar părea că nimeni nu ştie unde se află,
cu excepţia celor care trăiesc în ea. Cu câteva luni în urmă, cu prilejul
lansării produsului, firma producătoare franceză dăduse o petrecere
pentru jurnalişti din toată lumea, într-un castel din Bled.
Veronika îşi aminti că auzise ceva despre acea petrecere, care
fusese un eveniment aparte în oraş: nu numai datorită redecorării
castelului pentru a se apropia cât mai mult de ambianţa medievală a
acelui CD-Rom, dar şi prin polemica dezlănţuită ulterior în presa locală:
fuseseră invitaţi ziarişti germani, francezi, italieni, spanioli, dar nici
unul sloven.
Corespondentul lui Homme, care vedea pentru prima oară
3
Slovenia, fără îndoială cu toate cheltuielile acoperite, şi care era hotărât
să-şi petreacă timpul tăifăsuind cu ceilalţi ziarişti, spunând lucruri
presupus interesante, mâncând şi bând pe gratis la castel, decise să-şi
înceapă materialul cu o glumă cât mai pe gustul intelectualilor
sofisticaţi din ţara lui. Trebuie să le fi şi povestit amicilor săi din re-
dacţie unele relatări neverosimile despre obiceiurile locale sau despre
felul rudimentar de-a se îmbrăca al femeilor slovene.
Treaba lui. Veronika era pe moarte, şi preocupările ei ar fi trebuit
să fie altele, să ştie de pildă dacă există viaţă după moarte sau la ce oră
avea să-i fie găsit cadavrul. Cu toate astea, sau poate tocmai din cauza
hotărârii importante pe care o luase, articolul acela o nemulţumea.
Privi pe fereastra mânăstirii care dădea în mica piaţă din
Ljubljana. „Dacă habar n-au unde e Slovenia, Ljubljana trebuie să fie un
mit”, gândi ea. Ca Atlantida sau Lemuria sau continentele dispărute ce
umplu imaginaţia oamenilor. Nimeni, nicăieri în lume, n-ar începe un
articol cu întrebarea unde e muntele Everest, chiar dacă n-ar fi fost
niciodată acolo. În schimb, în plină Europă, un ziarist de la o revistă
importantă nu se jenează să pună o întrebare de genul acesta, deoarece
era sigur ca majoritatea cititorilor săi habar n-aveau unde este Slovenia.
Şi cu atât mai puţin Ljubljana, capitala ei.
Atunci descoperi Veronika un mijloc de a-şi petrece timpul, după
ce se scurseseră zece minute fără să observe încă nici o schimbare în
organismul său. Ultimul act al vieţii ei avea să fie o scrisoare către acea
revistă, cu explicaţia că Slovenia este una din cele cinci republici
rezultate din divizarea fostei Iugoslavii.
Avea să-şi lase scrisoarea ca pe biletul ei de sinucidere. Altfel, nu
avea să dea nici o explicaţie despre adevăratele motive ale morţii sale.
Când aveau să-i găsească trupul, aveau să tragă concluzia că-şi
luase zilele din pricină că o revistă nu ştia unde e ţara ei. O pufni râsul
la gândul de a vedea o polemică în ziare, cu voci în favoarea sau
împotriva sinuciderii ei spre onoarea cauzei naţionale. Şi rămase
impresionată de rapiditatea cu care îşi putea schimba ideile, de vreme ce
cu câteva clipe mai devreme gândise exact contrariul, lumea şi
problemele geografice nu o mai interesau nici cât negru sub unghie.
Compuse scrisoarea. Momentul de bună dispoziţie o făcu să
nutrească alte gânduri în privinţa obligaţiei de a muri, dar apucase să ia
pastilele, era prea târziu ca să se mai răzgândească.
Oricum, avusese şi înainte momente de bună dispoziţie ca acestea
şi zilele nu şi ie lua pentru că ar fi fost o femeie tristă, plină de
4
amărăciune, trăind sub o permanentă depresie. Îşi petrecuse multe după-
amieze din viaţă, hoinărind veselă pe străzile din Ljubljana sau privind,
de la fereastra camerei sale din mânăstire, zăpada care cădea în mica
piaţă cu statuia poetului. O dată rămăsese aproape o lună într-o stare
parcă de plutire, din pricină că un necunoscut, în mijlocul acelei pieţe, îi
dăruise o floare.
Era încredinţată că este o persoană absolut normală. Hotărârea de
a muri se întemeia pe două motive foarte simple şi era sigură că, dacă
avea să lase un bilet explicativ, multă lume avea să-i dea dreptate.
Primul motiv; totul în viaţa ei era uniform şi, tinereţea o dată
dusă, nu mai puteau urma decât decăderea, bătrâneţea cu semnele ei
ireversibile, apariţia bolilor, plecarea prietenilor. În sfârşit, dacă trăia
mai departe, nu mai câştiga nimic; dimpotrivă, creşteau mult riscurile
de a suferi.
Al doilea motiv era mai filozofic: Veronika citea ziare, se uita la
televizor şi era la curent cu ce se întâmplă în lume. Totul mergea prost,
şi ei nu-i stătea în putere să îndrepte situaţia, ceea ce-i producea o
senzaţie de inutilitate totală.
În scurt timp însă avea să cunoască ultima experienţă din viaţă,
care făgăduia să fie foarte diferită: moartea. Aşternu scrisoarea către
revistă, apoi abandonă subiectul acesta şi se concentră asupra unor
lucruri mai importante şi mai adecvate împrejurării pe care o trăia, sau o
murea, în clipa aceea.
Încercă să-şi imagineze cum e să mori, dar nu izbuti să ajungă la
nici o concluzie.
Oricum, n-avea rost să-şi bată capul cu asta, avea să afle peste
câteva minute.
Câte minute?
N-avea nici cea mai mică idee. Se bucura însă la perspectiva că
avea să afle răspunsul la întrebarea pe care toţi şi-o puseseră: există
Dumnezeu?
Spre deosebire de mulţi alţii, asta nu fusese marea dezbatere
lăuntrică a vieţii sale. Sub fostul regim comunist, educaţia oficială
spunea că viaţa ia sfârşit o dată cu moartea, şi până la urmă se
deprinsese şi ea cu ideea asta.
Pe de altă parte, generaţia părinţilor şi a bunicilor ei continua să
frecventeze Biserica, făcea rugăciuni şi pelerinaje si avea cea mai
absolută convingere că Dumnezeu acorda atenţie celor spuse de oameni.
La douăzeci şi patru de ani, după ce trăise tot ce i se îngăduise să
5
trăiască, şi nu era puţin lucru, Veronika avea aproape certitudinea că
totul se termină o dotă cu moartea. De aceea optase pentru sinucidere:
libertate, în sfârşit. Uitare pentru totdeauna.
În adâncul inimii îi stăruia însă îndoiala: şi dacă Dumnezeu
există? Mii de ani de civilizaţie făcuseră din sinucidere un tabu, o
insultă la adresa tuturor codurilor religioase: omul luptă ca să
supravieţuiască, iar nu ca să se dea bătut. Rasa umană trebuie să
procreeze. Societatea are nevoie de mână de lucru. Unui cuplu conjugal
îi e necesară o raţiune ca să rămână împreună, chiar şi după ce
dragostea încetează, iar o ţară are nevoie de soldaţi, politicieni şi artişti.
„Dacă Dumnezeu exisiă, ceea ce eu, sincer vorbind, nu cred, El
pricepe fără doar şi poate că există o limită a capacităţii de înţelegere
omeneşti. A creat El însuşi confuzia asta, în care există mizerie,
nedreptate, lăcomie, singurătate. Intenţia lui a fost pesemne optimă, dar
rezultatele sunt nule; dacă Dumnezeu există, El va fi generos cu
creaturile care doresc să părăsească mai degrabă Pământul şi s-ar putea
chiar să-şi ceară scuze pentru că ne-a obligat să ne facem veacul pe-
aici.”
La naiba cu tabuurile şi superstiţiile. Mama ei, atât de
credincioasă, zicea: Dumnezeu ştie trecutul, prezentul şi viitorul. Dacă
aşa stăteau lucrurile, o adusese de la început pe lumea asta ştiind prea
bine că ea va sfârşi prin a se sinucide, deci nu va fi şocat de gestul ei.
Veronika începu să simtă o uşoară greaţă, care i se accentuă rapid.
După câteva minute nici nu se mai putea concentra asupra pieţii
de dincolo de fereastră. Ştia că era iarnă, trebuie să fi fost ceasurile
patru după-amiaza, iar soarele asfinţea precipitat. Ştia că alţi inşi aveau
să rămână în viaţă; chiar în clipa aceea, prin faţa ferestrei trecea un
tânăr şi o văzu, fără să aibă însă nici cea mai mică idee că ea era pe
moarte. Un grup de cântăreţi bolivieni (unde e Bolivia? De ce oare
articolele din reviste nu pun şi întrebarea asta?) cântau în faţa statuii lui
France Preseren, marele poet sloven, care marcase profund sufletul
poporului său.
Va reuşi oare să asculte până la sfârşit muzica din piaţă? Ar fi o
amintire frumoasă din viaţa asta: asfinţitul, melodia care depăna visele
din cealaltă parte a lumii, camera caldă şi confortabilă, băiatul frumos şi
plin de viaţă care trecea şi, hotărându-se să se oprească, acum o privea.
Dându-şi seama că medicamentul începea să-şi facă simţit efectul, era
ultimul ins pe care-i era dat să-l vadă.
El zâmbi. Şi ea îi întoarse zâmbetul, nu avea nimic de pierdut. El
6
îi făcu un semn; ea se prefăcu că se uită la altceva, in definitiv băiatul
mergea prea departe. Descumpănit, el îşi văzu de drum, dând uitării
pentru totdeauna chipul întrezărit la fereastră.
Dar Veronika se simţi bucuroasă văzând că, o dată mai mult,
fusese dorită de cineva. Nu din lipsa dragostei îşi lua acum viaţa. Nu
pentru că i-ar fi lipsit afecţiunea din partea familiei, nici din pricina
unor probleme financiare sau a unei boli incurabile.
Veronika se hotărâse să moară în acea după-amiază frumoasă din
Ljubljana, cu muzicanţi bolivieni cântând în piaţă, cu un tânăr trecând
prin faţa ferestrei sale, şi era mulţumită de ceea ce vedea cu ochii şi
auzea cu urechile. Era însă şi mai mulţumită că nu mai trebuia să vadă
aceleaşi lucruri încă treizeci, patruzeci sau cincizeci de ani, căci aveau
să-şi piardă întreaga originalitate, transformându-se în tragedia unei
vieţi în care totul se repetă, iar ziua de ieri e totdeauna la fel cu cea de
mâine.
Stomacul începea acum să i se-agite, şi se simţea foarte rău.
„Nostim, credeam că o supradoză de calmante mă va face să adorm
numaidecât.” Ceea ce se întâmpla însă era un ţiuit ciudat în urechi şi o
senzaţie de vomă.
„Dacă vomit, nu mor.”
Decise să dea uitării durerile de stomac, încercând să se
concentreze asupra nopţii care se lăsa cu rapiditate, asupra bolivienilor,
asupra persoanelor care începeau să-şi încuie magazinele şi să plece.
Zgomotul din urechi îi devenea tot mai strident şi, pentru prima dată de
când luase pastilele, Veronika se simţi cuprinsă de frică, o frică teribilă
de necunoscut.
Nu ţinu însă mult. Apoi îşi pierdu cunoştinţa.
Când deschise ochii, Veronika nu gândi: „Acesta trebuie să fie
cerul.” Cerul n-ar folosi niciodată o lampă fluorescentă ca să lumineze
spaţiul înconjurător, iar durerea, care-şi făcu apariţia o fracţiune de
secundă mai târziu, era tipică pentru Pământ. Ah, durerea asta terestră,
ea este unică, nu poate fi confundată cu nimic altceva.
Vru să se mişte, şi durerea i se intensifică. Apăruseră o serie de
puncte luminoase, dar şi aşa Veronika înţelese mai departe că punctele
cu pricina nu erau stele din Paradis, ci urmări ale suferinţei sale intense.
— Şi-a revenit — auzi un glas de femeie —. Calci acum cu
ambele picioare în iad, profită cât poţi.
Nu, nu era cu putinţă, glasul acela era o amăgire. Nu era iadul,
fiindcă îi era foarte frig şi observa că din gură şi din nas îi ieşeau tuburi
7
de plastic. Unul din ele, cel care-i intra în gât, îi producea o senzaţie de
sufocare.
Vru să se mişte ca să şi-l scoată, dar braţele îi erau legate.
— Glumesc, nu e iadul — continuă glasul —. Este mai rău decât
iadul unde, de altfel, eu nici n-am fost vreodată. E Villete.
În ciuda durerii şi a senzaţiei de sufocare, Veronika, într-o
fracţiune de secundă, pricepu ce se întâmplase. Încercase să se sinucidă
şi cineva venise la timp ca să o salveze. Putea să fi fost o călugăriţă, o
prietenă care s-o fi hotărât să-şi facă apariţia pe neanunţate, cineva care-
şi amintise să-i aducă ceva ce ea uitase de-a binelea că-i ceruse. Fapt e
că supravieţuise şi se afla la Villete.
Villete, faimosul şi ternului azil de nebuni, care exista din 1991,
anul independenţei ţării. Pe atunci, crezând că dezmembrarea fostei
Iugoslavii avea să se facă prin mijloace paşnice (până la urmă, Slovenia
se confruntase cu doar unsprezece zile de război), un grup de oameni de
afaceri europeni obţinu licenţa de a instala un spital de boli mintale într-
o fostă cazarmă, abandonată din pricina costurilor de întreţinere prea
ridicate.
Curând după aceea, războaiele izbucniră; mai întâi în Croaţia,
apoi în Bosnia. Oamenii de afaceri erau îngrijoraţi: banii pentru
investiţie veniseră de la capitalişti risipiţi prin toată lumea, ale căror
nume nici nu le ştiau, aşa încât era cu neputinţă să ia loc în faţa lor, să
se justifice, să le ceară să aibă răbdare. Rezolvaseră problema recurgând
la practici deloc recomandabile pentru un spital de psihiatrie, şi Villete
ajunse să simbolizeze, pentru tânărul care abia ieşise dintr-un comunism
tolerant, tot ce era mai rău în capitalism: era suficient să plăteşti ca să
obţii un loc.
Multe persoane, când voiau să scape de vreun membru al familiei
din cauza unor discuţii despre moşteniri (sau a unei comportări
nedorite), cheltuiau o avere şi obţineau un certificat medical care
permitea internarea copiilor sau părinţilor care le creau probleme. Alţii,
ca să scape de datorii sau ca să-şi justifice anumite atitudini ce puteau
duce la ani mulţi de închisoare, petreceau o vreme în ospiciu şi ieşeau
eliberaţi de orice urmărire financiară sau judiciară.
Villete sau locul de unde nimeni nu evadase niciodată. Unde se
amestecau adevăraţii nebuni, trimişi acolo de către justiţie sau de alte
spitale, cu cei acuzaţi de nebunie sau care simulau demenţa. Rezultatul
era o adevărată confuzie, şi presa publica tot timpul istorii despre
proaste tratamente şi abuzuri, dar niciodată nu i se îngăduise să intre şi
8
să vadă ce se petrecea cu adevărat acolo. Guvernul cerceta denunţurile,
nu găsea dovezi, acţionarii ameninţau că vor da în vileag cât este de
greu să faci investiţii externe acolo, iar instituţia izbutea să rămână în
picioare, de fiecare dată mai puternică.
— Mătuşă-mea s-a sinucis acum câteva luni — continuă vocea
feminină —. A petrecut aproape opt ani fără să vrea să mai iasă din
camera ei, mâncând, îngrăşându-se, fumând, luând calmante şi dormind
cea mai mare parte din timp. Avea două fete şi un soţ pe care-l iubea.
Veronika încercă să-şi mişte capul în direcţia vocii, dar era
imposibil.
— Am văzut-o reacţionând o singură dată: când soţul ei şi-a luat o
amantă. Atunci a făcut scandaluri peste scandaluri, a pierdut câteva
chile, a spart pahare şi, săptămâni de-a rândul, nu-şi lăsa vecinii să
doarmă de ţipetele ei. Oricât ar părea de absurd, cred că a fost perioada
ei cea mai fericită: lupta pentru ceva, se simţea vie şi capabilă să re-
acţioneze la provocarea ce i se ridica în cale.
„Şi ce-am eu de-a face cu asta?”, gândea Veronika, incapabilă să
spună ceva. „Nu sunt mătuşa ei, nu am soţ!”
— Soţul şi-a părăsit în cele din urmă amanta — continuă femeia
—. Mătuşă-mea, încetul cu încetul, a revenit la pasivitatea ei obişnuită.
Într-o zi mi-a telefonat, spunându-mi că era dispusă să-şi schimbe felul
de viaţă: renunţase la fumat. În aceeaşi săptămână, după ce mări
numărul de calmante din cauza lipsei ţigărilor, îi înştiinţă pe toţi că era
gata să se sinucidă.
Nimeni n-a crezut-o. Într-o dimineaţă, mi-a lăsat un mesaj pe
robot, luându-şi rămas bun, şi s-a omorât cu gaze. I-am ascultat de mai
multe ori mesajul: nu-i auzisem niciodată vocea atât de liniştită, atât de
resemnată cu soarta ei. Zicea că nu este nici fericită, nici nefericită, şi
de-aia nu mai putea suporta.
Veronika simţi compasiune pentru femeia care povestea
întâmplarea şi care părea că încearcă să înţeleagă moartea mătuşii sale.
Cum să-i judeci, într-o lume unde oamenii încearcă să supravieţuiască
cu orice preţ, pe cei care se hotărăsc să moară?
Nimeni nu poate judeca. Fiecare cunoaşte doar o dimensiune a
propriei suferinţe sau a lipsei totale de sens a vieţii lui. Veronika ar fi
vrut să explice asta, dar tubul din gură o făcu să se înăbuşe, iar femeia îi
sări în ajutor.
O văzu aplecându-se deasupra corpului ei legat, intubat, protejat
împotriva propriei voinţe şi liberei sale decizii de a şi-l distruge. Îşi
9
mişcă dintr-o parte-n alta capul, implorând-o din priviri să-i scoată tubul
şi s-o lase în pace să moară.
— Eşti nervoasă — zise femeia —. Nu ştiu dacă-ţi pare rău sau
dacă tot vrei să mori, da' nici nu mă interesează. Ce mă interesează e să-
mi fac datoria: în caz că pacientul se arată agitat, regulamentul cere să-i
dau un sedativ.
Veronika încetă să se mai zbuciume, dar infirmiera îi şi făcea o
injecţie în braţ. La puţin timp după aceea se întorcea într-o lume
ciudată, fără vise, unde singurul lucru de care-şi mai amintea era faţa
femeii pe care tocmai o văzuse: ochi verzi, păr castaniii şi un aer total
distant, aerul cuiva care face lucrurile pentru că e obligat să le facă, fără
a se-ntreba niciodată de ce ordonă regulamentul una sau alta.
Paulo Coelho află despre povestea Veronikăi trei luni mai târziu,
pe când cina într-un restaurant algerian de la Paris cu o prietenă
slovenă, pe care o chema tot Veronika şi era fiica medicului-şef de la
Villete.
Mai târziu, când se hotărâ să scrie o carte pe subiectul acesta, se
gândi să schimbe numele Veronikăi, prietena lui, ca să nu-l inducă în
eroare pe cititor. Se gândi s-o numească Blaska sau Edwina sau
Marietzjia sau cu orice alt nume sloven, şi sfârşi prin a se decide să
păstreze numele reale. Când avea să se refere la Veronika, prietena lui,
avea să o numească Veronika, prietena. Cât despre cealaltă Veronika, nu
era nevoie să-i adauge nici un atribut, pentru că ea avea să fie
personajul central al cărţii, şi oamenii s-ar simţi plictisiţi dacă ar fi
obligaţi să citească mereu „Veronika, nebuna” sau „Veronika, cea care
încercase să se sinucidă”. Oricum, atât el, cât şi Veronika, prietena lui,
nu aveau să ia parte la poveste decât un scurt timp, cel de-acum.
Veronika, prietena lui, era îngrozită de ceea ce făcuse tatăl ei, mai
cu seamă având în vedere că el era directorul unei instituţii care ţinea să
fie respectată, iar ea lucra la o teză care trebuia să fie examinată de o
comunitate academică tipică.
— Ştii de unde vine cuvântul „azil”? — îl întreba ea —. Vine din
Evul Mediu, de la dreptul pe care-l aveau oamenii de a-şi căuta refugiu
în biserici, ca locuri sacre. Drept de azil, un lucru pe care-l înţelege
orice persoană civilizată! Atunci cum e posibil ca tatăl meu, director al
unui azil, să se poată purta astfel cu cineva?
Paulo Coelho vru să ştie în amănunt tot ce se întâmplase, deoarece
avea un motiv serios ca să se intereseze de povestea Veronikăi.
Iar motivul era următorul: fusese şi el internat într-un azil, sau
10
ospiciu, cum era denumirea mai cunoscută a acestui tip de spital. Şi asta
nici măcar nu se întâmplase o singură dată, ci de trei ori, în anii
1965,1966 şi 1967. Locul unde se internase fusese Casa de Sănătate Dr.
Eiras, din Rio de Janeiro.
Raţiunea internării îi rămăsese neânţeleasă până şi lui însuşi;
poate că părinţii lui fuseseră derutaţi de comportamentul său aparte,
între timid şi extrovertit, sau poate de dorinţa lui de a fi „artist”, ceva ce
toţi cei din familie socoteau drept cel mai bun mijloc de a trăi
marginalizat şi de a muri în mizerie.
Când se gândea la acea împrejurare — şi, în treacăt fie zis, rareori
se gândea la ea — îi atribuia adevărata nebunie medicului care
acceptase să-l interneze într-un ospiciu fără nici un motiv concret (cum
se întâmplă în orice familie, tendinţa e de a arunca vina pe ceilalţi şi de-
a afirma cu toată tăria că părinţii nu au ştiut ce fac, atunci când luaseră o
hotărâre atât de drastică).
Paulo râse când află de ciudata scrisoare pe care o lăsase Veronika
ziarelor, plângându-se de faptul că o revistă franceză nu ştia nici măcar
unde este Slovenia.
— Nimeni nu se omoară pentru aşa ceva.
— Tocmai de-asta, scrisoarea n-a avut nici un rezultat — zise,
stânjenită, Veronika, prietena lui —. Chiar ieri, când m-am înregistrat la
hotel, au crezut că Slovenia ar fi un oraş din Germania.
Este o istorie foarte familiară, gândi el, de vreme ce mulţi străini
consideră că oraşul argentinian Buenos Aires e capitala Braziliei.
Dincolo însă de faptul de a trai într-o ţară pe care străinii o
complimentau bucuros pentru frumuseţea capitalei (care rămânea în ţara
vecină), Paulo Coelho avea în comun cu Veronika faptul deja
consemnat aici, dar pe care e bine să-l rememorăm: şi el fusese internat
într-un sanatoriu de bolnavi psihici, „de unde n-ar mai fi trebuit să iasă
niciodată”, după cum comentase odată prima lui soţie.
Dar ieşi. Şi când părăsi casa de Sănătate Dr. Eiras pentru ultima
oară, hotărât să nu se mai întoarcă niciodată acolo, făcuse două
promisiuni: a) jură că avea să scrie despre această temă; b) jură să
aştepte ca părinţii lui să nu mai fie în viaţă înainte de a se ocupa public
de acest subiect, întrucât nu voia să-i rănească, de vreme ce amândoi tot
îşi petrecuseră mulţi ani din viaţă învinuindu-se pentru ceea ce făcuseră.
Mama sa murise în 1993. Dar tatăl său, care în 1997 împlinise 84
de ani, deşi avea un emfizem pulmonar fără să fi fumat niciodată, deşi
se hrănea doar cu mâncare congelată din pricină că nu izbutea să
11
găsească o femeie de serviciu care să-i suporte maniile, continua să
trăiască, bucurându-se de deplinătatea facultăţilor lui mintale şi de
sănătate.
Aşa încât, auzind povestea Veronikăi, descoperi un mod de a
vorbi despre această temă, fără a-şi încălca legământul. Deşi nu se
gândise niciodată să se sinucidă, cunoştea nemijlocit universul unui azil
psihiatric — tratamentele, relaţiile dintre medici şi pacienţi, confortul şi
anxietatea şederii într-un loc ca acela.
Să-i lăsăm, aşadar, pe Paulo Coelho şi pe Veronika, prietena lui,
să iasă definitiv din cartea de faţă şi să continuăm istoria.
Veronika nu ştia cât timp dormise. Îşi amintea că se trezise la un
moment dat — tot cu tuburile de supravieţuire din gură şi din nas —
auzind un glas care zicea:
„Vrei să te masturbez?”
Acum însă, privind cu ochii larg deschişi camera din juru-i, nu
ştia dacă fusese ceva real sau o halucinaţie. Afară de amintirea asta, nu
izbutea să-şi aducă aminte de nimic altceva.
Tuburile fuseseră scoase. Dar mai avea ace înfipte peste tot pe
corp, fire conectate în zona inimii şi a capului, iar braţele tot legate. Era
goală, acoperită doar cu un cearceaf, şi-i era frig, dar se hotărâ să nu se
plânga. Micul ambient, înconjurat de perdele verzi, era ocupat de
aparatele Secţiei de Terapie Intensivă, patul în care zăcea şi un scaun
alb pe care şedea o infirmieră cufundată în lectura unei cărţi.
Femeia, de astă dată, avea ochii negri şi părul castaniu. Chiar şi
aşa, Veronika se întreba dacă nu era aceeaşi persoană cu care stătuse de
vorba acum câteva ore — sau zile?
— Puteţi să-mi dezlegaţi braţele?
Infirmiera ridică privirea, răspunse cu un „nu” sec şi se întoarse la
cartea ei.
Sunt vie, gândi Veronika. O să reiau totul de la capăt. Trebuie să
stau câtva timp aici, până când se va constata că sunt perfect normală.
Apoi îmi vor face ieşirea din spital şi voi revedea străzile din Ljubljana,
piaţa rotundă, podurile, oamenii care trec pe străzi ducându-se şi
întorcându-se de la lucru.
Cum oamenii au întotdeauna tendinţa să-i ajute pe ceilalţi — doar
ca să se simtă mai buni decât sunt în realitate — îmi vor da din nou
postul de la bibliotecă. Cu timpul, voi reâncepe să frecventez aceleaşi
baruri şi cluburi de noapte, voi sta de vorbă cu prietenii mei despre
injustiţiile şi problemele lumii, voi merge la cinema, mă voi plimba pe
12
malul lacului.
Întrucât am preferat pastilele, nu sunt mutilată: sunt tot tânără,
frumoasă, inteligentă şi nu voi avea — după cum n-am avut niciodată
— dificultăţi să-mi găsesc prieteni. O să facem dragoste la ei acasă sau
în pădure, o să am o anumită plăcere, dar, curând după orgasm, îmi va
reveni senzaţia de vid. N-o să prea mai avem despre ce vorbi, şi atât el,
cât şi eu ştim un lucru: vine momentul când ne vom găsi scuze unul
pentru altul — „e târziu” sau „mâine trebuie să mă trezesc devreme” —
şi ne vom despărţi cât mai repede cu putinţă, evitând să ne privim în
ochi.
Mă-ntorc în camera mea închiriată din mânăstire. Încerc să citesc
o carte, dau drumul la televizor ca să văd aceleaşi programe
dintotdeauna, potrivesc ceasul deşteptător ca să mă trezesc exact la
aceeaşi oră la care m-am trezit şi cu o zi înainte, repet mecanic aceleaşi
sarcini care-mi sunt încredinţate la bibliotecă. Mănânc sandviciul în
grădina din faţa teatrului, şezând pe aceeaşi bancă, alături de alte per-
soane care şi ele aleg aceeaşi bancă pentru a-şi lua gustarea de prânz,
care au aceeaşi privire goală, dar se prefac că sunt preocupate de lucruri
extrem de importante.
Apoi mă întorc la lucru, ascult comentarii despre cine iese cu
cine, cine suferă şi de ce anume, cum a plâns cutare din cauza soţului —
şi rămân cu sentimentul că sunt privilegiată, sunt frumoasă, am o slujbă,
îmi aleg iubitul pe care mi-l doresc. Şi aşa, la sfârşitul zilei mă-ntorc în
baruri, şi totul începe din nou.
Mama, care trebuie să fie foarte îngrijorată de tentativa mea de
sinucidere, o să-şi revină din sperietură şi o să mă-ntrebe iarăşi ce-o să
fac cu viaţa mea, de ce nu sunt la fel cu ceilalţi, că lucrurile nu sunt
chiar atât de complicate cum cred eu că sunt. „Uită-te la mine, de
exemplu, sunt căsătorită de-atâţia ani cu tatăl tău, şi m-am străduit să-ţi
dau cea mai bună educaţie şi cele mai bune exemple posibile.”
Într-o bună zi mă satur s-o tot aud repetând aceleaşi lucruri şi, ca
să-i fac plăcere, mă mărit cu un bărbat pe care mă oblig să-l iubesc. Eu
şi cu el o să găsim în cele din urmă un mod de a visa împreună la
viitorul nostru, la casa de vacanţă, la copii, la viitorul copiilor noştri. În
primul an vom face multă dragoste, mai puţină în al doilea, iar începând
cu al treilea an oamenii se gândesc pesemne la sex o dată la două
săptămâni şi-şi traduc gândul în faptă abia o dată pe lună. Mă voi sili să
accept situaţia şi mă voi întreba cu ce-am greşit — de vreme ce nu mai
izbutesc să-i trezesc interesul faţă de mine, şi el îşi duce viaţa stând de
13
vorbă cu prietenii ca şi cum ei ar fi cu adevărat lumea lui.
Când căsătoria ar mai atârna doar de un fir de păr, o să rămân
gravidă. O să avem un copil, o să petrecem câtva timp mai apropiaţi
unul de altul, iar apoi situaţia va redeveni cum a fost mai înainte.
Atunci voi începe să mă-ngraş ca mătuşa infirmierei de azi — sau
de acum câteva zile, nu prea ştiu. Şi voi începe să ţin regim, învinsă
sistematic, în fiecare zi, în fiecare săptămână, de greutatea care se-
ncâpăţânează să crească în pofida oricărui control. Ajunsă aici, voi lua
acele droguri magice ca să nu intru în depresie — şi voi mai avea câţiva
copii, în nopţi de dragoste care trec în plus şi atât de repede. Le voi
spune tuturora că raţiunea vieţii mele sunt copiii, adevărul fiind însă că
ei îmi pretind ca viaţa mea să fie raţiunea lor de a trăi.
Oamenii ne vor socoti totdeauna un cuplu fericit şi nimeni nu va
şti câtă singurătate, câtă amărăciune, câtă renunţare se află îndărătul
oricărei aparenţe de fericire.
Până ce, într-o zi, când soţul meu îşi va lua prima amantă, eu voi
face scandal ca mătuşa infirmierei sau mă voi gândi iarăşi să mă
sinucid. Voi fi însă bătrână şi laşă, cu doi, trei copii care au nevoie de
ajutorul meu, şi trebuie să-i cresc, să-i pun pe picioarele lor — înainte
de a fi capabilă să las totul baltă. Nu mă voi sinucide: voi face scandal,
voi ameninţa că plec cu copiii. El, ca orice bărbat, va da înapoi, va zice
că mă iubeşte şi că aşa ceva nu se va mai repeta. Nu-i va trece niciodată
prin cap că, şi dacă m-aş hotărâ să plec atunci, singura soluţie ar fi să
mă întorc la părinţii mei acasă şi să rămân acolo tot restul vieţii,
trebuind s-o ascult toată ziua pe mama cum se plânge că am pierdut un
prilej unic de-a fi fericită, că el era totuşi un soţ cum nu se poate mai
bun, în ciuda micilor lui defecte, că copiii mei vor suferi mult din cauza
despărţirii noastre.
După doi, trei ani, se va ivi altă femeie în viaţa lui. Am să aflu —
fiindcă i-am văzut sau fiindcă mi-a spus cineva —, dar de astă dată mă
prefac că nu ştiu. Mi-am cheltuit toată energia luptând împotriva primei
amante, nu mai am resurse, e mai bine să accept viaţa aşa cum este ea în
realitate şi nu cum îmi închipuiam eu că ar fi. Mama avea dreptate.
El va continua să fie drăguţ cu mine, eu îmi voi continua munca la
bibliotecă, cu sandviciurile mele în piaţa teatrului, cu cărţile mele pe
care nu izbutesc niciodată să le termin de citit, cu programele de
televiziune care vor fi la fel şi peste zece, douăzeci, cincizeci de ani.
E drept că-mi voi mânca sandviciurile cu un sentiment de
vinovăţie, fiindcă mă îngraş; şi nu voi mai merge în baruri, fiindcă am
14
un soţ care mă aşteaptă acasă la noi ca să-ngrijesc doi copii.
După asta, îmi rămâne să aştept ca micuţii să crească şi să-mi
petrec fiecare zi gândindu-mă la sinucidere, fără a avea curajul s-o fac.
Într-o bună zi, ajung la concluzia că viaţa e aşa cum e, nu mai merge,
nimic nu se va schimba. Şi o accept.
Veronika şi-a încheiat monologul interior şi şi-a făcut o
promisiune; nu va ieşi din Villete în viaţă. Era preferabil să termine cu
toate acum, cât mai avea curaj şi sănătate ca să moară.
Adormi şi se trezi de mai multe ori, observând că numărul
aparatelor se reducea la rându-i, căldura corpului îi creştea si chipul
infirmierelor se schimba — dar totdeauna era cineva lângă ea. Perdelele
verzi lăsau să treacă sunetul plânsului cuiva, gemete de durere sau voci
care şopteau diverse lucruri pe un ton calm şi tehnic. Din când în când
zbârnâia în depărtare câte un aparat şi auzea paşi grăbiţi pe culoar.
Atunci vocile îşi pierdeau tonul tehnic şi calm şi deveneau încordate,
dând ordine rapide.
Într-unui din momentele ei de luciditate, o infirmieră o întrebă:
— Nu vreţi să ştiţi cum staţi?
— Ştiu cum stau — răspunse Veronika —. Şi nu mă refer la ce
vedeţi dumneavoastră în corpul meu, ci la ce se petrece în sufletul meu.
Infirmiera încercă să mai converseze un pic, dar Veronika se
prefăcu că doarme.
Pentru prima oară, când deschise ochii, observă că schimbase
locul — se afla într-o încăpere care părea a fi un salon mare. Mai avea
în braţ acul de la un flacon cu ser perfuzabil — dar toate celelalte fire şi
ace fuseseră înlăturate.
Un medic înalt, cu tradiţionalul halat alb în contrast cu părul şi
mustaţa vopsite în negru, stătea în picioare, la patul ei. Lângă el, un
tânăr stagiar ţinea un bloc de scris şi lua note.
— De cât timp sunt aici? — întrebă ea, observând că vorbea cu
oarecare dificultate, fără a izbuti să pronunţe corect cuvintele.
— De două săptămâni în salonul acesta, după cinci zile în Secţia
de Urgenţă — răspunse cel mai bătrân —. Şi mulţumiţi-i lui Dumnezeu
că mai sunteţi aici.
Cel mai tânăr păru surprins, ca şi cum această ultimă frază s-ar fi
potrivit exact cu realitatea. Veronika, numaidecât, îi remarcă reacţia, şi
instinctele i se ascuţiră: trecuse oare mai mult timp? Aici o pândea oare
vreun risc? Începu să dea atenţie fiecărui gest, fiecărei mişcări ale celor
doi; ştia că era inutil să pună întrebări, nu i-ar spune niciodată adevărul
15
— dar, dacă ar fi deşteaptă, ar putea pricepe ce se întâmplă.
— Spuneţi-mi numele, adresa, starea civilă şi data naşterii
dumneavoastră — continuă cel mai în vârstă.
Veronika îşi ştia numele, starea civilă şi data naşterii, dar observă
că în memoria ei erau spaţii albe: nu reuşea să-şi amintească deloc
adresa.
Medicul îi proiectă o lanternă în ochi şi o examina prelung, în
tăcere. Cel mai tânăr făcu acelaşi lucru. Amândoi schimbară câteva
priviri, care nu semnificau absolut nimic.
— I-aţi spus infirmierei din schimbul de noapte că nu ştim să vă
vedem sufletul? — întrebă cel mai tânăr.
Veronika îşi amintea acum. Îi era greu sa ştie prompt cine era şi ce
făcea acolo.
— Vi s-a indus permanent somnul cu ajutorul calmantelor, şi asta
vă poate afecta oarecum memoria. Vă rog, trebuie să ne răspundeţi la
toate întrebările.
Şi medicii începură un chestionar absurd, vrând să ştie care sunt
ziarele importante din Ljubljana, cine este poetul a cărui statuie se află
în piaţa principală (ah, n-ar uita niciodată aşa ceva, orice sloven poartă
imaginea lui Preseren gravată în suflet), culoarea părului mamei sale,
numele colegilor de la locul de muncă, cărţile cele mai solicitate la
bibliotecă.
Pentru început, Veronika se gândi să nu răspundă — memoria îi
era în continuare confuză. Dar, pe măsură ce chestionarul avansa, ea
reconstruia cele uitate. La un moment dat, îşi aminti că acum se afla
într-un ospiciu, şi nebunii nu au nici o obligaţie de-a fi coerenţi, dar,
pentru binele ei şi ca să-i ţină pe doctori lângă ea, spre a vedea dacă iz-
buteşte să afle ceva mai mult despre starea ei, începu să facă un efort
mental. Pe măsură ce cita nume şi fapte, nu-şi recupera doar memoria,
ci şi personalitatea, dorinţele, modul propriu de a vedea viaţa. Ideea
sinuciderii, care de dimineaţă păruse îngropată sub multe straturi de
sedative, revenea iarăşi la suprafaţă.
— E bine — zise cel mai în vârstă, la sfârşitul chestionarului.
— Cât timp voi mai rămâne aici?
Cel mai tânăr îşi plecă privirea şi ea simţi că totul rămăsese
suspendat în aer, ca şi cum, o dată cu răspunsul la acea întrebare, s-ar fi
scris o nouă istoric a vieţii ei şi nimeni n-ar mai fi reuşit s-o modifice.
— Poţi să-i spui — făcu doctorul mai în vârstă —. Mulţi pacienţi
au auzit deja zvonurile şi ea va afla până la urmă într-un fel sau altul; e
16
cu neputinţă să ţii secrete în clădirea asta.
— Bine, singură v-aţi decis soarta — suspină tânărul, măsurându-
şi fiecare cuvânt —. Aflaţi atunci consecinţele actului dumneavoastră:
în timpul comei provocate de narcotice, inima v-a fost afectată
iremediabil. S-a produs o necroză în ventriculul...
— Vorbeşte mai pe-nţeles — zise doctorul mai în vârstă —. Mergi
la subiectul care o interesează.
— Inima v-a fost iremediabil afectată. Şi ea va înceta să bată în
scurt timp.
— Ce-nseamnă asta? — întrebă ea, speriată.
— Faptul că inima încetează să mai bată înseamnă un singur
lucru: moartea fizică. Nu ştiu care sunt convingerile dumneavoastră
religioase, dar...
— Peste cât timp mi se va opri inima? — îl întrerupse Veronika.
— Cinci zile, o săptămână cel mult.
Veronika îşi dădu seama că, dincolo de aparenţe şi de
comportamentul profesional, dincolo de aerul preocupat, tânărul vorbea
cu o imensă plăcere. Ca şi cum ea şi-ar fi meritat pedeapsa şi le-ar fi
slujit drept exemplu tuturor celorlalţi.
De-a lungul întregii sale vieţi, Veronika observase că extrem de
mulţi oameni dintre cunoscuţii ei comentau grozăviile vieţii altuia ca şi
cum ar fi fost foarte preocupaţi să-l ajute, dar de fapt se complăceau în
suferinţa celorlalţi, deoarece asta îi făcea să creadă că erau fericiţi, că
viaţa fusese generoasă cu ei. Detesta acest gen de oameni: n-avea să-i
dea junelui nici o şansă de a se bucura de starea ei, doar ca să-şi
ascundă propriile-i frustrări.
Continuă să-l privească fix în ochi. Şi zâmbi.
— Deci n-am murit.
— Nu — fu răspunsul. Dar plăcerea de a da veşti tragice
dispăruse.
Noaptea începu totuşi să simtă frica. Una era acţiunea rapidă a
pastilelor, alta să aştepţi moartea vreme de cinci zile, o săptămână —
după ce trecuse deja prin tot ce era posibil.
Îşi petrecuse viaţa aşteptând mereu ceva: pe tatăl ei să se întoarcă
de la lucru, scrisoarea iubitului care nu mai sosea, examenele de la
sfârşitul anului, trenul, autobuzul, convorbirea telefonică, vacanţa,
sfirşilul vacanţei. Acum trebuia să aştepte moartea, care venea la o dată
fixă.
„Doar mie mi se putea întâmplă una ca asta. În mod normal,
17
oamenii mor exact în ziua în care îşi închipuie că n-au să moară,”
Trebuie să iasă de-acolo şi să facă rost de alte pastile. Dacă nu
reuşea şi dacă unica soluţie ar fi fost să se arunce de pe o clădire înaltă
din Ljubljana, avea s-o facă: încercase să-şi cruţe părinţii de o suferinţă
în plus, dar acum nu mai avea de ales.
Privi în jur. Toate paturile erau ocupate şi bolnavele dormeau,
unele sforăiau tare. Ferestrele aveau gratii. La capătul dormitorului era
o mică lampă aprinsă, umplând spaţiul cu umbre stranii şi permiţând ca
salonul să fie permanent supravegheat. Lângă lampă, o femeie citea o
carte.
„Infirmierele astea trebuie să fie foarte culte. Citesc întruna.”
Patul Veronikăi era cel mai depărtat de uşă, între ea şi femeie erau
încă vreo douăzeci de paturi. Se ridică anevoie, deoarece, dacă dădea
crezare spuselor doctorului, de aproape trei săptămâni nu se mai dăduse
jos. Infirmiera ridică privirea şi văzu că tânăra se apropia ducându-şi
flaconul de ser.
— Vreau să mă duc la toaletă — şopti ea, de teamă să nu le
trezească pe celelalte nebune.
Femeia, cu un gest neglijent, îi arătă către o uşă. Mintea Veronikăi
lucra rapid, căutând în toate colţurile o ieşire, o breşă, un mod de-a
pleca de-acolo. „Trebuie să procedez cu rapiditate, deoarece ei cred că
sunt încă slăbită, incapabilă să acţionez.”
Privi cu atenţie în jur. Toaleta era o cămăruţă fără uşă. Dacă ar fi
vrut să iasă de acolo, ar fi trebuit s-o înşface pe femeia de pază şi,
dominând-o, să-i ia cheia, dar era prea slăbită pentru aşa ceva.
— Aici e o închisoare? — o întrebă ea pe femeia-paznic, care îşi
întrerupsese lectura şi-i supraveghea acum toate mişcările.
— Nu. Un ospiciu.
— Nu sunt nebună.
Femeia râse.
— Exact asta zic toţi aici.
— Bine. Atunci sunt nebună. Ce-nseamnă să fii nebun?
Femeia îi spuse Veronikăi că nu trebuia să stea prea mult timp în
picioare şi-o trimise înapoi în pat.
— Ce-nseamnă să fii nebun? — insistă Veronika.
— Întreabă-l mâine pe doctor. Şi du-te la culcare acum, că de nu,
vrei, nu vrei, va trebui să-ţi fac un calmant.
Veronika se supuse. Pe drumul de întoarcere, o auzi pe ocupanta
unuia din paturi şoptindu-i:
18
„Nu ştii ce este un nebun?”
O clipă, se gândi să nu răspundă: nu voia să-şi facă prieteni, să-şi
dezvolte un cerc social, să-şi găsească aliaţi pentru o mare răscoală în
masă. Avea o singură idee fixă: moartea. Dacă nu va fi posibil să
evadeze, tot o să găsească un mod de a se omorâ chiar acolo, cât mai
repede cu putinţă.
Femeia repetă însă aceeaşi întrebare pe care i-o pusese şi ea
supraveghetoarei.
— Nu ştii ce este un nebun?
— Cine sunteţi?
— Mă cheamă Zedka. Du-te la patul dumitale. Pe urmă, când
supraveghetoarea o să creadă că te-ai culcat, târăşte-te pe duşumea şi
vino pân-aici.
Veronika se-ntoarse la locul ei şi aşteptă ca supraveghetoarea să se
cufunde iarăşi în cartea ei. Ce înseamnă un nebun? Nu avea nici cea mai
mică idee, deoarece cuvântul ăsta era folosit într-un mod total anarhic:
se zicea, de pildă, că unii sportivi sunt nebuni pentru că vor să doboare
recorduri. Sau că artiştii sunt nebuni, fiindcă duc o viaţă incertă,
neobişnuită, diferită de toate cele „normale”. Pe de altă parte, Veronika
apucase să vadă mulţi oameni mergând pe străzile din Ljubljana,
îmbrăcaţi sumar iarna, vestind sfârşitul lumii, împingând cărucioare de
la vreun supermagazin, pline cu desagi şi boarfe.
Nu-i era somn. După spusele medicului, dormise aproape o
săptămână, excesiv de mult pentru cineva deprins cu o viaţă fără mari
emoţii, dar cu orare stricte de odihnă. Ce este un nebun? Ar fi poate mai
bine să-l întrebe pe unul din ei.
Veronika se ghemui pe jos, îşi scoase acul din braţ şi se duse unde
stătea Zedka, încercând să nu dea atenţie stomacului care începea să i se
întoarcă pe dos; nu ştia dacă greaţa era urmarea inimii ei slăbite sau a
efortului pe care-l făcea.
— Nu ştiu ce este un nebun — şopti Veronika —. Eu însă nu sunt.
Sunt o sinucigaşă ratată.
— Nebun este cine trăieşte în propria-i lume. Ca schizofrenicii,
psihopaţii, maniacii. Sau persoanele care sunt diferite de celelalte.
— Ca dumneata?
— Totuşi — continuă Zedka, prefăcându-se că nu auzise
comentariul ei — trebuie c-ai auzit vorbindu-se despre Einstein care
zicea că nu există nici timp, nici spaţiu, ci doar o combinaţie între ele.
Sau despre Columb, care susţinea că de cealaltă parte a oceanului nu era
19
un abis, ci un continent. Sau despre Edmund Hillary, care susţinea că
omul poate ajunge în vârful Everestului. Sau despre Beatleşi, care au
făcut o muzică diferită şi s-au îmbrăcat cu totul altfel decât lumea din
vremea lor. Toţi aceşti inşi — şi alţii cu miile — trăiau şi ei în lumea lor.
„Nebuna asta spune lucruri pline de sens”, gândi Veronika,
amintindu-şi de poveştile pe care i le spunea maică-sa, despre sfinţi care
susţineau că stăteau de vorbă cu Isus şi cu Fecioara Maria. Trăiau şi ei
într-o lume aparte?
— Am văzut odată cum pe străzile Ljubljanei, pe când
termometrul arăta minus cinci grade, trecea o femeie îmbrăcată cu o
rochie roşie decoltată adânc, cu ochii sticloşi. Am crezut că era beată şi
m-am oferit s-o ajut, dar ea mi-a refuzat haina.
— Poate că în lumea ei era primăvară şi corpul îi era încălzit de
dorinţa după cineva pe care-l aştepta. Chiar dacă acel cineva exista doar
în delirul ei, avea şi ea dreptul să trăiască şi să moară după placul ei, nu
crezi?
Veronika nu ştia ce să zică, dar cuvintele acelei femei nebune i se
păreau rezonabile. Cine ştie, nu cumva chiar ea fusese femeia pe care o
văzuse pe jumătate goală pe străzile Ljubljanei?
— Am să-ţi spun o poveste — zise Zedka —. Un mare vrăjitor,
vrând să distrugă un regat, a turnat o băutură vrăjită în puţul de unde
beau toţi locuitorii lui. Oricine bea din apa aceea înnebunea.
A doua zi de dimineaţă, a băut din ea toată populaţia şi toţi şi-au
pierdut minţile, afară de rege, care avea un puţ doar pentru el şi pentru
familia lui, la care vrăjitorul nu putea să ajungă. Alarmat, regele a
încercat să ţină în frâu poporul, luând o serie de măsuri de siguranţă şi
de sănătate publică: dar poliţaii şi inspectorii băuseră din apa otrăvită şi
socoteau că deciziile regelui erau o absurditate, hotărând să nu le
respecte cu nici un chip.
Când luară cunoştinţă de acele decrete, locuitorii regatului
rămaseră încredinţaţi că suveranul înnebunise, şi acum scria lucruri fără
sens. Strigând, o porniseră spre castel şi-i ceruseră să abdice.
Disperat, regele a fost de acord să părăsească tronul, dar regina l-a
oprit, zicând: „Să mergem acum şi noi până la fântână şi să bem din ea.
Astfel vom fi şi noi la fel ca ei.”
Zis şi făcut: regele şi regina au băut din apa nebuniei şi-au început
numaidecât să îndruge lucruri fără noimă. Supuşii lor s-au căit pe loc de
vreme ce regele dovedea atâta înţelepciune, de ce să nu-l lase să-şi
cârmuiască ţara?
20
Şi ţara a trăit mai departe în pace, deşi locuitorii ei se comportau
în chip foarte diferit de vecinii lor. Regele a putut să cârmuiască până la
sfârşâtul zilelor sale.
Veronika râse.
— Dumneata nu pari nebună — zise ea.
— Ba sunt, deşi mă aflu sub tratament, întrucât cazul meu este
simplu: e suficient să primesc în organism o anumită substanţă chimică
de care duc lipsă. Sper însă ca substanţa asta să-mi rezolve doar
problema depresiei cronice; vreau sa rămân nebună, să-mi trăiesc viaţa
aşa cum visez cu, nu cum doresc ceilalţi. Ştii ce există acolo, afară,
dincolo de zidurile de la Villete?
— Oameni care au băut din acelaşi puţ.
— Exact — zise Zedka —. Ei cred că sunt normali, pentru că toţi
fac acelaşi lucru. Am să mă prefac că am băut şi eu din apa aceea.
— Eu am şi băut, şi tocmai asta e problema mea. N-am avut
niciodată depresie, nici mari bucurii sau tristeţi care să ţină mult timp.
Problemele mele sunt aceleaşi ca ale tuturor oamenilor.
Zedka rămase o vreme tăcută.
— Dumneata ai să mori, aşa ni s-a spus.
Veronika ezită o clipă: putea să aibă oare încredere în străina
aceea?
— Doar peste vreo cinci, şase zile. Mă tot gândesc dacă există un
mijloc ca să mor mai înainte. Dacă dumneata sau altcineva de-aici ar
reuşi să procure alte pastile, sunt sigură că inima mea n-ar mai rezista
de data asta. Trebuie să înţelegi cât e de groaznic să stau în aşteptarea
morţii, trebuie să mă ajuţi.
Înainte ca Zedka să-i poată da răspunsul, infirmiera apăru cu o
injecţie.
— Pot să ţi-o fac chiar eu — zise ea —. Sau, dacă vrei altminteri,
îi pot chema pe gardienii de-afară ca să m-ajute.
— Nu-ţi risipi energia fără rost — zise Zedka, adresându-se
Veronikăi —. Economiseşte-ţi forţele, dacă vrei să obţii ce mi-ai cerut.
Veronika se ridică, se întoarse în patul ei şi-o lăsă pe infirmieră
să-şi facă treaba.
A fost prima ei zi normală într-un azil de nebuni. Ieşi din secţie,
luă cafeaua în marca sală de mese unde bărbaţii şi femeile mâncau
împreună. Observă că, spre deosebire de ce se arăta în filme —
scandaluri, urlete, bolnavi care făceau gesturi demenţiale — totul părea
învăluit într-o aură de tăcere opresivă; părea că nimeni nu dorea să-şi
21
împartă lumea interioară cu nişte străini.
După cafea (acceptabilă, nu puteai critica mesele bazându-te doar
pe reputaţia cum nu se poate mai proastă a spitalului Villete), ieşiseră cu
toţii să facă o baie de soare. La drept vorbind, nu era pic de soare —
temperatura era sub zero, iar grădina era acoperită de zăpadă.
— Nu mă aflu aici ca să-mi apăr viaţa, ci ca să mi-o pierd — îi
spuse Veronika unuia dintre infirmieri.
— Chiar şi-aşa, tot trebuie să ieşi pentru baia de soare.
— Nebuni sunteţi voi: nici nu e soare!
— E însă lumină, şi ea contribuie la calmarea pacienţilor. Din
nefericire, iarna noastră ţine mult; dacă n-ar fi aşa, am avea mai puţin de
lucru.
Era inutil să mai discute: ieşi, se plimbă niţel, privind peste tot în
jurul ei şi căutând pe ascuns un mod de evadare. Zidul era înalt, aşa
cum pretindeau constructorii vechilor cazarme, dar gheretele pentru
santinele erau goale. Grădina era înconjurată de clădiri cu aspect militar,
care azi adăposteau secţii pentru bărbaţi, pentru femei, birourile
administraţiei şi dependinţele personalului. La capătul unei prime
inspecţii rapide, notă că singurul loc realmente păzit era poarta
principală, unde doi paznici verificau actele de identitate ale tuturor
celor care intrau şi ieşeau.
Totul în creierul ei părea să revină la normal. Pentru a face un
exerciţiu de memorie, începu să încerce a-şi aminti unele lucruri
mărunte — precum locul unde-şi lăsa cheia de la cameră, discul pe care
tocmai îl cumpărase, cea mai recentă cerere ce-i fusese făcută la
bibliotecă.
— Sunt Zedka — zise o femeie, apropiindu-se de ea. Noaptea
trecută nu putuse să o vadă la faţă — stătuse ghemuită lângă patul ei tot
timpul cât conversaseră. Trebuie să fi avut vreo treizeci şi cinci de ani şi
părea absolut normală.
— Sper că injecţia nu ţi-a produs multe neplăceri. Cu timpul,
organismul se obişnuieşte, şi calmantele îşi pierd efectul.
— Mă simt bine.
— Conversaţia noastră de astă-noapte... sau ce mi-ai cerut, îţi
aminteşti?
— Perfect.
Zedka o luă de braţ şi începură să se plimbe împreună, printre
numeroşii copaci desfrunziţi din curtea interioară. Dincolo de ziduri se
puteau zări munţii pierzându-se în nori.
22
— E frig, dar e o dimineaţă frumoasă — spuse Zedka —. E
curios, dar depresia mea nu se manifesta niciodată în zile ca asta,
înnorate, cenuşii, reci. Când vremea era aşa, simţeam că natura era de
acord cu mine, îmi punea în evidenţă sufletul. Pe de altă parte, când se
ivea soarele, copiii începeau să ţopăie pe străzi, toţi eram încântaţi de
frumuseţea zilei, dar eu mă simţeam foarte rău. Ca şi cum ar fi fost
nedrept să se arate toată exuberanţa aceea, la care nu eram capabilă să
particip.
Cu delicateţe, Veronika se desprinse de braţul femeii. Nu-i
plăceau contactele fizice.
— Ţi-ai întrerupt fraza. Vorbeai de cererea mea.
— Este aici un grup. Sunt bărbaţi şi femei care ar fi putut să
obţină externarea, să fie acasă la ei — dar nu vor să plece. Explicaţiile
sunt multe: Villete nu e atât de rău cum se spune, chiar dacă e departe
de a fi un hotel de când stele. Aici, toţi putem spune ce gândim, putem
face ce dorim, fără a ne atrage nici un fel de critică: la urma urmelor, ne
aflăm într-un ospiciu. Când vin inspecţii din partea guvernului, şi
bărbaţii, şi femeile se comportă ca şi cum ar fi într-un grad de nebunie
periculoasă, cu atât mai mult cu cât unii dintre ei stau aici pe cheltuiala
Statului. Medicii ştiu asta, se pare însă că există un ordin al patronilor
ca situaţia să fie lăsată aşa cum este — deoarece sunt mai multe paturi
decât bolnavi.
— Şi ei pot procura pastilele?
— Încearcă să intri în contact cu ei; grupul şi-l numesc Frăţia.
Zedka arătă spre o femeie cu părul alb, care conversa însufleţit cu alte
femei mai tinere.
— O cheamă Mari, face parte din Frăţia. Întreab-o pe ea.
Veronika dădu să pornească spre Mari, dar Zedka o opri:
— Nu, nu acuma: se distrează. Nu va lăsa baltă ceva care-i face
plăcere doar ca să se arate amabilă cu o străină. Dacă va reacţionă prost,
nu vei mai avea niciodată şansa de a te apropia de ea. „Nebunii” au
încredere totdeauna în prima impresie.
Veronika făcu haz de intonaţia pe care Zedka o dăduse cuvântului
„nebunii”. Dar rămase neliniştită, fiindcă totul părea normal, prea bine.
După atâţia ani de când tot pleca de la serviciu la bar, de la bar în patul
unui prieten, din pat la casa mamei — ea trăia acum o experienţă la care
n-ar fi visat niciodată: azilul, nebunia, ospiciul. Unde oamenii nu se
simţeau ruşinaţi dacă mărturiseau că sunt nebuni. Unde rumeni nu-şi
întrerupea ocupaţiile plăcute numai ca să fie amabil cu ceilalţi.
23
Începu să aibă îndoieli dacă Zedka vorbea serios sau dacă era doar
un comportament pe care bolnavii mintali îl adoptă pentru a se preface
că trăiesc într-o lume mai bună decât ceilalţi. Dar re importanţă avea
asta? Trăia ceva interesant, diferit, total neaşteptat: închipuieşte-ţi un loc
unde oamenii se prefac că sunt nebuni ca să facă exact ceea ce vor!
Exact în clipa aceea, Veronika simţi un junghi în inimă. Îi reveni
în minte conversaţia cu medicul, şi se sperie.
— Vreau să mă plimb singură — îi spuse ea Zedkăi. La urma
urmelor, era şi ea o „nebună” şi nu era datoare să fie pe placul nimănui.
Femeia se îndepărtă, iar Veronika rămase să contemple munţii de
dincolo de zidurile spitalului Villete. I se păru că-şi face apariţia o
uşoară voinţă de a trăi, dar Veronika o alungă decis.
„Trebuie să-mi procur imediat pastilele.”
Reflectă la situaţia ei de acolo; era departe de-a fi ideală. Chiar
dacă i-ar da posibilitatea de a trăi toate nebuniile ce i-ar trece prin cap,
n-ar şti ce-ar trebui să facă.
Nu avusese niciodată vreo formă de nebunie.
După câtva timp petrecut în grădină, merseră în sala de mese şi
mâncară de prânz. Imediat după aceea, infirmierii îi conduseră atât pe
bărbaţi, cit şi pe femei într-un living uriaş cu o mulţime de facilităţi —
mese, scaune, sofale, un pian, un televizor şi ferestre ample prin care se
putea vedea cerul cenuşiu şi norii joşi. Nici una nu avea gratii, fiindcă
sala dădea în grădină. Uşile erau închise din pricina frigului, dar era
suficient să-nvârteşti o clanţă rotundă şi puteai ieşi ca să te plimbi iarăşi
printre copaci.
Cei mai mulţi se duseră în faţa televizorului. Alţii priveau în gol,
unii conversau încet cu sine — dar cine oare nu făcuse aşa ceva la un
moment dat în viaţă? Veronika observă că femeia cea mai bătrână. Mari,
stătea acum lângă un grup mai mare, într-un colţ al uriaşei săli. Alţi
pacienţi se perindau prin preajmă, iar Veronika încercă să li se-alăture:
voia să audă ce spun.
Se strădui să-şi ascundă cât mai mult intenţiile. Dar când ajunse în
apropierea lor, ei tăcură şi — toţi ca unul — o priviră.
— Ce doriţi? — zise un domn bătrâior, care părea liderul Frăţiei
(dacă grupul cu pricina exista realmente, şi Zedka nu era mai nebună
decât părea).
— Nimic, treceam pe-aici.
Schimbară toţi priviri între ei şi făcură nişte gesturi demenţiale cu
capul. Îşi spuseră unul altuia: „Doar trecea pe-aici!” Altul repetă, cu
24
glas mai tare şi — în scurt timp — toţi începură să strige aceleaşi vorbe.
Veronika nu ştia ce să facă şi rămase paralizată de frică. Un
infirmier mătăhălos şi şmecher veni să-i iscodească ce se întâmpla.
— Nimic — răspunse cineva din grup —. Doar trecea pe-aici. S-a
oprit acolo, da' o să treacă mai departe!
Tot grupul se prăpădi de râs. Veronika arboră un aer ironic, zâmbi,
se întoarse şi se îndepărtă, astfel încât nimeni să nu observe că i se
umpleau ochii de lacrimi. Ieşi direct în grădină, fără să pună nimic pe
ea. Un infirmier încercă s-o convingă să se întoarcă, îndată se ivi însă
altul care-i şopti ceva la ureche — şi amândoi o lăsară în pace, în frig.
N-avea rost să aibă grijă de sănătatea unei persoane oricum
condamnate.
Era confuză, încordată, iritată de ea însăşi. Nu se lăsase niciodată
atrasă în cursa unor provocări; învăţase foarte devreme că trebuie să
rămâi rece, distant, ori de câte ori se iveşte o nouă situaţie. Ş totuşi
nebunii aceia reuşiseră să o facă să se simtă ruşinată, speriată, furioasă,
pornită să-i ucidă, să-i rănească aruncându-le vorbe pe care nu ar fi-
ndrăznit să le pronunţe.
Pesemne că pastilele — sau tratamentul care o scosese din comă
— o transformaseră într-o femeie fragilă, incapabilă să reacţioneze din
proprie iniţiativă. În adolescenţă se confruntase cu situaţii mult mai rele,
dar acum, pentru prima dată, nu izbutise să-şi stăpânească plânsul! Se
impunea să redevină ea însăşi, să poată reacţiona cu ironie, să simuleze
că jignirile nu o ating niciodată, că le e superioară tuturora. Cine oare,
din acel grup, avusese curajul de a-şi dori moartea? Cine dintre oamenii
aceia s-ar fi încumetat s-o înveţe ceva despre viaţă, când stăteau toţi as-
cunşi îndărătul zidurilor de la Villete? Nu voia să depindă niciodată de
ajutorul lor — chiar de-ar fi trebuit să aştepte încă cinci sau şase zile ca
să moară.
„O zi a şi trecut. Mai rămân doar patru sau cinci.”
Se plimbă niţel, lăsând ca frigul sub zero grade să-i intre în corp şi
să-i potolească sângele care curgea precipitat, inima care-i bătea prea
repede.
„Foarte bine, iată-mă deci cu ceasurile literalmente numărate, şi
dând importanţă comentariilor unor oameni pe care nu i-am văzut
niciodată şi pe care în scurt timp nici nu-i voi mai vedea. Şi tot eu sufăr,
mă irit, vreau să atac şi să mă apăr. De ce să-mi pierd vremea cu aşa
ceva?
Realitatea e însă că puţinul timp care-i mai rămăsese şi-l cheltuia
25
ca să lupte pentru spaţiul său într-o ambianţă străină, unde era
obligatoriu să rezişti pentru ca să nu-ţi impună ceilalţi regulile lor.
„Nu-i posibil. N-am fost aşa niciodată. Nu m-am luptat niciodată
pentru prostii.”
Se opri în mijlocul grădinii îngheţate. Tocmai pentru că-şi dăduse
seama că totul e o prostie, avea să accepte până la urmă ceea ce viaţa îi
impusese în chip firesc. În adolescenţă descoperise că era prea devreme
ca să aleagă; acum, în tinereţe, se convinsese că era prea târziu ca să se
schimbe.
Şi pe ce-şi cheltuise toate energiile până acum? Încercând să facă
astfel încât să-şi continue viaţa neschimbată. Îşi sacrificase multe
dorinţe pentru ca părinţii ei să o iubească şi mai departe la fel cum o
iubeau când era mică, deşi era conştientă că adevărata dragoste se
schimbă cu trecerea timpului, creşte şi descoperă noi moduri de a se
exprima. Într-o zi, când o auzise pe mama ei spunându-i, plânsă toată,
că se isprăvise cu căsătoria sa, Veronika porni în căutarea tatălui ei,
plânse, ameninţă şi-i smulse în cele din urmă promisiunea că n-avea să
mai plece de-acasă — fără a-şi imagina ce preţ mare trebuiau să
plătească cei doi din acest motiv.
Când se hotărâ să-şi facă rost de o slujbă, renunţă la o propunere
ispititoare într-o companie care tocmai se instalase în ţara ei de curând
creată, acceptând să lucreze la biblioteca publică, unde banii erau puţini,
dar siguri. Avea să lucreze zi de zi, după acelaşi orar, dându-le clar de
înţeles şefilor săi să nu o privească drept o ameninţare, ea era
mulţumită, nu pretindea să lupte ca să avanseze: tot ce dorea era salariul
la sfârşitul lunii.
Şi-a închiriat o cameră la mânăstire deoarece călugăriţele
pretindeau ca toate chiriaşele să se întoarcă la o oră precisă, după care
lăsau cheia la poartă: cine rămânea afară era obligat să doarmă pe
stradă. Astfel, ea le putea prezenta totdeauna o scuză adevărată iubiţilor
săi, spre a nu fi silită să petreacă noaptea în hoteluri sau în paturile
altora.
Când visa să se căsătorească, se imagina mereu într-o mică vilă în
afara Ljubljanei, cu un bărbat total diferit de tatăl său, care să câştige
suficient ca să-şi întreţină familia şi să fie mulţumit că stau amândoi îm-
preună într-o casă cu un cămin unde să ardă focul, şi să privească
munţii acoperiţi de zăpadă.
Se educase astfel încât să le poată oferi bărbaţilor o cantitate
exactă de plăcere — nici mai mult, nici mai puţin, doar strictul necesar.
26
Nu se supăra pe nimeni, deoarece ar fi însemnat să fie nevoită a
reacţiona, a combate un duşman — spre a trebui apoi să suporte urmări
neprevăzute, ca răzbunare.
După ce i-a reuşit aproape tot ce-şi dorise în viaţă, a ajuns la
concluzia că existenţa ei era lipsită de sens, din cauză că toate zilele
erau la fel. Şi se hotărâse să moară.
Veronika se întoarse înăuntru şi se îndreptă către grupul reunit
într-unui din colţurile sălii. Oamenii conversau cu însufleţire, dar tăcură
la sosirea ei.
Se duse direct la bărbatul mai vârstnic, care părea a fi şeful.
Înainte ca altcineva să o poată opri, îi aplică pe obraz o palmă
răsunătoare.
— Răspunzi? — îl întrebă ea tare, pentru ca să audă toată sala —.
Nu faci nimic?
— Nu. — Bărbatul îşi duse mâna la faţă. Un firişor de sânge i se
prelinse din nas —. N-o să ne mai deranjezi multă vreme.
Ea părăsi livingul şi se duse la ea în salon, cu un aer triumfător.
Făcuse ceva ce nu mai făcuse niciodată în viaţa ei.
Trecură trei zile după incidentul cu grupul pe care Zedka îl numea
„Frăţia”. Regreta palma dată, nu fiindcă i-ar fi fost frică de reacţia
bărbatului, ci pentru că făcuse ceva diferit. Pe scurt, putea sfârşi
convinsă că viaţa merita osteneala, o suferinţă inutilă, de vreme ce
trebuia oricum să părăsească lumea aceasta.
Singurul ei răspuns a fost să se îndepărteze de tot şi de toţi, să
încerce cu orice chip să fie aşa cum era înainte, să respecte ordinele şi
regulamentele din Villete. Se adaptă rutinei impuse de casa de sănătate:
culcarea devreme, cafeaua de dimineaţă, plimbarea prin grădină, sala de
odihnă, iarăşi o plimbare prin grădină, cina, televizorul şi patul.
Înainte de a se culca, apărea întotdeauna o infirmieră cu
medicamentele. Toate celelalte femei luau pastile, ea era singura căreia i
se făcea o injecţie. Nu s-a opus niciodată, a vrut doar să ştie de ce-i
administrau atâtea sedative, întrucât nu avusese niciodată probleme cu
somnul. I-au explicat că injecţia nu era un somnifer, ci un remediu
pentru inimă.
Şi astfel, supunându-se rutinei, zilele din ospiciu începuseră să fie
la fel. Când sunt la fel, trec mai repede: încă două, trei zile şi nu va mai
fi nevoie să se spele pe dinţi sau să se pieptene. Veronika simţea cum
inima îi slăbeşte rapid: îşi pierdea suflul cu uşurinţă, simţea dureri în
piept, nu avea poftă de mâncare şi ameţea la cel mai neânsemnat efort.
27
După incidentul cu Frăţia, se gândise uneori: „Dacă aş putea
alege, dacă aş fi înţeles mai înainte că zilele mele erau la fel fiindcă aşa
le doream eu, poate...”
Răspunsul era însă totdeauna acelaşi: „Nu există nici un poate,
fiindcă nu există alegere.” Şi pacea lăuntrică se reinstala, pentru că totul
era determinat.
În perioada aceasta, dezvoltă o relaţie (nu o prietenie, căci
prietenia pretinde o lungă convieţuire, ceea ce ar fi fost imposibil) cu
Zedka. Jucau cărţi — ceea ce face ca timpul să treacă mai repede — şi
uneori se plimbau amândouă, în tăcere, prin grădină.
În dimineaţa acelei zile, imediat după cafea, toţi ieşiseră pentru
„baia de soare” — aşa cum pretindea regulamentul. Un infirmier ceru
însă ca Zedka să se întoarcă în infirmerie, întrucât era ziua de
„tratament”.
Veronika era împreună cu ea, bându-şi cafeaua, şi ascultă
comentariul.
— Ce e „tratamentul” ăsta?
— E un procedeu vechi, din anii şaizeci, dar medicii cred că poate
accelera recuperarea. Vrei să vezi?
— Ai spus că ai o depresie. Nu-i de ajuns să iei medicamentul
care să-ţi refacă substanţa lipsă?
— Vrei să vezi? — insistă Zedka.
Înseamnă să ieşi din rutină, gândi Veronika. Înseamnă să
descoperi lucruri noi, când nu mai ai nevoie să-nveţi nimic — doar să ai
răbdare. Dar curiozitatea i-a fost mai puternică, şi dădu afirmativ din
cap.
— Asta nu-i o expoziţie — protestă infirmierul.
— Ea o să moară. Şi n-a văzut nimica. Las-o să vină cu noi.
Veronika văzu cum femeia, păstrând încă un zâmbet pe buze, era
legată de pat.
— Spune-i ce se întâmplă — i se adresă infirmierului Zedka —.
Altfel o să se sperie.
El se întoarse către ea şi-i arătă o injecţie. Părea fericit să fie tratat
ca un medic care le explică stagiarilor procedurile corecte şi
tratamentele adecvate.
— În seringa asta e o doză de insulină — zise el, dând cuvintelor
sale un ton grav şi tehnic —. Ea e utilizată pentru diabetici, ca să
combată glicemiile ridicate. Dar când doza este mult mai mare decât
cea obişnuită, scăderea glicemiei provoacă o stare de comă.
28
Lovi uşor acul, elimină aerul şi o injectă intravenos în piciorul
drept al Zedkăi.
— Exact asta o să se-ntâmple acum. Ea o să intre într-o comă
indusă. Să nu vă speriaţi dacă ochii au să-i devină sticloşi şi să nu vă
aşteptaţi să vă recunoască atâta timp cât o să rămână sub efectul
medicaţiei.
— E ceva oribil, inuman. Oamenii luptă ca să iasă, iar nu ca să
intre în comă.
— Oamenii luptă ca să trăiască, nu ca să se sinucidă — răspunse
infirmierul, dar Veronika ignoră provocarea —. Şi starea de comă lasă
organismul în repaus; funcţiile lui sunt drastic reduse, tensiunea
existentă dispare.
În timp ce vorbea, injecta lichidul, iar ochii Zedkăi îşi pierdeau
treptat strălucirea.
— Fii liniştită — îi spunea Veronika —. Eşti absolut normală,
istoria pe care mi-ai povestit-o despre rege...
— Nu vă pierdeţi timpul. Nu mai poate să vă audă.
Femeia întinsă în pat şi care cu câteva minute mai înainte părea
lucidă şi plină de viaţă avea acum ochii aţintiţi într-un punct oarecare,
iar din gură îi ieşea un lichid spumos.
— Ce faceţi? — îi strigă ea infirmierului.
— Datoria.
Veronika începu s-o cheme pe Zedka, să strige, să ameninţe cu
poliţia, cu ziarele, cu drepturile omului.
— Păstraţi-vă calmul. Chiar şi într-un sanatoriu, trebuie respectate
anumite reguli.
Văzu că bărbatul vorbea serios şi o cuprinse frica. Cum însă nu
mai avea nimic de pierdut, strigă mai departe.
Din locul unde se afla, Zedka putea vedea salonul cu toate
paturile goale — afară de unul, în care zăcea trupul ei legat, şi alături o
fată care-l privea înfricoşată. Fata nu ştia că femeia din pat îşi avea toate
funcţiile biologice în perfectă stare de funcţionare, dar sufletul ei era în
aer, aproape de tavan, cuprins de o pace profundă.
Zedka întreprindea o călătorie astrală, fapt ce constituise o
surpriză în timpul primului ei şoc de insulină. Nu discutase cu nimeni;
se afla acolo doar ca să-şi trateze o depresie şi voia să părăsească pentru
totdeauna locul acela, de îndată ce condiţiile aveau să i-o permită. Dacă
ar fi început să comenteze că ieşise din propriu-i corp, s-ar fi putut
crede că e mai nebună decât la sosirea în Villete. În acest timp, după ce
29
se întorsese în corp, începuse să citească despre cele două teme: şocul
de insulină şi strania senzaţie de plutire în spaţiu.
Nu găsise mare lucru despre tratament: aplicat pentru prima dată
pe la 1930, fusese complet eliminat din spitalele de psihiatrie din cauza
riscului de a-i provoca pacientului daune ireversibile. O dată, în timpul
unei şedinţe de şoc, vizitase sub formă de corp astral biroul doctorului
Igor chiar în clipa când el discuta despre acest subiect cu unul din
patronii azilului. „E o crimă!”, zicea el. „Dar este mai ieftin şi mai
rapid!”, răspunsese unul dintre acţionari. „Şi-n afară de asta, cui îi pasă
de drepturile nebunului? Nimeni n-o să reclame nimic!”
Chiar şi aşa, unii medici tot îl mai considerau ca pe o formă
rapidă de a trata depresia. Zedka îşi procurase — şi ceruse cu împrumut
— toate textele care se ocupau de şocul insulinic, mai ales de relatările
pacienţilor care mai trecuseră prin el. Istoria era mereu aceeaşi: orori
peste orori, fără ca vreunul din ei să fi încercat ceva asemănător cu ceea
ce ea însăşi trăia în clipa aceea.
Trăsese concluzia — pe deplin îndreptăţită — că nu exista nici un
fel de relaţie între insulină şi senzaţia de ieşire a conştiinţei din corp. Cu
totul dimpotrivă, acel tip de tratament tindea să diminueze capacitatea
mentală a pacientului.
Începu să facă cercetări despre existenţa sufletului, parcurse
câteva cărţi de ocultism, până când, într-o bună zi, dădu în cele din
urmă peste o vastă literatură care descria cu exactitate ceea ce
experimenta ea însăşi: se numea „călătorie astrală” şi multe persoane
trecuseră prin aşa ceva. Unele se hotărâseră să descrie ceea ce simţiseră,
iar altele ajunseseră chiar să dezvolte tehnici de provocare a ieşirii din
corp. Zedka cunoştea acum pe de rost aceste tehnici şi le utiliza noapte
de noapte, ca să meargă oriunde voia.
Relatările experienţelor şi viziunilor variau, toate însă aveau
câteva puncte comune: zgomotul ciudat şi iritant care precedă separaţia
dintre corp şi spirit, urmat de un şoc, de o pierdere rapidă a conştiinţei,
iar apoi pacea şi bucuria de a pluti în văzduh, prins de corp cu un
cordon argintiu — un cordon care se putea întinde la nesfârşit, deşi
circulau legende (în cărţi, evident) cum că omul ar muri dacă s-ar
întâmpla ca firul acela argintiu să se rupă.
Experienţa ei îi arătase însă că putea merge cât de departe voia, şi
cordonul nu se rupea niciodată. Dar, în general vorbind, cărţile fuseseră
foarte utile şi-o învăţaseră să profite din ce în ce mai mult de călătoria
astrală. Învăţase bunăoară că atunci când voia să treacă dintr-un loc în
30
altul trebuia să dorească să se proiecteze în spaţiu, reprezentându-şi
mental unde voia să ajungă. Contrar parcursului făcut de avioane —
care pleacă dintr-un loc şi străbat o anumită distanţă ca să ajungă în alt
punct — , călătoria astrală se făcea prin tunele misterioase. Îşi
reprezenta mental un loc, intra în tunelul respectiv cu o viteză uluitoare,
şi locul dorit îşi făcea apariţia.
Tot mulţumită cărţilor îşi pierduse teama de creaturile care
populau spaţiul. Azi nu era nici una în salonul de spital, dar prima dată
când ieşise din corpul său întâlnise multă lume care o privea,
amuzându-se de figura ei mirată.
Prima reacţie i-a fost să creadă că erau morţi, năluci care populau
clădirea. Mai apoi, cu ajutorul cărţilor şi din proprie experienţă, şi-a dat
seama că, în afara câtorva spirite care-şi părăsiseră definitiv trupul şi
rătăceau pe-acolo, erau printre ele mulţi inşi la fel de vii ca şi ea — care
foloseau tehnica ieşirii din trup sau care nu erau conştienţi de ceea ce se
întâmpla, pentru că, în cine ce ştie colţ de lume, dormeau profund, în
timp ce spiritele lor rătăceau libere prin lume.
Azi, având loc ultima sa călătorie astrală cu ajutorul insulinei şi
cum vizitase cabinetul doctorului Igor şi ştia că era gata să-i facă
externarea, se hotărâ să se plimbe prin Villete. Din clipa în care avea să
treacă pragul porţii de ieşire, n-avea să se mai întoarcă niciodată acolo,
nici măcar cu spiritul, aşa că voia să-şi ia rămas-bun acuma.
Să-şi ia rămas-bun. Aceasta era partea cea mai dificilă: o dată aflat
într-un azil psihiatric, te obişnuieşti cu o libertate care există în lumea
nebuniei, şi sfârşeşti prin a te vicia. Nu mai trebuie să-ţi asumi
responsabilităţi, să lupţi pentru pâinea zilnică, să ai grijă de lucruri
repetitive şi detestate; poţi rămâne ceasuri întregi privind un tablou sau
făcându-ţi planurile cele mai absurde cu putinţă. Totul este tolerabil,
fiindcă, la urma urmelor, eşti bolnav mintal. Cum avusese ea însăşi
prilejul de a constata pe propria-i piele, cea mai mare parte dintre
pacienţi prezintă o ameliorare considerabilă de îndată ce păşesc într-un
ospiciu: nu mai sunt nevoiţi să-şi ascundă simptomele, iar ambianţa
„familiară” îi ajută să-şi accepte propriile nevroze şi psihoze.
La început, Zedka fusese fascinată de Villete şi ajunsese chiar să
se gândească, după vindecare, să facă parte din Frăţie. A înţeles însă că,
dacă era prudentă, putea face şi afară tot ce-i plăcea, atâta timp cât făcea
faţă provocărilor vieţii de toate zilele. Era suficient, cum spusese
cineva, să-şi menţină nebunia sub control. Putea să plângă, să se simtă
iritată ca orice fiinţă umană normală, fără a uita niciodată că, acolo sus,
31
spiritul ei râdea de toate împrejurările dificile.
În scurt timp avea să se întoarcă acasă, la copii, la soţul său;
partea aceasta a vieţii îşi are şi ea farmecele sale. Sigur că avea să-i fie
greu să-şi găsească de lucru — în definitiv, într-un oraş mic ca Ljublja-
na poveştile circulă cu iuţeală, şi internarea ei la Villete era deja ştiută
multora. Dar soţul ei câştiga suficient ca să-şi întreţină familia, iar ea
putea să profite de timpul liber spre a continua să întreprindă călătorii
astrale fără efectul periculos al insulinei.
Un singur lucru nu voia să-l mai experimenteze din nou: cauza
care o adusese la Villete.
Depresia.
Medicii spuneau că o substanţă recent descoperită, serotonina, era
răspunzătoare, printre altele, de starea de spirit a fiinţei umane. Lipsa
serotoninei intervenea în capacitatea de concentrare pentru a munci, a
dormi, a mânca şi în aptitudinea de a te bucura de clipele agreabile ale
vieţii. Când această substanţă este complet absentă, omul simte
disperare, pesimism, senzaţie de inutilitate, oboseală exagerată,
dificultăţi în luarea deciziilor, cufundându-se până la urmă într-o
permanentă tristeţe care-l duce la o apatie totală sau la sinucidere.
Alţi medici, mai conservatori, susţineau că răspunzătoare pentru
depresie sunt schimbările drastice intervenite în viaţa cuiva, precum
schimbarea ţării, pierderea unei fiinţe iubite, divorţul, creşterea
obligaţiilor profesionale sau de familie. Unele studii moderne, bazate pe
numărul de internări din perioada de iarnă şi de vară, indicau lipsa de
lumină solară ca unul din elementele cauzatoare ale depresiei.
În cazul Zedkăi, motivele însă erau mai simple decât
presupunerile celorlalţi: un bărbat ascuns în trecutul ei. Sau, mai bine
zis: fantasma dezvoltată în jurul unui bărbat pe care-l cunoscuse cu mult
timp înainte.
Ce prostie! Depresie, nebunie din pricina unui bărbat despre care
nu ştia nici măcar pe unde locuieşte, dar pentru care făcuse în tinereţe o
pasiune răvăşitoare, întrucât, ca toate celelalte fete de vârsta ei, Zedka
era o fiinţă absolut normală şi trebuia să treacă prin experienţa Iubirii
Imposibile.
Doar că, spre deosebire de prietenele sale, care doar visau la
Iubirea Imposibilă, Zedka se hotărâse să meargă mai departe, încercând
să şi-o realizeze. El trăia de cealaltă parte a oceanului, şi ea îşi vânduse
tot ce avea ca să i se-alăture. Bărbatul era însurat, ea acceptă rolul de
amantă, făcând planuri secrete pentru ca într-o bună zi să-l cucerească şi
32
ca soţ. El nu avea timp nici pentru sine, dar ea se resemnă să petreacă
zile şi nopţi într-o cameră de hotel ieftin, în aşteptarea rarelor lui apeluri
telefonice.
În ciuda faptului că era gata să suporte orice, relaţia nu s-a
stabilizat. El nu i-o spusese niciodată, dar la un moment dat Zedka a
înţeles că nu mai era bine venită şi s-a întors în Slovenia.
A petrecut câteva luni hrănindu-se prost, rememorându-şi fiecare
clipă când fuseseră împreună, retrăind înmiit momentele de bucurie şi
de plăcere în pat, încercând să găsească vreo cale care să-i permită să
mai creadă în viitorul acelei relaţii. Prietenii ei erau îngrijoraţi, dar ceva
în inima Zedkăi îi spunea că era un fapt trecător: procesul de creştere a
unui ins pretinde un anumit preţ, pe care ea îl plătea fără a se plânge. Şi
aşa a şi fost: într-o bună dimineaţă s-a trezit cu o imensă voinţă de a
trăi, s-a hrănit cum de multă vreme nu mai făcuse şi a pornit în căutarea
unei ocupaţii.
Găsise nu numai un post, ci şi atenţiile unui tânăr frumos,
inteligent, curtat de multe femei. Un an mai târziu se căsătorise cu el.
A stârnit deopotrivă invidia şi laudele prietenelor. Cei doi s-au
stabilit într-o casă confortabilă, cu o grădină ce dădea spre râul care
traversează Ljubljana. Au avut copii şi au călătorit în timpul verii prin
Austria sau prin Italia.
Când Slovenia s-a decis să se separe de Iugoslavia, soţul ei a fost
concentrat. Zedka era sârboaică — adică reprezenta „duşmanul” — şi
viaţa ei ameninţă să se prăbuşească. În cele zece zile de tensiune care
urmaseră, cu trupele gata să se înfrunte — şi fără ca nimeni să ştie
precis ce rezultat avea să aibă declaraţia de independenţă şi cât sânge
avea să fie vărsat pentru ea —, Zedka îşi dădu seama cât de mult îl
iubea. Îşi petrecea tot timpul rugându-se unui Dumnezeu ce i se păruse
până atunci distant, dar care acum îi era singura salvare: le făgădui orice
sfinţilor şi îngerilor doar ca să-şi vadă bărbatul întors acasă.
Şi aşa a şi fost. El s-a întors, copiii s-au putut duce la şcoli unde se
preda în limba slovenă, iar ameninţarea războiului se deplasă în Croaţia,
republica vecină.
Trecuseră trei ani. Războiul dintre Iugoslavia şi Croaţia se mută în
Bosnia şi începuseră să circule relatări despre masacrele comise de către
sârbi. Zed-kăi i se păru nedrept să socoteşti că o naţiune întreagă e
criminală din cauza exceselor unor sceleraţi. Viaţa sa începu să capete
un sens la care nu se aşteptase nicicând: îşi apără cu mândrie şi curaj
poporul, scriind în ziare, apărând la televiziune, organizând conferinţe.
33
Nimic din toate acestea nu dăduse vreun rezultat, străinii continuau şi
astăzi să creadă că toţi sârbii erau răspunzători pentru atrocităţi, dar
Zedka ştia că-şi făcuse datoria şi nu-şi părăsise fraţii într-un moment
dificil. Se bizuise în acest scop pe sprijinul soţului său sloven, al
copiilor şi al persoanelor care nu se lăsau manipulate de maşinile de
propagandă ale ambelor tabere.
Într-o seară, trecând prin faţa statuii lui Preseren, marele poet
sloven, începu să reflecteze la viaţa lui. La treizeci şi patru de ani, el
intrase o dată într-o biserică şi zărise o adolescentă, Julia Primic, de
care se îndrăgostise nebuneşte. Asemeni vechilor menestreli, a început
să-i scrie poeme, în speranţa de a se căsători cu ea.
S-a întâmplat ca Julia să fie fiica unei familii din înalta burghezie
şi, în afara acelei vederi întâmplă-toare din biserică, Preseren n-a mai
izbutit niciodată să ajungă în apropierea ei. Dar acea întâlnire i-a inspi-
rat cele mai frumoase versuri şi a creat legenda din jurul numelui său. În
mica piaţă centrală din Ljubljana, statuia poetului îşi menţine ochii
aţintiţi într-o anumită direcţie: cine-i va urmări privirea va descoperi, de
cealaltă parte a pieţei, un chip de femeie sculptat în peretele unei case.
Acolo locuia Julia; Preseren, chiar şi după moarte, îşi contemplă în
eternitate iubirea imposibilă.
Şi dacă s-ar fi luptat mai mult?
Inima Zedkăi bătu violent, era poate un presentiment rău, un
accident cu copiii ei. Se întoarse aler-gând acasă: se uitau la televizor şi
mâncau floricele.
Tristeţea însă nu-i trecu. Zedka se culcă, dormi aproape
douăsprezece ore şi, când se trezi, nu se simţi în stare să se scoale.
Istoria lui Preseren îi readusese în minte imaginea acelui prim iubit al
ei, despre care nu mai ştia nimic.
Şi Zedka se întreba: am insistat oare destul? Ar fi trebuit să-mi
accept rolul de amantă, în loc de a dori ca lucrurile să meargă potrivit
aşteptărilor mele? Am luptat oare pentru prima mea dragoste tot aşa
cum am luptat pentru poporul meu?
Zedka se încredinţă că aşa făcuse, dar tristeţea nu-i trecea. Ceea
ce înainte i se părea paradisul — casa de lângă râu, soţul pe care-l
iubea, copiii mâncând floricele în faţa televizorului — începu să se
transforme într-un infern.
Azi, după multe călătorii astrale şi multe întâlniri cu spirite
evoluate, Zedka ştia că toate acestea erau fleacuri. Îşi folosise Iubirea
Imposibilă ca pe o scuză, ca pe un pretext pentru a rupe legăturile cu
34
viaţa pe care o ducea şi care era departe de a fi ceea ce aştepta de la ea.
Cu douăsprezece luni în urmă situaţia însă era alta: începuse să-l
caute frenetic pe bărbatul din depărtare, cheltuise o avere pe convorbiri
internaţionale, dar el nu mai locuia în acelaşi oraş şi-i fusese imposibil
să-l localizeze. Trimisese scrisori expres care până la urmă îi fuseseră
returnate. Luase legătura cu toţi prietenii şi prietenele care-l cunoşteau,
dar nimeni nu avea nici cea mai vagă idee ce se întâmplase cu el.
Soţul ei nu era la curent cu nimic, şi faptul acesta o scotea din
minţi, pentru că ar fi trebuit cel puţin să intre cumva la bănuieli, să-i
facă o scenă, să se lamenteze, să o ameninţe că o aruncă în stradă.
Ajunsese să fie sigură că telefonistele internaţionale, poşta, prietenele
fuseseră mituite de el, că el simula indiferenţa. Îşi vându bijuteriile pe
care le primise la nuntă şi cumpără un bilet de avion spre cealaltă parte
a oceanului, până când cineva o convinse că America e un teritoriu
imens şi n-avea rost să te duci acolo fără a şti precis unde vrei să ajungi.
Într-o după-amiază se culcă în pat, suferind de iubire cum nu mai
suferise vreodată, nici chiar când fusese nevoită să se întoarcă la oribila
viaţă cotidiană din Ljubljana. Petrecu noaptea şi toată ziua următoare în
cameră. Şi încă o zi. În cea de-a treia, soţul ei chemă un medic — cât de
grijuliu era! Cât era de atent cu ea! Oare bărbatul acesta chiar nu
pricepea că Zedka încerca să se întâlnească cu altul, să comită adulter,
să-şi schimbe viaţa de femeie respectată cu cea a unei simple amante
neştiute, să-şi părăsească Ljubljana, casa, copiii, pentru totdeauna?
Medicul sosi, ea avu o criză de nervi, închise uşa cu cheia şi nu o
deschise decât după ce el plecă. O săp-tămână mai târziu nu mai era în
stare nici să meargă la toaletă şi începu să-şi facă nevoile în pat. Nu mai
gândea, capul îi era complet absorbit de fragmentele de amintiri despre
bărbatul care, era convinsă, o căuta şi el, fără a izbuti s-o găsească.
Soţul ei, iritant de generos, îi schimba aşternuturile, o mângâia pe
cap, îi spunea că totul o să se termine cu bine. Copiii nu mai intrau în
cameră de când îl pălmuise pe unul din ei fără nici un motiv, iar apoi
căzuse în genunchi, îi sărutase picioarele rugându-l s-o ierte, sfâşiindu-
şi cămaşa de noapte ca să-şi arate deznădejdea şi părerea de rău.
După încă o săptămână, timp cât scuipase mânca-rea ce i se
oferea, intrase şi evadase din realitate în mai multe rânduri, petrecuse
nopţi întregi fără să-n-chidă ochii şi zile întregi dormind, doi bărbaţi
intraseră la ea în cameră fără să bată la uşă. Unul din ei o imobiliză,
celălalt îi făcu o injecţie, şi se trezise la Villete.
„Depresie”, îl auzise pe medic spunându-i soţului ei. „Provocată
35
uneori de cele mai banale motive. Îi lipseşte un element chimic,
serotonina, din organism.”
De la înălţimea tavanului secţiei, Zedka văzu un infirmier venind
cu o seringă în mână. Fata era tot acolo, nemişcată, încercând să stea de
vorbă cu trupul său, disperată de privirea-i goală. Vreme de câteva
clipe, Zedka reflectă la posibilitatea de a-i povesti tot ce se întâmpla,
dar apoi se răzgândi; oamenii nu învaţă niciodată nimic din ceea ce li se
povesteşte, e nevoie să descopere totul ei înşişi.
Infirmierul îi înfipse acul în braţ şi injectă glucoză. Ca şi cum ar fi
fost împins de un braţ enorm, spiritul ei se desprinse din plafonul
salonului, trecu într-o viteză uriaşă printr-un tunel negru şi se întoarse în
corp.
— Ei, Veronika.
Fata avea o mină speriată.
— Eşti bine?
— Da. Din fericire am scăpat de tratamentul ăsta periculos, care
n-o să se mai repete.
— De unde ştii? Aici nu au respect pentru nimeni.
Zedka ştia pentru că fusese, în chip de corp astral, în cabinetul
doctorului Igor.
— Ştiu, dar nu am cum să-ţi explic. Ţii minte prima întrebare pe
care ţi-am pus-o?
— „Ce e un nebun?”
— Exact. De data asta o să-ţi răspund fără poveşti: nebunia este
incapacitatea de a-ţi împărtăşi ideile. Ca şi cum ai fi într-o ţară străină,
ai vedea totul, ai înţelege ce se-ntâmplă în jurul tău, dar ai fi incapabil
să te explici şi să fii ajutată, pentru că nu-nţelegi limba vorbită acolo.
— Toţi am simţit asta.
— Toţi, într-un fel sau altul, suntem nebuni.
De cealaltă parte a ferestrei zăbrelite, cerul era plin de stele, cu o
lună în primul pătrar înălţându-se dintre munţi. Poeţilor le place luna
plină, scriu mii de versuri despre ea, dar Veronika era pasionată de
semiluna aceea, deoarece avea încă loc să mai crească, să-şi umple de
lumină toată suprafaţa, înaintea inevitabilei decăderi.
Simţi dorinţa de a merge până la pianul din sala de odihnă pentru
a sărbători noaptea aceea cu o sonată frumoasă pe care o-nvăţase în
colegiu; uitându-se la cer, avea o indescriptibilă senzaţie de bine, ca şi
cum infinitul Universului i-ar fi pus în evidenţă şi propria-i eternitate.
De dorinţa ei o despărţeau însă o uşă de oţel şi o femeie care nu mai
36
isprăvea cu cititul unei cărţi. În plus, nimeni nu cânta la pian în toiul
nopţii, ar fi sfârşit prin a trezi toată vecinătatea.
Veronika râse. „Vecinătatea” consta în saloanele pline de nebuni,
nebuni umpluţi, la rândul lor, cu medicamente de dormit.
Senzaţia de bine îi stăruia totuşi. Se dădu jos şi merse până la
patul Zedkăi, dar aceasta dormea profund, pesemne ca să se recupereze
după experienţa oribilă prin care trecuse.
— Întoarce-te în pat — zise infirmiera —. Fetele cuminţi visează
acum îngeraşi sau iubiţi.
— Nu mă trata ca pe un copilaş. Nu sunt o nebună liniştită, care
se sperie din orice. Sunt furioasă, am crize de isterie, nu-mi respect nici
viaţa mea, nici pe-a celorlalţi. Oricum, azi sunt un pachet de nervi. M-
am uitat la lună şi vreau să stau de vorbă cu cineva.
Infirmiera o privi, surprinsă de reacţia ei.
— Ţi-e frică de mine? — insistă Veronika —. Mai am o zi, două
până la moarte, ce-am de pierdut?
— De ce nu faci o plimbare, fetiţo, ca să mă laşi să-mi termin
cartea?
— Pentru că aici e o închisoare şi e o temniceră care se preface că
citeşte o carte, doar ca să ne-arate nouă că este femeie inteligentă. În
realitate însă ea e atentă la fiecare mişcare din salon şi păzeşte cheile de
la uşă ca pe-o comoară. Se vede treaba că regulamentul sună aşa, şi ea i
se supune, fiindcă astfel îşi poate manifesta autoritatea pe care în viaţa
de toate zilele, cu bărbatul şi copiii ei, nici n-o are.
Veronika tremura, fără a-nţelege la drept vorbind de ce.
— Cheile? — întrebă infirmiera —. Uşa e mereu descuiată. Doar
nu-ţi închipui c-aş rămâne zăvorită aici cu o liotă de bolnavi psihici?
„Cum, uşa e descuiată? Acum câteva zile am vrut să ies de-aici şi
femeia a venit cu mine până şi la toaletă ca să mă supravegheze. Ce tot
vorbeşti?”
— Nu mă lua în serios — continuă infirmiera —. De fapt, nici nu
e nevoie de multă pază, din cauza pastilelor de dormit. Tremuri de frig?
— Nu ştiu. Cred că e ceva cu inima.
— Dacă vrei, du-te şi fă-ţi plimbarea.
— Adevărul e că mi-ar fi făcut plăcere să cânt la pian.
— Livingul e izolat şi pianul de-acolo nu deranjează pe nimeni.
Fă ce vrei.
Tremurul Veronikăi se prefăcu în suspine abia auzite, timide, abia
stăpânite. Se lăsă în genunchi şi-şi rezemă fruntea de gâtul femeii,
37
izbucnind în plâns. Infirmiera îşi lăsă cartea, o mângâie pe păr,
aşteptând ca valul de tristeţe şi plânset să treacă de la sine. Rămaseră
aşa, amândouă, vreo jumătate de oră: una plân-gând fără a spune de ce,
alta consolând-o fără să ştie motivul.
Suspinele se opriră în cele din urmă. Infirmiera se ridică, o luă de
braţ şi-o conduse până la uşă.
— Am o fată de vârsta dumitale. Când ai ajuns aici, plină de
perfuzii şi tuburi, m-am tot întrebat de ce o fată frumoasă, tânără, cu
toată viaţa înaintea ei, se hotărăşte să se omoare. Curând au început să
circule poveşti: scrisoarea pe care ai lăsat-o şi despre care n-am crezut
niciodată că ar fi adevăratul motiv, şi zilele numărate din cauza unei
afecţiuni incurabile la inimă. Chipul fiicei mele nu-mi ieşea din cap:
dacă se decide şi ea să facă ceva asemănător? De ce încearcă unii să
meargă în răspăr cu ordinea firească a vieţii, şi anume cu lupta de a
supravieţui cu orice preţ?
— Tocmai de-asta plângeam — zise Veronika —. Atunci când am
înghiţit pastilele, voiam să ucid o fiinţă pe care o detestam. Nu ştiam că
există în mine şi alte Veronici pe care le-aş putea iubi.
— Ce ne face oare să ne detestăm?
— Poate laşitatea. Sau teama veşnică de a fi greşit, de-a nu face
ce aşteaptă ceilalţi de la noi. Acum câteva minute eram veselă, uitasem
de condamnarea mea la moarte; când mi-am reamintit de situaţia în care
mă aflu, m-am speriat.
Infirmiera deschise uşa şi Veronika ieşi.
„Nu putea să mă-ntrebe aşa ceva. Ce vrea să ştie, de ce am plâns?
Poate nu ştie că sunt o persoană absolut normală, cu dorinţe şi spaime
ca toată lumea, şi că o întrebare ca asta, deşi acum e târziu, mă putea
face să intru în panică?”
Pe când străbătea culoarele, iluminate de aceeaşi lampă slabă ca şi
salonul, Veronika îşi dădea seama că era prea târziu: acum nu-şi mai
putea stăpâni frica.
„Trebuie să mă controlez. Fac parte dintre cei care duc până la
capăt ceea ce au hotărât să facă.”
E drept că dusese până la ultimele consecinţe multe lucruri în
viaţă, dar numai pe cele fără importanţă, cum ar fi să ţină supărările
până când le rezolva prezentatul scuzelor sau să nu mai ia legătura cu
un bărbat pe care-l iubea, doar pentru că i se părea că relaţia cu el nu
ducea la nimic. Fusese intransigentă tocmai în direcţia cea mai
lesnicioasă: să-şi dovedească sieşi cât era de puternică şi de indiferentă,
38
când de fapt era o femeie vulnerabilă, care nu izbutise niciodată să se
evidenţieze la învăţătură, în competiţiile sportive din şcoală, în
încercarea de a menţine armonia casei.
Îşi depăşise defectele minore doar ca să fie distrusă de lucrurile
importante şi fundamentale. Izbutea să-şi cultive o aparenţă de femeie
independentă, când de fapt avea o nevoie disperată de tovărăşie. Când
sosea undeva, toţi o priveau, dar de obicei îşi încheia seara de una
singură, în mânăstire, uitându-se la televizorul pe care nici măcar nu-l
regla cum se cade. Le dăduse tuturor prietenilor săi impresia că
reprezintă un model demn de invidiat şi-şi risipise cea mai mare parte
din energie încercând să se comporte la înălţimea imaginii pe care şi-o
crease de dragul ei.
Din pricina asta nu-i rămăsese niciodată putere şi pentru ea, o
fiinţă care, asemenea tuturor oamenilor, avea nevoie de ceilalţi ca să fie
fericită. Ceilalţi erau însă atât de dificili! Aveau reacţii imprevizibile,
trăiau împresuraţi de interdicţii, se comportau ca şi ea, arătându-se
indiferenţi faţă de orice. Când venea cineva cu o mai mare deschidere
pentru viaţă, fie îl respingeau numaidecât, fie îl făceau să sufere,
socotin-du-l inferior şi „naiv”.
Foarte bine, impresionase poate pe mulţi cu energia şi hotărârea
ei, dar unde ajunsese cu asta? În vid. În singurătatea totală. La Villete.
În anticamera morţii.
Remuşcarea pentru tentativa de sinucidere îi reveni, şi Veronika o
alungă iarăşi cu fermitate. Căci acum simţea ceva ce nu-şi îngăduise
niciodată: ura.
Ură. Ceva aproape la fel de fizic ca pereţii sau pianele sau
infirmierele, ar fi putut aproape atinge cu mâna energia distructivă care-
i ţâşnea din trup. Lăsă ca sentimentul acesta să-i iasă la vedere, fără a se
preocupa dacă era bun sau rău, gata cu autocontrolul, cu măştile, cu
atitudinile decente. Acum, Veronika voia să-şi petreacă ultimele două,
trei zile de viaţă comportându-se cât mai deplasat cu putinţă.
Începuse prin a-l pălmui pe un bărbat mai bătrân, avusese o
ciocnire cu un infirmier, refuzase să fie simpatică şi să converseze cu
ceilalţi când voia să rămână singură, iar acum era suficient de liberă ca
să simtă ură, fiind totuşi destul de deşteaptă ca să nu înceapă să facă
totul praf în jurul ei, pentru a fi silită apoi să-şi petreacă tot restul zilelor
sub efectul sedativelor, într-un pat de spital.
În clipa aceea, simţea ură faţă de orice. Faţă de ea însăşi, de lume,
de scaunul din faţa ei, de caloriferul spart de pe unul din culoare, de
39
oamenii perfecţi, de criminali. Se afla internată într-un ospiciu şi putea
simţi lucruri pe care fiinţele umane şi le ascund în adâncul lor, pentru că
toţi suntem educaţi doar ca să iubim, să acceptăm, să încercăm a
descoperi o ieşire, să evităm conflictul. Veronika ura totul, ura însă mai
cu seamă felul cum îşi dusese viaţa, fără a descoperi niciodată sutele de
alte Veronici care sălăşluiau în-lăuntrul ei şi care erau interesante,
nebune, curioase, curajoase, temerare.
La un moment dat începu să simtă ură şi împotriva fiinţei pe care
o iubea cel mai mult pe lume: mama sa. Soţia fără cusur care muncea
ziua şi spăla vasele noaptea, sacrificându-şi viaţa pentru ca fata ei să
aibă parte de o educaţie bună, să ştie să cânte la pian şi la vioară, să se
îmbrace ca o prinţesă, să-şi cumpere încălţăminte şi pantaloni de cea
mai bună calitate, în timp ce ea îşi cârpea rochia veche pe care o purta
de ani şi ani.
„Cum pot urâ pe cineva care numi-a dat decât dragostea ei?”, se
gândea Veronika, tulburată şi dornică să-şi corecteze simţămintele. Era
însă prea târziu, ura era slobozită, îşi deschisese porţile infernului său
personal. Ura iubirea ce-i fusese dăruită, pentru că nu-i ceruse nimic în
schimb, ceea ce e absurd, ilogic, contrar legilor firii.
Dragostea care nu cerea nimic în schimb o umpluse cu un
sentiment de vinovăţie, cu o dorinţă de a-i împlini aşteptările, chiar dacă
asta ar fi însemnat să renunţe la tot ce-şi visase. Era o dragoste care se
străduise să-i ascundă, ani de zile, sfidările şi putregaiul lumii, fără a şti
că într-o bună zi ea tot avea să-şi dea seama de asta şi nu va fi în stare
să se apere de ele.
Şi tatăl ei? Îl ura şi pe tatăl ei. Deoarece, spre deosebire de mama
ei care muncea tot timpul, el ştia să trăiască, o ducea în baruri şi la
teatru, se distrau împreună şi, pe când era încă tânără, îl iubea în secret,
nu cum îl iubeşti pe un părinte, ci ca pe un bărbat. Îl ura pentru că
fusese totdeauna atât de fermecător şi deschis cu toată lumea, mai puţin
cu mama ei, singura persoană care ar fi meritat-o.
Ura totul. Biblioteca, cu muntele ei de cărţi pline de explicaţii
despre viaţă, colegiul unde fusese obligată să-şi irosească nopţi întregi
învăţând algebră, deşi nu cunoştea pe nimeni, cu excepţia profesorilor şi
matematicienilor, care să fi avut nevoie de matematică pentru a fi
fericit. De ce o puseseră să-nveţe atâta algebră sau geometrie sau tot
muntele ăla de lucruri absolut inutile?
Veronika împinse uşa de la living, merse în faţa pianului, îi
deschise capacul şi, cu toată forţa, izbi în claviatură cu mâinile. Un
40
acord nebunesc, dizarmo-nic, iritant, răsunând în ambianţa goală,
izbindu-se de pereţi, întorcându-i-se în auz sub forma unui zgomot
ascuţit, ce părea să-i sfâşie sufletul. Era însă cel mai bun portret al
sufletului ei în clipa aceea.
Lovi din nou cu mâinile şi încă o dată notele disonante
reverberară pretutindeni.
„Sunt nebună. Pot face asta. Pot urâ şi pot să izbesc pianul. De
când ştiu oare bolnavii psihici să aşeze notele în ordine?”
Izbi în pian o dată, de două, de zece, de douăzeci de ori, şi de
fiecare dată când o făcea, ura părea a i se diminua, până ce-i dispăru cu
desăvârşire.
O inundă din nou o pace adâncă, şi Veronika privi iarăşi cerul
înstelat, cu luna în primul pătrar, favorita ei, umplând cu lumină suavă
locul unde se afla. Simţi iarăşi că Infinitul şi Veşnicia umblau ţinându-
se de mână şi era de ajuns să-l contempli pe unul din ele, cum ar fi
Infinitul fără limite, ca să observi prezenţa celuilalt, Timpul care nu
sfârşeşte niciodată, care ră-mâne în Prezent, unde se află toate secretele
vieţii. Pe drumul dintre salon şi living fusese în stare să urască, atât de
tare şi de intens, încât nu-i mai rămăsese nici urmă de ranchiună în
inimă. Lăsase ca sentimentele negative, reprimate vreme de ani în
sufletul ei, să-i iasă în sfârşit la suprafaţă. Le simţise, şi acum nu mai
avea nevoie de ele, puteau să plece.
Rămase tăcută, trăindu-şi momentul Prezent, în-găduindu-i
dragostei să umple spaţiul gol pe care-l părăsise ura. Când simţi că se
făcuse timpul, se întoarse către lună şi cântă o sonată în cinstea ei, ştiind
că ea o ascultă, că e mândră, şi asta le stârnea gelozia stelelor. Cântă
apoi o muzică pentru stele, alta pentru grădină şi o a treia pentru munţii
pe care nu-i putea vedea noaptea, dar pe care-i ştia că se află acolo.
În toiul muzicii pentru grădină, apăru alt nebun, Eduard, un
schizofrenic fără speranţe de vindecare. Prezenţa lui nu o înfricoşă:
dimpotrivă, îi surise şi, spre surprinderea ei, şi el îi răspunse cu un
zâmbet.
Până şi în lumea lui atât de depărtată era în stare să pătrundă
muzica şi să facă minuni.
„Trebuie să-mi cumpăr un portchei nou”, gândea dr. Igor, în timp
ce descuia uşa micului său cabinet din Sanatoriul de la Villete.
Portcheiul vechi se rupea în bucăţi, iar mica pafta de metal care-l
împodobea tocmai îi căzuse pe jos.
Dr. Igor se aplecă şi o ridică. Ce mai putea face cu paftaua asta,
41
care înfăţişa stema Ljubljanei? Mai bine s-o arunce. Putea s-o dea însă
şi la reparat, ce-rând să-i facă o nouă cureluşă de piele, sau i-o putea da
nepotului său ca să se joace cu ea. Ambele alternative i se păreau
absurde; un portchei era foarte ieftin şi nepotul lui nu era câtuşi de puţin
interesat de steme, îşi petrecea tot timpul uitându-se la televizor sau
distrându-se cu jocuri electronice importate din Italia. Totuşi nu-l
aruncă; şi-l vârâ în buzunar ca să hotărască mai târziu ce era de făcut cu
el.
De-aceea era director de sanatoriu şi nu un bolnav, pentru că
reflecta îndelung înainte de a lua orice decizie.
Aprinse lumina, se lumina de ziuă tot mai târziu, pe măsură ce
avansa iarna. Absenţa luminii, ca şi schimbările de domiciliu sau
divorţurile erau principalii factori răspunzători pentru numărul în creş-
tere al cazurilor de depresie. Dr. Igor aştepta ca primăvara să vină cât
mai curând şi să-i rezolve jumătate din problemele curente.
Aruncă o privire în agenda zilei. Trebuia să studieze unele măsuri
pentru a evita ca Eduard să moară de foame; schizofrenia lui îl făcea să
fie imprevizibil, iar acum renunţase complet să mănânce. Dr. Igor pre-
scrisese deja alimentaţia intravenoasă, dar n-o putea menţine
permanent; Eduard avea douăzeci şi opt de ani, era puternic, dar, cu
toate perfuziile, slăbise întruna şi ajunsese să arate scheletic.
Cum avea să reacţioneze tatăl lui Eduard, unul dintre cei mai
cunoscuţi ambasadori ai tinerei republici slovene, unul dintre artizanii
delicatelor negocieri cu Iugoslavia, de la începutul anilor 90? În cele din
urmă, acest om, care lucrase ani de zile pentru Belgrad, supravieţuise
detractorilor săi, care-l acuzau că se pusese în slujba inamicului, şi
continua să facă parte din corpul diplomatic, reprezentând însă de astă
dată o ţară diferită. Era un om puternic şi influent, temut de toţi.
Dr. Igor rămase o clipă pe gânduri, aşa cum înainte se frământase
cu paftaua portcheiului, dar numai-decât îşi alungă din minte gândul
acesta: pentru ambasador era totuna dacă fiul său arăta bine sau rău; nu
pretindea să îl ducă la recepţiile oficiale sau să-l ia ca însoţitor prin
capitalele lumii unde era trimis ca reprezentant al Guvernului. Eduard
se afla la Villete, şi acolo avea să rămână pentru totdeauna sau atâta
timp cât tatăl său avea să beneficieze în continuare de acele salarii
enorme.
Dr. Igor hotărâ să întrerupă alimentaţia intravenoasă şi să-l lase pe
Eduard să mai slăbească un pic, până când, tocmai de-aceea, avea să-şi
recapete pofta de mâncare. Dacă situaţia s-ar agrava, ar putea face un
42
raport, trecând responsabilitatea asupra consiliului medicilor care
administra sanatoriul Villete. „Dacă nu vrei să ai necazuri, caută să
împarţi totdeauna răspunderea”, îl învăţase tatăl său, medic şi el, care
avusese diverse decese în practică, dar nici o problemă cu autorităţile.
O dată prescrisă întreruperea medicaţiei pentru Eduard, dr. Igor
trecu la următorul caz: raportul spunea că pacienta Zedka Mendel îşi
terminase perioada de tratament şi putea fi externată. Dr. Igor ţinu să
vadă cu ochii săi: în definitiv, nimic mai rău pentru un medic decât să
primească reclamaţii din partea familiei bolnavilor care treceau prin
Villete. Şi aşa se întâmpla aproape mereu: după o perioadă petrecută
într-un spital pentru bolnavi psihici, rareori un pacient izbutea să se
readapteze la viaţa normală.
Nu era vina sanatoriului. Nici a vreunuia din celelalte sanatorii
răspândite, doar bunul Dumnezeu ştie cum, prin toate cele patru colţuri
ale lumii, unde problema de readaptare a celor internaţi era absolut
identică. Aşa cum închisoarea nu-l îndreaptă niciodată pe deţinut, ba
chiar îl învaţă să comită şi mai multe crime, şi sanatoriile făceau ca
bolnavii să se deprindă cu o lume totalmente ireală, unde totul este
îngăduit şi nimeni nu e nevoit să-şi asume responsabilitatea propriilor
acte.
Aşa încât rămânea o singură soluţie: descoperirea unui tratament
al bolilor psihice. Şi dr. Igor era vârât până peste cap în asta, elaborând
o teză care avea să revoluţioneze mediile psihiatrice. În aziluri, bolnavii
provizorii aflaţi în contact cu pacienţii irecuperabili iniţiau un proces de
degenerescentă socială care, o dată început, era cu neputinţă de stopat.
Acea Zedka Mendel avea să se întoarcă până la urmă în spital, de astă
dată din proprie iniţiativă, plângându-se de suferinţe inexistente, doar ca
să fie alături de persoanele ce păreau a o înţelege mai bine decât lumea
exterioară.
Dacă însă ar găsi o cale de a combate Vitriolul, care, pentru dr.
Igor, era otrava responsabilă pentru nebunie, numele lui avea să intre în
istorie, iar Slovenia avea să-şi câştige definitiv un loc pe hartă. În săptă-
mâna aceea, i se ivise o şansă picată parcă din cer, sub forma unei
sinucigaşe potenţiale; nu era dispus să irosească oportunitatea asta nici
pentru tot aurul din lume.
Dr. Igor era mulţumit. Deşi fusese obligat, din raţiuni economice,
să accepte tratamente pe care medicina le pusese de mult la index,
precum şocul de insulină, Villete inova tratamentul psihiatric tot din
motive financiare. Pe lângă faptul că dispunea de timp şi elemente
43
pentru cercetări asupra Vitriolului, el se baza şi pe sprijinul patronilor ca
să menţină în azil aşa-numitul grup „Frăţia”. Acţionarii instituţiei în-
găduiseră să fie tolerată, nu încurajată, nota bene, ci tolerată, o internare
mai prelungită decât timpul necesar. Ei argumentau că, din raţiuni
umanitare, se impunea să i se acorde celui recent vindecat opţiunea de a
decide care este cel mai potrivit moment pentru reintegrarea sa în lume,
ceea ce făcuse cu putinţă ca un grup de pacienţi să se decidă să rămână
la Villete, ca într-un hotel select sau într-un club unde se reunesc
persoanele ce au unele afinităţi între ele. Astfel, dr. Igor izbutea să
păstreze în aceeaşi ambianţă oameni nebuni şi sănătoşi, şi să facă în aşa
fel, încât aceştia din urmă să-i influenţeze pozitiv pe cei dintâi. Pentru a
evita ca lucrurile să degenereze şi ca nebunii să-i contagieze negativ pe
cei care se vindecaseră, fiecare membru al Frăţiei trebuia să iasă din
sanatoriu cel puţin o dată pe zi.
Dr. Igor ştia că motivele invocate în faţa acţionarilor pentru a
permite prezenţa într-un azil a persoanelor vindecate, adică „raţiunile
umanitare”, abia dacă erau un pretext. Ei se temeau ca Ljubljana, mica
şi încântătoarea capitală a Sloveniei, să nu aibă un număr suficient de
nebuni bogaţi, capabili să susţină toată structura aceea costisitoare şi
modernă. Ca să nu mai spunem că sistemul de sănătate publică dispunea
de aziluri de prima mână, ceea ce plasa Villete într-o situaţie
dezavantajoasă în confruntarea cu piaţa psihiatriei.
Când transformaseră vechea cazarmă în sanatoriu, acţionarii
aveau ca public-ţintă pe posibilii bărbaţi şi femei afectaţi de războiul cu
Iugoslavia. Dar războiul durase foarte puţin. Acţionarii crezuseră că răz-
boiul avea să reizbucnească, dar el nu a reizbucnit.
Apoi, dintr-o cercetare recentă, constataseră că războaiele făceau
şi victime de ordin psihic, dar într-o măsură mult mai mică decât
tensiunea, plictiseala sau maladiile congenitale, singurătatea şi
respingerea. Când o colectivitate are de înfruntat o mare problemă,
precum un război sau o hiperinflaţie sau o epidemie, se observă o
uşoară creştere a numărului de sinucideri, dar o considerabilă scădere a
cazurilor de depresie, paranoia, psihoze. Acestea revin la indicii lor
normali de îndată ce problema este depăşită, arătând, după cum
interpreta dr. Igor, că fiinţa umană îşi permite luxul de a înnebuni doar
când are condiţii favorabile.
Avea sub ochi şi altă cercetare recentă, provenind de astă dată din
Canada, considerată de curând de către un ziar american drept ţara cu
nivelul de trai cel mai ridicat din lume. Dr. Igor citi:
44
„Conform publicaţiei Statistics Canada, au avut o anumită formă
de suferinţă mentală 40 % dintre persoanele între 15 şi 34 de ani; 33 %
dintre persoanele între 35 şi 54 de ani; 20 % dintre persoanele între 55
şi 64 de ani.
Se apreciază că un individ din cinci este afectat de o formă
oarecare de tulburare psihică. Unul din fiecare opt canadieni va fi
spitalizat din motive de tulburări psihice cel puţin o dată în decursul
vieţii.”
„Excelentă piaţă, mai bună ca aici”, îşi zise el în gând. „Oamenii,
cu cât pot fi mai fericiţi, cu atât rămân mai nefericiţi.”
Dr. Igor mai analiză câteva cazuri, cântărind cu mare grijă pe care
anume trebuia să le împartă cu Consiliul şi pe care dintre ele putea să le
rezolve de unul singur. După ce termină, ziua îşi făcuse pe deplin apa-
riţia, aşa că stinse şi el lumina.
Apoi dădu dispoziţii să intre prima persoană programată, mama
unei paciente care încercase să se sinucidă.
— Sunt mama Veronikăi. Cum se simte fiica mea? Dr. Igor socoti
că ar fi fost de datoria lui să-i spună adevărul şi să o scutească de
surprize inutile, la urma urmelor avea şi el o fată care purta acelaşi
nume. Se hotărâ să păstreze însă tăcerea.
— Până acum nu ştim — minţi el —. Avem nevoie de încă o
săptămână.
— Nu ştiu de ce-a făcut Veronika aşa ceva — spunea femeia din
faţa lui, năpădită de plâns —. I-am fost părinţi iubitori, am încercat să-i
dăm, cu multe sacrificii, cea mai bună educaţie posibilă. Deşi am avut
problemele noastre conjugale, ne-am menţinut familia unită, ca
exemplu de perseverenţă în lupta cu dificultăţile. Are un post bun, nu e
urâtă, şi totuşi...
—... şi totuşi a-ncercat să se omoare — o întrerupse dr. Igor —.
Nu fiţi surprinsă, doamnă, aşa se-n-tâmplă. Oamenii sunt incapabili să
înţeleagă fericirea. Dacă doriţi, vă pot arăta statisticile din Canada.
— Canada?
Femeia îl ascultă cu uimire. Dr. Igor constată că reuşise să-i abată
atenţia şi continuă:
— Vedeţi, doamnă, aţi venit până aici nu ca să aflaţi cum se simte
fiica dumneavoastră, ci ca să vă disculpaţi că ea a-ncercat să se
sinucidă. Câţi ani are fata?
— Douăzeci şi patru.
— Deci e o femeie matură, cu experienţa vieţii, care ştie bine ce
45
doreşte şi e capabilă să-şi facă propriile alegeri. Ce-are asta de-a face cu
căsnicia dumneavoastră sau cu sacrificiul pe care dumneavoastră şi
soţul dumneavoastră l-aţi făcut? De cât timp locuieşte singură?
— De şase ani.
— Vedeţi? Independentă până în măduva oaselor. Dar pentru că
un medic austriac, dr. Sigmund Freud, sunt sigur că aţi auzit de el, a
scris despre relaţiile morbide dintre părinţi şi copii, şi astăzi lumea se
culpa-bilizează pentru tot. Ce ziceţi, cred oare indienii că fiul a devenit
asasin pentru că este o victimă a educaţiei pe care i-au dat-o părinţii săi?
Răspundeţi-mi!
— N-am nici cea mai mică idee — răspunse femeia, tot mai
mirată de medic. Se vede că se molipsise de la propriii săi pacienţi.
— Ei bine, am să vă dau eu răspunsul — zise dr. Igor —. Indienii
cred că vinovat e asasinul, iar nu societatea, nici ţara, nici strămoşii lui.
Japonezii se sinucid oare pentru că un copil de-al lor a hotărât să se
drogheze şi să iasă pe stradă ca să-mpuşte oameni? Răspunsul e acelaşi:
nu! Şi uitaţi-vă, după cum se spune, japonezii se sinucid din te miri ce
motiv; deunăzi am citit o ştire cum că un tânăr s-a sinucis pentru că n-a
reuşit să intre la facultate.
— Oare aş putea vorbi cu fata mea? — întrebă femeia, câtuşi de
puţin interesată de japonezi, indieni sau canadieni.
— Da, imediat — făcu dr. Igor, oarecum iritat că fusese întrerupt
—. Dar mai înainte, vreau să înţelegeţi un lucru: în afara unor cazuri
patologice grave, oamenii înnebunesc atunci când caută să scape de
rutină. Înţelegeţi, doamnă?
— Am înţeles foarte bine — răspunse ea —. Şi dacă
dumneavoastră credeţi că n-aş fi capabilă să mă-ngrijesc de ea, puteţi fi
liniştit: niciodată nu am încercat să-mi schimb viaţa.
— Foarte bine — dr. Igor părea oarecum liniştit —. V-aţi imaginat
oare o lume în care, de exemplu, nu am fi obligaţi să repetăm zi de zi,
cât trăim, acelaşi lucru? Dacă ne-am decide bunăoară să mân-căm doar
când ne-ar fi foame, cum s-ar mai organiza gospodinele şi
restaurantele?
„Ar fi normal să mâncăm numai când ne e foame”, gândi femeia,
fără să spună nimic, de teamă ca el să nu-i interzică să stea de vorbă cu
Veronika.
— Ar fi o confuzie teribilă — zise ea —. Eu sunt gospodină şi ştiu
ce spun.
— Până una, alta avem cafeaua de dimineaţă, dejunul şi cina.
46
Trebuie să ne culcăm la o anumită oră în fiecare zi şi să ne odihnim o
dată pe săptămână. Există Crăciunul ca să ne facem daruri, Paştele ca să
petrecem trei zile pe malul lacului. V-ar plăcea oare dacă soţul
dumneavoastră, doar pentru că a fost cuprins de un impuls brusc de
pasiune, s-ar hotărâ să faceţi dragoste în camera de zi?
„Ce tot vorbeşte omul ăsta? Am venit aici ca să-mi văd fata!”
— Mi s-ar părea foarte trist — răspunse ea, cu toată grija, sperând
că nimerise răspunsul corect.
— Foarte bine — strigă dr. Igor —. Locul de făcut dragoste e în
pat. Dacă nu, vom da un rău exemplu şi vom răspândi anarhia.
— Pot s-o văd pe fata mea? — îl întrerupse femeia.
Dr. Igor se resemnă; ţăranca asta n-o să priceapă niciodată ce
spune el, nu era interesată să discute despre nebunie dintr-un punct de
vedere filozofic, chiar dacă ştia că fiica ei făcuse o tentativă de
sinucidere foarte serioasă şi intrase în comă.
Apăsă pe butonul unei sonerii, şi secretara îşi făcu apariţia.
— Cheam-o pe tânăra cu sinuciderea — zise el —. Aceea cu
scrisoarea către ziare, în care zicea că se sinucide ca să arate unde e
Slovenia.
— Nu vreau s-o văd. Mi-am tăiat toate legăturile cu lumea.
Îi venise greu să spună asta în living, în prezenţa tuturora. Dar
nici infirmierul nu fusese discret şi-o anunţase cu voce tare că o aştepta
mama ei, ca şi cum ar fi fost un subiect de interes obştesc.
Nu voia s-o vadă pe maică-sa, fiindcă ar fi suferit amândouă. Era
mai bine să o şi considere moartă; Veronika detestase totdeauna
despărţirile.
Bărbatul dispăru pe unde venise, iar ea reâncepu să se uite la
munţi. După o săptămână, soarele revenise în sfârşit, şi ea o ştia încă
din noaptea trecută, fiindcă i-o spusese luna, în timp ce cânta la pian.
„Nu, asta e de-a dreptul nebunie, îmi pierd controlul. Aştrii nu
vorbesc — excepţie fac cei care-şi zic astrologi. Dacă luna a vorbit cu
cineva, a făcut-o atunci cu schizofrenicul acela.”
Nici nu-şi dusese gândul la bun sfârşit că simţi o împunsătură în
piept şi un braţ şi-l simţi amorţit: criza de inimă!
Intră într-un soi de euforie, ca şi cum moartea ar fi eliberat-o de
spaima de a muri. Gata, totul se sfâr-şise! S-ar putea să mai simtă ceva
durere, dar ce mai însemnau cinci minute de agonie în schimbul unei
veşnicii de tăcere? Singura ei reacţie a fost de a-şi închide ochii: cel mai
mult o şoca în filme să vadă morţii cu ochii deschişi.
47
Dar atacul de cord părea altfel de cum şi-l imaginase; respiraţia îi
deveni dificilă şi, îngrozită, Veronika îşi dădu seama că era pe cale să
facă experienţa de care se temea cel mai tare: asfixia. Avea să moară ca
şi cum ar fi fost îngropată de vie sau scufundată brusc în adâncul mării.
Se împletici, căzu, simţi o izbitură puternică în faţă, continuă să
facă un efort uriaş ca să respire, dar aerul nu intra. Şi, mai rău decât
orice, moartea nu venea, Veronika era perfect conştientă de tot ce se
petrecea în jurul ei, continua să perceapă culorile şi formele. Îi era greu
doar să audă ce spuneau ceilalţi, strigătele şi exclamaţiile păreau
distante, ca şi cum ar fi venit de pe altă lume. Afară de asta, toate
celelalte erau reale, aerul nu-i pătrundea în piept, pur şi simplu nu
asculta de comenzile plămânilor şi muşchilor ei, şi totuşi nu-şi pierdea
cunoştinţa.
Simţi că cineva o apuca şi-o întorcea pe-o parte, dar acum îşi
pierduse controlul mişcării ochilor care i se învârteau în cap, trimiţându-
i creierului sute de imagini diferite, combinând senzaţia de sufocare cu
o totală confuzie vizuală.
Curând deveniră distante şi imaginile şi, când agonia îşi atinse
paroxismul, aerul pătrunse în sfârşit, emi-ţând un şuier înspăimântător,
care-i făcu pe toţi cei ce se aflau în sală să încremenească de frică.
Veronika începu să vomite fără măsură. O dată trecut momentul
de cvasitragedie, câţiva nebuni începură să râdă de scenă, şi ea se
simţea umilită, pierdută, incapabilă să reacţioneze.
Veni în fugă un infirmier şi-i făcu o injecţie în braţ.
— Staţi liniştită. A trecut.
— N-am murit! — începu ea să strige, înaintând către pacienţi şi
murdărind pardoseala şi mobilierul cu vărsătura ei —. „Stau tot în
nenorocitul ăsta de ospiciu, obligată să convieţuiesc cu voi, trăind o mie
de morţi în fiecare zi şi-n fiecare noapte, fără să am parte de mila
nimănui!”
Se întoarse către infirmier, îi smulse din mână seringa şi-o aruncă
în grădină.
— Dumneata ce vrei? De ce nu-mi dai otravă, de vreme ce ştii că
tot sunt condamnată? De ce eşti atât de indiferent?
Neizbutind să se controleze, se aşeză iarăşi pe jos şi începu să
plângă în hohote, ţipând, suspinând zgomotos, în vreme ce câţiva
pacienţi râdeau şi făceau observaţii despre rochia ei murdărită toată.
— Dă-i un calmant! — zise o doctoriţă, intrând în grabă —.
Restabileşte ordinea aici!
48
Infirmierul însă era paralizat. Doctoriţa ieşi, întor-cându-se cu alţi
doi infirmieri şi o nouă seringă. Bărbaţii o imobilizară pe fiinţa isterică
ce se zbătea în mijlocul livingului, în timp ce doctoriţa îi injectă in-
travenos, până la ultima picătură, calmantul într-un braţ plin de
vomisment.
Se afla în cabinetul doctorului Igor, întinsă pe un pat de un alb
imaculat, cu cearşaful proaspăt schimbat.
Doctorul îi ascultă inima. Ea se făcu că încă mai doarme, dar ceva
în pieptul ei se schimbase, deoarece medicul vorbi cu siguranţa celui
care o examinase.
— Fii liniştită — zise el —. Cu sănătatea dumitale poţi să trăieşti
o sută de ani.
Veronika deschise ochii. Cineva îi schimbase rochia. S-o fi făcut
dr. Igor? O fi văzut-o goală? Capul încă nu-i funcţiona bine.
— Ce-aţi spus, domnule doctor?
— Am spus să fii liniştită.
— Nu. Aţi spus că o să trăiesc o sută de ani.
Doctorul se îndreptă spre biroul său.
— Aţi spus că o să trăiesc o sută de ani — insistă Veronika.
— în medicină, nimic nu e definitiv — se eschivă dr. Igor —.
Totul e posibil.
— Cum se prezintă inima mea?
— La fel.
Nimic precis. Medicii, în faţa unui caz grav, zic „O să trăieşti o
sută de ani”, sau „Nu e nimic serios”, sau „Ai un cord şi o tensiune de
copil”, sau chiar „Trebuie să refacem analizele”. Parcă s-ar teme că
pacientul o să devasteze tot cabinetul.
Încercă să se ridice, dar nu reuşi: încăperea începu să se învârtă cu
ea.
— Mai stai puţin culcată, până când o să te simţi mai bine. Nu mă
deranjezi deloc.
„Ce bun, îşi zise Veronika în sinea ei. Dar dacă l-aş deranja?”
Ca medic cu experienţă ce era, dr. Igor rămase tăcut o vreme, pref
ăcându-se interesat de hârtiile de pe masă. Când ne aflăm în faţa. cuiva
şi el nu spune nimic, situaţia devine iritantă, tensionată, insuportabilă.
Dr. Igor ştia din experienţă că tânăra avea să-n-ceapă să vorbească, iar
el o să poată culege noi date pentru teza sa despre nebunie şi metoda de
tratament pe care o elabora.
Dar Veronika nu scoase o vorbă. „Poate e într-un grad foarte înalt
49
de intoxicare cu Vitriol”, îşi zise dr. Igor, hotărându-se să rupă tăcerea,
care devenise tensionată, iritantă, insuportabilă.
— Deci îţi place să cânţi la pian — zise el, strădu-indu-se să fie
cât mai detaşat cu putinţă.
— Şi nebunilor le place să audă. Ieri a fost unul care a rămas
fascinat, ascultând.
— Eduard. I-a spus cuiva că i-a plăcut foarte mult. Cine ştie,
poate va începe să se hrănească iarăşi ca o persoană normală.
— Unui schizofrenic îi place muzica? Şi vorbeşte despre asta cu
altcineva?
— Da. Şi pun pariu că n-ai nici cea mai mică idee despre ce spui.
Medicul acela, care părea mai degrabă un pacient, cu părul lui
vopsit în negru, avea dreptate, Veronika auzise cuvântul „schizofrenic”
de multe ori, dar habar n-avea ce înseamnă.
— Există un tratament? — vru ea să ştie, încercând să vadă dacă
poate obţine mai multe informaţii despre schizofrenici.
— Poate fi ţinută sub control. Încă nu se ştie precis ce se petrece
în lumea nebuniei: totul e nou, iar tratamentele se schimbă la fiecare
zece ani. Schizofrenicul e o persoană care de la bun început are o ten-
dinţă naturală de a evada din lumea noastră, până când un anumit fapt,
grav sau superficial, îl face să-şi creeze o realitate numai pentru el.
Cazul poate evolua până la absenţa totală, pe care noi o numim
catatonică, sau pot exista ameliorări, ce-i îngăduie pacientului să
muncească, să ducă o viaţă practic normală. Depinde de un singur lucru:
de mediu.
— Să creeze o realitate numai pentru el — repetă Veronika —.
Dar ce este realitatea?
— Realitatea e ceea ce majoritatea consideră că trebuie să fie. Nu
neapărat lucrul cel mai bun şi nici măcar cel mai logic, ci ceea ce s-a
adaptat dorinţei colective. Dumneata vezi ce port la gât?
— O cravată.
— Foarte bine. Răspunsul dumitale este răspunsul logic, coerent
al unei persoane absolut normale: o cravată! Un nebun ar spune că port
la gât o bucată de pânză colorată, ridicolă, inutilă, legată în mod com-
plicat, care stânjeneşte mişcările capului şi impune un efort mai mare
pentru ca aerul să poată pătrunde în plămâni. Dacă n-aş fi atent când aş
sta lângă un ventilator, aş putea muri strangulat de bucata asta de pânză.
Dacă m-ar întreba un nebun la ce serveşte cravata, ar trebui să-i
răspund: la absolut nimic. Nici măcar ca ornament, pentru că astăzi ea a
50
devenit simbolul sclaviei, al puterii, al rezervei distante. Unica utilitate
a cravatei se vede când ne întoarcem acasă şi ne-o scoatem, dându-ne
senzaţia că ne-am eliberat de ceva despre care nu ştim ce este. Dar
justifică senzaţia de uşurare existenţa cravatei? Nu. Şi totuşi, dacă întreb
un nebun şi o persoană normală ce e asta, sănătos va fi considerat doar
cel care răspunde: o cravată. Nu contează cine răspunde corect,
contează cine are dreptate.
— Aţi dedus, aşadar, că eu nu sunt nebună deoarece i-am dat
numele adecvat bucăţii de pânză colorată.
„Nu, dumneata nu eşti nebună”, îşi zise în sinea lui dr. Igor, o
autoritate în domeniu, cu diverse diplome atârnate pe peretele
cabinetului său. Atentatul contra propriei vieţi este caracteristic fiinţei
omeneşti, cunoştea mulţi oameni care făceau exact asta, şi totuşi
continuau să trăiască afară, simulând nevinovăţia şi normalitatea, doar
pentru că nu aleseseră scandaloasa metodă a sinuciderii. Se omorau
încetul cu încetul, otrăvindu-se cu ceea ce dr. Igor numea Vitriol.
Vitriolul era un produs toxic, ale cărui simptome le identificase în
decursul conversaţiilor sale cu bărbaţi şi femei pe care-i cunoştea. Scria
acum o teză pe care avea să o prezinte pentru examinare Academiei de
Ştiinţe din Slovenia. Era pasul cel mai important din domeniul alienaţiei
mintale de când dr. Pinel a dispus eliminarea lanţurilor care-i imobilizau
pe bolnavi, uluind lumea medicală cu ideea că pentru unii dintre ei
existau posibilităţi de vindecare.
La fel ca libidoul, o reacţie chimică răspunzătoare pentru apetitul
sexual, pe care o identificase dr. Freud, dar fără ca nici un laborator să
izbutească vreodată să o izoleze, Vitriolul era eliberat de organismele
fiinţelor umane care se găseau în situaţii de frică, deşi nu fusese încă
identificat în testele spectrografice moderne. Era însă lesne de
recunoscut după gustul său, nici dulce, nici sărat, gustul amar. Dr. Igor,
descoperitorul încă nerecunoscut al acestei otrăvi mortale, o botezase cu
numele unei otrăvi care fusese mult utilizată de către împăraţi, regi şi
îndrăgostiţi de toate soiurile, atunci când trebuiau să îndepărteze defini-
tiv o persoană incomodă.
Bune vremuri cele ale împăraţilor şi regilor: pe-a-tunci trăiai şi
mureai în mod romantic. Asasinul o invita pe victimă la o cină
fastuoasă, servitorul intra cu două cupe elegante, una din ele având
Vitriolul amestecat în băutură: ce emoţie stârneau gesturile victimei, lua
în mână cupa, rostea câteva cuvinte gingaşe sau agresive, bând ca şi
cum ar fi fost un nectar savuros, aruncându-i gazdei o ultimă privire
51
surprinsă, şi cădea fulgerat la pământ!
Această otravă, scumpă şi greu de găsit astăzi pe piaţă, a fost însă
înlocuită cu procedee de exterminare mai sigure, precum revolvere,
bacterii etc. Dr. Igor, o natură romantică, recupera numele aproape uitat
ca să boteze o maladie psihică pe care izbutise să o diagnosticheze şi cu
a cărei descoperire avea să uluiască în scurt timp lumea întreagă.
Curios era că nimeni nu se referise vreodată la Vitriol ca la o
substanţă toxică mortală, deşi majoritatea persoanelor afectate îi puteau
identifica gustul şi se refereau la procedeul de otrăvire denumindu-l
Principiul Amar. Toate fiinţele au în organismul lor Principiul Amar, în
grad mai mare sau mai mic, aşa cum aproape toţi avem bacilul
tuberculozei. Aceste două boli însă îşi declanşează atacul doar când
pacientul este debilitat; în cazul Principiului Amar, terenul favorabil
pentru instalarea bolii apare atunci când se creează teama de aşa-numita
„realitate”.
Unii oameni, în dorinţa lor aprinsă de a-şi construi o lume în care
să nu poată pătrunde nici o ameninţare externă, îşi sporesc în chip
exagerat măsurile de apărare împotriva exteriorului — străini, locuri
noi, experienţe diferite — şi-şi lasă interiorul descoperit. Tocmai de-aici
începe Principiul Amar să provoace daune ireversibile.
Marea ţintă a Principiului Amar (sau a Vitriolului, cum prefera dr.
Igor să-l numească) era voinţa. Persoanele atacate de acest rău începeau
să-şi piardă orice fel de dorinţă şi în câţiva ani ajungeau să nu mai poată
ieşi din lumea lor, întrucât cheltuiseră enorme rezerve de energie
ridicând ziduri înalte pentru ca realitatea să fie ceea ce doreau ei înşişi.
Ca să evite atacul din exterior, îşi limitaseră şi creşterea interioară.
Continuau să meargă la serviciu, să se uite la televizor, să se vaite de
trafic şi să aibă copii, dar toate astea surveneau automat, şi fără nici un
fel de mare emoţie lăuntrică, deoarece, la urma urmelor, totul era sub
control.
Marea problemă a otrăvirii cu Principiul Amar era că nu se mai
manifestau nici pasiunile — ura, dragostea, disperarea, entuziasmul,
curiozitatea. După câtva timp, în insul intoxicat cu Principiul Amar nu
mai rămânea nici o dorinţă. Nu mai avea voinţă nici să trăiască, nici să
moară, aici era problema.
Din acest motiv, pentru cei intoxicaţi cu Principiul Amar, eroii şi
nebunii erau totdeauna fascinanţi: acestora nu le era teamă să trăiască
sau să moară. Atât eroii cât şi nebunii erau indiferenţi în faţa primejdiei
şi-şi vedeau de drum fără să le pese de toate părerile contrare ale
52
celorlalţi. Nebunul se sinucidea, eroul se oferea martiriului în numele
unei cauze, dar şi unul, şi altul mureau, iar cei amari îşi petreceau multe
zile şi nopţi comentând absurdul şi gloria celor două categorii. Era
unicul moment în care omul amar avea putere să se caţere pe zidul său
de apărare şi să arunce o privire în exterior; dar, în scurt timp, mâinile şi
picioarele li se înmuiau şi ei se întorceau la viaţa de toate zilele.
Omul amar îşi observa boala doar o dată pe săp-tămână: în după-
amiezele de duminică. Atunci, cum nu mai avea la dispoziţie munca sau
rutina ca să-şi aline simptomele, îşi dădea seama că ceva anume mergea
foarte rău, deoarece tihna acelor după-amie-ze era infernală, timpul nu
mai trecea şi o iritare constantă se manifesta nestânjenit.
Venea însă ziua de luni, iar omul amar îşi dădea numaidecât uitării
simptomele, măcar că tuna şi fulgera împotriva faptului că nu avea
niciodată timp să se odihnească şi se plângea că sfârşiturile de săptă-
mână trec foarte repede.
Singurul mare avantaj al bolii, din punct de vedere social, este că
ea se şi transformase într-o normă; prin urmare internarea nu mai era
necesară, cu excepţia cazurilor în care intoxicaţia era atât de puternică,
încât comportamentul bolnavului începea să-i afecteze pe ceilalţi. Dar
majoritatea celor otrăviţi cu Principiul Amar puteau continua să rămână
afară, fără a constitui o ameninţare pentru societate sau pentru ceilalţi,
deoarece, datorită zidurilor înalte construite în jurul lor, se aflau
complet izolaţi de lume, deşi aparent luau parte la ea.
Dr. Sigmund Freud, inventând psihanaliza, descoperise libidoul şi
tratamentul pentru problemele provocate de el. În afara faptului de a fi
descoperit Vitriolul, dr. Igor trebuia să demonstreze că, şi în acest caz,
tratamentul era posibil. Voia să-şi lase numele în istoria medicinei, deşi
nu-şi făcea nici o iluzie în privinţa dificultăţilor pe care va fi trebuind să
le înfrunte ca să-şi impună ideile, de vreme ce „normalii” erau
mulţumiţi de vieţile lor şi nu şi-ar fi admis niciodată existenţa bolii, în
timp ce „bolnavii” puneau în mişcare o uriaşă industrie de aziluri
psihiatrice, laboratoare, congrese etc.
„Ştiu că lumea nu-mi va recunoaşte acum efortul”, îşi zise el în
sinea lui, mândru că este neânţeles. În definitiv, acesta era preţul pe care
erau nevoite să-l plătească geniile.
— Ce e cu dumneavoastră? — îl întrebă tânăra din faţa lui —. S-
ar părea că aţi intrat în lumea pacienţilor dumneavoastră.
Dr. Igor ignoră comentariul lipsit de respect.
— Poţi pleca acum — zise el.
53
Veronika nu ştia dacă era zi sau noapte — dr. Igor stătea cu
lumina aprinsă, dar aşa făcea în fiecare dimineaţă. Când ajunse pe
culoar, văzu luna şi-şi dădu seama că dormise mai mult decât îşi
închipuise.
În drum spre salon, observă o fotografie înrămată pe perete: era
piaţa centrală din Ljubljana, înainte de a se fi ridicat statuia poetului
Preseren, şi în care se vedeau cupluri plimbându-se, probabil într-o
duminică.
Se uită la data fotografiei: vara lui 1910.
Vara lui 1910. Erau acolo, prinşi într-un moment al vieţii lor, toţi
oamenii aceia, ai căror copii şi nepoţi muriseră de mult. Femeile purtau
rochii grele, iar bărbaţii aveau toţi pălărie, haină, cravată (sau pânză co-
lorată, cum ziceau nebunii), ghetre şi umbrele sub braţ.
Şi căldura? Temperatura trebuie să fi fost aceeaşi din verile de azi,
35° la umbră. Ce-ar fi gândit oamenii aceia dacă ar fi venit acolo un
englez în bermude şi cămaşă cu mâneci scurte, vestimentaţie mult mai
potrivită pe căldură?
„Un nebun.”
Înţelesese perfect ce voia să spună dr. Igor. Tot aşa, înţelegea că
avusese parte totdeauna în viaţă de multă dragoste, afecţiune, protecţie,
dar că-i lipsea un element pentru ca toate acestea să se preschimbe într-
o binecuvântare: ar fi trebuit să fie ceva mai nebună.
Părinţii ei ar fi continuat s-o iubească oricum, dar nu îndrăznise
să-şi plătească preţul visului ei, de teamă de a nu-i răni. Visul acela îi
era îngropat în străfundurile memoriei, deşi uneori fusese trezit de un
concert sau de un disc frumos pe care se întâmpla să-l asculte. Ori de
câte ori visul îi era trezit, sentimentul ei de frustrare era atât de puternic,
încât făcea imediat tot ce-i stătea în puteri ca să-l adoarmă la loc.
Veronika ştia, din copilărie, care îi era adevărata vocaţie: să fie
pianistă!
O simţise încă de la prima lecţie, la vârsta de doisprezece ani. Şi
profesoara ei îi remarcase talentul şi-o îndemnase să devină
profesionistă. Totuşi, atunci când, mulţumită de câştigarea unui concurs,
îi spusese mamei sale că avea să lase totul baltă şi să se consacre doar
pianului, ea o privise cu duioşie şi-i răspunsese: „Nimeni nu poate trăi
din cântatul la pian, draga mamei.”
„Bine, dar m-ai pus să iau lecţii de pian!”
„Ca să-ţi dezvolţi înzestrările artistice, atât. Soţii apreciază asta, şi
tu te poţi remarca la petreceri. Uită gândul că vrei să devii pianistă şi
54
studiază dreptul, asta e profesia viitorului.”
Veronika făcuse tot ce-i ceruse mama sa, încredinţată fiind că
dânsa avea destulă experienţă ca să înţeleagă ce e realitatea. Îşi termină
studiile, intră la facultate, ieşi din facultate cu o diplomă şi note mari,
dar nu obţinu decât un post de bibliotecară.
„Trebuia să fi fost mai nebună.” Dar, cum se întâmpla pesemne cu
majoritatea persoanelor, descoperise asta prea târziu.
Vru să-şi continue drumul, când cineva o prinse de braţ.
Calmantul puternic pe care i-l administraseră îi curgea încă prin vine,
aşa încât nu reacţionă când Eduard, schizofrenicul, începu să o conducă
delicat în altă direcţie, către sala de odihnă.
Luna era tot în primul pătrar, iar Veronika se şi aşezase la pian, la
cererea tăcută a lui Eduard, când începu să se audă un glas care venea
din sala de mese. Cineva vorbea cu accent străin, şi Veronika nu-şi
amintea să mai fi auzit asemenea accent în Villete.
— Acum nu vreau să cânt la pian, Eduard. Vreau să ştiu ce se
întâmplă pe lume, despre ce se vorbeşte aici, alături, cine e omul acela
străin.
Eduard surâdea, poate fără să priceapă o vorbă din ce-i spunea
Veronika. Ea îşi aminti însă de dr. Igor: schizofrenicii puteau intra şi ieşi
din realităţile lor separate.
— Eu am să mor — continuă ea, în speranţa că vorbele ei îl vor
impresiona —. Moartea mi-a atins astăzi în treacăt faţa cu aripile ei şi
rnâine sau poimâi-ne o să-mi bată la uşă. Nu trebuie să te obişnuieşti să
asculţi pianul în fiecare noapte.
Nimeni nu se poate obişnui cu nimic, Eduard. Uite, începuse să-
mi placă iarăşi soarele, munţii, problemele, începusem să accept ideea
că nimeni în afara mea nu e vinovat de lipsa de sens a vieţii. Voiam să
văd iarăşi piaţa din Ljubljana, să simt ura şi iubirea, disperarea şi
plictiseala, toate lucrurile astea simple şi ridicole care fac parte din viaţa
de toate zilele, dar care dau savoare existenţei. Dacă aş putea să ies într-
o bună zi de-aici, mi-aş permite să fiu nebună, fiindcă toată lumea este,
iar cei mai răi sunt cei ce nu ştiu că sunt, deoarece tot repetă ce le spun
ceilalţi.
Dar nimic din toate astea nu e cu putinţă, înţelegi? La fel, nici tu
nu poţi să-ţi petreci toată ziua aşteptând să se facă noapte, pentru ca una
din paciente să cânte la pian, fiindcă toate se vor termina curând. Lumea
mea şi lumea dumitale sunt pe sfârşite.
Se ridică, mângâie tandru obrazul tânărului şi se duse în sala de
55
mese.
Când deschise uşa, dădu peste o scenă neobişnuită; mesele şi
scaunele fuseseră împinse la perete, lăsând un mare spaţiu gol în centru.
Acolo, aşezaţi pe jos, se aflau membrii Frăţiei, ascultându-l pe un bărbat
în costum cu cravată.
—... atunci îl poftiră pe marele maestru al tradiţiei sufiste, ca să
ţină o cuvântare — zicea el.
Când se deschise uşa, toţi cei din sală priviră către Veronika.
Bărbatul în costum i se adresă.
— Aşezaţi-vă.
Ea se aşeză pe jos, lângă doamna cu părul alb, Mari, care fusese
atât de agresivă la prima lor întâlnire. Spre surprinderea ei, Mari o
întâmpină cu un zâmbet de bun-venit.
Omul în costum continuă:
— Nasrudin a fixat conferinţa la ora două după-amiază, şi a fost
un succes: cele o mie de bilete au fost în întregime vândute şi peste şase
sute de persoane au rămas afară, urmând să asiste la prelegere prin in-
termediul unei televiziuni cu circuit închis.
La ora două fix, a intrat un asistent al lui Nasrudin, spunând că,
dintr-un motiv de forţă majoră, conferinţa avea să înceapă mai târziu.
Unii s-au ridicat indignaţi, au cerut să li se restituie banii şi au plecat.
Chiar şi aşa, rămăsese multă lume în sală şi afară.
La patru după-amiază, maestrul sufist tot nu-şi făcuse apariţia, şi
publicul părăsi, încetul cu încetul, sala, recuperându-şi banii: în
definitiv, ziua de muncă se terminase, venise momentul să se întoarcă
acasă. Când se făcu ora şapte, cei o mie şapte sute de spectatori iniţiali
se reduceau la mai puţin de o sută.
Atunci intră Nasrudin. Părea beat turtă şi se apucă să-i facă curte
unei tinere frumoase din primul rând.
O dată trecută surpriza, lumea începu să se indigneze: după ce-i
lăsase să-l aştepte patru ore bătute pe muchie, cum de se mai şi
comporta aşa omul ăsta? Se făcură auzite câteva murmure de
dezaprobare, dar maestrul sufist nu le dădu nici o importanţă: continuă
să spună în gura mare cât de sexy era fata şi o invită să călătorească
împreună cu el în Franţa.
„Ce mai profesor, gândi Veronika. Oricum, n-am dat niciodată
crezare unor asemenea lucruri.”
După ce le zise câteva protestatarilor, Nasrudin încercă să se
ridice şi căzu cât era de greu pe podea. Revoltate, şi alte persoane se
56
hotărâră să plece, zicând că totul nu era decât şarlatanie, că o să
dezvăluiască ziarelor spectacolul acela degradant.
În sală rămaseră nouă persoane. Şi, de îndată ce grupul celor
indignaţi părăsi incinta, Nasrudin se ridică; era sobru, ochii îi străluceau
şi în jurul său plutea o aură de respectabilitate şi înţelepciune. „Dum-
neavoastră, cei care aţi rămas aici, sunteţi cei ce mă vor asculta”, zise el.
„Aţi trecut prin două dintre cele mai grele încercări de pe drumul
spiritual: răbdarea de a aştepta momentul prielnic şi curajul de a nu te
lăsa decepţionat de ceea ce-ţi iese în cale. Vouă vă voi da învăţătura.” Şi
Nasrudin le împărtăşi câteva dintre tehnicile sufiste.
Bărbatul făcu o pauză şi scoase din buzunar un fluier ciudat.
— Acum să ne odihnim un pic, iar apoi ne vom face meditaţia.
Grupul se ridică în picioare. Veronika nu ştia ce să facă.
— Ridică-te şi dumneata — zise Mari, luând-o de mână —. Avem
cinci minute de pauză.
— Plec, nu vreau să deranjez.
Mari o conduse într-un colţ.
— N-ai învăţat nimic, nici măcar în apropierea morţii? Nu te mai
gândi tot timpul că deranjezi, că-ţi tulburi aproapele! Dacă oamenilor nu
le place, n-au decât să se plângă! Şi dacă n-au curaj să se plângă, treaba
lor!
— Atunci când m-am apropiat de dumneavoastră, am făcut ceva
ce înainte n-aş fi îndrăznit niciodată să fac.
— Şi te-ai lăsat intimidată de o simplă glumă a unor nebuni. De
ce n-ai continuat? Ce aveai de pierdut?
— Demnitatea mea. Faptul de a mă afla într-un loc unde nu sunt
bine venită.
— Ce este demnitatea? înseamnă a voi ca toată lumea să creadă că
eşti bună, manierată, plină de dragoste pentru aproapele? Respectă
natura; vezi mai multe filme cu animale şi observă cum luptă pentru
spaţiul lor. Toţi am fost încântaţi de palma dată de tine.
Veronika nu mai avea timp să lupte pentru nici un spaţiu, aşa că
schimbă vorba: întrebă cine era bărbatul acela.
— Eşti mai bine — râse Mari —. Pui întrebări fără teama de a fi
socotită indiscretă. Bărbatul acesta e un maestru sufist.
— Ce înseamnă sufi?
— Lână.
Veronika nu pricepu. Lână?
— Sufismul e o tradiţie spirituală a dervişilor, în care maeştrii nu
57
se străduiesc să facă paradă de înţelepciune, iar discipolii dansează, se
învârtesc şi cad în transă.
— La ce bun?
— Nu sunt foarte sigură, dar grupul nostru a decis să trăiască
toate experienţele interzise. Toată viaţa mea, guvernul ne-a educat
zicând că orice căutare spirituală nu există decât ca să-l îndepărteze pe
om de problemele lui reale. Spune-mi însă: nu crezi că încercarea de-a
înţelege viaţa e o problemă reală?
Da. Este o problemă reală. Dar nu era sigură ce vrea să spună
cuvântul realitate.
Bărbatul în costum, un maestru sufist, după Mari, ceru ca toţi să
se aşeze în cerc. Scoase toate florile dintr-o vază aflată în sala de mese,
cu excepţia unui trandafir roşu, şi-o plasă în centrul grupului.
— Uite unde-am ajuns — zise Veronika pentru Mari —. Un
nebun a hotărât că e posibil să creşti flori iarna, şi aşa se face că azi
avem trandafiri tot anul, în toată Europa. Crezi că un maestru sufist, cu
toate cunoştinţele lui, e capabil să facă aşa ceva?
Mari păru că-i ghiceşte gândul.
— Lasă criticile pentru mai târziu.
— O să-ncerc. Deşi tot ce am e prezentul, după cât se pare foarte
scurt.
— Exact asta are toată lumea, şi e totdeauna scurt, chiar dacă unii
cred că au un trecut, în care au acumulat lucruri, şi un viitor în care vor
acumula şi mai multe. Pentru că veni vorba de prezent, te-ai masturbat
mult până acum?
Deşi calmantul încă-şi mai făcea efectul, Veronika îşi aminti de
prima frază pe care o auzise în Villete.
— Când am fost adusă la Villete, încă plină de tuburi de respiraţie
artificială, am auzit clar pe cineva întrebându-mă dacă vreau să fiu
masturbată. Ce-i cu asta? De ce trăiţi aici cu gândul la asemenea
lucruri?
— Aici şi afară. Numai că, în cazul nostru, nu avem nevoie să ne
ferim.
— Dumneata m-ai întrebat atunci?
— Nu. Dar cred că trebuie să ştii până unde îţi poate ajunge
plăcerea. Data viitoare, cu un pic de răbdare, o să-ţi poţi duce partenerul
până acolo, în loc să fii condusă dumneata de el. Chiar dacă-ţi rămân
doar două zile de viaţă, cred că nu trebuie să pleci de-aici fără să ştii
unde ai putea ajunge.
58
— Să nu fie cu schizofrenicul care mă aşteaptă ca să mă asculte la
pian.
— Cel puţin e un bărbat frumos.
Bărbatul în costum ceru să se facă tăcere, întreru-pând şueta. Le
ceru tuturora să se concentreze asupra trandafirului şi să-şi golească
mintea.
— Gândurile se vor întoarce, dar încercaţi să le evitaţi. Aveţi două
opţiuni: să vă dominaţi mintea sau să fiţi dominaţi de ea. Aţi şi trăit
această de-a doua alternativă, V-aţi lăsat antrenaţi de frici, nevroze, ne-
siguranţă, fiindcă omul are această tendinţă către autodistrugere.
Nu confundaţi nebunia cu pierderea controlului. Amintiţi-vă că, în
tradiţia sufistă, principalul maestru, Nasrudin, este exact ceea ce toată
lumea zice că e un nebun. Şi tocmai pentru că e considerat smintit de
concetăţenii săi, Nasrudin are posibilitatea de a spune tot ce-i trece prin
minte şi de a face tot ce i se năzăreşte. Aşa era şi cu bufonii de la curte,
în Evul Mediu; îl puteau înştiinţa pe rege de toate primejdiile pe care
miniştrii lui nu îndrăzneau să le comenteze, din pricină că se temeau să
nu-şi piardă funcţiile. Aşa trebuie să se întâmple şi cu voi, rămâneţi ne-
buni, dar comportaţi-vă ca persoane normale. Riscaţi să fiţi diferiţi, dar
învăţaţi să o faceţi fără să atra-geţi atenţia. Concentraţi-vă asupra florii
acesteia şi lăsaţi să vi se manifeste adevăratul Eu.
— Ce este adevăratul Eu? — îl întrerupse Veronika. Poate că toţi
ceilalţi de acolo ştiau, dar asta n-avea nici o importanţă: trebuia să-şi
pună mai puţin problema de a nu-i deranja pe ceilalţi.
Bărbatul păru surprins de întrerupere, dar răspunse:
— E ceea ce eşti dumneata, nu ceea ce fac ceilalţi din dumneata.
Veronika se hotărâ să facă exerciţiul, străduindu-se din răsputeri
să descopere cine era ea însăşi. În zilele petrecute în Villete simţise
lucruri pe care niciodată nu le trăise cu atâta intensitate, ură, dragoste,
dor de viaţă, teamă, curiozitate. Poate că Mari avea dreptate: ştia oare
cu adevărat ce însemna să aibă orgasm? Sau nu ajunsese decât până
unde voiseră bărbaţii să o ducă?
Domnul în costum începu să cânte din fluier. Treptat muzica îi
linişti sufletul şi izbuti să se concentreze asupra trandafirului. Putea să fi
fost efectul calmantului, dar fapt este că, de când ieşise din cabinetul dr.
Igor, se simţea foarte bine.
Ştia că avea să moară curând: de ce să se mai teamă? N-ar ajuta-o
cu nimic şi nici n-ar evita atacul fatal de cord; cel mai bine era să profite
de zilele sau orele care-i mai rămăseseră, făcând ceea ce nu făcuse
59
niciodată.
Muzica era blândă, iar lumina scăzută din sala de mese crea o
atmosferă aproape religioasă. Religia: de ce n-ar încerca să se cufunde
în sine şi să vadă ce-i mai rămăsese din credinţele, din credinţa ei?
Pentru că muzica o conducea dincolo, să înceteze a se mai gândi
la ceva, doar SĂ FIE. Veronika se abandonă, contemplă trandafirul, văzu
cine era, îi plăcu şi regretă că fusese atât de grăbită.
Când meditaţia luă sfârşit şi maestrul sufist plecă, Mari mai
rămase puţin în sala de mese, conver-sând cu Frăţia. Veronika se plânse
că e obosită şi plecă numaidecât, calmantul ce-i fusese administrat de
dimineaţă era suficient, la drept vorbind, ca să adoarmă şi un taur, şi
totuşi ea fusese în stare să rămână trează până la ora aceea.
„Aşa e tinereţea, îşi stabileşte propriile limite fără a-i păsa dacă
trupul le suportă. Şi trupul le suportă întotdeauna.”
Lui Mari nu-i era somn; dormise până târziu, apoi se hotărâse să
facă o plimbare prin Ljubljana — dr. Igor pretindea ca membrii Frăţiei
să iasă din Villete în fiecare zi. Se dusese la cinema şi readormise în
fotoliu la un film teribil de plicticos despre conflictele dintre soţ şi soţie.
Ce Dumnezeu, n-aveau alte subiecte? De ce să tot repeţi aceleaşi istorii
— soţul cu o amantă, soţul cu soţia şi copilul bolnav, soţul cu soţia,
amanta şi copilul bolnav? Erau pe lume lucruri mai importante de
povestit.
Conversaţia din sala de mese durase puţin; meditaţia relaxase
grupul şi toţi hotărâseră să se întoarcă în dormitoare, mai puţin Mari,
care ieşi să facă o plimbare prin grădină. În drum, trecu prin living şi
văzu că Veronika nu reuşise să se ducă în salonul ei: cânta pentru
Eduard, schizofrenicul, care se vede treaba că rămăsese între timp să o
aştepte lângă pian. Nebunii, ca şi copiii, nu se urnesc din loc până ce
nu-şi văd împlinite dorinţele.
Aerul era îngheţat. Mari se întoarse, îşi puse ceva pe ea, şi ieşi din
nou. Afară, departe de privirile tuturora, îşi aprinse o ţigară. Fumă fără
nici un sentiment de vinovăţie şi fără grabă, reflectând la tânăra femeie,
la pianul pe care-l auzea şi la viaţa din afara zidurilor de la Villete, care
devenise insuportabil de grea pentru toată lumea.
În opinia lui Mari, această dificultate nu se datora haosului sau
dezorganizării sau anarhiei, ci excesului de ordine. Societatea avea tot
mai multe reguli şi legi care contracarau regulile, şi noi reguli ca să con-
tracareze legile; împrejurarea asta îi făcea pe oameni înfricoşaţi, şi nu
făceau nici măcar un pas în afara regulamentului invizibil care
60
conducea viaţa tuturora.
Mari o ştia din proprie experienţă; petrecuse patruzeci de ani din
viaţă lucrând ca avocată, până ce boala o adusese la Villete. Chiar la
începutul carierei îşi pierduse rapid viziunea naivă despre Justiţie şi
ajunsese să înţeleagă că legile nu fuseseră create ca să rezolve
probleme, ci ca să prelungească la nesfârşit disputele.
Păcat că Allah, Iehova, Dumnezeu — nu contează cum îl numim
— nu a trăit în lumea de azi. Căci dacă ar fi făcut-o, am fi fost cu toţii
încă în Paradis, în timp ce El s-ar afla aici, răspunzând la recursuri,
apeluri, cereri, comisii rogatorii, mandate de aducere, verdicte
preliminare, şi ar trebui să-şi explice în nenumărate audienţe decizia de
a-i expulza din Paradis pe Adam şi pe Eva doar pentru încălcarea unei
legi arbitrare, fără nici un fundament juridic: să nu mănân-ce fructe din
pomul cunoştinţei binelui şi al răului.
Dacă El n-ar fi vrut să se întâmple una ca asta, de ce a plasat
pomul cu pricina în mijlocul Grădinii, şi nu în afara zidurilor
Paradisului? Dacă ar fi fost chemată să apere cuplul, Mari l-ar acuza cu
siguranţă pe Dumnezeu de „neglijenţă administrativă”, deoarece, în
afara faptului de a fi plasat pomul într-un loc eronat, nu l-a încercuit cu
afişe, cu bariere, omiţând să ia măsurile minime de siguranţă şi
expunându-i pericolului pe trecători.
Mari îl putea acuza şi de „instigare la crimă”: le-a atras atenţia lui
Adam şi Evei asupra locului exact unde se afla pomul. Dacă n-ar fi spus
nimic, generaţii după generaţii s-ar fi perindat pe Pământul acesta fără
ca nimeni să manifeste vreun interes pentru fructul oprit, căci pomul s-
ar fi găsit într-o pădure plină de pomi asemănători, dar fără nici o
valoare specifică.
Dumnezeu însă nu procedase aşa. Dimpotrivă, dădu legea şi găsi
o cale de a convinge pe cineva s-o încalce, ca să poată inventa
Pedeapsa. Ştia că Adam şi Eva au să se plictisească până la urmă de
atâta perfecţiune şi, mai curând sau mai târziu, aveau să-l pună răbdarea
la încercare. Rămase la pândă acolo, fiindcă poate şi El, Dumnezeul
Atotputernic, se plictisise de funcţionarea perfectă a lucrurilor: dacă
Eva n-ar fi mâncat mărul, ce lucru interesant s-ar mai fi putut întâmpla
în următoarele miliarde de ani?
Nimic.
Când legea a fost încălcată, Dumnezeu sau Judecătorul
Atotputernic a mai simulat şi o urmărire, ca şi cum n-ar fi cunoscut
toate ascunzişurile posibile. Cu îngerii privind peste tot şi savurând
61
distracţia (şi viaţa lor trebuie să fi fost foarte plicticoasă, de când
Lucifer părăsise Cerul), El începu să umble. Mari îşi imagina ce scenă
frumoasă dintr-un film de suspans ar oferi acel episod biblic: paşii lui
Dumnezeu, privirile speriate pe care le schimbau între ei cei doi, pi-
cioarele care se opreau brusc în dreptul ascunzişului.
„Adame, unde eşti?”, întrebase Domnul.
„Am auzit glasul tău în rai şi m-am temut, că eu sunt gol, şi m-am
ascuns”, răspunsese Adam, fără a şti că, plecând de la afirmaţia asta, îşi
recunoscuse acuzaţia de crimă.
Gata. Printr-un simplu truc, lăsând să se creadă că nu ştia unde era
Adam şi nici de ce fugise, Dumnezeu obţinuse ceea ce voia. Chiar şi
aşa, ca să nu lase nici o îndoială asistenţei angelice care urmărea cu
atenţie scena respectivă, El se hotărâ să meargă şi mai departe.
„Cine ţi-a spus că eşti gol?”, zisese Dumnezeu, ştiind că
întrebarea nu avea decât un răspuns posibil: pentru că am mâncat din
pomul care-mi îngăduie să înţeleg asta.
Cu acea întrebare, Dumnezeu le-a demonstrat îngerilor că era
drept şi osândea cuplul întemeindu-se pe toate probele existente. Mai
departe, nu mai conta să afle dacă vina îi aparţinea femeii, nici ca ei să
se roage de iertare; Dumnezeu avea nevoie de un exemplu, aşa încât
nici o altă fiinţă — pământeană sau cerească — să nu mai cuteze
vreodată să se opună ho-tărârilor Sale.
Dumnezeu expulză perechea, copiii lor plătiră până la urmă şi ei
pentru crimă (aşa cum se întâmplă până astăzi cu copiii criminalilor) şi
sistemul juridic a fost inventat: legea, încălcarea legii (logică sau ab-
surdă, nu avea nici o importanţă), judecata (în care cel mai experimentat
îl învinge totdeauna pe cel naiv) şi pedeapsa.
Cum întreaga umanitate fusese condamnată fără drept de apel,
fiinţele umane se hotărâseră să-şi creeze mecanisme de apărare, în
eventualitatea că Dumnezeu s-ar decide iarăşi să-şi manifeste puterea
arbitrară. Dar, în decursul mileniilor de studii, oamenii au inventat
atâtea instrumente juridice, încât s-a mers prea departe, şi acum Justiţia
este un hăţiş de clauze, jurisprudenţe, texte contradictorii, încât nimeni
nu mai reuşeşte să priceapă ceva.
În asemenea măsură, încât, atunci când Dumnezeu s-a hotărât să
schimbe planul şi să-L trimită pe Fiul Său ca să mântuiască lumea, ce s-
a întâmplat? A căzut în plasele Justiţiei pe care o născocise El însuşi.
Hăţişul legilor produse până la urmă atâta confuzie, încât Fiul a
sfârşit răstignit pe o cruce. N-a fost un proces simplu: de la Anna la
62
Caiafa, de la preoţi la Pilat, care a susţinut că nu are legi suficiente după
Codul Roman. De la Pilat la Irod, care, la rândul său, a susţinut că legea
iudaică nu permitea condamnarea la moarte. De la Irod iarăşi la Pilat,
care a mai încercat un apel, oferind publicului o înţelegere juridică: l-a
biciuit şi le-a arătat rănile lui, dar n-a mers.
Aşa cum fac procurorii moderni, Pilat s-a decis să se salveze pe
spezele condamnatului: s-a oferit să-l dea pe Baraba în schimbul lui
Isus, ştiind că Justiţia, ajunsă aici, se transformase într-un mare
spectacol în care e nevoie de un final apoteotic, şi anume moartea unui
osândit.
În cele din urmă, Pilat s-a folosit de articolul care-i acorda
judecătorului, iar nu celui care era judecat, beneficiul îndoielii: s-a
spălat pe mâini, ceea ce vrea să zică „nici da, nici nu”. Era mai mult un
artificiu menit să salveze sistemul juridic roman, fără a altera bunele
relaţii cu magistraţii locali, şi chiar putând transfera greutatea deciziei
către popor, în caz că acea sentinţă ar fi creat probleme, procedând ca şi
cum vreun inspector din capitala Imperiului ar fi venit în persoană să
constate ce se întâmplase.
Justiţie. Drept. Deşi indispensabile pentru ajutorarea
nevinovaţilor, ele nu funcţionau totdeauna după placul tuturora. Mari
era bucuroasă că se afla departe de toată acea babilonie, deşi în noaptea
asta, cu pianul acela cântând, nu mai era atât de sigură că Villete era
locul potrivit pentru ea.
„Dacă mă voi decide să ies de aici, nu mă voi mai întoarce în
justiţie, nu voi mai convieţui cu nebuni care se socotesc normali şi plini
de importanţă, dar a căror unică menire în viaţă este să facă totul mai
dificil pentru ceilalţi. O să fiu croitoreasă, brodeză, o să vând fructe în
faţa Teatrului Municipal. Mi-am dat destul tribut de nebunie inutilă.”
La Villete era permis fumatul, dar era interzis să arunci ţigara pe
gazon. Cu voluptate, ea făcu tocmai ceea ce era interzis, pentru că
marele avantaj al şederii acolo era de a nu respecta regulamentele şi,
chiar dacă o făceai, de a nu suporta consecinţe mai grave.
Se apropie de poarta de intrare. Portarul — era totdeauna un
portar acolo, în definitiv asta era legea — o salută cu o înclinare a
capului şi-i deschise poarta.
— Nu ies — zise ea.
— Frumos pian — răspunse portarul —. Se aude aproape în
fiecare noapte.
— Dar n-o să mai ţină mult — zise ea, îndepărtân-du-se repede,
63
ca să nu trebuiască să dea explicaţii.
Îşi aminti ce anume citise în ochii tinerei femei, în momentul când
ea îşi făcuse intrarea în sala de mese: frică.
Frică. Veronika putea simţi nesiguranţă, timiditate, ruşine,
constrângere, dar de ce frică? Acest sentiment nu se justifică decât în
faţa unei ameninţări concrete, precum fiare sălbatice, oameni înarmaţi,
cutremure, dar niciodată un grup de inşi reuniţi într-o sală de mese.
„Aşa e însă omul”, se consolă ea. „Ne-am înlocuit aproape toate
emoţiile cu frica.”
Şi Mari ştia prea bine ce spune, deoarece acesta era motivul care o
adusese la Villete: sindromul de panică.
Mari strânsese în camera ei o adevărată colecţie de articole despre
boala sa. Acum începuse să se vorbească deschis despre acest subiect, şi
de curând văzuse o emisiune de televiziune germană, unde câteva
persoane relatau experienţele prin care trecuseră. În aceeaşi emisiune, o
anchetă dezvăluia că o parte semnificativă din populaţia umană suferă
de sindromul de panică, deşi aproape toţi cei afectaţi se străduiau să-şi
ascundă simptomele, temându-se să nu fie luaţi drept nebuni.
Dar atunci când Mari avusese prima criză, nu se ştia nimic din
toate astea. „A fost un infern. Infernul adevărat”, îşi zise în sinea ei,
aprinzându-şi încă o ţigară.
Pianul continua să cânte, tânăra părea să aibă suficientă energie
pentru o noapte albă.
De când intrase în sanatoriu fata aceea, mulţi pacienţi fuseseră
afectaţi, şi Mari se număra printre ei. La început, se străduise s-o evite,
temându-se să nu-i trezească voinţa de a trăi; era mai bine ca ea să con-
tinue a-şi dori moartea, fiindcă nu mai putea scăpa. Dr. Igor răspândise
zvonul că şi dacă ar fi continuat să-i administreze injecţii zilnice, starea
tinerei avea să se înrăutăţească văzând cu ochii şi nu va putea fi salvată
cu nici un chip.
Pacienţii înţeleseseră mesajul şi se ţinuseră la distanţă de femeia
condamnată. Dar, fără ca rumeni să ştie exact de ce, Veronika începuse
să lupte pentru viaţă, deşi numai două persoane se apropiaseră de ea:
Zedka, pacienta care urma să fie externată chiar mâine şi care oricum nu
vorbea mult. Şi Eduard.
Mari simţea nevoia să stea de vorbă cu Eduard: el o asculta
totdeauna cu respect. Oare tânărul nu pricepea că o trăgea înapoi în
lume? Şi că ăsta era cel mai rău lucru pe care i-l putea face cuiva lipsit
de speranţa de a fi salvat?
64
Trecu în revistă nenumărate posibilităţi de a-i explica problema:
dar toate presupuneau să-i inculce sentimentul de vinovăţie, ceea ce ea
n-ar fi acceptat să facă niciodată. Mari reflectă un pic şi hotărâ să lase
ca lucrurile să decurgă în ritmul lor normal; nu mai profesa ca avocat şi
nu voia să dea un exemplu rău, creând noi legi de comportament într-un
loc unde domnea anarhia.
Dar prezenţa fetei afectase multă lume acolo, şi unii erau dispuşi
să-şi regândească viaţa. La două în-tâlniri ale Frăţiei, cineva încercase
să explice ce anume se întâmpla: decesele la Villete surveneau brusc,
fără a-i da nimănui răgazul de a gândi asupra lor, sau la finele unei boli
prelungite, când moartea e totdeauna o binecuvântare.
În cazul acelei tinere, scena însă era dramatică, pentru că ea era
tânără, începuse a dori din nou să trăiască, şi toţi ştiau că era cu
neputinţă. Unii se întrebau: „Şi dacă aşa ceva mi s-ar întâmpla şi mie?
Având şansa de a trăi, oare mi-o folosesc din plin?”
Unii nu-şi băteau capul cu răspunsul; renunţaseră de mult şi
făceau parte acum dintr-o lume unde nu există nici viaţă, nici moarte,
nici spaţiu, nici timp. Alţii însă erau siliţi să reflecteze, şi Mari făcea
parte dintre aceştia.
Veronika încetă o clipă să cânte şi o privi pe Mari afară,
înfruntând frigul nocturn într-o haină subţire; ce, voia să se omoare?
„Nu. Eu am fost cea care am vrut să mă omor.” Se întoarse la
pian. În ultimele-i zile de viaţă îşi împlinise în sfârşit marele vis: acela
de-a cânta, cu sufletul şi cu inima, atâta timp cât voia şi cum socotea
mai bine. N-avea nici o importanţă dacă unica asistenţă era un tânăr
schizofrenic; el părea să înţeleagă muzica, şi doar asta conta.
Mari nu dorise niciodată să se omoare. Dimpotrivă, acum cinci
ani, în acelaşi cinematograf în care se aflase azi, asista îngrozită la un
film despre mizeria din El Salvador şi se gândea cât de importantă era
viaţa ei. Pe atunci, cu copiii deja mari şi angajaţi în profesiile lor, era
decisă să abandoneze munca detestată şi interminabilă de avocat, ca să-
şi dedice restul zilelor activităţii într-o organizaţie umanitară. Zvonurile
despre războiul civil sporeau clipă de clipă, dar Mari nu le dădea
crezare: era cu neputinţă ca, la sfârşit de secol, Comunitatea Europeană
să îngăduie declanşarea unui nou război la porţile ei.
De cealaltă parte a lumii însă opţiunea pentru tragedii era
excesivă: şi printre aceste tragedii era cea din El Salvador, cu copiii
înfometaţi pe străzi, obligaţi să se prostitueze.
— Ce oroare — îi spuse soţului ei, aşezat în fotoliul de alături.
65
El încuviinţă din cap.
Mari îşi amânase decizia multă vreme, dar poate acum era
momentul să o discute cu el. Aveau toate bunurile pe care le putea oferi
viaţa: casă, slujbe, copii buni, confortul necesar, divertismente şi
cultură. De ce să nu facă acum ceva şi pentru semeni? Mari avea
contacte la Crucea Roşie, ştia că aveau nevoie acută de voluntari în
multe părţi din lume.
Era sătulă să mai muncească în condiţii de birocraţie şi procese,
simţindu-se incapabilă să ajute oameni care-şi pierdeau ani buni de
viaţă ca să rezolve cine ştie ce probleme pe care nu ei le creaseră.
Munca la Crucea Roşie avea să dea însă rezultate imediate.
Se hotărâ ca, de îndată ce aveau să iasă de la cinematograf, să-l
invite la o cafea şi să discute ideea.
Filmul arăta cum un funcţionar al guvernului sal-vadorian
prezenta o scuză lipsită de interes în legătură cu o nedreptate evidentă
şi, brusc, Mari simţi că bătăile inimii i se accelerează.
Îşi zise că nu era nimic. Pesemne aerul închis din sala de
cinematograf o asfixia; dacă simptomul avea să persiste, avea să iasă în
sala de aşteptare ca să respire niţel.
Dar, într-o succesiune rapidă de evenimente, inima prinse să-i
bată din ce în ce mai tare şi se simţi inundată de o sudoare rece. Se
sperie şi încercă să se concentreze asupra filmului, ca să vadă dacă nu-şi
putea alunga orice gândire negativă din cap. Constată însă că nu mai
putea urmări ceea ce se întâmpla pe pânză; imaginile continuau,
subtitrările erau vizibile, pe când Mari părea a fi intrat într-o realitate
complet diferită, în care toate acelea erau străine, dezordonate, aparţi-
nând unei lumi în care ea nu mai fusese niciodată.
— Mi-e rău — îi spuse ea soţului său. Făcuse tot posibilul să evite
comentariul acesta, căci însemna că ceva nu era în regulă cu ea. Dar îi
era imposibil să mai amâne.
— Să ieşim — răspunse el.
Când apucă mâna femeii ca s-o ajute să se ridice, văzu că era ca
gheaţa.
— N-o să reuşesc s-ajung pân-afară. Te rog, spune-mi ce se-
ntâmplă.
Soţul ei se sperie. Faţa lui Mari era transpirată toată, şi ochii îi
străluceau neobişnuit.
— Fii calmă. Ies eu şi chem un medic.
Fu cuprinsă de disperare. Cuvintele i le înţelegea, dar tot restul —
66
cinematograful, penumbra, persoanele aşezate una lângă alta şi uitându-
se la un ecran strălucitor — , toate acelea îi păreau ameninţătoare. Avea
certitudinea că este vie, putea chiar atinge viaţa din jurul ei, ca şi cum ar
fi fost un corp solid. Niciodată nu mai trecuse prin aşa ceva.
— Sub nici un motiv nu mă lăsa aici singură. Mă ridic şi ies cu
tine. Dar mergi încet.
Cei doi cerură scuze spectatorilor de pe acelaşi rând şi-ncepură să
meargă spre fundul sălii, unde se afla uşa de ieşire. Inima lui Mari era
acum dezlănţuită şi era sigură, absolut sigură că n-avea să reuşească să
mai iasă din sala aceea. Tot ce făcea, fiecare gest al ei — deplasarea
unui picior în faţa celuilalt, scuzele cerute, faptul de a se agăţa de braţul
soţului ei, inspiraţia şi expiraţia — păreau conştiente şi premeditate, şi
gândul acesta era înspăimântător.
În viaţa ei nu simţise asemenea frică.
„O să mor într-o sală de cinema.”
Şi gândea astfel pentru că o prietenă de-a ei murise într-o sală de
cinema, cu mulţi ani în urmă: un anevrism îi explodase în creier.
Anevrismele cerebrale sunt ca nişte bombe cu ceas. Mici varice
care se formează în vasele sanguine, ca băşicile la pneurile uzate, şi care
pot rămâne acolo de-a lungul întregii vieţi a unei persoane, fără să
intervină nimic. Nimeni nu ştie dacă are un anevrism până ce nu e
descoperit întâmplător, ca în cazul unei radiografii a creierului efectuate
din alte motive, sau în momentul când face explozie, inundând totul cu
sânge, lăsând imediat persoana respectivă în comă şi pro-vocând de
obicei moartea în scurt timp.
Mergând pe culoarul sălii întunecoase, Mari îşi amintea de
prietena pe care o pierduse. Cel mai ciudat însă era modul în care
explozia anevrismului îi afecta percepţia: parcă ar fi fost transportată pe
altă planetă, parcă atunci ar fi văzut prima dată fiecare lucru familiar.
Şi spaima terifiantă, inexplicabilă, panica de a se afla pe altă
planetă. Moartea.
„Nu pot gândi. Trebuie să mă prefac că totul e bine, şi totul va fi
bine.”
Încercă să se comporte firesc şi, vreme de câteva secunde,
senzaţia de stranietate dispăru. Din clipa în care avusese primul
simptom de tahicardie până când ajunse la uşă trecuseră cele mai
terifiante două minute din viaţa ei.
Când ajunseră în foaierul luminat, totul păru însă că o ia de la
capăt. Culorile erau puternice, zgomotul străzii de afară părea să
67
pătrundă prin toate ungherele, iar lucrurile erau absolut ireale. Începu să
observe detalii la care nu luase niciodată seama: claritatea viziunii, de
pildă, care acoperă doar o mică arie asupra căreia ne concentrăm ochii,
în timp ce restul ră-mâne total nefocalizat.
Mai mult încă: ştia că tot ce vedea în jurul ei nu era altceva decât
o scenă creată de impulsuri electrice din creierul ei, utilizând
impulsurile luminoase care străbăteau un corp gelatinos numit „ochi”.
Nu. Nu putea începe să gândească aşa. Dacă avea să o ia pe panta
asta, avea să înnebunească de tot.
Ajunsă aici, teama de anevrism îi trecuse; ieşise din sala de
cinema şi era în viaţă, în vreme ce prietena ei nu avusese timp nici să se
urnească de pe scaun.
— Chem o ambulanţă — zise soţul ei, văzând faţa palidă şi buzele
fără culoare ale soţiei sale.
— Cheamă un taxi — ceru ea, ascultându-şi sunetele ce-i ieşeau
din gură, conştientă de vibraţia fiecărei corzi vocale.
A merge la spital însemna să accepte că se simţea într-adevăr
foarte rău: Mari era decisă să lupte până în ultima clipă pentru ca
lucrurile să redevină cum fuseseră.
Ieşiră din foaier, şi frigul tăios păru să aibă un efect pozitiv; Mari
îşi recăpătă cât de cât autocontrolul, deşi panica, teroarea inexplicabilă,
continua. În timp ce soţul, disperat, încerca să găsească un taxi la acea
oră din noapte, ea se aşeză pe bordura trotuarului şi încercă să nu se mai
uite la ceea ce era în jurul ei, deoarece copiii jucându-se, autobuzele
trecând, muzica venind dintr-un parc de distracţii din apropiere, totul îi
părea absolut suprarealist, înfricoşător, ireal.
Apăru în fine un taxi.
— La spital — zise soţul, ajutând-o pe soţia sa să urce.
— Acasă, pentru Dumnezeu — ceru ea —. Nu mai voia locuri
străine, avea nevoie cu disperare de lucruri familiare, obişnuite,
capabile să diminueze frica pe care o simţea.
În vreme ce taxiul se îndrepta spre adresa indicată, tahicardia
scăzu în intensitate, iar temperatura corpului începu să-i revină la cea
normală.
— Îmi e mai bine — îi spuse soţului ei —. Trebuie să fie din ceva
ce am mâncat.
Când ajunseră acasă, lumea păru din nou cea pe care o cunoscuse
din copilărie. Văzându-şi soţul că se îndreaptă spre telefon, îl întrebă ce
voia să facă.
68
— Să chem un doctor.
— Nu-i nevoie. Uită-te la mine, mi-e bine acum. Culorile feţei îi
reveniseră, inima îi bătea normal şi frica incontrolabilă dispăruse.
Mari dormi un somn greu în noaptea aceea şi se trezi cu
certitudinea că cineva îi turnase cine ştie ce drog în cafeaua pe care o
băuseră înainte de a intra în cinematograf. Totul fusese o glumă
periculoasă şi era dispusă, la sfârşitul după-amiezei, să cheme un
procuror şi să facă cercetări la bar spre a încerca să descopere pe autorul
iresponsabil al ideii.
Merse la lucru, rezolvă câteva procese iminente, încercă să se
ocupe de cele mai diverse probleme, experienţa din ziua anterioară încă
o lăsase niţel speriată şi simţea nevoia să-şi demonstreze că tot ce se
întâmplase nu avea să se mai repete niciodată.
Comentă cu unul dintre asociaţii săi filmul despre El Salvador şi
menţionă, în treacăt, că se simţea obosită să facă în fiecare zi acelaşi
lucru.
— Poate a sosit vremea să mă pensionez.
— Bine, dar eşti unul dintre cei mai buni avocaţi din câţi avem —
zise asociatul —. Şi dreptul e una din rarele profesii în care vârsta
contează totdeauna ca un avantaj. De ce nu-ţi iei un concediu mai lung?
Sunt sigur că te vei reântoarce entuziasmată aici.
— Vreau să dau alt curs vieţii mele. Să trăiesc o aventură, să-i ajut
pe ceilalţi, să fac ceva ce n-am mai făcut niciodată.
Conversaţia se isprăvi aici. Se duse până în piaţă, luă dejunul într-
un restaurant mai scump decât cel unde obişnuia să mănânce şi se
întoarse mai repede la birou: din acel moment, retragerea ei începuse.
Ceilalţi funcţionari încă nu se întorseseră, şi Mari profită ca să
parcurgă lucrarea ce se mai afla pe masa ei. Deschise un sertar ca să ia
un creion pe care-l punea mereu în acelaşi loc şi nu izbuti să-l găsească.
O fracţiune de secundă se gândi că se comporta poate ciudat, de vreme
ce nu pusese creionul la locul cuvenit.
A fost destul pentru ca inima să-i bubuie din nou, iar groaza din
noaptea trecută să-i revină cu toată forţa.
Mari rămase ca paralizată. Soarele care intra prin jaluzele dădea
tuturor lucrurilor o culoare diferită, mai vie, mai agresivă, dar ea avu
senzaţia că urma să moară în următorul minut; totul acolo era absolut
straniu, ce căuta ea în biroul acela?
„Doamne, nu cred în tine, dar ajută-mă.”
O năpădi iarăşi transpiraţia rece şi constată că nu-şi putea controla
69
frica. Dacă cineva ar fi intrat acolo chiar în clipa aceea, i-ar fi putut
observa privirea înspăimântată, şi ar fi fost pierdută.
„Frigul.”
Frigul o făcuse să se simtă mai bine ieri, dar cum să ajungă până-
n stradă? Din nou percepea fiecare amănunt care i se întâmpla — ritmul
respiraţiei (erau momente când simţea că, dacă n-ar inspira şi expira,
corpul i-ar fi fost incapabil să facă asta de la sine), mişcările capului
(imaginile îşi schimbau locul ca şi cum ar fi fost o cameră de
televiziune giratorie), inima îi bubuia tot mai puternic, corpul îi era
scăldat de o sudoare rece ca gheaţa şi vâscoasă.
Şi teroarea. Fără nici o explicaţie, o frică imensă de a face
indiferent ce, de a face fie şi un pas, de a pleca de unde şedea.
„O să treacă.”
Trecuse şi ieri. Acum însă era la birou, ce să facă? Se uită la ceas,
care i se păru şi el un mecanism absurd, cu două limbi care se învârteau
în jurul aceluiaşi ax, indicând o măsură a timpului despre care nimeni
nu spusese vreodată de ce trebuia să fie 12 şi nu 10, ca toate celelalte
măsuri ale omului.
„Nu mă pot gândi la lucrurile astea. Mă fac să-n-nebunesc.”
Nebună. Poate ăsta era cuvântul potrivit pentru ceea ce i se
întâmpla; adunându-şi întreaga voinţă, Mari se ridică şi se îndreptă spre
toaletă. Din fericire biroul era tot gol, şi ea izbuti să ajungă acolo unde
voia într-un minut, care i se păru o eternitate. Îşi dădu cu apă pe faţă, şi
senzaţia de stranietate îi diminuă, dar frica stăruia.
„O să treacă”, îşi zicea în sinea ei. „Ieri a trecut.” îşi amintea că
totul, cu o zi înainte, durase aproximativ treizeci de minute. Se încuie
într-una din toalete, se aşeză pe scaunul W. C.-ului şi-şi puse capul între
genunchi. Poziţa asta îi amplifică parcă zgomotul inimii, şi Mari îşi
îndreptă numaidecât bustul.
„O să treacă.”
Rămase acolo, crezând că nu mai ştie cine este ea însăşi, era
iremediabil pierdută. Auzi paşi intrând şi ieşind din toaletă, robinete
deschise şi închise, conversaţii inutile pe teme banale. De mai multe ori
cineva încercă să deschidă uşa cabinei unde se afla, dar după ce ea
îngăima un fel de şoaptă, nimeni nu mai insista. Zgomotele de apă trasă
aveau un sunet înfricoşător, în stare să dărâme clădirea şi să-i ducă în
iad pe toţi ocupanţii ei.
Dar, aşa cum prevăzuse, frica îi trecu şi inima îi reveni la starea
normală. Din fericire, secretara ei era destul de incompetentă ca să nu-i
70
remarce absenţa, altminteri tot biroul ar fi fost în toaletă, întrebând-o
dacă se simte bine.
Când văzu că se poate controla din nou, Mari deschise uşa, se
spălă îndelung pe faţă şi se întoarse în birou.
— Nu mai aveţi fard pe faţă — zise o stagiară —. Vreţi să vi-l
împrumut pe-al meu?
Mari nu-şi dădu osteneala să-i răspundă. Intră în birou, îşi luă
poşeta, lucrurile personale, şi-i spuse secretarei că avea să-şi petreacă
restul zilei acasă.
— Dar aveţi stabilite o mulţime de întâlniri! — protestă secretara.
— Nu dumneata dai ordine, ci le primeşti. Fă exact ce-ţi cer:
anulează întâlnirile.
Secretara o privi lung pe acea femeie cu care lucra de aproape trei
ani şi care nu fusese niciodată grosolană. Se vede că i se întâmplase
ceva foarte grav: poate cineva îi spusese că soţul ei era acasă cu o
amantă, şi ea voia să provoace un flagrant de adulter.
„E o avocată competentă, ştie ce face”, îşi zise tâ-năra în sinea ei.
Mâine, cu siguranţă, îi va cere scuze.
N-a mai existat nici un mâine. În noaptea aceea, Mari avu o lungă
discuţie cu soţul ei şi-i descrise toate simptomele stării prin care trecuse.
Ajunseră împreună la concluzia că palpitaţiile cardiace, transpiraţia
rece, stranietatea, neputinţa şi incapacitatea de autocontrol — totul
putea fi rezumat într-un singur cuvânt: frica.
Amândoi, soţ şi soţie, analizară ce se întâmplă. El se gârndi la un
cancer la creier, dar nu spuse nimic. Ea se gândi că avea premoniţii
despre ceva îngrozitor, dar nici ea nu spuse o vorbă. Căutară un teren
comun de discuţie, cu logica şi raţiunea oamenilor maturi.
— Poate ar fi bine să-ţi faci nişte analize.
Mari fu de acord, cu o condiţie: nimeni, nici chiar copiii lor, nu
trebuiau să afle ceva.
A doua zi solicită — şi primi — un concediu fără plată de treizeci
de zile de la biroul de avocatură. Soţul ei se gândi să o ducă în Austria,
unde se găseau marii specialişti în maladii cerebrale, dar ea refuza să
plece de acasă — crizele erau mai frecvente şi durau mai mult.
Cu mare efort şi cu ajutorul calmantelor, cei doi merseră până la
un spital din Ljubljana, şi Mari se supuse unui număr imens de examene
medicale. Nu i se găsi nimic anormal — nici măcar un anevrism, ceea
ce o linişti pentru tot restul vieţii.
Crizele de panică însă continuau. În timp ce soţul se ocupa de
71
cumpărături şi de gătit, Mari făcea o curăţenie zilnică şi obsesivă prin
casă, pentru a-şi menţine gândirea concentrată asupra altor lucruri.
Începu să citească toate cărţile de psihiatrie pe care le putea găsi, dar
renunţă numaidecât la lectură, pentru că i se părea că îşi identifică
suferinţa cu fiecare dintre bolile descrise în ele.
Lucrul cel mai teribil era că acele crize nu mai constituiau o
noutate, şi totuşi ea continua să simtă frica, înstrăinarea de realitate,
incapacitatea de a se auto-controla. În plus, începu să-şi facă reproşuri
în legătură cu situaţia soţului ei, care era obligat să muncească dublu,
suplinind-o în treburile ei de gospodină, cu excepţia curăţeniei.
Pe măsură ce treceau zilele fără ca situaţia să se rezolve, Mari
începu să simtă — şi să exprime — o iritare profundă. Totul era un
pretext ca să-şi iasă din fire şi să înceapă să ţipe, sfârşind invariabil într-
un plâns de nestăpânit.
După expirarea celor treizeci de zile, asociatul lui Mari de la
biroul de avocatură veni acasă la ei. Suna zilnic, dar ea nu răspundea la
telefon sau îl ruga pe soţul ei să spună că e ocupată. În după-amiaza
aceea, sună la uşă până ce ea îi deschise. Mari petrecuse o dimineaţă
liniştită. Îi făcu un ceai, vorbiră despre birou şi el o întrebă când avea să
se-ntoarcă la lucru.
— Niciodată.
El evocă discuţia lor despre El Salvador.
— Ai muncit totdeauna pe brânci şi ai dreptul să faci alegerea cea
mai bună pentru dumneata — zise el fără urmă de ranchiună în glas —.
Cred însă că munca, în asemenea cazuri, e cea mai bună terapie.
Călătoreşte cât vrei, cunoaşte lumea, fii utilă acolo unde crezi că e
nevoie de dumneata, dar uşile biroului îţi rămân deschise, în aşteptarea
întoarcerii.
Auzind acestea, Mari izbucni în plâns, cum i se în-tâmpla acum,
cu mare uşurinţă.
Asociatul aşteptă ca ea să se calmeze. Ca bun avocat ce era, nu
puse nici o întrebare; ştia că avea mai multe şanse de a primi un răspuns
dacă tăcea, decât dacă-i adresa o întrebare.
Şi aşa a şi fost. Mari îi povesti totul, de la cele în-tâmplate în sala
de cinematograf până la recentele ei crize isterice împotriva bărbatului
ei, care o ajuta atât de mult.
— Sunt nebună — zise ea.
— E posibil — răspunse el, cu aerul că înţelege totul, dar cu
blândeţe în glas —. În cazul ăsta, ai de făcut două lucruri: să te tratezi
72
sau să continui aşa bolnavă.
— Nu există tratament pentru ce simt eu. Sunt în posesia tuturor
facultăţilor mele mintale, dar sunt apăsată fiindcă situaţia asta se
prelungeşte de prea multă vreme. Dar nu am simptomele clasice ale
nebuniei — cum ar fi fuga din realitate, lipsa de interes sau agresivitatea
necontrolată. Doar frica.
— Exact asta spun toţi nebunii, că sunt normali.
Râseră amândoi, şi ea mai făcu puţin ceai. Se întreţinură despre
timp, despre succesul independenţei slovene, despre actualele tensiuni
crescânde dintre Croaţia şi Iugoslavia. Mari se uita la televizor toată
ziua şi era foarte bine informată despre tot.
Înainte de a-şi lua rămas-bun, colegul ei reveni asupra subiectului.
— De curând s-a deschis un sanatoriu în oraş — zise el —.
Capital străin şi tratament de prim rang.
— Tratament pentru ce?
— Dezechilibre, să zicem. Şi frica în exces e un dezechilibru.
Mari îi făgădui se se gândească, dar nu luă nici o decizie în
această privinţă. Continuă să aibă crize de panică vreme de peste o lună,
până ce-şi dădu seama că nu numai viaţa personală, dar şi căsnicia i se
prăbuşeau. Ceru din nou nişte calmante şi îndrăzni să iasă din casă,
pentru a doua oară în şaizeci de zile.
Luă un taxi şi se duse la noul sanatoriu. Pe drum, şoferul o întrebă
dacă vizitează pe cineva.
— Se zice că e foarte confortabil, dar se mai zice şi că nebunii
sunt furioşi şi că tratamentele includ şi şocuri electrice.
— Merg să vizitez pe cineva — răspunse Mari.
A fost suficientă o oră de conversaţie pentru ca două luni de
suferinţă ale lui Mari să ia sfârşit. Şeful instituţiei — un bărbat înalt cu
părul vopsit în negru, care răspundea la numele de dr. Igor — îi arătă că
era vorba doar de un caz al sindromului de panică, boală recent admisă
în analele psihiatriei mondiale.
— Nu vreau să spun că boala ar fi nouă — explică el, cu grija de a
fi bine înţeles —. Fapt este că cei afectaţi de ea obişnuiau s-o ascundă,
din teama de a nu fi confundaţi cu nebunii. Este doar un dezechilibru
chimic în organism, cum e şi în cazul depresiei.
Dr. Igor scrise o reţetă şi-i spuse să se întoarcă acasă.
— Nu vreau să mă întorc acum — răspunse Mari —. Chiar după
toate câte mi le-aţi spus, nu simt că aş avea curajul să ies pe stradă.
Căsnicia mea a ajuns să fie un infern şi trebuie să-l las şi pe soţul meu
73
să-şi revină după lunile acestea pe care şi le-a petrecut îngrijindu-mă.
Aşa cum se întâmplă mereu în asemenea cazuri — având în
vedere că acţionarii voiau să menţină spitalul în funcţie la capacitatea
maximă — dr. Igor acceptă s-o interneze, asigurând-o însă cu toată
claritatea că nu era necesar.
Mari primi medicaţia adecvată, avu parte de un tratament
psihologic, şi simptomele se reduseră, dis-părând complet în cele din
urmă.
Între timp însă povestea internării lui Mari se răs-pândi în micul
oraş Ljubljana. Asociatul ei, prieteni de mulţi ani, tovarăş al nu se ştie
câtor ceasuri de bucurie şi teamă, veni s-o viziteze la Villete. O felicită
pentru curajul de a-i fi acceptat sfatul. Dar apoi îi spuse şi motivul
pentru care venise:
— Poate că într-adevăr ar fi timpul să te pensionezi.
Mari pricepu ce se ascundea îndărătul cuvintelor lui: nimeni nu
avea să-şi mai încredinţeze afacerile unei avocate care fusese internată
într-un ospiciu.
— Ai spus că munca e cea mai bună terapie. Simt că trebuie să mă
întorc, fie şi pentru o perioadă foarte scurtă.
Aşteptă o reacţie din partea lui, dar el nu spuse nimic. Mari
continuă:
— Chiar dumneata mi-ai sugerat să mă tratez. Când mă gândeam
eu la pensionare, mă gândeam să mă retrag victorioasă, realizată, prin
voinţa mea liberă şi spontană. Nu vreau să-mi abandonez cariera în felul
acesta, doar pentru că am fost învinsă. Dă-mi cel puţin o şansă de a-mi
recupera autoconsideraţia, după care îmi voi prezenta şi cererea de
pensionare.
Avocatul îşi drese glasul.
— Eu ţi-am sugerat să te tratezi, nu să te internezi.
— Dar era o problemă de supravieţuire. Pur şi simplu nu mai
reuşeam să ies pe stradă, căsătoria mea se ducea de râpă.
Mari era conştientă că-şi irosea vorbele. Nimic din ce i-ar fi spus
nu l-ar fi putut face să-şi schimbe gân-dul, la urma urmelor era în joc
însuşi prestigiul biroului de avocatură. Şi totuşi mai făcu o încercare.
— Am trăit aici în spital cu două feluri de oameni: unii care n-au
nici o şansă de a se mai întoarce în societate şi alţii care sunt pe deplin
vindecaţi, dar preferă să simuleze că sunt nebuni, ca să nu mai
trebuiască să înfrunte responsabilităţile vieţii. Eu însă vreau, am nevoie
să-mi recuperez plăcerea de a fi eu însămi, trebuie să mă conving că
74
sunt capabilă să-mi iau propriile hotărâri. Nu pot fi obligată să fac
lucruri contrare opţiunii mele.
— Putem face multe greşeli în vieţile noastre — zise avocatul —.
Mai puţin una: cea care ne distruge.
N-avea nici un rost să continue conversaţia: în opinia lui, Mari
comisese greşeala fatală.
Două zile mai târziu, i se anunţă vizita altui avocat, de astă dată
de la alt birou, considerat cel mai temut concurent al, acum, ex-
colegilor ei. Mari se bucură: poate aflaseră că ea e dispusă să accepte un
nou post şi astfel i se ivea şansa de a-şi recâştiga locul în lume.
Avocatul intră în sala de vizite, se aşeză în faţa ei, surâse, o
întrebă dacă se simţea mai bine şi scoase diverse hârtii din servietă.
— Am venit în numele soţului dumneavoastră — zise el —.
Aceasta este o cerere de divorţ. Evident, el va suporta toate cheltuielile
de spitalizare pe timpul cât veţi rămâne aici.
De data asta, Mari nu reacţionă. Semnă totul, cu toate că ştia,
potrivit dreptului pe care-l studiase, că ar fi putut prelungi disputa
indefinit. Imediat după aceea, merse la dr. Igor şi-i spuse că simptomele
de panică îi reveniseră.
Dr. Igor ştia că minte, dar îi prelungi internarea pe timp nelimitat.
Veronika se hotărâ să se ducă la culcare, dar Eduard stătea mai
departe în picioare lângă pian.
— Sunt obosită, Eduard. Trebuie să dorm.
I-ar fi plăcut să cânte pentru el, extrăgându-şi din memoria
anesteziată toate sonatele, recviemurile sau adagiile pe care le cunoştea,
fiindcă el ştia să admire fără să-i pretindă nimic. Corpul ei însă nu mai
putea face faţă.
Era un bărbat atât de frumos! Dacă ar ieşi măcar un pic din lumea
lui şi ar privi-o ca pe o femeie, atunci ultimele nopţi de pe pământul
acesta ar putea fi cele mai frumoase din viaţa ei, pentru că Eduard era
unicul om capabil să înţeleagă că Veronika era o artistă. Stabilise cu
bărbatul acela un soi de legătură cum nu mai stabilise cu nimeni
altcândva, prin emoţia pură a unei sonate sau a unui menuet.
Eduard era bărbatul ideal. Sensibil, educat, el distrusese o lume
neinteresantă ca s-o reconstruiască în mintea lui, de astă dată cu noi
culori, personaje, istorii. Şi lumea asta includea o femeie, un pian şi o
lună care îşi urma creşterea.
— Aş putea să mă îndrăgostesc acum, să-ţi dau ţie tot ce am —
zise ea, ştiind că el nu putea s-o înţeleagă —. Tu nu-mi ceri decât puţină
75
muzică, dar eu reprezint mult mai mult decât îmi închipuiam şi mi-ar
plăcea să împărtăşesc cu tine şi alte lucruri pe care am ajuns să le-
nţeleg.
Eduard surâse. Să fi priceput oare ceva? Veronika se simţi speriată
— ghidul bunelor maniere zice să nu trebuie să vorbeşti despre dragoste
într-un mod atât de direct, şi niciodată cu un bărbat pe care l-ai văzut
doar de câte va ori. Se hotărâ să continue însă, pentru că nu avea nimic
de pierdut.
— Tu eşti unicul bărbat de pe faţa pământului de care mă pot
îndrăgosti, Eduard. Şi asta doar pentru că, atunci când eu voi muri, tu
nu-mi vei simţi lipsa. Nu ştiu ce simte un schizofrenic, dar cu siguranţă
dor de cineva nu-i poate fi.
Poate, la început, te va deruta faptul că nu va mai exista muzică
noaptea; dar, ori de câte ori va răsări luna, se va găsi cineva dispus să
cânte sonate, mai cu seamă într-un sanatoriu, dat fiind că aici toţi
suntem „lunatici”.
Nu ştia care era legătura dintre nebuni şi lună, dar trebuie să fi
fost una foarte puternică, de vreme ce utilizau un astfel de cuvânt ca să-i
caracterizeze pe bolnavii mintal.
— Şi nici eu nu-ţi voi duce lipsa, Eduard, pentru că voi fi moartă,
departe de-aici. Şi cum nu mi-e frică să te pierd, nu-mi pasă nici de ce
gândeşti sau nu gân-deşti despre mine, am cântat azi pentru tine ca o fe-
meie îndrăgostită. A fost minunat. A fost cea mai extraordinară clipă din
viaţa mea.
Aruncă o privire către Mari, afară. Îşi aminti de cuvintele ei. Şi-l
privi din nou pe tânărul din faţa ei.
Veronika îşi scoase pulovărul, se apropie de Eduard, dacă e să
facă ceva, s-o facă acum. Mari n-avea să suporte mult timp frigul de
afară, după care o să intre înapoi.
El făcu un pas înapoi. Întrebarea din ochii lui era alta: când o să se
întoarcă la pian? Când avea să cânte altă muzică, spre a-i umple sufletul
cu aceleaşi culori, suferinţe şi bucurii ale compozitorilor nebuni care
străbătuseră atâtea generaţii cu operele lor?
— Femeia de afară mi-a spus: „Masturbează-te şi află până unde
poţi să ajungi.” Oare voi putea ajunge mai departe decât am fost mereu
până acum?
Îl luă de mână şi-l conduse până la sofa, dar Eduard refuză
politicos. Prefera să rămână acolo unde stătea, lângă pian, aşteptând
răbdător ca ea să reânceapă a cânta.
76
Veronika rămase descumpănită, dar imediat îşi dădu seama că n-
are nimic de pierdut. Era moartă, ce rost avea să mai alimenteze
spaimele sau prejudecăţile cu care i se limitase mereu viaţa? îşi scoase
bluza, pantalonii, sutienul, chiloţii şi rămase goală în faţa lui.
Eduard râse. Ea nu ştia de ce, dar văzu că râsese. Delicat, îi luă
mâna şi i-o puse pe sexul ei; mâna lui rămase acolo, nemişcată.
Veronika renunţă la idee şi-i dădu mâna la o parte.
Era ceva care o excita mult mai mult decât un contact fizic cu
bărbatul acela: împrejurarea că putea face orice voia, că nu existau
limite, cu excepţia femeii de afară, care putea intra oricând, nimeni
altcineva nu mai era pesemne treaz.
Sângele prinse să-i curgă mai repede în vine şi frigul — îl simţise
când se dezbrăca — dispăru. Amân-doi stăteau în picioare, faţă-n faţă,
ea goală, el complet îmbrăcat. Veronika îşi duse mâna la sex şi începu
să se masturbeze; o mai făcuse şi înainte, singură sau cu parteneri, dar
niciodată într-o situaţie ca asta, în care bărbatul nu manifesta nici un
interes pentru ceea ce se întâmpla.
Şi asta era excitant, foarte excitant. În picioare, cu coapsele
desfăcute, Veronika îşi atingea sexul, sânii, părul, abandonându-se cum
n-o făcuse niciodată, nu atât pentru că voia să-l vadă pe tânărul acela
părăsin-du-şi lumea distantă, ci pentru că niciodată nu mai
experimentase aşa ceva.
Începu să vorbească, să spună cuvinte de negân-dit, pe care
părinţii, prietenii, strămoşii ei le-ar fi socotit drept tot ce putea fi mai
murdar pe lume. Îi veni primul orgasm, şi-şi muşcă buzele ca să nu
strige de plăcere.
Eduard o privea ţintă. Ochii îi străluceau altfel, părea că înţelege
ceva, chiar dacă nu erau decât energia, căldura, sudoarea sau mirosul
exalate de trupul său. Veronika încă nu se satisfăcuse. Se lăsă în
genunchi şi începu să se masturbeze din nou.
Voia să moară de voluptate, de plăcere, gândind şi punând în fapt
tot ce-i fusese interzis în lume: îl imploră pe bărbat să o atingă, să o
supună, să facă tot ce i-ar fi trecut prin cap cu ea. Ar fi vrut să fie acolo
şi Zedka, pentru că o femeie ştie să atingă trupul alteia cum nu izbuteşte
s-o facă nici un bărbat, deoarece îi cunoaşte toate secretele.
În genunchi, în faţa bărbatului care stătea în picioare, Veronika se
simţi posedată şi atinsă şi folosi cuvinte crude ca să descrie ce-ar fi vrut
să-i facă el. Un nou orgasm o invadă, de data asta mai puternic ca
oricând, ca şi cum totul din jurul ei ar fi stat să explodeze. Îşi aminti de
77
atacul de cord pe care-l avusese de dimineaţă, dar nu mai avea nici o
importanţă, avea să moară într-o explozie de plăcere. Se simţi tentată să
apuce sexul lui Eduard, care se afla chiar în dreptul feţei sale, dar nu
voia să-şi asume nici un risc de a strica un asemenea moment; mergea
departe, foarte departe, exact cum spusese Mari.
Se imagină regină şi sclavă, dominatoare şi dominată. În
închipuire, făcea dragoste cu albi, negri, galbeni, homosexuali,
cerşetori. Era a tuturora şi toţi putea face orice. Avu unul, două, trei
orgasme unul după altul. Îşi imagină tot ce nu-şi imaginase niciodată
alt-cândva şi se abandonă în tot ce era mai degradant şi mai pur. Până la
urmă, nu mai putu să se stăpânească şi strigă cât putu de plăcere, de
durerea orgasmelor succesive, de nenumăraţii bărbaţi şi femei care-i in-
traseră şi-i ieşiseră din trup, pe uşile minţii.
Se întinse pe podea şi zăcu acolo, inundată de sudoare, cu sufletul
plin de pace. Îşi ascunsese de ea însăşi dorinţele ascunse, fără a şti
niciodată exact de ce, şi nu avea nevoie de nici un răspuns. Era de ajuns
că făcuse ceea ce făcuse: abandonarea de sine.
Încetul cu încetul, Universul se-ntoarse la locul său, şi Veronika se
ridică de pe jos. Eduard rămăsese imobil tot timpul, dar ceva în el părea
să se fi mişcat: ochii lui vădeau duioşie, o duioşie foarte apropiată de lu-
mea aceasta.
„A fost atât de bine să văd dragostea în toate. Până şi-n ochii unui
schizofrenic.”
Începu să se îmbrace şi simţi o a treia prezenţă în sală.
Mari era acolo. Veronika nu ştia când intrase, ce anume auzise sau
văzuse, dar oricum nu simţea nici ruşine, nici frică. Doar o privi, cu
aceeaşi detaşare cu care priveşti o persoană prea apropiată.
— Am făcut ce mi-ai sugerat dumneata — zise ea —. Am ajuns
departe.
Mari păstră tăcerea; tocmai retrăise momente foarte importante
din viaţa sa şi se simţea oarecum tulburată. Poate era momentul să se
întoarcă în lume, să facă faţă problemelor de-acolo, să spună că toţi pu-
teau fi membrii unei mari Frăţii, chiar dacă nu cunoscuseră niciodată un
ospiciu.
Ca fata aceea, de pildă, a cărei unică raţiune de-a se afla în Villete
fusese aceea de-a fi atentat la propria-i viaţă. Ea nu cunoscuse niciodată
panica, depresia, viziunile mistice, psihozele, limitele pe care mintea
omenească nu le poate suporta. Deşi cunoscuse atâţia oameni, nu trăise
niciodată partea cea mai ascunsă din dorinţele sale, iar rezultatul este că
78
nu-şi cunoscuse nici jumătate din viaţă. Ah, dacă ar putea toţi să-şi
cunoască nebunia lăuntrică şi să convieţuiască cu ea! Oare lumea ar fi
mai rea? Nu, oamenii ar fi mai drepţi şi mai fericiţi.
— De ce n-am făcut-o niciodată înainte?
— Vrea să-i mai cânţi ceva — zise Mari, privindu-l pe Eduard —.
Cred că merită.
— Aşa o să fac, dar răspunde-mi: de ce n-am făcut-o niciodată
înainte? Dacă sunt liberă, dacă pot să mă gândesc la tot ce vreau, de ce
am evitat mereu să-mi imaginez situaţii interzise?
— Interzise? Ascultă: eu am fost înainte avocată şi cunosc legile.
Am fost şi catolică şi ştiam pe de rost bună parte din Biblie. Ce înţelegi
prin „interzise”?
Mari se apropie de ea şi-o ajută să-şi pună pulovărul.
— Uită-te-n ochii mei şi nu uita ce o să-ţi spun. Nu există decât
două lucruri interzise, unul de legea oamenilor, celălalt de legea lui
Dumnezeu. Nu forţa niciodată o relaţie sexuală cu cineva, căci aşa ceva
e considerat viol. Şi niciodată să nu ai relaţii sexuale cu copii, fiindcă
acesta e cel mai mare păcat. Afară de astea, eşti liberă. Totdeauna există
cineva care vrea exact ceea ce vrei şi tu.
Mari nu avea răbdare să înveţe lucruri importante pe cineva care
avea să moară în scurt timp. Cu un surâs, spuse „noapte bună” şi se
retrase.
Eduard nu se mişcă, aşteptându-şi muzica. Veronika trebuia să-l
răsplătească pentru imensa plăcere pe care i-o dăduse, doar prin faptul
că rămăsese în faţa ei, privindu-i nebunia fără teamă sau repulsie. Se
aşeză la pian şi începu să cânte.
Sufletul îi era uşor şi nici frica de moarte n-o mai chinuia. Trăise
ceea ce-şi ascunsese totdeauna sieşi. Experimentase plăcerile unei
fecioare şi ale unei prostituate, ale unei sclave şi ale unei regine, mai
mult ale unei sclave decât ale unei regine.
În noaptea aceea, ca printr-o minune, toate piesele pe care le ştia îi
reveniseră în minte şi făcu în aşa fel încât Eduard să aibă aproape tot
atâta plăcere cât avusese si ea.
Când aprinse lumina, dr. Igor rămase surprins văzând-o pe tânăra
care şedea în sala de aşteptare a cabinetului său.
— E încă foarte devreme. Şi am toată ziua ocupată.
— Ştiu că e devreme — zise ea —. Şi ziua încă nu a-nceput. Am
nevoie să stăm puţin de vorbă, doar puţin. Am nevoie de ajutor.
Avea cearcăne şi pielea mată, simptome tipice pentru cine petrece
79
o noapte albă.
Dr. Igor o lăsă să intre.
O pofti să ia loc, aprinse lumina din cabinet şi trase perdelele.
Avea să se lumineze de ziuă în mai puţin de-o oră, şi apoi va putea
economisi banii de electricitate; acţionarii erau totdeauna foarte stricţi
în privinţa cheltuielilor, oricât de neânsemnate ar fi fost.
Aruncă o privire rapidă în agendă: Zedka îşi primise ultimul şoc
de insulină şi reacţionase bine sau, mai bine zis, izbutise să
supravieţuiască tratamentului inuman. Cu atât mai mult cu cât, în acel
caz specific, dr. Igor ceruse Consiliului spitalului să contrasemneze o
declaraţie în care îşi asuma răspunderea pentru rezultate.
Începu apoi să examineze rapoartele. Doi sau trei pacienţi se
comportaseră într-o manieră agresivă în timpul nopţii, potrivit relatării
unor infirmieri — printre ei şi Eduard, care se întorsese în salon la patru
dimineaţa şi refuzase să ia pastilele de dormit. Dr. Igor era nevoit să ia
măsuri: oricât de liberal ar fi fost Villete pe dinăuntru, se impunea să
menţină aparenţele unei instituţii conservatoare şi severe.
— Am să vă cer ceva foarte important — zise tâ-năra.
Dar dr. Igor nu-i dădu atenţie. Luând un stetoscop, începu să-i
asculte plămânii şi inima. Îi încercă reflexele şi-i examină fundul de
ochi cu o mică lanternă portabilă. Văzu că aproape nu mai avea semne
de otrăvire cu Vitriol — sau Principiul Amar, cum preferau toţi să-l
numească.
Numaidecât se duse la telefon şi-i ceru unei infirmiere să aducă
un medicament cu nume complicat.
— Se pare că nu ţi-ai luat injecţia noaptea trecută — zise el.
— Dar mă simt mai bine.
— Îmi e de-ajuns să mă uit la faţa dumitale: cearcăne, oboseală,
lipsă de reflexe imediate. Dacă vrei să profiţi de puţinul timp care-ţi mai
rămâne, fă, rogu-te, ce-ţi prescriu eu.
— Tocmai de-aceea mă aflu aici. Vreau să profit de acest puţin
timp, dar în felul meu. Cât timp mai am? Dr. Igor o privi pe deasupra
ochelarilor.
— Puteţi să-mi răspundeţi, domnule doctor — insistă ea —. Nu
mai simt nici frică, nici indiferenţă, nimic. Am voinţă de a trăi, dar ştiu
că nu e suficient, sunt resemnată cu soarta mea.
— Atunci ce vrei?
Infirmiera intră cu injecţia. Dr. Igor îi făcu un semn cu capul; ea
ridică uşor mâneca pulovărului Veronikăi.
80
— Cât timp îmi rămâne? — repetă Veronika, în timp ce infirmiera
îi făcea injecţia.
— Douăzeci şi patru de ore. Poate mai puţin. Ea îşi plecă privirea
şi-şi muşcă buzele. Dar îşi păstră stăpânirea de sine.
— Vreau să vă cer două favoruri. Primul, să-mi daţi un
medicament, o injecţie, orice-ar fi, ca să pot rămâne trează şi să profit
de fiecare minut de viaţă ce mi-a mai rămas. Mi-e tare somn, dar nu
vreau să mai dorm, am multe de făcut, lucruri pe care le-am lăsat mereu
pentru viitor, când credeam că viaţa este veşnică. Lucruri pentru care
aproape că-mi pierdusem interesul, atunci când am ajuns să cred că
viaţa nu merită osteneala.
— Şi care-i a doua cerere?
— Să plec de-aici şi să mor afară. Simt nevoia să urc la castelul
din Ljubljana, care e dintotdeauna acolo, dar n-am avut niciodată
curiozitatea să-l vizitez. Trebuie să stau de vorbă cu femeia care vinde
castane iarna şi flori primăvara; de câte ori ne-am întâlnit, şi eu n-am
întrebat-o niciodată cum îi merge? Vreau să merg pe zăpadă fără palton,
să simt gerul cel mai puternic, eu care am fost mereu înfofolită de teama
de-a nu răci.
În sfârşit, domnule dr. Igor, vreau să simt ploaia pe faţă, să le
zâmbesc bărbaţilor care mă atrag, să accept toate cafelele la care mă
invită ei. Trebuie s-o sărut pe mama, să-i spun că o iubesc, să plâng la
pieptul ei, fără să mă ruşinez că-mi arăt sentimentele, fiindcă ele au
existat totdeauna, dar eu mi le-am ascuns.
Poate o să intru într-o biserică, să privesc imaginile care nu mi-au
spus niciodată nimic şi care până la urmă poate îmi vor spune ceva.
Dacă un bărbat interesant mă va invita la un night club, voi accepta şi
voi dansa toată noaptea, până ce voi cădea de epuizare. Apoi mă voi
duce să mă culc cu el, dar nu aşa cum am făcut-o cu alţii, ba încercând
să mă supraveghez, ba simulând lucruri pe care nu le-am simţit. Vreau
să mă abandonez unui bărbat, oraşului, vieţii şi, în cele din urmă, morţii.
Se aşternu o tăcere apăsătoare când termină de vorbit Veronika.
Medicul şi pacientul se priveau în ochi, absorbiţi, poate derutaţi de
multiplele posibilităţi pe care le puteau oferi doar douăzeci şi patru de
ore.
— Pot să-ţi dau nişte medicamente stimulante, dar nu te sfătuiesc
să le foloseşti — zise în cele din urmă dr. Igor —. Îţi vor suprima
somnul, dar îţi vor îndepărta şi liniştea de care ai nevoie ca să trăieşte
toate acestea.
81
Veronika începu să se simtă rău; de câte ori i se făcea injecţia
aceea, în trupul ei se petrecea ceva nociv.
— Eşti tot mai palidă. Ar fi poate preferabil să te duci la culcare.
Ea simţi că-i vine din nou să plângă, dar continuă să se
stăpânească.
— Pentru mine nu va mai fi mâine, aţi spus-o chiar
dumneavoastră. Sunt obosită, domnule doctor Igor, extrem de obosită.
De-asta am cerut pastilele. Am petrecut o noapte albă, sfâşiată între
disperare şi resemnare. Puteam să am iar o criză isterică de frică, aşa
cum s-a-ntâmplat ieri, dar la ce bun? Dacă mai am doar douăzeci şi
patru de ore de viaţă şi atâtea lucruri de făcut, m-am hotărât că e mai
bine să las deoparte disperarea.
Vă rog, domnule dr. Igor, lăsaţi-mă să-mi trăiesc puţinul timp care
mi-a mai rămas, amândoi ştim că mâine s-ar putea să fie prea târziu.
— Du-te să te culci — insistă medicul —. Şi re-vino aici la prânz.
Vom mai sta atunci de vorbă.
Veronika văzu că n-are altă soluţie.
— Mă duc să mă culc şi apoi revin. Dar mai avem câteva minute?
— Doar puţine. Sunt foarte ocupat azi.
— Am să vorbesc pe şleau. Ieri noapte, pentru prima oară, m-am
masturbat într-o manieră total neinhibată. M-am gândit la tot ce nu
îndrăznisem să mă gândesc, mi-am găsit plăcerea în lucruri care mai-na-
inte mă înfricoşau sau îmi repugnau.
Dr. Igor îşi luă postura cea mai profesională cu putinţă. Nu ştia
unde putea duce conversaţia asta şi nu voia să aibă probleme cu
superiorii săi.
— Am descoperit că sunt o perversă, domnule doctor. Vreau să
ştiu dacă asta a contribuit la încercarea mea de sinucidere. Sunt multe
lucruri în mine de care nu aveam habar.
„Bine, trebuie să-i răspund”, îşi zise el. „Nu-i nevoie să chem
infirmiera ca să fie martoră la convorbire şi să evit astfel eventuale
procese pentru abuz sexual.”
— Toţi dorim să facem lucruri diferite — răspunse el —. La fel şi
partenerii noştri. Ce-i rău în asta?
— Răspundeţi dumneavoastră.
— Totul e rău. Fiindcă atunci când toţi visează şi doar câţiva îşi
realizează visele, toţi ne simţim de-a dreptul laşi.
— Chiar cei puţini care au dreptate?
— Cine are dreptate este şi cel mai puternic. În cazul acesta,
82
paradoxal, laşii sunt cei curajoşi şi ei izbutesc să-şi impună ideile.
Dr. Igor nu dorea să meargă mai departe.
— Te rog, du-te să te odihneşti un pic, mai am şi alţi pacienţi de
văzut. Dacă eşti cooperantă, voi vedea ce pot face în legătură cu cea de-
a doua cerere a dumitale.
Tânăra ieşi. Următoarea pacientă era Zedka, şi trebuia să fie
externată, dar dr. Igor îi ceru să mai aştepte puţin; trebuie să-şi facă
nişte însemnări după conversaţia pe care tocmai o avusese.
Era necesar să includă un capitol amplu despre sex în disertaţia sa
asupra Vitriolului. În definitv, mare parte dintre nevroze şi psihoze
proveneau din direcţia aceea; după el, acele fantezii sunt impulsuri elec-
trice în creier şi, dacă nu sunt realizate, îşi descarcă energiile în alte
zone.
În timpul studiilor sale de medicină, dr. Igor citise un interesant
tratat despre minorităţile sexuale: sadism, masochism, homosexualism,
coprofagie, vo-yeurism, coprolalie sau nevoia de a rosti cuvinte ob-
scene, în sfârşit, lista era foarte extinsă. La început, considera toate
acestea ca pe o deviere a unor persoane neadaptate, care nu reuşiseră să
aibă o relaţie sănătoasă cu partenerul lor.
Totuşi, pe măsură ce intra tot mai adânc în profesia de psihiatru şi
stătea de vorbă cu pacienţii săi, îşi dădea seama că toată lumea avea
ceva neobişnuit de spus. Se aşezau în fotoliul confortabil din cabinetul
său, priveau în jos şi începeau o lungă disertaţie despre ceea ce ei
numeau „boli” (ca şi cum nu el ar fi fost medicul!) sau „perversiuni” (ca
şi cum nu el ar fi fost psihiatrul însărcinat să decidă!).
Şi, una câte una, persoanele „normale” îşi descriau fanteziile care
îşi aveau locul în faimoasa carte despre minorităţile erotice, o carte, de
altminteri, care apăra dreptul fiecăruia de a avea orgasmul dorit, atâta
timp cât nu viola drepturile partenerului. Femei care studiaseră în licee
de călugăriţe visau să fie umilite; bărbaţi în costum şi cravată,
funcţionari publici de rang înalt, zicând că cheltuiau averi cu prostituate
românce doar ca să le poată linge picioarele. Băieţi morţi după băieţi,
fete îndrăgostite de prietenele din liceu. Soţi care voiau să-şi vadă
soţiile posedate de străini, femei care se masturbau ori de câte ori
găseau vreun indiciu de adulter al bărbatului. Mame care trebuiau să-şi
stă-pânească impulsul de a se da primului comisionar care suna la uşă,
taţi care povesteau aventuri secrete cu rarisimii travestiţi ce reuşeau să
treacă de rigurosul control de la frontieră.
Şi orgii. Părea că toată lumea, măcar o dată în viaţă, dorea să ia
83
parte la o orgie. Dr. Igor îşi puse jos o clipă creionul şi reflectă şi la
cazul său: şi el? Da, şi lui i-ar plăcea. Orgia, aşa cum şi-o imagina,
trebuia să fie ceva complet anarhic, vesel, în care nu mai exista
sentimentul de posesie, ci doar plăcerea şi confuzia.
Să fi fost oare aceasta una din principalele explicaţii ale marelui
număr de persoane otrăvite cu Principiul Amar? Căsătorii restrânse la o
monogamie forţată, în care dorinţa sexuală, potrivit unor studii cu grijă
păstrate de către dr. Igor în biblioteca sa medicală, dispărea după al
treilea sau al patrulea an de convieţuire. Din acel moment, femeia se
simţea respinsă, bărbatul se simţea rob al căsniciei, iar Vitriolul sau
Principiul Amar începea să distrugă totul.
În faţa unui psihiatru, oamenii vorbeau mult mai deschis decât în
faţa unui preot, deoarece medicul nu poate ameninţa cu infernul. În
lunga sa carieră de psihiatru, dr. Igor apucase practic să uite tot ce ţinu-
seră să-i povestească.
Să povestească. Rareori să facă. Chiar şi după mulţi ani de
profesie, el încă se mai întreba de ce atâta frică de a fi diferit.
Când încerca să afle motivul, răspunsul cel mai des auzit era:
„Soţul meu va crede că sunt o prostituată.” Când în faţa lui se afla un
bărbat, acesta spunea invariabil: „Soţia mea merită tot respectul.”
Şi conversaţia se oprea în genere aici. N-avea rost să spună că toţi
oamenii aveau un profil sexual diferit, tot atât de distinct ca şi
amprentele lor digitale, rumeni nu voia să creadă. Era foarte periculos
să fii neinhibat în pat, de teamă ca nu cumva celălalt să fie încă rob al
prejudecăţilor.
„N-o să schimb eu lumea”, se resemnă el, spu-nându-i infirmierei
să o poftească pe ex-depresivă. „Dar cel puţin în teza mea pot spune ce
cred.”
Eduard văzu că Veronika ieşea din cabinetul dr. Igor şi se-ndrepta
către salon. Simţi că vrea să-i povestească şi el secretele sale, să-şi
deschidă şi el sufletul, cu aceeaşi onestitate şi lipsă de inhibiţie cu care,
noaptea trecută, îşi deschisese şi ea trupul pentru el.
Fusese una din cele mai dure încercări prin care trecuse de când
fusese internat la Villete ca schizofrenic. Reuşise însă să reziste şi era
mulţumit, deşi dorinţa de a se întoarce în lume începea să-l sâcâie.
„Toată lumea de-aici ştie că fata asta n-o să reziste până la
sfârşitul săptămânii. N-ar avea nici un rost.”
Sau poate tocmai de-aceea ar fi bine să-i împărtăşească povestea
lui. Acum trei ani stătea de vorbă doar cu Mari, şi nici ea nu era sigur
84
că-l înţelegea perfect; ca mamă, ea trebuia să considere că părinţii lui
aveau dreptate, că-i doreau numai binele, că viziunile paradiziace erau
un vis prostesc de adolescent, complet în afara lumii reale.
Viziuni ale Paradisului. Exact asta îl dusese în iad, certurile fără
sfârşit cu familia, sentimentul de vinovăţie atât de puternic, încât îl
lăsaseră incapabil de-a mai reacţiona şi-l obligaseră să se refugieze în
altă lume. Dacă n-ar fi fost Mari la mijloc, el încă ar fi trăit în această
realitate separată.
Apoi apăruse Mari, îi purtase de grijă, făcuse astfel încât să se
simtă iarăşi iubit. Graţie acestei împrejurări, Eduard mai era capabil să
ştie ce se întâmpla în jurul său.
Acum câteva zile, o tânără de vârsta lui se aşezase la pian ca să
cânte Sonata lunii. Fără a şti dacă era din vina muzicii sau a fetei sau a
lunii sau a timpului pe care-l petrecuse pân-atunci în Villete, Eduard
simţise că viziunile lui paradiziace începeau să-l tulbure iarăşi.
Îşi continuă drumul până la salonul de femei, unde fu oprit de
către un infirmier.
— Nu poţi intra aici, Eduard. Întoarce-te în grădină, se luminează
de ziuă şi o să fie vreme frumoasă.
Veronika privi îndărăt.
— Mă duc să dorm puţin — zise ea cu blânde-ţe —. Stăm de
vorbă când mă trezesc.
Veronika nu pricepea de ce, dar tânărul acela ajunsese să facă
parte din lumea ei sau din puţinul care-i mai rămânea dintr-însa. Avea
certitudinea că Eduard era capabil să-i înţeleagă muzica, să-i admire
talentul; chiar dacă nu izbutea să scoată nici un cuvânt, ochii lui
spuneau totul.
Ca acum, în uşa salonului, când vorbeau despre lucruri pe care ea
nu voia să le audă.
Tandreţe. Dragoste.
„Convieţuirea cu bolnavi psihici m-a făcut să-n-nebunesc rapid.”
Schizofrenicii nu simt aşa ceva, oricum nu pentru fiinţe din lumea asta.
Veronika simţi pornirea de a se întoarce ca să-l sărute, dar se
stăpâni; infirmierul putea să vadă, să-i spună doctorului Igor, iar
medicul fără doar şi poate n-ar mai încuviinţa ca o femeie care-l sărută
pe un schizofrenic să fie externată din Villete.
Eduard îl înfruntă pe infirmier. Atracţia pentru tâ-năra aceea era
mai puternică decât îşi putea imagina, dar trebuia să se stăpânească,
avea să-i ceară sfatul lui Mari, singura persoană căreia îi împărtăşea
85
secretele sale. Ea avea să-i spună cu siguranţă că sentimentul lui,
dragostea, era periculos şi inutil într-o împrejurare ca aceea. Mari l-ar fi
îndemnat pe Eduard să se lase de prostii şi să redevină un schizofrenic
normal (după care ar fi râs cu poftă, fiindcă fraza nu avea nici un sens).
Li se alătură celorlalţi pacienţi în sala de mese, mâncă ceea ce li
se oferise şi ieşi la plimbarea obligatorie prin grădină. În timpul „băii de
soare” (în acea zi temperatura era sub zero), încercă să se apropie de
Mari. Ea se vedea însă că voia să rămână singură. Nu era nevoie să i-o
spună, căci Eduard cunoştea destul de bine singurătatea ca să ştie s-o şi
respecte.
Un pacient nou se apropie de Eduard. Se vede că încă nu cunoştea
pe nimeni.
— Dumnezeu a pedepsit omenirea — zicea el —. Şi a pedepsit-o
cu ciuma. Dar eu L-am văzut în vis, mi-a cerut să vin şi să salvez
Slovenia.
Eduard începu să se depărteze de el, în vreme ce omul striga:
— Ce, crezi că sunt nebun? Atunci citeşte Evangheliile!
Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său, şi Fiul Său revine pentru a doua oară!
Eduard însă nici nu-l mai auzea. Se uita la munţii de afară şi se
întreba ce se întâmplă cu el. De ce simţea pornirea de a ieşi de-acolo,
când, în sfârşit, îşi găsise pacea pe care-o căutase atât de mult? De ce să
rişte să-şi facă iarăşi de râs părinţii, când toate problemele de familie
fuseseră gata aranjate? începu să se agite, mergând dintr-o parte într-
alta, aşteptând ca Mari să iasă din mutismul ei şi să poată sta de vorbă,
dar ea părea mai distantă ca oricând.
Ştia cum să evadeze din Villete, securitatea, oricât părea de
severă, avea multe slăbiciuni. Pur şi simplu pentru că, o dată intraţi
acolo, oamenii aveau o foarte redusă dorinţă de a se întoarce afară. Era
un zid, pe latura de vest, ce putea fi escaladat fără mari dificultăţi, fiind
plin de crăpături; oricine ar fi vrut să-l treacă s-ar fi găsit imediat pe un
câmp şi, cinci minute mai târziu, mergând spre nord, putea întâlni o
şosea către Croaţia. Războiul se terminase, fraţii erau din nou fraţi,
frontierele nu mai erau atât de supravegheate ca înainte; cu puţin noroc,
ar fi putut ajunge la Belgrad în şase ore.
Eduard mai fusese de câteva ori pe şoseaua aceea, dar de fiecare
dată se hotărâse să se întoarcă, deoarece nu primise nici un semn ca să
meargă mai departe. Acum lucrurile se schimbaseră: semnul venise în
sfârşit sub forma unei tinere cu ochii verzi, păr castaniu şi mina speriată
a cuiva care crede că lumea ştie ce vrea.
86
Eduard se gândi să se ducă direct la zid, să iasă de-acolo şi să nu
mai fie niciodată văzut prin Slovenia. Fata însă dormea, era dator măcar
să-şi ia ră-mas-bun de la ea.
După baia de soare, când Frăţia se reuni în living, Eduard li se
alătură.
— Ce caută nebunul ăsta aici? — întrebă cel mai bătrân din grup.
— Lasă-l — zise Mari — şi noi suntem nebuni. Râseseră cu toţii
şi începuseră să discute despre conferinţa din ajun. Întrebarea era:
meditaţia sufistă putea oare cu adevărat să schimbe lumea? Apăruseră
teorii, sugestii, moduri de folosinţă, idei contrare, critici la adresa
conferenţiarului, posibilităţi de ameliorare a ceea ce fusese deja încercat
de atâtea secole.
Eduard era sătul de acel tip de discuţii. Oamenii se zăvorau într-
un ospiciu şi se îndărătniceau să salveze lumea, fără a se preocupa de
riscuri, deoarece ştiau că dincolo, afară, toţi i-ar taxa de ridicoli, chiar
dacă ar fi avut idei foarte concrete. Fiecare dintre persoanele acelea
avea câte o teorie specială despre tot şi credea că adevărul ei este
singurul important; petreceau conversând zile, nopţi, săptămâni şi ani,
fără să accepte niciodată realitatea unică aflată în spatele unei idei: bună
sau rea, ea există doar atunci când cineva o pune în practică.
Ce era meditaţia sufistă? Ce era Dumnezeu? Ce era mântuirea,
dacă totuşi lumea are nevoie să fie mân-tuită? Nimic. Dacă toţi cei de-
acolo, şi cei de-afară, şi-ar trăi vieţile şi i-ar lăsa şi pe ceilalţi să facă
acelaşi lucru, Dumnezeu ar fi în fiecare clipă, în fiecare bob de muştar,
într-un fragment de nor care se arată şi se destramă în clipa următoare.
Dumnezeu era acolo, dar şi aşa, oamenii credeau că era nevoie să caute
în continuare, fiindcă li se părea prea simplu să accepte că viaţa este un
act de credinţă.
Îşi aminti de exerciţiul atât de ingenuu, atât de simplu pe care-l
auzise recomandat de maestrul sufist, în timp ce el aştepta lângă pian
întoarcerea Veronikăi: să priveşti un trandafir. Era oare nevoie de mai
mult?
Şi totuşi chiar şi după acea experienţă de meditaţie profundă, după
ce ajunseră atât de aproape de viziunile Paradisului, oamenii aceia tot se
mai aflau acolo, argumentând, criticând, înjghebând teorii.
Îşi încrucişă privirea cu cea a lui Mari. Ea îl evită, dar Eduard era
decis să isprăvească o dată cu asemenea situaţie; se apropie de ea şi-o
luă de braţ.
— Termină, Eduard.
87
Putea să-i spună: „Vino cu mine.” Dar nu voia s-o facă în faţa
oamenilor acelora, care rămaseră surprinşi de fermitatea glasului ei. De
aceea, preferă să îngenuncheze şi s-o implore din priviri.
Bărbaţii şi femeile râdeau.
— Ai ajuns o sfântă pentru el, Mari — comentă cineva —. E la
mijloc meditaţia de ieri.
Anii de tăcere îl învăţaseră însă pe Eduard să vorbească din ochi;
era în stare să-şi pună-n ei toată energia. La fel cum era absolut sigur că
Veronika îi percepuse tandreţea şi iubirea, ştia că şi Mari, pentru că avea
mare nevoie de ea, avea să-i înţeleagă disperarea.
Mari se mai împotrivi niţel. În cele din urmă, se ridică şi-l luă de
mână.
— Hai să facem o plimbare — zise ea —. Eşti nervos.
Cei doi se întoarseră în grădină. De îndată ce se aflară la o
depărtare suficientă de ceilalţi, încredinţaţi că nimeni nu putea asista la
conversaţia lor, Eduard rupse tăcerea.
— Ani de zile am rămas aici, în Villete — zise el —. Am încetat
să-mi fac de râs părinţii, am trecut peste ambiţiile mele, dar viziunile
Paradisului mi-au rămas.
— Ştiu asta — răspunse Mari —. Am vorbit deseori pe acest
subiect. Şi ştiu şi unde vrei să ajungi: e timpul să pleci.
Eduard îşi ridică ochii spre cer; simţea şi Mari acelaşi lucru?
— Şi e din cauza fetei — continuă Mari —. Am mai văzut mulţi
inşi murind aici, chiar când nu se aşteptau şi de obicei după ce
renunţaseră la viaţă. E însă pentru prima dată că aşa ceva se întâmplă cu
o persoană tânără, frumoasă, plină de sănătate, cu atâtea motive ca să
trăiască. Veronika e singura persoană care n-ar dori să rămână în Villete
pentru totdeauna. Şi asta ne face să ne întrebăm: şi noi? Ce căutăm aici?
El dădu afirmativ din cap.
— Atunci, ieri noapte, m-am întrebat şi eu ce caut în sanatoriul
ăsta. Şi mi-am dat seama că ar fi mult mai interesant să fiu în piaţă, la
cele Trei Poduri, în târgul din faţa teatrului, cumpărând mere şi
discutând despre vreme. Evident că m-aş lupta cu lucruri de mult uitate,
precum facturile de plătit, necazurile cu vecinii, privirea ironică a
oamenilor care nu mă-nţe-leg, singurătatea, pretenţiile copiilor mei.
Cred însă că toate acestea fac parte din viaţă şi preţul confruntării cu
aceste probleme mărunte este cu mult mai mic decât preţul de a nu le
socoti ca ale noastre. Mă gândesc să mă duc astăzi la casa fostului meu
bărbat, doar ca să-i spun „mulţumesc”. Tu ce crezi?
88
— Nimic. Oare n-ar trebui să mă duc şi acasă la părinţii mei şi să
le spun acelaşi lucru?
— Poate. În definitiv, vina pentru tot ce se-ntâm-plă în viaţa
noastră ne aparţine în exclusivitate. Mulţi oameni au trecut prin aceleaşi
dificultăţi ca şi noi, dar au reacţionat în alt mod. Noi am căutat calea cea
mai lesnicioasă: o realitate separată.
Eduard ştia că Mari avea dreptate.
— Simt că mi-a revenit dorinţa de a trăi, Eduard. Să comit
greşelile pe care am dorit mereu să le fac, dar n-am avut niciodată curaj.
Să fac faţă panicii care s-ar putea iarăşi ivi, dar a cărei prezenţă îmi va fi
doar sâcâitoare, fiindcă ştiu că n-am să mor sau să leşin din cauza ei.
Pot să-mi găsesc noi prieteni şi să-i învăţ să fie nebuni dacă vor să fie
înţelepţi. Le voi spune să nu respecte manualul de bună purtare, să-şi
descopere propriile vieţi, dorinţe, aventuri, şi SĂ TRĂIASCĂ! Am să
citez Ecclesiastul pentru catolici, Coranul pentru islamici, Tora pentru
evrei, textele lui Aristotel pentru atei. Nu vreau să mai fiu nicicând
avocată, dar îmi pot folosi experienţa ca să ţin conferinţe despre bărbaţi
şi femei care au cunoscut adevărul existenţei noastre şi ale căror scrieri
pot fi rezumate într-un singur cuvânt: SĂ TRĂIM. Dacă tu trăieşti,
Dumnezeu va trăi cu tine. Dacă tu refuzi să-ţi asumi riscurile, El se va
întoarce în Cerul Lui îndepărtat şi va fi doar o temă de speculaţie
filozofică. Toată lumea ştie asta. Nimeni însă nu face primul pas.
Pesemne din teama de a nu fi socotit nebun. Noi, cel puţin, Eduard, nu
cunoaştem teama asta. Noi am trecut prin Villete.
— Doar că nu mai putem candida la preşedinţia republicii.
Adversarii politici ne-ar exploata din plin trecutul.
Mari râse şi încuviinţă.
— Am obosit de viaţa asta. Nu ştiu dacă voi reuşi să-mi depăşesc
frica, dar sunt sătulă de Frăţie, de grădina asta, de Villete, de simularea
nebuniei.
— Dacă eu aş face-o, ai face-o şi dumneata?
— Tu n-ai face-o.
— Aproape am făcut-o, acum câteva minute.
— Nu ştiu. Am obosit de tot ce-i aici, dar m-am obişnuit.
— Când am fost internat aici, cu diagnosticul de schizofrenie,
dumneata ţi-ai petrecut zile, luni întregi, dându-mi atenţie şi tratându-
mă ca pe o fiinţă umană. Şi eu mă obişnuiam cu viaţa pe care hotărâsem
să o duc, cu cealaltă realitate pe care am creat-o, dar dumneata nu m-ai
abandonat. Vreau să pleci din Villete, Mari, aşa cum şi eu am ieşit din
89
lumea mea separată.
Mari se îndepărtă fără să-i răspundă.
În mica şi niciodată frecventata bibliotecă de la Villete, Eduard nu
găsi nici Coranul, nici pe Aristo-tel, nici alţi filozofi la care se referise
Mari. Era însă acolo textul unui poet:
„Şi mi-am spus în sinea mea: «Soarta
nebunului va fi şi soarta mea.»
Du-te, mănâncă-ţi pâinea cu bucurie
şi bea-ţi vinul cu poftă,
căci Dumnezeu ţi-a primit lucrarea.
Veşmintele fie-ţi pururea albe,
şi parfumul nu-ţi lipsească de pe cap.
Bucură-te de viaţă cu femeia iubită
în toate zilele deşertăciunii ţie sub
soare de Dumnezeu dăruite.
Căci asta îţi e partea ta în viaţa
şi-n munca la care osteneşti sub soare.
Urmează-ţi căile inimii tale
şi dorinţa ochilor tăi,
ştiind că Dumnezeu îţi va cere să dai socoteală de toate.”
— Dumnezeu la sfârşit ne va cere să dăm socoteală — zise
Eduard cu glas tare — şi eu voi spune: „O vreme în viaţa mea am stat să
privesc vântul, am uitat să semăn, nu m-am bucurat de zilele mele, n-am
băut nici măcar vinul ce-mi era oferit. Dar într-o zi m-am socotit
pregătit şi m-am întors la lucrarea mea. Le-am povestit oamenilor
viziunile mele despre Paradis, aşa cum Bosch, Van Gogh, Wagner,
Beethoven, Einstein şi alţi nebuni au făcut înaintea mea.” Bun, El va
spune că eu am plecat din ospiciu ca să nu văd murind o fată, dar ea va
fi acolo în cer, şi va mijloci pentru mine.
— Ce tot spui acolo? — îl întrerupse gestionarul bibliotecii.
— Vreau să plec din Villete acum — răspunse E-duard, cu glasul
mai ridicat ca de obicei —. Am multe de făcut.
Funcţionarul apăsă pe butonul unei sonerii şi în scurt timp îşi
făcură apariţia doi infirmieri.
— Vreau să plec — repetă Eduard, agitat —. Mă simt bine, lăsaţi-
mă să vorbesc cu domnul dr. Igor.
Dar cei doi bărbaţi îl şi prinseseră, fiecare de câte un braţ. Eduard
încerca să se elibereze din braţele infirmierilor, deşi îşi dădea seama că
era zadarnic.
90
— Ai o criză, stai liniştit — zise unul dintre ei —. Avem noi grijă
de toate.
Eduard începu să se zbată.
— Lăsaţi-mă să vorbesc cu domnul dr. Igor. Am multe să-i spun,
sunt sigur că mă va înţelege!
Bărbaţii îl şi târau către salonul bolnavilor.
— Daţi-mi drumul! — striga el —. Lăsaţi-mă să vorbesc cu el
măcar un minut!
Drumul către salon trecea prin living, şi toţi ceilalţi pacienţi erau
strânşi acolo. Eduard se zbătea şi cei de faţă începură să se agite.
— Daţi-i drumul! E nebun!
Unii râdeau, alţii pocneau cu mâinile în mese şi în scaune.
— Aici e un ospiciu! Nimeni nu-i obligat să se comporte ca voi!
Unul din bărbaţi îi şopti celuilalt:
— Trebuie să băgăm frica-n ei, că de nu, situaţia ne va scăpa
curând de sub control.
— Nu e decât o posibilitate.
— Doctorului Igor n-o să-i placă.
— O să fie şi mai rău dacă o să vadă banda asta de maniaci
făcându-i fărâme sanatoriul iubit.
Veronika se trezi speriată, leoarcă de o sudoare rece. Tărăboiul de
afară era mare, şi ea avea nevoie de linişte ca să mai poată dormi. Dar
zarva continua.
Se sculă pe jumătate năucă şi-şi făcu drum până-n living, tocmai
bine ca să vadă cum îl târau pe Eduard, în timp ce alţi infirmieri soseau
cu seringile pregătite.
— Ce faceţi aici? — strigă ea.
— Veronika!
Schizofrenicul vorbise cu ea! O strigase pe nume! Cu un amestec
de ruşine şi surprindere, ea încercă să se apropie, dar unul dintre
infirmieri o împiedică.
— Ce-i asta? Eu nu mă aflu aici pentru că sunt nebună! Nu vă
puteţi purta aşa cu mine!
Izbuti să-l îmbrâncească pe un infirmier, în timp ce restul
pacienţilor urlau şi făceau un vacarm alarmant de-a dreptul. Oare
trebuia să-l caute pe dr. Igor şi să plece imediat de-acolo?
— Veronika!
Îi rostise din nou numele. Printr-un efort supraomenesc, Eduard
reuşi să se elibereze de cei doi bărbaţi. În loc să o rupă la fugă, rămase
91
în picioare, imobil, la fel cum rămăsese noaptea trecută. Ca printr-o
pasă magică, toată lumea se opri, aşteptând mişcarea următoare.
Unul dintre infirmieri încercă se se apropie de el, dar Eduard îi
aruncă o privire în care-şi adunase toată energia.
— O să merg cu voi. Ştiu unde mă duceţi şi mai ştiu şi că vreţi ca
toţi ceilalţi să ştie. Aşteptaţi un minut.
Infirmierul hotărâ că merita să-şi asume riscul; la urma urmelor,
totul părea să fi revenit la normal.
— Cred că tu... cred că tu eşti importantă pentru mine — îi spuse
Eduard Veronikăi.
— Tu nu poţi să vorbeşti. Tu nu trăieşti în lumea asta, nu ştii că
mă cheamă Veronika. N-ai fost cu mine ieri noapte, te rog, spune că n-ai
fost!
— Am fost.
Îl luă de mână. Nebunii ţipau, aplaudau, strigau obscenităţi.
— Unde te duc?
— La tratament.
— Vin cu tine.
— Nu merită osteneala. O să te sperii, chiar dacă eu te asigur că
nu doare, nu simţi nimic. E mult mai bun decât calmantele, pentru că-ţi
recapeţi mai repede luciditatea.
Veronika nu ştia despre ce vorbeşte Eduard. Regreta că-l apucase
de mână, voia să plece de-acolo cât mai repede cu putinţă, să-şi ascundă
ruşinea, să nu-l mai vadă niciodată pe omul acela care asistase la tot ce
era mai sordid într-însa, şi totuşi continua să se poarte tandru cu ea.
Îşi aduse însă iarăşi aminte de cuvintele lui Mari: nu trebuia să
dea nimănui explicaţii despre viaţa ei, nici măcar tânărului care îi stătea
în faţă.
— Merg cu tine.
Infirmierii gândiră că poate era mai bine aşa: schizofrenicul nu
mai trebuia forţat, mergea de bunăvoie.
Când ajunseră în dormitor, Eduard se întinse în pat singur. Acolo
se şi aflau încă doi bărbaţi în aşteptare, cu o maşină ciudată şi un sac cu
chingi de pânză.
Eduard se întoarse către Veronika şi-o rugă să şadă pe pat, lângă
el. În câteva minute, povestea o să se răs-pândească în întregul Villete.
Şi oamenii se vor calma, căci până şi cea mai furioasă dintre nebunii îşi
are doza ei de frică. Doar cine a trecut prin aşa ceva ştie că nu e chiar
atât de teribil pe cât pare.
92
Infirmierii ascultaseră convorbirea şi nu dăduseră crezare spuselor
schizofrenicului. Se vede că durea rău, dar nimeni nu poate şti ce se
petrece în capul unui nebun. Unicul lucru cuminte pe care-l spusese
tânărul era despre frică: povestea se va răspândi prin Villete şi calmul se
va reinstaura repede.
— Te-ai culcat prea devreme — zise unul din ei. Eduard se ridică,
şi ei întinseră pe pat un fel de cuvertură de cauciuc.
— Acum da, poţi să te culci.
El ascultă. Era liniştit, ca şi cum totul ar fi fost o simplă rutină.
Infirmierii legară câteva benzi de pânză în jurul corpului lui
Eduard şi-i vârâră o bucată de cauciuc în gură.
— Asta ca să nu-şi muşte involuntar limba — îi spuse unul dintre
bărbaţi Veronikăi, mulţumit să-i dea o informaţie tehnică şi totodată un
avertisment.
Aşezară ciudata maşină, nu mai mare decât o cutie de pantofi,
prevăzută cu câteva butoane şi trei cadrane cu ace indicatoare, pe un
scaun lângă pat. Două fire ieşeau pe la partea superioară şi duceau la
ceva asemănător cu nişte căşti audio.
Unul dintre infirmieri puse căştile pe tâmplele lui Eduard. Celălalt
păru să regleze mecanismul, răsucind nişte butoane, ba la dreapta, ba la
stânga. Deşi nu putea vorbi din cauza cauciucului din gură, Eduard o
privea pe Veronika în ochi, părând a spune: „Nu-ţi face griji, nu te
speria.”
— Am reglat la 130 de volţi şi 0,3 secunde — zise infirmierul
care se ocupa de maşină —. Gata.
Apăsă pe un buton, şi maşina scoase un zumzet. În aceeaşi clipă
ochii lui Eduard deveniră sticloşi, corpul i se răsuci în pat cu asemenea
violenţă, încât, dacă n-ar fi fost ţinut de cordoanele de pânză legate, şi-
ar fi rupt coloana vertebrală.
— Terminaţi cu asta! — strigă Veronika.
— Am terminat — răspunse infirmierul, scoţând căştile de pe
capul lui Eduard. Dar corpul continua să i se contorsioneze, capul i se
legăna dintr-o parte în alta atât de violent, încât unul dintre bărbaţi se
hotărâ să-l imobilizeze. Celălat puse maşina într-o husă şi se aşeză ca să
fumeze o ţigaretă.
Scena dură câteva minute. Corpul părea să revină la normal, dar
imediat reâncepură spasmele, şi infirmierul fu nevoit să facă eforturi
duble pentru a menţine imobilizat capul lui Eduard. Curând, contracţiile
scăzură în intensitate, până când încetară cu totul.
93
Eduard rămăsese cu ochii deschişi, iar unul din cei doi bărbaţi i-i
închise, aşa cum se face la morţi.
Scoase apoi bucata de cauciuc din gura tânărului, îl dezlegă şi
puse chingile de pânză în sacul unde era şi maşina.
— Efectul electroşocului durează o oră — îi spuse el tinerei, care
nu mai ţipa, ci părea hipnotizată de cele văzute —. Totul a mers bine, îşi
va reveni şi va fi mai calm.
De îndată ce fu atins de descărcarea electrică, Eduard simţi ceea
ce mai experimentase şi înainte: vederea normală îi scăzuse, ca şi cum
cineva ar fi lăsat o cortină, până când totul dispăruse complet. Nu
simţea nici un fel de durere sau suferinţă, dar asistase şi la tratamentul
altor nebuni cu asemenea şocuri şi ştia cât de oribilă părea scena.
Acum, Eduard era liniştit. Dacă, înainte cu câteva clipe, îşi
recunoscuse un nou tip de sentiment în inimă, dacă începea să priceapă
că dragostea nu era doar cea pe care i-o dăruiseră părinţii lui, şocul elec-
tric sau terapia electroconvulsivă (TEC), cum preferau să o numească
specialiştii, avea în mod sigur să-l readucă la normalitate.
Principalul efect al TEC era ştergerea amintirilor recente, Eduard
nu putea nutri vise imposibile. Nu putea rămâne privind un viitor care
nu exista; gându-rile trebuiau să-i rămână întoarse în trecut sau, dacă
nu, avea să-nceapă iarăşi a dori să se întoarcă la viaţă.
O oră mai târziu, Zedka intră în salonul aproape pustiu, cu
excepţia unui pat pe care era întins un tânăr. Şi a unui scaun, pe care
şedea o fată.
Când se apropie, văzu că fata vomitase iar şi capul îi atârna în jos,
la dreapta.
Zedka se întoarse din drum ca să cheme un ajutor, dar Veronika îşi
înălţă capul.
— Nu e nimic — zise ea —. Am avut altă criză, dar a trecut.
Zedka o ajută cu blândeţe să se ridice şi o conduse până la toaletă.
— E o toaletă pentru bărbaţi — zise tânăra.
— Nu e nimeni aici, nu-ţi face griji.
Îi scoase pulovărul murdar, i-l spălă şi i-l puse pe calorifer. Apoi,
îşi dădu jos bluza de lână şi i-o puse Veronikăi.
— Rămâi cu ea. Am venit aici ca să-mi iau ră-mas-bun.
Fata părea distantă, ca şi cum nimic n-o mai interesa. Zedka o
conduse înapoi la scaunul pe care şezuse.
— Eduard se va trezi peste puţin timp. Poate îi va fi greu să-şi
amintească ce s-a întâmplat, dar memoria îi va reveni curând. Nu te
94
speria dacă în primele momente nu te va recunoaşte.
— Nu — răspunse Veronika —. Pentru că nici eu însămi nu mă
mai recunosc.
Zedka trase un scaun şi se aşeză lângă ea. Rămăsese atâta timp în
Villete, încât nu mai contau încă vreo câteva minute cu fata aceea.
— Îţi aduci aminte de prima noastră întâlnire? Ţi-am povestit
atunci o istorie, încercând să-ţi explic că lumea este exact aşa cum o
vedem. Toţi îl credeau pe rege nebun, pentru că el voia să impună o
ordine care nici nu mai exista în mintea supuşilor săi. Există însă lucruri
în viaţă care, indiferent din ce parte le-am întrezări, rămân totdeauna la
fel şi sunt aceleaşi pentru toată lumea. Ca dragostea, de exemplu.
Zedka observă că ochii Veronikăi se schimbaseră. Se hotărâ să
continue.
— Aş spune că, dacă cineva are foarte puţin timp de trăit şi se
decide să-şi petreacă acest scurt răstimp în faţa unui pat, privindu-l pe
un bărbat care doarme, e vorba poate de dragoste. Aş spune mai mult:
dacă în acest răstimp, acea fiinţă a avut un atac cardiac şi a rămas
tăcută, doar ca să nu trebuiască să plece de lângă acel bărbat, explicaţia
e că dragostea de care vorbeam i s-a intensificat mult.
— Poate fi şi deznădejde — zise Veronika —. O încercare de a
dovedi că, la urma urmelor, nu există raţiuni pentru a continua să lupţi
aici, sub soare. Nu pot fi îndrăgostită de un bărbat care trăieşte în altă
lume.
— Noi toţi trăim fiecare în lumea sa proprie. Dar dacă vei privi
cerul înstelat, vei vedea că toate aceste lumi diferite se combină,
alcătuind constelaţii, sisteme solare, galaxii.
Veronika se ridică şi merse la căpătâiul lui Eduard. Cu duioşie, îşi
trecu degetele prin părul lui. Era bucuroasă că are cu cine vorbi.
— Cu mulţi ani în urmă, pe când eram copil şi mama mă obliga să
învăţ pianul, eu îmi spuneam că voi fi capabilă să cânt bine doar când
voi fi îndrăgostită. Ieri noapte, pentru prima oară în viaţa mea, am simţit
că notele îmi ieşeau din degete ca şi cum n-aş fi controlat în nici un fel
ce făceam.
Mă călăuzea o forţă, ea construia melodii pe care n-am crezut
niciodată că voi fi în stare să le cânt. Mă abandonasem pianului pentru
că tocmai mă abandonasem acestui bărbat, fără a fi nevoie ca el să-mi
atingă fie şi un fir de păr. Ieri nu am fost eu însămi nici când m-am lăsat
pradă sexului, nici când am cân-tat la pian. Şi totuşi cred că am fost eu
însămi. Veronika dădu din cap.
95
— Nimic din ceea ce spun nu are sens. Zedka îşi aminti de
întâlnirile ei în spaţiu, cu toate acele fiinţe care pluteau în dimensiuni
diferite. Vru să-i povestească Veronikăi, dar se temu să nu o tulbure şi
mai tare.
— Înainte de a-ţi spune încă o dată că ai să mori, vreau să-ţi mai
spun ceva: sunt oameni care îşi petrec toată viaţa căutând o clipă cum ai
avut tu ieri noapte, şi nu o găsesc. De aceea, dacă ar fi să mori acum, ai
muri cu inima plină de iubire.
Zedka se ridică.
— Tu n-ai nimic de pierdut. Mulţi nu-şi permit să iubească tocmai
pentru că sunt multe lucruri, mult viitor şi mult trecut în joc. În cazul
tău, există doar prezentul.
Ea se apropie de Veronika şi-o sărută.
— Dacă mai rămân mult aici, până la urmă n-o să mai plec. M-am
vindecat de depresie, dar am descoperit, aici în spital, alte feluri de
nebunie. Vreau să le duc cu mine şi să-ncep să privesc viaţa cu propriii
mei ochii. Când am intrat aici, eram o femeie deprimată. Astăzi sunt o
femeie nebună şi sunt foarte mân-dră de asta. Afară mă voi comporta
exact ca şi ceilalţi. Îmi voi face cumpărăturile la supermagazin, voi
discuta despre fel şi fel de fleacuri cu prietenele mele, îmi voi pierde
bună parte din vreme în faţa televizorului. Ştiu însă că sufletul mi-e
liber şi că pot vorbi cu alte lumi despre care, înainte de a intra aici, nici
nu visam că ar putea exista.
Îmi voi permite să fac nebunii, pentru ca oamenii să poată spune:
a ieşit de la Villete! Dar ştiu că sufletul îmi va fi deplin, fiindcă viaţa
mea are un sens. Voi putea contempla un apus de soare şi voi crede că
îndărătul lui se află Dumnezeu. Când cineva mă va călca pe nervi, o să
i-o spun de la obraz şi nu-mi va păsa ce va crede despre mine, fiindcă
toţi vor zice: a ieşit de la Villete!
Pe bărbaţii de pe stradă îi voi privi drept în ochi, fără a mă ruşina
că mă simt dorită. Dar imediat după aceea voi intra într-o prăvălie cu
mărfuri de import, voi cumpăra cele mai bune vinuri pe care mi le va-n-
gădui punga şi le voibea împreună cu soţul meu, pe care-l iubesc atât de
mult, fiindcă vreau să râdem iarăşi împreună.
El îmi va spune râzând: „Eşti nebună!” Şi eu voi răspunde: „Păi
evident, am fost la Villete! Şi nebunia m-a eliberat.” Acum, bărbatul
meu adorat, trebuie să-ţi iei concediu în fiecare an şi să mă duci pe nis-
caiva munţi periculoşi, pentru că vreau să savurez riscul faptului că sunt
vie.
96
Oamenii o să zică: „A ieşit de la Villete şi-şi înnebuneşte
bărbatul.” Şi el va înţelege că oamenii au dreptate şi va da slavă lui
Dumnezeu pentru că acum începe căsnicia noastră, iar noi suntem
nebuni, după cum nebuni sunt cei care-au inventat dragostea.
Zedka ieşi, fredonând o melodie pe care Veronika n-o mai auzise
niciodată.
Ziua fusese epuizantă, dar meritase osteneala. Dr. Igor încerca să-
şi păstreze sângele rece şi indiferenţa unui om de ştiinţă, dar aproape nu
mai reuşea să-şi stăpânească entuziasmul: testele privitoare la
tratamentul otrăvirii cu Vitriol dădeau rezultate surprinzătoare!
— Dumneavoastră n-aveţi oră fixată pentru azi — îi spuse el lui
Mari, care intrase fără să ciocănească.
— Nu stau mult. La drept vorbind, aş ţine doar să vă cer o părere.
„Azi toţi vor să-mi ceară doar o părere”, îşi zise în sinea sa dr.
Igor, amintindu-şi de tânără şi de întrebarea ei despre sex.
— Lui Eduard i s-a administrat adineauri un şoc electric.
— Terapie electroconvulsivă; folosiţi, vă rog, denumirea corectă,
altminteri vom apărea ca o adunătură de barbari — dr. Igor izbutise să-
şi mascheze surprinderea, urmând însă ca ulterior să cerceteze cine
luase hotărârea aceea —. Şi dacă vreţi să aflaţi părerea mea despre acest
subiect, trebuie să vă lămuresc că TEC nu mai este aplicată în ziua de
azi ca în trecut.
— Dar e periculoasă.
— Era chiar foarte periculoasă; nu se cunoşteau voltajul exact,
locul precis de amplasare a electrozilor, şi mulţi pacienţi au murit de
hemoragie cerebrală în timpul tratamentului. Dar situaţia s-a schimbat:
în prezent, TEC este utilizată cu mult mai mare precizie tehnică şi are
avantajul de a provoca o amnezie rapidă, evitând intoxicaţia chimică de
pe urma tratamentului medicamentos prelungit. Citiţi revistele de
psihiatrie şi nu confundaţi TEC cu şocurile electrice ale torţionarilor
sud-americani. Gata. Mi-am spus părerea. Acum trebuie să-mi reiau
munca.
Mari nu se clinti.
— Nu asta am venit să vă întreb. La drept vorbind, ceea ce vreau
să ştiu este dacă pot să ies de aici.
— Puteţi ieşi când vreţi şi, dacă vreţi, puteţi să reveniţi, şi asta
pentru că soţul dumneavoastră are destui bani ca să vă ţină într-o
instituţie atât de scumpă. Doriţi poate să mă întrebaţi: „M-am
vindecat?” Şi răspunsul meu este altă întrebare: „Vindecată de ce anu-
97
me?” Veţi spune: „Vindecată de frica mea, de sindromul de panică.” Şi
eu voi răspunde: „Bine, Mari, de trei ani n-aţi mai suferit de el.”
— Atunci m-am vindecat.
— Evident că nu. Boala dumneavoastră nu e asta. În teza pe care
o scriu ca să o prezint Academiei de Ştiinţe din Slovenia (dr. Igor nu
voia să intre în amănunte despre Vitriol), încerc să studiez
comportamentul uman aşa-zis „normal”. Numeroşi medici înaintea mea
au întreprins deja studiul acesta, ajungând la concluzia că normalitatea
nu e decât o chestiune de consens; altfel spus, dacă mulţi oameni cred
că un anumit lucru e sigur, lucrul respectiv ajunge să fie sigur.
Există lucruri care sunt guvernate de bunul-simţ omenesc;
punerea nasturilor în partea din faţă a cămăşii este o chestiune de logică,
de vreme ce ar fi foarte greu să-i încheiem dacă ar fi puşi lateral şi
imposibil dacă ar fi la spate.
Alte lucruri se impun însă pentru că tot mai mulţi oameni sunt
încredinţaţi că aşa trebuie să fie. Am să vă dau două exemple: V-aţi
întrebat oare vreodată de ce sunt puse literele de la claviatura unei
maşini de scris în ordinea cunoscută?
— Nu, nu m-am întrebat niciodată.
— Numim această claviatură QWERTY, pentru că literele de pe
primul rând sunt dispuse în această ordine. Eu m-am întrebat care este
explicaţia şi am găsit răspunsul: prima maşină de scris a fost inventată
de Christopher Scholes, în 1873, pentru a îmbunătăţi caligrafia. Se ivea
însă o problemă: dacă băteai la maşină foarte repede, caracterele se
loveau între ele şi blocau maşina. Atunci Scholes a proiectat claviatura
QWERTY, care-i obliga pe dactilografi sa bată mai încet.
— Nu cred.
— Dar acesta e adevărul. Întâmplarea a făcut ca firma Remington,
care producea, la acea vreme, maşini de cusut, să utilizeze claviatura
QWERTY pentru primele ei maşini de scris. Asta înseamnă că şi mai
mulţi inşi au fost siliţi să înveţe acest sistem, şi mai multe companii au
trecut la fabricarea acestor claviaturi, până ce el a devenit singurul
model existent. Ca să recapitulăm: claviatura maşinilor de scris şi a cal-
culatoarelor a fost proiectată pentru a se scrie mai încet, nu mai repede,
înţelegeţi? Încercaţi să schimbaţi locul tastelor, şi nu veţi mai găsi nici
un cumpărător pentru produsul dumneavoastră.
Când văzuse pentru prima dată o claviatură, Mari se întrebase de
ce nu era în ordinea alfabetică. Dar nu-şi mai pusese niciodată
întrebarea asta, credea că aceasta e cea mai bună soluţie pentru a putea
98
dactilografia repede.
— Aţi vizitat Florenţa? — întrebă dr. Igor.
— Nu.
— Ar trebui s-o vizitaţi, nu e foarte departe, şi acolo se află cel
de-al doilea exemplu al meu. În catedrala din Florenţa există un
ceasornic nemaipomenit de frumos conceput de Paolo Uccello în 1443.
Întâm-plător, ceasornicul ăsta are o curiozitate: deşi arată orele ca toate
celelalte ceasuri, acele se învârtesc în sens contrar celui cu care suntem
obişnuiţi.
— Şi ce-are de-a face asta cu boala mea?
— Ajung şi-acolo. Paolo Uccello, când a creat acel ceasornic, nu
căuta să fie original; la drept vorbind, pe atunci existau unele ceasornice
asemănătoare, ca şi altele cu ace care se învârteau în sensul familiar
nouă astăzi. Dintr-un motiv necunoscut, poate pentru că ducele avea un
ceas cu ace care se învârteau în sensul pe care azi îl considerăm
„corect”, acesta a sfârşit prin a se impune ca unicul sens, iar ceasornicul
lui Uccello a devenit o aberaţie, o nebunie.
Dr. Igor făcu o pauză. Ştia însă că Mari îi urmărea raţionamentul.
— Deci să ne întoarcem la boala dumneavoastră; fiecare fiinţă
umană este unică, având propriile-i calităţi, instincte, forme de plăcere,
modalităţi de căutare a aventurii. Dar societatea sfârşeşte prin a-şi im-
pune un mod colectiv de-a acţiona, şi oamenii nu mai stau să se întrebe
de ce trebuie să se comporte astfel. Acceptă pur şi simplu, aşa cum
dactilografii au acceptat faptul că QWERTY este cea mai bună claviatură
posibilă. Cunoaşteţi oare, de când sunteţi pe lume, vreun om care să se
fi întrebat de ce se învârtesc acele de ceasornic într-un anumit sens, şi
nu în cel opus?
— Nu.
— Dacă ar pune cineva întrebarea asta, şi-ar auzi pesemne: eşti
nebun! Dacă ar insista cu întrebarea, oamenii ar încerca să găsească o
explicaţie, dar repede ar renunţa, pentru că nu există altă explicaţie în
afara celei pe care am dat-o. Să revenim deci la întrebarea
dumneavoastră. Repetaţi-o.
— Sunt vindecată?
— Nu. Sunteţi o persoană diferită, dar vreţi să fiţi la fel cu ceilalţi.
Şi faptul acesta, din punctul meu de vedere, e considerat ca o boală
gravă.
— E grav să fii diferit?
— E grav dacă te sileşti să fii la fel: poţi ajunge la nevroze,
99
psihoze, paranoia. Este grav să vrei să fii la fel, fiindcă asta înseamnă să
forţezi natura şi să mergi împotriva legilor lui Dumnezeu, care, în toate
crân-gurile şi pădurile din lume, nu a creat nici o singură frunză la fel cu
alta. Dar dumneavoastră credeţi că a fi diferit e o nebunie, drept care aţi
optat ca să trăiţi în Villete. Fiindcă aici, cum toţi sunt diferiţi, şi dum-
neavoastră sunteţi considerată la fel cu ceilalţi. Înţelegeţi?
Mari dădu din cap afirmativ.
— Pentru că le lipseşte curajul de a fi diferiţi, oamenii acţionează
împotriva naturii, iar organismul lor începe să producă Vitriol, sau
Principiu Amar, denumirea vulgară sub care e cunoscută această otravă.
— Ce este Vitriolul?
Dr. Igor îşi dădu seama că se ambalase prea tare, şi se hotărâ să
schimbe vorba.
— N-are importanţă ce este Vitriolul. Ce vreau să spun este că,
după toate indiciile, nu v-aţi vindecat.
Mari avea mulţi ani de experienţă în tribunale şi se hotărâ să şi-o
pună în aplicare chiar atunci. Prima tactică era de a se preface că e de
acord cu partea adversă, pentru ca imediat după aceea să o prindă în
plasa altei argumentaţii.
— Sunt de acord cu dumneavoastră, domnule doctor. Am venit
aici dintr-un motiv foarte concret, sindromul de panică, şi am sfârşit
prin a rămâne dintr-un motiv foarte abstract: incapacitatea de a înfrunta
o viaţă diferită, fără loc de muncă şi fără soţ. Sunt de acord cu
dumneavoastră; am pierdut voinţa de a începe o viaţă nouă, cu care
trebuia să mă reobişnu-iesc. Şi merg şi mai departe: sunt de acord că
într-un ospiciu, cu toate şocurile electrice, pardon, TEC, cum preferaţi
dumneavoastră, orarele, crizele de isterie ale unor pacienţi, regulile sunt
mai lesne de suportat decât legile unei lumi care, după cum spuneţi,
face totul ca să fie la fel.
Întâmplător, noaptea trecută, am auzit o femeie cân-tând la pian. A
cântat magistral, cum rareori am auzit. În timp ce ascultam muzica, mă
gândeam la toţi cei care suferiseră pentru a compune acele sonate, pre-
ludii, adagii: la ridicolul de care avuseseră parte când îşi prezentaseră
piesele — diferite — celor care dădeau tonul în lumea muzicii. La
greutăţile şi umilinţa de a găsi pe cineva care să finanţeze o orchestră.
La fluierăturile cu care i-a primit poate un public încă neobişnuit cu
asemenea armonii.
Încă şi mai rău, mă gândeam: nici măcar compozitorii nu
suferiseră, ci tânăra care cântă cu atâta suflet, pentru că ştie că o să
100
moară. Dar ce, eu nu o să mor? Unde îmi e oare sufletul, ca să pot
interpreta muzica vieţii mele cu acelaşi entuziasm?
Dr. Igor asculta în tăcere. Pare-se că tot ce gândise dădea
rezultate, dar era încă prea devreme ca să poată avea o certitudine.
— Unde mi-am lăsat sufletul? — întrebă încă o dată Mari —. În
trecutul meu. În ceea ce aş fi vrut să-mi fie viaţa. Mi-am lăsat sufletul
captiv în acel moment când aveam o casă, un soţ, o profesie de care
voiam să mă eliberez, fără a avea niciodată curajul s-o fac.
Sufletul îmi era în trecutul meu. Astăzi însă el s-a reântors aici şi
mi-l simt iarăşi în trup, plină de entuziasm. Nu ştiu ce voi face; ştiu doar
că mi-au trebuit trei ani ca să înţeleg că viaţa mă împingea pe un drum
diferit, şi eu nu voiam să merg pe el.
— Cred că observ unele simptome de ameliorare — zise dr. Igor.
— Nu aveam nevoie să cer încuviinţarea de a pleca din Villete.
Era de ajuns să trec pragul porţii şi să nu mă mai întorc niciodată.
Aveam însă nevoie să spun toate astea cuiva, şi vi le spun
dumneavoastră, domnule doctor: moartea acestei fete m-a făcut să-mi
înţeleg propria-mi viaţă.
— Înclin să cred că aceste simptome de ameliorare se transformă
chiar într-o vindecare miraculoasă — râse dr. Igor —. Ce-aveţi de gând
să faceţi?
— Să plec în El Salvador şi să mă ocup de copii.
— Nici nu e nevoie să mergeţi atât de departe: la mai puţin de
două sute de kilometri de-aici este Sara-jevo. Războiul s-a terminat, dar
problemele rămân.
— O să mă duc la Sarajevo.
Dr. Igor scoase din sertar un formular şi-l completă cu toată
atenţia. Apoi se ridică şi o conduse pe Mari până la uşă.
— Să v-ajute Dumnezeu — zise el, întorcându-se la birou, după
ce închise uşa. Nu-i plăcea să se ataşeze de pacienţii săi, dar nu reuşea
niciodată să evite acest lucru. Lipsa lui Mari avea să se simtă în Villete.
Când Eduard deschise ochii, fata era încă acolo. La primele lui
şedinţe de şocuri electrice, consuma mult timp încercând să-şi
amintească ce anume se în-tâmplase — în definitiv, chiar acesta era
efectul terapeutic al tratamentului: să provoace o amnezie parţială,
astfel încât bolnavul să uite de problema care-l tulbura şi să aibă
posibilitatea de a deveni mai calm.
Dar pe măsură ce electroşocurile erau aplicate cu mai mare
frecvenţă, efectele lor nu se mai făceau simţite pentru multă vreme; pe
101
fată o identifică numai-decât.
— Ai vorbit despre viziunile Paradisului în timp ce dormeai —
zise ea, trecându-şi mâna prin părul lui.
Viziuni ale Paradisului? Da, viziuni ale Paradisului. Eduard o
privi. Voia să povestească tot.
Tocmai atunci intră însă o infirmieră cu o injecţie.
— Trebuie s-o faceţi acum — îi spuse ea Veronikăi —. Ordinul
domnului dr. Igor.
— Am mai făcut una azi, nu mai fac nimic — răspunse ea —. Nu
mă mai interesează nici să ies de-aici. Nu mai ascult de nici un ordin, de
nici o regulă, de nimic ce mi se va face silit.
Infirmiera părea obişnuită cu acest tip de reacţie.
— Atunci, din păcate, va trebui să vă sedăm. — Am nevoie să
stau de vorbă cu tine — zise Eduard —. Fă injecţia.
Veronika îşi suflecă mâneca pulovărului, şi infirmiera îi injectă
medicamentul.
— Bună fată — zise ea —. De ce nu ieşiţi din salonul ăsta
lugubru ca să vă plimbaţi niţel pe-afară?
— Îţi e ruşine de ce s-a întâmplat ieri noapte — zise Eduard, în
timp ce mergeau prin grădină.
— Mi-a fost. Acum sunt mândră. Vreau să aflu despre viziunile
Paradisului, fiindcă am fost foarte a-proape de una din ele.
— Trebuie să privesc mai departe, dincolo de clădirile de la
Villete — zise el.
— Bine, hai.
Eduard privi îndărăt, nu către pereţii saloanelor sau către grădina
unde bolnavii umblau tăcuţi, ci către o stradă din alt continent, dintr-o
ţară unde ploua mult sau nu ploua deloc.
Eduard putea simţi mireasma acelui pământ, era anotimpul
secetos şi praful îi pătrundea în nări şi-i făcea plăcere, pentru că a
mirosi a pământ înseamnă a te simţi viu. Pedala pe o bicicletă
importată, avea şaptesprezece ani şi tocmai plecase de la colegiul ame-
rican din Brasilia, unde învăţau toţi ceilalţi copii de diplomaţi.
Detesta Brasilia, dar îi plăceau brazilienii. Tatăl său fusese numit
ambasador al Iugoslaviei cu doi înainte, într-o perioadă când nici măcar
în vise nu visau la divizarea sângeroasă a ţării. Miloşevici era încă la
putere; bărbaţi şi femei, toţi trăiau cu diferenţele lor şi încercau să se
armonizeze dincolo de conflictele regionale.
Primul post al tatălui său fusese tocmai Brazilia. Eduard visa la
102
plaje, la carnaval, la meciuri de fotbal, la muzică, dar nimeriseră în
capitala aceea, departe de coastă, creată doar ca să-i adăpostească pe
politicieni, birocraţi, diplomaţi şi pe copiii tuturor acestora, care nu
ştiau să-şi găsească rostul în lumea aceea.
Eduard nu putea suferi să trăiască acolo. Îşi petrecea ziua adâncit
în studii, încercând, dar fără a izbuti să-şi facă prieteni printre colegii de
clasă. Încercând, dar nereuşind, să-şi dezvolte un soi de interes pentru
automobile, turnee de tenis la modă, costume de marcă, unicele teme de
conversaţie printre tineri.
Când şi când se organiza câte o petrecere, unde băieţii se îmbătau
într-o parte a salonului, iar fetele simulau indiferenţa în partea opusă. Se
găseau mereu droguri, şi Eduard experimentase deja toate varietăţile
posibile, fără a se fixa vreodată cu interes asupra vreunuia dintre ele;
devenea agitat sau excesiv de somnolent şi-şi pierdea interesul pentru
tot ce se petrecea în jurul său.
Familia lui era preocupată. Eduard trebuia pregătit pentru aceeaşi
carieră ca a tatălui şi, cu toate că avea aproape toate talentele necesare
— voinţă de a studia, bun-gust artistic, uşurinţă la învăţarea limbilor
străine, interes pentru politică — îi lipsea o calitate de bază în
diplomaţie. Avea dificultăţi în contactele cu ceilalţi.
Oricât se străduiau părinţii lui să-l ducă la petreceri, să-şi deschidă
casa pentru prietenii lui de la colegiul american şi să-i asigure o
indemnizaţie lunară consistentă, foarte rar îşi făcea Eduard apariţia cu
câte cineva. Într-o zi maică-sa îl întrebă de ce nu-şi aduce prietenii la
dejun sau la cină.
— Ştiu toate turneele de tenis, cunosc după nume pe toate fetele
cu care poţi face dragoste fără probleme. Nu mai avem nimic interesant
de discutat.
Până când apăru brazilianca. Ambasadorul şi soţia lui se simţiră
mai liniştiţi când băiatul lor începu să iasă, întorcându-se târziu acasă.
Nimeni nu ştia exact cum apăruse, dar într-o seară Eduard o aduse acasă
la cină. Fata era educată, şi ei rămaseră mulţumiţi; băiatul avea să-şi
dezvolte în sfârşit capacitatea de a stabili relaţii cu străinii. Dincolo de
asta, amândoi se gândiseră, fără a comenta între ei, că prezenţa fetei îi
scăpa de povara unei mari griji: Eduard nu era homosexual!
O trataseră pe Maria (aşa o chema) cu toată deferenta unor viitori
socri, chiar dacă ştiau că peste doi ani aveau să fie mutaţi în alt post şi
nu aveau nici o intenţie ca fiul lor să se căsătorească cu cineva dintr-o
ţară atât de exotică. Aveau de gând ca băiatul lor să întâlnească o fată de
103
familie bună în Franţa sau în Germania, care să-l poată însoţi cu
demnitate în strălucita carieră diplomatică pe care i-o pregătea am-
basadorul.
Eduard se arăta însă tot mai îndrăgostit. Îngrijorată, mama stătu
de vorbă cu soţul.
— Arta diplomaţiei constă în a-l ţine pe adversar în expectativă —
zise ambasadorul —. O primă dragoste nu poate fi evitată niciodată, dar
se termină întotdeauna.
Eduard însă dădea semne că se schimbase total. Începu să vină
acasă cu cărţi ciudate, îşi instala o piramidă în cameră şi, împreună cu
Maria, ardea tă-mâie în fiecare noapte, rămânând ore în şir concentraţi
asupra unui desen atârnat pe perete. Randamentul lui Eduard la şcoala
americană începu să scadă.
Mama lui nu înţelegea portugheza, dar putea să vadă copertele
cărţilor: cruci, ruguri, vrăjitoare spân-zurate, simboluri exotice.
— Băiatul nostru citeşte cărţi periculoase.
— Periculos e ce se-ntâmplă în Balcani — răspunse ambasadorul
—. Se aude că republica Slovenia îşi revendică independenţa, şi asta ne
poate duce la un război.
Mama însă dădea mai puţină importanţă politicii; voia să ştie ce
se întâmplă cu fiul ei.
— Şi mania asta cu arsul tămâiei?
— E ca să ascundă mirosul de marijuana — zicea ambasadorul
—. Băiatul nostru a primit o educaţie excelentă, n-are cum să creadă că
beţigaşele astea parfumate ar putea atrage spiritele.
— Băiatul meu a ajuns la droguri!
— Asta trece. Şi eu am fumat marijuana în tinereţe, dar ţi se face
repede silă, aşa cum mi s-a făcut şi mie.
Femeia rămase cu o senzaţie de mândrie şi linişte: soţul ei era un
bărbat cu experienţă, intrase în lumea drogurilor şi reuşise să o
părăsească! Un om cu atâta voinţă era capabil să controleze orice
situaţie.
Într-o bună zi, Eduard le ceru o bicicletă. '
— Ai şofer şi un Mercedes Benz. De ce o bicicletă?
— Ca să intru în contact cu natura. Maria şi cu mine o să facem o
călătorie de zece zile — zise el —. E prin apropiere un loc cu zăcăminte
imense de cristal, şi Maria mă asigură că ele transmit energie pozitivă.
Mama şi tatăl fuseseră educaţi în regimul comunist: cristalele nu
erau decât un produs mineral, rezultat dintr-o anumită configuraţie de
104
atomi, şi nu emana nici un fel de energie, nici pozitivă, nici negativă. Se
interesară şi descoperiră că ideile despre „vibraţiile cristalelor” începeau
să fie la modă.
Dacă fiul său s-ar decide să vorbească despre tema asta la o
recepţie oficială, ar putea părea ridicol în ochii celorlalţi: pentru prima
dată, ambasadorul recunoscu că situaţia devenea gravă. Brasilia era un
oraş care trăia din zvonuri şi se va afla numaidecât că Eduard căzuse în
plasa unor superstiţii primitive, rivalii săi din ambasadă puteau crede că
băiatul învăţase astea de la părinţii lui, iar diplomaţia, pe lângă faptul că
era arta expectativei, era şi capacitatea de a menţine mereu, în orice
împrejurare, o aparenţă convenţională şi protocolară.
— Fiule, lucrurile nu mai pot continua aşa — zise tatăl —. Am
prieteni în Ministerul Afacerilor Externe al Iugoslaviei. Tu vei fi un
diplomat strălucit şi e nevoie să înveţi să faci faţă lumii.
Eduard plecă de-acasă şi nu se întoarse în noaptea aceea. Părinţii
lui telefonară acasă la Maria, la morgile şi spitalele din oraş, fără nici un
rezultat. Mama îşi pierdu încrederea în capacitatea soţului ei de a şti să
se poarte cu familia, chiar dacă era un excelent negociator cu străinii.
A doua zi, Eduard îşi făcu apariţia, flămând şi pi-când de somn.
Mâncă şi se retrase la el în cameră, îşi aprinse tămâia, îşi recită
mantrele, dormi tot restul du-pă-amiezei şi toată noaptea. Când se trezi,
îl aştepta o bicicletă nou-nouţă.
— Du-te şi vezi-ţi cristalele — zise maică-sa —. O să-i explic eu
tatălui tău.
Aşa se face că, în după-amiaza aceea uscată şi prăfoasă, Eduard se
îndrepta voios către casa Mariei. Oraşul era atât de bine conceput (în
opinia arhitecţilor) sau atât de rău conceput (în opinia lui Eduard), încât
aproape nu existau intersecţii. Rula pe dreapta, pe o bandă de mare
viteză, uitându-se la cerul plin de nori care nu aduceau ploaie, când
simţi că urcă în direcţia cerului, cu o viteză uriaşă, pentru ca imediat
după aceea să coboare şi să se pomenească pe asfalt.
BUM!
„Am avut un accident.”
Vru să se întoarcă, pentru că faţa îi era lipită de asfalt, dar constată
că nu-şi mai putea controla corpul. Auzi scrâşnetul frânelor de
automobile, oameni ţipând, cineva care se apropie şi încercă să-l atingă,
pentru ca numaidecât să audă un strigăt: „Nu-l mişcaţi! Dacă-l atinge
cineva, poate rămâne schilod pe viaţă!”
Secundele se scurgeau lent şi Eduard începu să se simtă speriat.
105
Spre deosebire de părinţii săi, el credea în Dumnezeu şi într-o viaţă de
după moarte, dar tot i se părea nedrept ce i se întâmplase, să moară la
şaptesprezece ani, cu ochii la asfalt, pe un pământ străin.
— Îţi e bine? — auzi el o voce.
Nu, nu-i era bine, nu reuşea să se mişte, şi nu reuşea nici să spună
vreo vorbă. Cel mai rău era că nu-şi pierduse cunoştinţa, ştia exact ce se
întâmpla şi în ce încurcătură nimerise. De ce nu leşina? Lui Dumnezeu
nu-i era milă de el, tocmai într-un moment în care avea atâta nevoie de
El, împotriva a tot şi a toate?
— Gata, vin medicii — şopti altcineva, luându-l de mână —. Nu
ştiu dacă poţi să mă auzi, dar fii calm. Nu e nimic grav.
Da, putea să-l audă, i-ar fi plăcut ca persoana a-ceea — un bărbat
— să vorbească mai departe, să-l încredinţeze că nu era nimic grav, deşi
era şi el destul de matur ca să-şi dea seama că totdeauna, când situaţia e
foarte serioasă, ţi se spune mereu acelaşi lucru. Se gândi la Maria, la
regiunea unde se găseau munţii de cristale, plini de energie pozitivă, în
timp ce Brasilia reprezenta cea mai mare concentraţie de negativitate pe
care o cunoscuse în meditaţiile sale.
Secundele se transformaseră în minute, oamenii continuau să-l
consoleze şi, pentru prima oară de când se petrecuse totul, începu să
simtă durerea. O durere ascuţită, care pornea din centrul capului şi părea
că i se răspândeşte în întregul trup.
— Au şi sosit — zise bărbatul care-l ţinea de mână —. Mâine o să
mergi iar pe bicicletă.
Dar a doua zi Eduard se afla într-un spital, cu ambele picioare şi
un braţ puse în ghips, fără să poată ieşi de-acolo în următoarele treizeci
de zile, obligat să o audă pe mama sa plângând în neştire, pe tatăl său
dând telefoane pline de nervi, medicii repetând din cinci în cinci minute
că primele şi cele mai grave douăzeci şi patru de ore trecuseră şi nu se
constatase nici o leziune cerebrală.
Familia sună la Ambasada Americană, care nu avea niciodată
încredere în diagnosticele spitalelor publice şi îşi întreţinea propriul
serviciu de urgenţă extrem de sofisticat, împreună cu o listă de medici
brazilieni consideraţi capabili să-i îngrijească pe diplomaţii lor. Din
când în când, în cadrul unei politici de bună vecinătate, puneau aceste
servicii şi la dispoziţia altor reprezentanţe diplomatice.
Americanii aduseseră aparatele lor de ultimă generaţie, făcuseră
un număr de zece ori mai mare de noi teste şi investigaţii şi ajunseseră
4a concluzia la care ajungeau mereu: medicii de la spitalul public
106
apreciaseră corect situaţia şi luaseră cele mai bune decizii.
Medicii de la spitalul public puteau fi buni, dar programele

televiziunii braziliene erau la fel de mizerabile ca şi cele din oricare
parte a lumii, iar Eduard nu prea avea ce face. Maria apărea tot mai rar
pe la spital, poate îşi găsise alt însoţitor ca să meargă cu ea la munţii de
cristale.
În contrast cu comportamentul ciudat al prietenei lui, ambasadorul
şi soţia sa veneau zilnic să-l viziteze, dar refuzau să-i aducă şi cărţile în
portugheză pe care le avea acasă, pretinzând că în scurt timp aveau să
fie transferaţi şi nu era nevoie să înveţe o limbă pe care nu va mai avea
niciodată nevoie să o folosească. Aşa stând lucrurile, Eduard se
mulţumea să stea de vorbă cu ceilalţi bolnavi, să discute despre fotbal
cu infirmierii şi să citească revistele care se nimereau să-i cadă în mâini.
Până când, într-o zi, unul dintre infirmieri îi aduse o carte pe care
tocmai o câştigase, dar care i se părea „prea groasă ca să poată fi citită”.
Şi acesta a fost momentul când viaţa lui Eduard a început să-l plaseze
pe un drum straniu, ce avea să-l conducă la Villete, la fuga din realitate
şi la distanţarea totală de lucrurile pe care alţi tineri de vârsta lui le
făceau îndeobşte în anii următori.
Cartea era despre vizionarii ce zguduiseră lumea, oameni care îşi
aveau propriile lor idei despre paradisul terestru şi-şi consacraseră
vieţile ca să şi le împărtăşească şi celorlalţi. Figura acolo Isus Cristos,
dar erau şi Darwin cu teoria sa că omul descinde din maimuţe; Freud,
care afirma că visele au o mare importanţă; Columb, amanetând
bijuteriile reginei ca să caute un nou continent; Marx, cu ideea că toţi
oamenii merită aceeaşi şansă.
Şi erau acolo sfinţi, ca Ignaţiu de Loyola, un basc care se culcase
cu toate femeile cu care se putuse culca, ucisese numeroşi duşmani în
nenumărate bătălii, până ce fusese rănit la Pamplona şi înţelesese
universul în patul unde îşi făcuse convalescenţa. Tereza din Avila, care
voia cu orice preţ să găsească drumul către Dumnezeu şi nu izbutise
decât atunci când, fără să vrea, se plimbase pe un coridor şi se oprise în
faţa unui tablou. Anton, un bărbat scârbit de viaţa pe care o ducea şi
care se hotărâ să se refugieze în pustie şi ajunse să convieţuiască cu
diavolii vreme de zece ani, trecând prin toate soiurile de ispite. Francisc
din Assisi, un tânăr ca şi el, hotărât să converseze cu păsările şi să
părăsească tot ce-i plănuiseră părinţii pentru restul vieţii.
Începu să citească chiar în după-amiaza aceea „cartea cea groasă”,
107
deoarece nu avea nimic mai bun de făcut ca să-şi omoare timpul. La
miezul nopţii, intră o infirmieră, întrebându-l dacă are nevoie de ajutor,
căci era singura cameră unde încă ardea lumina. Eduard o expedie cu un
simplu semn cu mâna, fără a-şi dezlipi ochii de pagina cărţii.
Bărbaţii şi femeile care zdruncinaseră lumea. Bărbaţi şi femei
obişnuiţi, ca el, ca tatăl lui, ca prietena pe care ştia că o pierde, plini de
aceleaşi îndoieli şi nelinişti pe care le aveau toate fiinţele omeneşti în
existenţa lor cotidiană. Oameni care nu vădeau un interes special pentru
religie, Dumnezeu, lărgirea minţii sau noua conştiinţă, până când într-o
bună zi, da, într-o zi, se hotărâseră să schimbe total. Cartea era cu atât
mai interesantă, cu cât istorisea cum, în fiecare din acele vieţi, exista o
clipă magică ce-i determinase să plece în căutarea propriei lor viziuni
despre Paradis.
Oameni care nu-şi lăsaseră viaţa să li se scurgă în deşert şi care,
pentru a-şi atinge scopul, ceruseră de pomană sau adulaseră regi,
călcaseră în picioare legi sau înfruntaseră mânia mai-marilor vremii,
folosiseră diplomaţia sau forţa, dar nu renunţaseră niciodată, capabili
fiind totdeauna să înfrângă orice dificultăţi în care întrezăreau un
avantaj.
A doua zi, Eduard îi dădu infirmierului ceasul său de aur în
schimbul cărţii, ceru să i-l vândă şi să-i cumpere toate cărţile despre
aceeaşi temă. Nu mai exista însă nici una. Încercă să citească biografiile
unora dintre ei, dar acestea îi descriau totdeauna pe bărbatul sau femeia
cu pricina ca şi cum ar fi fost un ales, un inspirat, nu un ins obişnuit,
care trebuia să lupte ca toţi ceilalţi pentru a-şi impune gândurile.
Eduard rămase atât de impresionat de ceea ce citise, încât luă cu
toată seriozitatea în considerare posibilitatea de a deveni sfânt, profitând
de accident ca să-şi schimbe sensul vieţii. Era însă cu picioarele rupte,
în spital nu avusese nici o viziune, nu trecuse prin faţa unui tablou care
să-i zguduie sufletul, nu avea prieteni ca să construiască o capelă în
inima podişului brazilian, iar pustiile erau foarte departe, doldora de
probleme politice. Chiar şi aşa, ceva tot putea face: să studieze pictura
şi să încerce să arate lumii viziunile pe care le avuseseră bărbaţii şi
femeile acelea.
Când îi scoaseră ghipsul şi se întoarse la Ambasadă, înconjurat de

îngrijiri, răsfăţuri şi de tot felul de atenţii pe care le primeşte un fiu de
ambasador de la ceilalţi diplomaţi, o rugă pe mama sa să-l înscrie la un
curs de pictură.
108
Mama sa îi spuse că deja pierduse prea multe cursuri la Colegiul
American şi era cazul să recupereze timpul pierdut. Eduard refuză: nu
avea nici cea mai mică dorinţă să continue studiul geografiei şi al
ştiinţelor.
Voia să fie pictor. Într-un moment de neatenţie, explică motivul:
— Vreau să pictez viziuni ale Paradisului.
Mama nu zise nimic şi-i făgădui să stea de vorbă cu prietenele ei
ca să vadă care era cel mai bun curs de pictură din oraş.
Când se întoarse, în după-amiaza aceea, de la serviciu,
ambasadorul o găsi plângând la ea în cameră.
— Fiul nostru este nebun — zicea ea cu lacrimile şiroind —.
Accidentul i-a afectat creierul.
— Imposibil! — răspunse, indignat, ambasadorul —. Medicii,
recomandaţi de americani, doar l-au examinat.
Femeia îi povesti ce auzise.
— E o revoltă tinerească normală. Aşteaptă şi vei vedea că totul
revine la normal.
De astă dată, aşteptarea n-a dus la nimic, deoarece Eduard se
grăbea să înceapă să trăiască. Două zile mai târziu, sătul să tot aştepte o
hotărâre din partea prietenelor mamei sale, se hotărâ să se înscrie la un
curs de pictură. Începu să înveţe scara culorilor şi perspectiva, dar
începu totodată să-şi ducă viaţa şi alături de oameni care nu vorbeau
niciodată despre turnee de tenis sau mărci de maşini.
— Îşi petrece zilele cu artişti! — îi spunea ambasadorului mama,
înlăcrimată.
— Lasă-n pace băiatul — răspundea ambasadorul —. O să se
sature repede şi de asta, cum s-a săturat de prietena lui, de cristale, de
piramide, de tămâie, de marijuana.
Dar zilele treceau, camera lui Eduard se prefăcea într-un atelier
improvizat, cu picturi complet lipsite de noimă pentru părinţii lui: erau
cercuri, combinaţii exotice de culori, simboluri primitive amestecate cu
oameni în poziţie de rugăciune.
Eduard, fostul tânăr solitar, care, vreme de doi ani în Brasilia, nu
apăruse niciodată acasă cu prieteni, îşi umplea acum casa cu inşi străini,
toţi îmbrăcaţi ca vai de lume, cu părul în dezordine, ascultând discuri
oribile la volum maxim, bând şi furnând fără nici o măsură,
demonstrând o totală ignorare a regulilor de bună purtare. Într-o zi,
directoarea Colegiului American o chemă pe soţia ambasadorului la o
întrevedere.
109
— Se vede că fiul dumneavoastră consumă droguri — zise ea —.
Randamentul lui şcolar este sub nivelul normal şi, dacă va continua aşa,
nu-l vom putea reânmatricula.
Femeia se duse direct la biroul ambasadorului şi-i povesti ce-i
fusese dat să audă.
— Spui mereu că timpul o să readucă totul la normal! — ţipa ea,
isterică —. Fiul tău drogat, nebun, cu o problemă cerebrală foarte gravă,
iar tu nu mai termini cu cocteilurile şi reuniunile tale mondene!
— Vorbeşte mai încet — îi ceru el.
— N-am de gând să vorbesc mai încet până când n-o să iei
atitudine! Băiatul ăsta are nevoie de ajutor, pricepi? Ajutor medical!
Mişcă-te şi fă ceva.
Îngrijorat că scandalul nevestei lui l-ar putea compromite în ochii
funcţionarilor şi dându-şi seama că interesul lui Eduard pentru pictură
dura mai multă vreme decât scontase, ambasadorul — om practic, care
cunoştea toate procedurile indicate — stabili o strategie de atac în faţa
problemei.
În primul rând, îi telefonă colegului său, ambasadorul american,
şi-i ceru permisiunea de a folosi aparatura medicală de la Ambasadă.
Cererea i-a fost acceptată.
Îi căută din nou pe medicii recomandaţi, le explică situaţia şi ceru
să refacă încă o dată toate investigaţiile trecute. Medicii, temându-se că
s-ar fi putut ajunge la un proces, făcură întocmai ce li se ceruse şi
ajunseră la concluzia că investigaţiile nu prezentau nimic anormal.
Înainte de plecarea ambasadorului, îi cerură să semneze un document
potrivit căruia, în-cepând din acel moment, descărca Ambasada Ame-
ricană de răspunderea de a-i fi indicat numele lor. Apoi, ambasadorul
merse la spitalul unde fusese internat Eduard. Stătu de vorbă cu
directorul, îi explică situaţia fiului său şi-i ceru ca, sub pretextul unui
control de rutină, să-i facă o analiză a sângelui pentru a detecta prezenţa
drogurilor în organismul tânăr ului.
Se făcu întocmai. Nu se găsi nici un drog.
Rămânea a treia şi ultima etapă a strategiei: să stea de vorbă chiar
cu Eduard şi să vadă ce se întâmpla. Abia după ce ar fi fost în posesia
tuturor informaţiilor, ar fi putut lua o decizie care să i se pară corectă.
Tatăl şi fiul luară loc în living.
— Mama e îngrijorată din cauza ta — zise ambasadorul —.
Notele tale s-au înrăutăţit şi există riscul să nu mai fii reânmatriculat.
— Notele la cursul de pictură mi s-au îmbunătăţit, tată.
110
— Cred că e foarte plăcut interesul tău pentru artă, dar ai în faţă o
viaţă-ntreagă pentru asta. Acum însă trebuie să-ţi termini liceul, ca să te
pot orienta spre cariera diplomatică.
Eduard cugetă mult înainte de a spune ceva. Îşi revăzu accidentul,
cartea despre vizionari, care în definitiv fusese doar un pretext ca să-şi
găsească adevărata vocaţie, se gândi la Maria, despre care nu mai auzise
nimic. Şovăi mult, dar în cele din urmă răspunse.
— Tati, nu vreau să fiu diplomat. Vreau să fiu pictor. Tatăl era
deja pregătit pentru răspunsul acesta şi ştia cum să-l ocolească.
— Vei fi pictor. Vom organiza expoziţii la Belgrad, Zagreb,
Ljubljana, Sarajevo. Cu influenţa pe care-o am, pot să te ajut mult, dar
am nevoie să-ţi termini studiile.
— Dacă o să fac aşa, o să aleg drumul cel mai uşor, tati. O să intru
la o facultate, o să mă formez în ceva ce nu mă interesează, dar care o
să-mi aducă bani. Atunci pictura va rămâne pentru mine în planul al
doilea şi voi sfârşi prin a-mi uita vocaţia. Trebuie să învăţ să câştig bani
cu pictura.
Ambasadorul începu să se simtă iritat.
— Al tot ce-ţi trebuie, fiule: o familie care te iubeşte, casă, bani,
poziţie socială. Ştii însă că ţara noastră trece printr-o perioadă
complicată, sunt zvonuri despre un război civil; s-ar putea ca mâine să
nu-ţi mai pot sta alături ca să te ajut.
— Am să mă pot ajuta eu, tată dragă. Ai încredere în mine. Într-o
zi am să pictez un ciclu numit Viziunile Paradisului. Va fi istoria vizuală
a ceea ce au trăit în inimile lor atâţia bărbaţi şi femei.
Ambasadorul lăudă curajul fiului său, termină convorbirea cu un
zâmbet şi hotărâ să-i mai acorde un răgaz de o lună — în definitiv,
diplomaţia e arta de-a amâna deciziile, pentru ca problemele să se
rezolve de la sine.
Trecu o lună. Şi Eduard continua să-şi consacre tot timpul picturii,
prietenilor săi ciudaţi, muzicilor care provocau pesemne un anume
dezechilibru psihic. Colac peste pupăză, fusese exmatriculat din
Colegiul American, întrucât se angajase într-o controversă cu o
profesoară despre existenţa sfinţilor.
Într-o ultimă încercare, de vreme ce nu mai era de nici un folos să
tot amâne luarea unei decizii, ambasadorul îl convocă iarăşi pe fiul său
la o discuţie ca de la bărbat la bărbat.
— Eduard, ai ajuns la vârsta la care-ţi poţi asuma toată
răspunderea pentru viaţa ta. Am răbdat cât am putut, dar a venit
111
momentul să termini cu aiureala asta cu pictura şi să dai un sens carierei
tale.
— Tati, faptul că vreau să fiu pictor înseamnă că dau un sens
carierei mele.
— Văd că ignori dragostea noastră, eforturile noastre de a-ţi da o
educaţie bună. Întrucât niciodată nu te-ai mai purtat aşa, nu pot s-o pun
decât pe seama unei urmări a accidentului.
— Fii convins că vă iubesc mai mult decât pe oricare alţi oameni
sau lucruri din viaţa mea.
Ambasadorul îşi drese glasul. Nu era obişnuit cu manifestări de
afecţiune atât de directe.
— Atunci, în numele dragostei pe care ne-o porţi, fă, te rog, ce
doreşte mama ta. Lasă pentru o vreme povestea asta cu pictura, găseşte-
ţi prieteni de acelaşi nivel social cu tine şi întoarce-te la studii.
— Tu mă iubeşti, tată dragă. Nu poţi să-mi ceri una ca asta, pentru
că totdeauna mi-ai dat un bun exemplu prin felul cum ai luptat pentru
ceea ce ai vrut. Nu poţi vrea ca eu să fiu un om fără voinţă proprie.
— Am spus: în numele dragostei. Şi niciodată n-am mai spus asta,
dar acuma, iată, ţi-o cer. Pentru dragostea pe care ne-o porţi, pentru
dragostea pe care noi ţi-o purtăm, întoarce-te acasă, nu în sens fizic, ci
în sens real. Nu faci decât să te amăgeşti, fugind de realitate.
Din clipa când te-ai născut, ne-am construit cele mai frumoase
vise din viaţă. Tu eşti totul pentru noi:
trecutul şi viitorul nostru. Bunicii tăi au fost simpli funcţionari, şi
eu a trebuit să mă lupt ca un leu ca să intru şi să avansez în cariera asta
diplomatică. Şi totul doar ca să-ţi deschid ţie un spaţiu, ca să-ţi
înlesnesc ţie drumul. Încă mai am stiloul cu care mi-am semnat primul
document ca ambasador şi l-am păstrat cu tot dragul ca să ţi-l trec ţie în
ziua când vei face şi tu acelaşi lucru.
Nu ne dezamăgi, băiete dragă. N-o să mai trăim mult, vrem să
închidem ochii liniştiţi, ştiind că ai apucat-o pe un drum bun în viaţă.
Dacă într-adevăr ne iubeşti, fă ce-ţi cer eu. Dacă nu ne iubeşti,
poartă-te aşa şi pe mai departe.
Eduard rămase multe ceasuri privind cerul din Brasilia, uitându-se
la norii care se perindau prin azur, frumoşi, dar fără absolut nici o
picătură de ploaie pe care s-o reverse peste pământul uscat al podişului
central brazilian. Era la fel de golit ca şi ei.
Dacă nu şi-ar continua şcoala, mama sa ar sfârşi prin a se usca de
suferinţă, tatăl său şi-ar pierde entuziasmul pentru carieră, amândoi s-ar
112
acuza că au greşit în educaţia fiului lor iubit. Dacă s-ar lăsa de pictură,
viziunile Paradisului n-ar mai vedea niciodată lumina zilei şi nimic
altceva de pe lumea asta n-ar mai putea să-l entuziasmeze şi să-i placă.
Privi în jurul său, îşi văzu tablourile, îşi rememoră dragostea şi
sensul fiecărei trăsături de penel şi toate i se părură mediocre. Era un
impostor, ţinea să fie ceva pentru care nu fusese ales, şi asta cu preţul
decepţiei părinţilor săi.
Viziunile Paradisului erau pentru oamenii aleşi, ce apăreau în cărţi
ca eroi şi martiri ai credinţei căreia i se dăruiau. Oameni care de mici
ştiau că lumea avea nevoie de ei; ceea ce stătea scris în acea carte era o
născocire de romancier.
La cină, le spuse părinţilor săi că aveau dreptate: nu era decât un
vis de tinereţe, iar entuziasmul lui pentru pictură îi trecuse. Părinţii
rămaseră mulţumiţi, mama plânse de bucurie şi-l îmbrăţişă pe băiat,
totul revenise la normal.
Noaptea, ambasadorul îşi sărbători victoria, des-tupând o sticlă de
şampanie, pe care o bău de unul singur. Când se duse în dormitor, soţia
lui, pentru prima oară de multe luni, adormise deja liniştită.
A doua zi, găsiră camera lui Eduard distrusă, picturile sfârtecate
cu un obiect tăios, iar băiatul şedea într-un colţ, cu ochii la cer. Mama îl
îmbrăţişă, îi spuse cât de mult îl iubeşte, dar Eduard nu răspunse.
Nu voia să mai audă de dragoste: era sătul de povestea asta.
Credea că putea să renunţe şi să urmeze sfaturile tatălui său, dar
mersese prea departe în efortul lui, traversase o prăpastie care-l desparte
pe om de propriul său vis, şi acum nu se mai putea întoarce. Nu putea
nici să mai meargă înainte. Era mai simplu atunci să iasă de pe scenă.
Eduard rămase încă cinci luni în Brazilia, sub îngrijirea unor
specialişti care îi diagnosticaseră un tip rar de schizofrenie, sechelă
pesemne a unui accident de bicicletă. Curând izbucni războiul civil din
Iugoslavia, ambasadorul fu rechemat de urgenţă, problemele se
acumulaseră mult prea mult pentru ca familia să le mai poate face faţă,
şi unica rezolvare fusese să-l interneze în recent deschisul sanatoriu de
la Villete.
Când Eduard îşi isprăvi povestea, se şi înnoptase şi amândoi
tremurau de frig.
— Hai înăuntru — zise el —. Se serveşte cina.
— În copilăria mea, ori de câte ori mă duceam în vizită la bunica,
rămâneam cu ochii ţintă la un tablou din camera ei. Era o femeie, Maica
Noastră, cum spun catolicii, pe creştetul lumii, ţinând deschise către pă-
113
mânt mâinile, din care coborau raze.
Lucrul care mă intriga cel mai tare în acel tablou era că Doamna
aceea călca în picioare un şarpe viu. Am întrebat-o atunci pe bunica: nu-
i este frică de şarpe? Nu se gândeşte că ar putea s-o muşte de picior şi să
o ucidă cu veninul lui?
Bunica mi-a spus: şarpele a adus pe pămând binele şi răul, cum
zice Biblia. Şi ea supune cu dragostea ei binele şi răul.
— Şi ce-are de-a face cu povestea mea?
— Cum te-am cunoscut doar de-o săptămână, ar fi prea devreme
să-ţi spun: te iubesc. Cum nu voi supravieţui dincolo de noaptea asta, ar
fi şi prea târziu să ţi-o spun. Dar marea nebunie a bărbatului şi a femeii
tocmai asta e: dragostea.
Tu mi-ai povestit o istorie de dragoste. Cred sincer că părinţii tăi
au vrut pentru tine tot ce e mai bine, şi tocmai dragostea lor aproape ţi-a
distrus viaţa. Dacă Maica Domnului, în tabloul bunicii, călca în picioare
un şarpe, înseamnă că dragostea asta avea două feţe.
— Înţeleg ce spui — zise Eduard —. Eu am provocat şocul
electric, pentru ca tu să mă părăseşti într-o stare de confuzie. Nu ştiu ce
simt, şi dragostea m-a mai distrus o dată.
— Nu-ţi fie teamă. Astăzi i-am cerut doctorului Igor să mă lase să
plec de-aici, să-mi aleg locul unde aş vrea să-mi închid ochii pentru
totdeauna. Dar când te-am văzut înşfăcat de infirmieri, am înţeles ce
imagine aş vrea să contemplu când ar fi să părăsesc lumea asta: chipul
tău. Şi m-am hotărât să nu mai plec.
Cât timp ai dormit sub efectul şocului, eu am avut o criză şi am
crezut că mi-a sunat ceasul. Ţi-am privit chipul, am încercat să-ţi
ghicesc istoria şi m-am pregătit să mor fericită. Moartea n-a venit însă,
inima mea a mai rezistat o dată, poate datorită faptului că sunt tânără.
Ea îşi aplecă fruntea.
— Nu te ruşina că eşti iubit. Nu-ţi cer nimic, doar să mă laşi să
mă bucur de tine, să-ţi mai cânt la pian o noapte, dacă voi mai avea
puterea s-o fac. În schimb, îţi cer un singur lucru: dacă ai s-auzi pe
cineva zi-când că sunt pe moarte, du-te în salon. Lasă-mă să-mi
împlinesc dorinţa.
Eduard rămase tăcut multă vreme, şi Veronika crezu că se
întorsese în lumea lui, de unde nu avea să se mai întoarcă atât de
curând.
În cele din urmă, privi munţii de dincolo de zidurile spitalului
Villete şi zise:
114
— Dacă vrei să pleci, te duc eu afară. Dă-mi răgaz doar ca să iau
hainele şi ceva bani. Apoi, plecăm amândoi.
— N-o să dureze mult, Eduard. Ştii bine.
Eduard nu răspunse. Intră şi se întoarse numaide-cât cu hainele.
— O să dureze o veşnicie, Veronika. Mai mult decât toate zilele şi
nopţile pe care le-am petrecut aici, tot încercând să dau uitării viziunile
Paradisului. A-proape le uitasem, dar se pare că se-ntorc.
Hai să plecăm, nebunii fac nebunii.
În seara aceea, când se adunară ca să cineze, pacienţii simţiră
lipsa a patru persoane.
Zedka, despre care ştiau cu toţii că fusese externată după un lung
tratament. Mari, care se dusese pesemne la cinematograf, cum făcea
adesea. Eduard, care poate nu-şi revenise de pe urma şocului electric şi,
la gândul acesta pe toţi pacienţii îi străbătu un fior de teamă şi se
apucară să mănânce în tăcere.
În fine, lipsea fata cu ochii verzi şi părul castaniu. Cea despre care
toţi ştiau că n-avea să apuce sfârşitul săptămânii.
Nimeni nu vorbea pe faţă despre moarte în Villete. Absenţele erau
însă remarcate, chiar dacă toţi căutau să se comporte ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat.
Începu să circule un zvon de la o masă la alta. Unii plânseră,
pentru că ea era plină de viaţă, iar acum se va fi aflând în mica morgă
amenajată în spatele sanatoriului. Doar cei mai îndrăzneţi obişnuiau să
se plimbe pe acolo, chiar şi în timpul zilei, când totul era luminat. Erau
trei mese de marmură şi, de obicei, pe una din ele se afla un nou
cadavru, acoperit cu un giulgiu.
Toţi ştiau că în noaptea aceea Veronika era acolo. Cei cu adevărat
demenţi uitaseră imediat că, săptă-mâna aceea, sanatoriul avusese încă
un oaspete, care uneori tulbura somnul tuturora cu pianul ei. Câţiva, în
timp ce ştirea circula, simţiseră o anumită tristeţe, mai cu seamă
infirmierele, care fuseseră cu Veronika în timpul nopţilor pe care le
petrecuse în secţia de terapie intensivă, dar angajaţii fuseseră astfel
formaţi, încât să nu-şi creeze legături prea strânse cu bolnavii, de vreme
ce unii plecau, alţii mureau, iar starea celor mai mulţi se înrăutăţea pe zi
ce trece. Tristeţea acestora ţinu ceva mai mult, dar se stinse şi ea.
Cei mai mulţi dintre pacienţi aflară însă vestea, se prefăcuseră că
sunt întristaţi, dar răsuflară uşuraţi. Fiindcă, o dată mai mult, prin
Villete trecuse îngerul Exterminator, şi ei fuseseră cruţaţi.
Când Frăţia se reuni după cină, un membru al grupului aduse
115
vestea: Mari nu fusese la cinematograf, plecase fără întoarcere şi-i
lăsase lui o scrisoare.
Nimeni nu păru a-i da mare importanţă: ea păruse întotdeauna
diferită, prea nebună, incapabilă să se adapteze la situaţia ideală în care
trăiau cu toţii acolo.
— Mari n-a-nţeles niciodată cât de fericiţi suntem — zise unul
dintre ei —. Avem prieteni cu afinităţi comune, urmăm o rutină, din
când în când ieşim împreună pentru un program, invităm conferenţiari
ca să vorbim despre subiecte importante, le dezbatem ideile. Viaţa
noastră a ajuns la echilibrul perfect, un lucru pe care atâţia oameni de
afară ar dori să-l atingă.
— Ca să nu mai vorbim de faptul că, la Villete, suntem protejaţi
de şomaj, de urmările războiului din Bosnia, de problemele economice,
de violenţă — comentă altul —. Am găsit armonia.
— Mari mi-a încredinţat o scrisoare — zise cel ce le dăduse
vestea, arătându-le un plic închis —. M-a rugat să-l citesc cu voce tare,
ca şi cum ar vrea să-şi ia rămas-bun de la noi toţi.
Cel mai bătrân dintre ei deschise plicul şi procedă aşa cum ceruse
Mari. Vru să se oprească la jumătate, dar era prea târziu, şi continuă
până la sfârşit.
„Când eram încă tânără şi devenisem avocată, am citit la un
moment dat un poet englez, iar o frază de-a lui m-a impresionat în chip
deosebit: «Fii ca un izvor care se revarsă, iar nu ca un bazin plin
mereu de aceeaşi apă.» Am crezut totdeauna că afirmaţia lui era
greşită: este primejdios să te reverşi, pentru că poţi inunda zone unde
trăiesc persoane iubite, pe care putem să le înecăm cu dragostea şi cu
entuziasmul nostru. Am căutat atunci să mă comport toată viaţa ca un
bazin, nedepăşind niciodată limitele pereţilor mei interiori.
S-a întâmplat, dintr-un motiv pe care nu-l voi înţelege niciodată,
să mă îmbolnăvesc de sindromul de panică. M-am transformat exact în
ceea ce luptasem atât de mult să evit: într-un izvor care s-a revărsat şi
a inundat totul în jurul meu. Rezultatul acestei stări de fapt a fost
internarea la Villete.
După vindecare, am redevenit un bazin şi v-am cunoscut pe voi.
Vă mulţumesc pentru prietenie, pentru afecţiune şi pentru atâtea clipe
fericite. Am trăit împreună ca peştii într-un acvariu, fericiţi că cineva
ne aducea hrana la ore fixe, şi puteam, ori de câte ori voiam, să vedem
lumea de afară, prin zidul de sticlă.
Ieri însă, din pricina unui pian şi a unei femei care astăzi
116
probabil trebuie să fi murit, am descoperit ceva foarte important: viaţa
aici înăuntru este absolut la fel ca viaţa de afară. Atât acolo cât şi aici,
oamenii se reunesc în grupuri, îşi ridică zidurile şi nu permit nici unui
străin să le tulbure existenţele mediocre. Fac tot felul de lucruri pentru
că s-au obişnuit să le facă, se înhamă la studii inutile, se distrează
pentru că sunt obligaţi să se distreze, iar împrejurarea că restul lumii o
ia razna se rezolvă de la sine. Cel mult, se uită — cum şi noi ne-am
uitat de atâtea ori împreună — la jurnalele TV, doar ca să-şi
reconfirme cât sunt de fericiţi într-o lume plină de probleme şi
nedreptăţi.
Vreau să spun că viaţa Frăţiei este absolut identică cu viaţa
aproape tuturor acelora de afară, toţi evitând să ştie ce se află dincolo
de pereţii de sticlă ai acvariului. Mult timp, situaţia asta a fost
reconfortantă şi utilă. Dar oamenii se schimbă, şi acum am plecat în
căutarea aventurii, chiar dacă am şaizeci şi cinci de ani şi cunosc
numeroasele limitări la care mă constrânge vârsta. Plec în Bosnia: sunt
acolo oameni care mă aşteaptă, deşi încă nu mă cunosc, după cum nici
eu nu-i cunosc pe ei. Ştiu însă că sunt utilă şi că riscul unei aventuri e
mai preţios decât o mie de zile de bunăstare şi confort.”
Când sfârşi de citit scrisoarea, membrii Frăţiei plecară fiecare în
camerele şi saloanele lor, zicându-şi că Mari înnebunise definitiv.
Eduard şi Veronika aleseră restaurantul cel mai scump din
Ljubljana, comandară cele mai alese feluri de mâncare, se îmbătară cu
trei sticle de vin din 1988, una dintre cele mai bune recolte ale
secolului, în timpul cinei nu aduseră niciodată vorba despre Villete,
despre trecut sau viitor.
— Mi-a plăcut povestea cu şarpele — spuse el, umplându-i
paharul pentru a nu ştiu câta oară —. Dar bunica ta era foarte bătrână,
nu ştia să interpreteze povestea.
— Fii respectuos cu bunica mea! — strigă Veronika, beată criţă,
făcându-i pe toţi cei din restaurant să se întoarcă spre ea.
— Un toast pentru bunica acestei fete! — zise Eduard, ridicându-
se —. Un toast pentru bunica nebunei din faţa mea, care trebuie să fi
fugit de la Villete!
Toţi redeveniră atenţi la farfuriile lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi
întâmplat.
— Un toast pentru bunica mea! — insistă Veronika.
Patronul restaurantului veni la masa lor.
— Vă rog, comportaţi-vă cum trebuie.
117
Se potoliră preţ de câteva clipe, dar imediat reâncepură să
vorbească tare, să spună lucruri fără sens, să se poarte în chip
neconvenabil. Patronul restaurantului veni iar la masa lor, le spuse că nu
era nevoie să achite nota, cu condiţia să părăsească imediat localul.
— Să ne economisim, banii pentru vinurile astea groaznic de
scumpe! — toastă Eduard —. E momentul să plecăm de-aici, înainte ca
omul ăsta să se răz-gândească!
Dar omul nu se răzgândi. Se şi apucase să tragă scaunul
Veronikăi, cu un gest aparent curtenitor, dar al cărui înţeles veritabil era
de-a o ajuta să se ridice cât mai repede cu putinţă.
Se duseră în mijlocul pieţişoarei din centrul oraşului. Veronika
aruncă o privire spre camera ei de la mânăstire, şi beţia i se risipi pentru
o clipă. Îşi aduse aminte că avea să moară foarte curând.
— Mai cumpără vin! — îl rugă ea pe Eduard.
În apropiere era un bar. Eduard aduse două sticle, amândoi se
aşezară şi continuară să bea.
— Ce era greşit în interpretarea bunică-mii? — zise Veronika.
Eduard era atât de băut, încât fu nevoit să facă un mare efort ca
să-şi reamintească ce spusese la restaurant. Reuşi însă.
— Bunica ta a spus că femeia călca în picioare şarpele ăla fiindcă
dragostea trebuie să domine binele şi răul. E o interpretare frumoasă şi
romantică, dar lucrurile nu stau nicidecum aşa: eu am văzut imaginea
asta, e una din imaginile Paradisului pe care mă gândeam să le pictez. Şi
mă întrebasem deja de ce o pictau întotdeauna aşa pe Fecioară.
— De ce?
— Pentru că Fecioara, energia feminină, este marea stăpână a
şarpelui, ceea ce înseamnă înţelepciune. Dacă ai luat seama la inelul pe
care-l poartă dr. Igor, ai vedea că are două simboluri medicale: doi şerpi
încolăciţi pe un baston. Dragostea e deasupra înţelepciunii, aşa cum
Fecioara stă pe şarpe. Pentru ea, totul e Inspiraţie. Ea nu stă să judece
binele şi răul.
— Ştii ceva? — zise Veronika —. Ea nu s-a uitat niciodată cu
atenţie la ce gândeau ceilalţi despre ea. Închipuie-ţi, să trebuiască să
explici întregii lumi treaba cu Duhul Sfânt! Ea n-a explicat nimic, ci
doar a spus: „Aşa s-a întâmplat.” Ştii ce trebuie să fi spus ceilalţi?
— Sigur, ştiu. Că era nebună!
Amândoi izbucniră în râs. Veronika ridică paharul.
— Felicitări! Ar trebui să pictezi viziunile astea despre Paradis în
loc să vorbeşti despre ele.
118
— Voi începe cu tine — răspunse Eduard.
Lângă pieţişoară este un mic deal. În vârful micului deal este un
mic castel. Veronika şi Eduard urcară din greu pe drumul în pantă,
blestemând şi râzând, alunecând pe gheaţă şi văitându-se de oboseală.
Lângă castel este o imensă macara galbenă. Pentru cine vizitează
Ljubljana pentru prima dată, macaraua dă impresia că se lucrează la
refacerea castelului şi că în scurt timp restaurarea va fi total încheiată.
Locuitorii Ljubljanei ştiu însă că macaraua stă acolo de ani buni, fără ca
nimeni să cunoască însă adevăratul motiv. Veronika îi povesti lui
Eduard că, ori de câte ori li se cerea copiilor de la grădiniţă să deseneze
castelul din Ljubljana, ei includeau totdeauna în desen şi macaraua.
— De altfel, macaraua e într-o stare mult mai bună decât castelul.
Eduard râse.
— Tu ar fi trebuit să mori până acum — comentă el, încă sub
efectul alcoolului, dar cu o anume teamă în glas —. Inima ta n-ar fi
putut să suporte urcuşul ăsta.
Veronika îl sărută lung şi apăsat.
— Uită-te atent la faţa mea — zise ea —. Priveşte-o cu ochii
sufletului, ca să o poţi reda într-o bună zi. Dacă vrei, începe cu ea, dar
reapucă-te de pictură. E ultima mea dorinţă. Tu crezi în Dumnezeu?
— Cred.
— Jură atunci pe Dumnezeul în care crezi că o să faci un tablou
cu mine.
— Jur.
— Şi că, după asta, o să continui să pictezi.
— Nu ştiu dacă pot să fac un asemenea jurământ.
— Poţi. Şi-ţi spun şi mai mult: îţi mulţumesc că ai dat un sens
vieţii mele. Eu am venit pe lumea asta ca să trec prin tot ce-am trecut,
ca să-ncerc să mă sinucid, să-mi fac praf inima, să te întâlnesc pe tine,
să urc până la castelul ăsta şi să te las să-mi gravezi chipul în sufletul
tău. Ăsta e singurul motiv pentru care am venit pe lume, să te determin
să-ţi reiei drumul pe care ţi l-ai întrerupt. Nu mă face să cred că viaţa
mi-a fost inutilă.
— E poate prea curând sau prea târziu, dar, la fel cum ai făcut tu
cu mine, vreau şi eu să-ţi spun: te iubesc. Nu e nevoie să şi crezi, poate
e o prostie, o închipuire de-a mea.
Veronika îl luă în braţe şi-l rugă pe Dumnezeu, în care credea, să
o ia chiar în clipa aceea.
Închise ochii, simţi că şi el făcea acelaşi lucru. Şi somnul veni,
119
profund, fără vise. Moartea era dulce, mirosea a vin şi-o mângâia pe
păr.
Eduard simţi că cineva îl înghionteşte în umăr. Când deschise
ochii, începea să se lumineze de ziuă.
— Puteţi merge să vă adăpostiţi în Prefectură — , zise gardianul
—. O să-ngheţaţi dacă mai rămâneţi aici.
Într-o fracţiune de secundă, el îşi aminti toate cele întâmplate în
noaptea trecută. În braţe îi stătea o femeie ghemuită.
— A... a murit.
Dar femeia se mişcă şi deschise ochii.
— Ce se-ntâmplă? — întrebă Veronika.
— Nimic — răspunse Eduard, ridicându-se —. Sau mai bine zis,
o minune: încă o zi de viaţă.
De îndată ce dr. Igor intră în cabinet şi aprinse lumina — se
lumina de ziuă tot târziu, iama aceea dura mai mult decât era nevoie
— , un infirmier ciocăni la uşă.
„începe devreme azi”, îşi zise el.
Avea să fie o zi complicată, din cauza conversaţiei cu fata. Se
pregătise pentru ea toată săptămâna, şi noaptea trecută nu izbutise să
doarmă.
— Am veşti neplăcute — zise infirmierul —. Au dispărut doi
pacienţi: fiul ambasadorului şi fata cu probleme cardiace.
— Sunteţi nişte incompetenţi. Siguranţa spitalului a lăsat
totdeauna mult de dorit.
— Adevărul e că nimeni n-a mai încercat să evadeze — răspunse
infirmierul, speriat —. Nu ne-am închipuit că e posibil aşa ceva.
— Ieşi afară! Trebuie să pregătesc un raport pentru patroni, să
anunţ poliţia, să iau o serie de măsuri. Şi spune tuturor să nu fiu
întrerupt, e o treabă care îmi ia ore-ntregi!
Infirmierul ieşi, livid, conştient că o parte din acea problemă
gravă avea să cadă în cele din urmă în spinarea lui, pentru că aşa
procedează mereu cei puternici cu cei mai slabi. Mai mult ca sigur, avea
să fie concediat înainte de sfârşitul zilei.
Dr. Igor luă un blocnotes, îl puse pe birou şi începu să-şi aştearnă
pe hârtie observaţiile, dar se răzgândi.
Stinse lumina, rămase în biroul slab luminat de soarele care stătea
să răsară, şi zâmbi. Reuşise.
În scurt timp avea să ia notele trebuincioase, rela-tând unicul
tratament cunoscut împotriva Vitriolului: conştiinţa vieţii. Şi spunând ce
120
medicament utilizase în primul său test important pe pacienţi: conştiinţa
morţii.
Poate că existau şi alte medicamente, dar dr. Igor se hotărâse să-şi
axeze teza pe unicul remediu pe care avusese ocazia să-l experimenteze
în mod ştiinţific, mulţumită unei fete care ajunsese să facă parte, fără să
vrea, din destinul său. Fusese internată în stare extrem de gravă, cu o
intoxicaţie serioasă şi un început de comă. Fusese între viaţă şi moarte
vreme de o săp-tămână, suficient timp pentru ca lui să-i vină o idee
strălucită pentru experimentul său.
Totul depindea de un singur element: de capacitatea tinerei de a
supravieţui.
Şi ea reuşise să supravieţuiască.
Fără nici o urmare gravă şi fără nici o problemă ireversibilă; dacă-
şi îngrijea sănătatea, putea să trăiască tot atât sau chiar mai mult decât el
însuşi.
Dar dr. Igor era singurul care ştia asta, după cum ştia tot atât de
bine că sinucigaşii rataţi tind să-şi repete gestul, mai devreme sau mai
târziu. De ce să n-o folosească drept cobai, ca să vadă dacă reuşea să
elimine Vitriolul — sau Principiul Amar — din organism?
Si dr. Igor îşi concepuse planul.
Administrând un medicament cunoscut, precum Fenotalul, reuşise
să simuleze două atacuri de cord.
Timp de o săptămână tânăra primise injecţii cu acel preparat şi se
vede că se speriase tare rău, deoarece avusese răgaz să se gândească la
moarte şi să-şi treacă în revistă propria viaţă. În acest fel, potrivit tezei
doctorului Igor („Conştiinţa morţii ne animă să trăim mai mult”, avea să
fie titlul capitolului final al lucrării sale), tânăra ajunse să elimine
Vitriolul din organism şi, foarte posibil, nu avea să-şi mai repete gestul.
Astăzi urma să se întâlnească cu ea şi să-i spună că, mulţumită
injecţiilor, reuşise să răstoarne complet tabloul crizelor cardiace. Fuga
Veronikăi îl scutea de experienţa dezagreabilă a unei noi minciuni.
Faptul pe care dr. Igor nu-l luase în considerare era efectul
contagios al tratamentului contra intoxicaţiei cu Vitriol. Mulţi pacienţi
din Villete fuseseră speriaţi de conştiinţa morţii lente şi iremediabile.
Toţi trebuie să fi reflectat la ceea ce pierdeau, siliţi fiind astfel să-şi
reevalueze propriile vieţi.
Mari venise să-şi ceară externarea. Alţi bolnavi cereau revizuirea
cazurilor lor. Situaţia băiatului de ambasador era mai preocupantă
deoarece el dispăruse pur şi simplu, cu siguranţă încercând să o ajute pe
121
Veronika să evadeze.
„Poate că sunt împreună”, îşi zise el.
Oricum, fiul ambasadorului ştia adresa spitalului Villete, în caz că
ar fi vrut să se întoarcă. Dr. Igor era prea entuziasmat de rezultate ca să
mai dea atenţie unor mărunţişuri.
Câteva clipe îl încercă altă îndoială: mai devreme sau mai târziu,
Veronika avea să-şi dea seama că nu era în pericol să moară de inimă.
Sigur, avea să caute un specialist, iar acesta avea să-i spună că
organismul ei era normal din toate punctele de vedere. Atunci, ea avea
să-şi închipuie că medicul care se ocupase de ea la Villete era absolut
incompetent. Dar toţi oamenii care îndrăznesc să cerceteze teme
prohibite au nevoie de un anumit curaj şi de o doză de neânţelegere.
Ce avea să facă însă pe parcursul numeroaselor zile când urma să
trăiască permanent încolţită de spaima morţii iminente?
Dr. Igor cântări îndelung argumentele şi decise: nu era nimic grav.
Tânăra avea să considere fiecare zi drept un miracol, ceea ce şi este,
dacă luăm în considerare toate probabilităţile producerii unor eveni-
mente neaşteptate în fiecare secundă a vieţii noastre fragile.
Observă că razele de soare deveneau mai puternice, ceea ce
însemna că bolnavii îşi luau la ora asta cafeaua de dimineaţă. În scurt
timp, anticamera avea să i se umple, problemele de rutină aveau să-l
asalteze din nou, era deci mai bine să înceapă numaide-cât redactarea
notelor pentru teză.
Începu, cu meticulozitate, să aştearnă în scris experimentul cu
Veronika; avea să completeze mai târziu rapoartele despre lipsa
condiţiilor de siguranţă ale clădirii.
De ziua Sfintei Bernadette, 1998
122

Paulo Coelho - Veronika Se Hotaraste Sa Moara

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Paulo Coelho - Veronika Se Hotaraste Sa Moara

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PAULO COELHO – VERONIKA SE HOTĂRĂŞTE SĂ MOARA

O, Marie cea zămislită fără de prihană,

„Iată, v-am dat putere

În ziua de 11 noiembrie 1997, Veronika hotărâ că sosise, în fine!,

Medicii de la spitalul public puteau fi buni, dar programele

Când îi scoaseră ghipsul şi se întoarse la Ambasadă, înconjurat de

De ziua Sfintei Bernadette, 1998

S-ar putea să vă placă și