Student: Daniel Nicolae Zota, Anul II, Istorie- Istoriografie Românească

NICOLAE BĂLCESCU

- viața și opera –
1. Nicolae Bălcescu- date biografice

Nicolae Bălcescu s-a născut în 1819 la București, fiind fiul

serdăresei Zinca și a pitarului Barbu. A crescut într-o societate
marcată de conceptele revoluției care urma să se întâmple
peste doi ani, în 1821.

În 1840, alături de Dumitru Filipescu lucrează la materiale

pentru trezirea maselor la răscoală împotriva „ocârmuirii
feudale” ale regimului fanariot. Autoritățile au aflat de această
mișcare și au stopat-o prin arestarea celor doi scriitori.

În 1843, după eliberarea din închisoare, alături de doi colegi de

la Sf. Sava: Ion Ghica și Christian Tell, pune bazele unei
societăți secrete, numite „Frăția”. În cadrul acestei mișcări, ei
contiună activitatea pe care au început-o cu trei ani în urmă,
aceea de a discuta și a promova ideea înlăturării regimului
fanariot, precum și ideea eliberării și a împroprietăririi
țăranilor.

De atunci, Bălcescu a început să-și afirme convingerile, prin redactarea primelor sale lucrări, despre care
însuși spunea că sunt „o dezvoltare prigresivă a revoluției din 1821; era de a organiza democrația și a-l
dezrobi pe țăran, făcându-l proprietar...”1

Programul său nu a putut fi aplicat din cauza rezistenței membrilor din guvernul provizoriu și mai ales din
partea scriitorilor Eliade și Brătianu, ceea ce a dus la arestarea și exilarea lui Bălcescu, care reușește să
fugă în Banat și Transilvania, unde-i îndeamnă pe români să se răscoale împotriva stăpânirii austriece.
După aceea, Bălcescu a reușit să plece la Paris, unde a început să-și scrie opera.

Între 1844-1852 și-a scris cele mai importante lucrări: Puterea armată și arta militară de la întemeierea
Valahiei până acum (1844); Izvoarele Istoriei Românilor (1845); Despre starea socială a muncitorilor
plugari din Principatele Române (1846) și ultimele mai importante, printre care Mișcarea românilor din
Ardeal (1851) și culminând cu Românii supt Mihai Voievod Viteazul (1852) care a fost neterminată și s-
a publicat după moartea acestuia.

În 1852, bolnav fiind, se stinge din viață la spitalul din Plaermo, Italia, și este înmormântat în cimitirul
comun al oamenilor săraci din orașul italian. 2

1
Bălcescu Nicolae- Opere, editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1952, p. 9
2
Ibidem, p. 9-10;

1
2. Mărturii ale scriitorilor contemporani lui Nicolae Bălcescu despre acesta ( Vasile Alecsandri,
Mihai Eminescu și Alexandru Odobescu)

Vasile Alecsandri despre Bălcescu

„Oamenii de măsura lui Nicolae Bălcescu sunt încă rari între Românii de
astăzi. Acei cari ca dânsul, în tot cursul existenței lor de luptă au fost însuflețiți
numai de nobila simțire a amorului de Patrie și au lucrat cu neîncetare la
reînvierea și mărirea neamului lor, merită să atragă respectul și simpatiile
urmașilor...”

Mihai Eminescu despre Bălcescu

„ Se știe neobositul zel cu care acest bărbat plin de inimă și înzestrat de

natură c-o minte pătrunzătoare și c-o fantezie energică a lucrat la istoria
lui Mihai-Vodă. Din sute de cărți și documente, el a cules c-o adevărată
avariție pentru gloria națiunii românești, toate colorile din relații și notițe
cu care apoi a zugrăvit figura Voievodului...”

Timpul, 29 noimebrie 1877

Alexandru Odobescu despre Bălcescu

„ Cincisprezece ani am păstrat cu sfințenie la mine manuscrisele lui,

cercându-mă de câte ori mi-a stat în putință a da publicității cel puțin o
parte din ele.”

„ Când la 1863, am cerut și am obținut de la Domnitorul Alexandru Ioan

Cuza, care-l iubise și prețuise pe Bălcescu, autorizațiunea de a trimite din
partea guvernului român ca să ridice de pe țărmul străin și să aducă în
patrie oasele acelui bărbat cu care națiunea română se poate mândri. Trimisul nostru a putut constata că
trupul lui Nicolae Bălcescu era pe vecie ascuns printre osemintele sărăcimei din Palermo...” 3 .

3
Ibidem, p. 15-34

2
3. OPERE

PUTEREA ARMATĂ ȘI ARTA MILITARĂ DE LA ÎNTEMEIEREA VALAHIEI PÂNĂ ASTĂZI

( 1844 )

Încă din Introducere spune că „o istorie adevărat națională ne lipsește”, pentru că nimeni nu a încercat să
„ o dezgroape”. El consideră că tot ce s-a scris până atunci, n-a fost decât „biografia stăpânitorilor” și
niciunul nu a încercat să scrie istoria poporului român. Bălcescu spune că pentru a întocmi o astfel de
lucrare este nevoie de „o răbdare, o erudiție și o agerime de minte, care rar se pot întâlni în același om”.

În Introducere ne spune care este scopul lucrării: „Prin această mică scriere imperfectă, am vroit numai
să arăt chipul și drumul ce ar trebui luat spre a scrie o istorie...”.

Câteva aspecte sunt interesante, încercând să vorbească despre legile și drepturile pe care le-a câștigat
națiunea română, astfel spune că strămoșii „au adoptat legile și instituțiile stăpânitorilor” și că
„depturile sfinte ale omenirii au găsit totdeauna apărători în această țară, că părinții noștri le-au
cunoscut, le-au prețuit și s-au jertfit pentru dânsele...”4

IZVOARELE ISTORIEI ROMÂNILOR ( 1845 )

Această lucrare se referă, în prima parte, la popoarele migratoare care au trecut în contact cu românii,
anume „Goți, Gepizi, Avari, Bulgari, Pacinați (pecenegi), Cumani, Tătari, încongiurați apoi de nații
puternice, precum: Ungurii, Polonii și Turcii, care toate țineau a-i robi (pe români), ei își păstraseră
naționalitatea lor”.

Mai departe, el spune că istoricii nu trebuie să-și preia informația doar din cărțile altor istorici, ci
„folosindu-se de adevărurile descoperite de dânșii, să alerge la isvoarele originale”. Puțin mai încolo,
vedem cum clasifică el izvoarele istorice: „1. Poeziile și tradițiile populare; 2. Legile și actele oficiale; 3.
Cronicile cari coprind faptele generale; 4. Inscripțiile și monumentele; 5. Scrierile cari zugrăvesc
obiceiurile private.”

1. Poeziile și tradițiile populare pentru că „într-însele aflăm nu numai fapte generale, dar intră și în
viața privată, ne zugrăvesc obiceiurile și ideile veacului”.

2. Legile. La început spune că „românii, la început, n-au avut legi scrise”. După aceea amintește despre
hrisoave, prin care se poate stabili cronologia domnitorilor și continuă cu pravila lui Alexandru cel Bun.
Continuă mai apoi șirul de legi emise de la Vasile Lupu, Carte de învățătură a logofătului Eustatrie,
pravilele emise de Alexandru Ipsilanti și Ioan Caragea, culminând cu Regulamentele Organice.

3. Cronicile . Aduce aminte de „Geografia Daciei scrisă de Erodot”, continuă cu cronicile străine „care
ne slujesc de isvoară istoriei noastre”, ajunge la Letopisețele din Moldova începute de pe timpul lui
Dragoș-Vodă și până la Petre Vodă-Șchiopul, continuate de Grigore Ureche, Miron Costin- care adaugă
o prefață despre venirea lui Traian în Dacia și până la Dabija Vodă. În 1727, Nicolae Rosetti scoate o
broșură despre viața lui Nicolae Mavrocordat. 5

4
Ibidem, p. 130-131;
5
Ibidem, p. 138-140;

3
 4. Inscripții și monumente. Ca exemple pentru această categorie, dă inscripțiile romane care „sunt
singurul isvor pentru petrecerea coloniilor romane în Dacia”.

5.Scrieri care zugrăvesc obiceiurile. Pentru acest tip de izvoare, aduce în discuție Descrierea Moldovei
a lui Dimitrie Cantemir și Călătoria Patriarhului arab Macarie în Moldova și Țara Românească. 6

STAREA SOCIALĂ A MUNCITORILOR PLUGARI DIN PRINCIPATELE ROMÂNE ( 1846 )

Lucrarea aceasta debutează cu aceste cuvinte, despre felul în care s-a împărțit pământul în anumite părți:
„Deosebirea ce se vede în starea muncitorilor plugari între mai multe popoare, își are pricina în
instituțiile ce cârmuiesc proprietatea ”. În cazul acesta ar fi existat două principii pe baza cărora s-a
împărțit pământul: a) împărțirea pământului în proprietăți private

b) tot pământul este al statului- „Romanii, Grecii, Fenicienii și Cartaginezii

adoptaseră primul principiu”.

În continuare scrie despre problema descălecatelor lui Negru-Vodă în Țara Românească și a lui Dragoș
din Moldova, dar el surprinde elementul social românesc din aceste evenimente, de pildă, constată că
„ Moldova era locuită la venirea lui Dragoș, pământul era împărțit în proprietăți private și locurile
domnești erau numai locurile de pustiu, nestăpânite de nimeni”. Iar despre situația din Țara Românească
spune că „ Munții erau mai populați și tot locuitorul a trebuit să-și aibă moșia. Câmpia rămânea
...pustie”.7

După aceea trece rapid la perioada lui Mihai Viteazul, pe care îl laudă, deoarece „fu cel dintâi domn care
legiui printr-un legământ al său ca fiecare țăran, pe a cui moșie să va afla atunci, acolo să rămâie rumân
veșnic”

După cum am văzut, reia istoria românilor de la perioada descălecatelor ( sec.XIII) și o duce până la
revoluția lui Tudor Vladimirescu ( 1821 ).

Două aspecte interesante le dezbate mai încolo când vorbește despre situația românilor din timpul lui
Constantin Mavrocordat și a lui Grigore Ghica.

În timpul lui Mavrocordat „se legiui ca țăranul să lucreze proprietarului 24 de zile, iar peste puțin se
scăzu la 12 zile, dar după natura sistemii de clacă”

Grigore Ghica, în 1766 a scăzut numărul zilelor de lucru la 12, dar boierii nemulțumiți fiind, au hotărât
ca „ locuitorii să lucreze la stăpânii moșiilor pe care se hrănesc și se chivernisesc, din zece zile una dând
dijmă din roduri, din a zecea parte, după obicei...”8

6
Ibidem, p. 141;
7
Ibidem, p. 144-147;
8
Ibidem, p. 150-154;

4
ROMÂNII SUPT MIHAI VOIEVOD VITEAZUL (1851-1852 )

Tema acestei cărți este lupta românilor pentru dobândirea libertății și a unității naționale, care a animat
spiritul epocii post-pașoptiste, și nu se putea da un model mai bun de conducător decât Mihai Viteazul,
care a reușit să înfăptuiască pentru scurtă vreme unitatea și independența celor trei provincii românești
Valahia, Moldova și Transilvania.

Despre cuprinsul acestei cărți ne spune Alexandru Odobescu, care i-a păstrat manuscrisele. În planul
respectiv este trecută următoarea ordine:

„ Tomul I: Introducere- Cartea I. Libertatea Națională (1593-Aprilie 1595); Cartea II. Călugăreni ( Aprilie
1595- Decemvrie 1595)- Cartea III. Robirea țăranului ( Decemvrie 1595- Aprilie 1599 ) și Acte adaose.

Tomul II: Cartea IV. Unitatea Națională ( Aprilie 1599- Iulie1600 ); Cartea V. Mirăslău ( August 1600-
Ianuarie 1601 ); Cartea VI. Gurăslău ( Ianuarie 1601- Septemvrie 1601)- Acte adaose- Lista izvoarelor
acestei istorii. ”9

Încă din Introducere, Bălcescu începe cu o cuvântare despre libertate și efectele ei asupra individului. În
primele rânduri dă exemplul lui Iisus Hristos „care a răsturnat lumea veche, civilizația păgână, ce
reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturii și al silei, substituind în loc o altă lume, o altă
civilizație, întemeiată pe principiul subiectiv...El descoperi fiecărui individ legea libertății, a demnității,
moralității și ar perfectibilității absolute”. 10

Din capitolul III al Introducerii, face o scutră amintire despre colonizarea Daciei de către romani în timpul
lui Traian și despre „relele care mistuiau împărăția și care îi pregăteau căderea, robia și proprietatea
cea mare, trebuiră să producă și în noua colonie relelor care a înghițit proprietățile mici dobândite de
fiecare colon”. În capitolele următoare ( IV-VIII) rezumă istoria românilor de la sosirea popoarelor
migratoare, luptele lui Mircea cel Bătrân cu turcii, descălecatele, domnia lui Ștefan cel Mare și culminând
cu începutul domniei lui Mihai Viteazul.

Cartea I. Libertatea Națională are ca subiect alungarea turcilor și grecilor din țară. În capitolele
acesteia sunt prezentate cadrele politice în care s-a afirmat Mihai și felul în care turcii „ luaseră bani în
camătă pentru cumpărarea domniei”, taxele și dajdiile la care i-au supus pe români, din cauza slăbiciunii
voievozilor de atunci (Aron-Vodă în Moldova și Alexandru Bogdan în Țara Românească). Momentul
central al acestei prime cărți este suirea pe tron a lui Mihai, care prin „sfatul lui cel drept și priceput,
cuvântul lui blând și îmbielșugat, iar mai cu seamă faptele cunoscute ale lui îi câștigă inima
poporului...”11. Apoi povestește despre felul în care voievozii dinainte priveau urcarea lui Mihai pe tronul
Valahiei, și nemulțumirea lor, dar mai ales mulțumirea românilor pentru acest „candidat în care poporul
nădăjduia”.

Cartea II. Călugăreni se descrie lupta lui Mihai Viteazul cu turcii, și felul în care, prin vitejia și
agerimea minții sale strategice a reușit să-i învingă pe turci, care erau mai numeroși decât românii.

9
Ibidem, p. 32-33;
10
Bălcescu Nicolae- „ Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, ediție îngrijită de Andrei Rusu, Editura Minerva,
București, 1970, p. 13;
11
Bălcescu- „Românii supt Mihai...”, p. 33

5
În capitolul XIII, autorul face o scurtă descriere a Vadului Călugărenilor, care „fu aleasă de Mihai-Vodă
spre a sluji de Termopile Românilor”. Autorul se vede pe sine cum ar fi fost ca participant la aceste
evenimente, mai ales când folosește verbe la persoana I, singular, de pildă: „Mă aflam într-o adunare
populară, când sosi vestea că păgânul a tăbărât la Călugăreni...”.

Apoi face descrierea luptei, cum turcii au venit dinspre Giurgiu și ajungând la Călugăreni și riposta
oștenilor lui Mihai împotriva turcilor. La venirea turcilor în vadul Călugărenilor, Mihai „ tăbărî acolo cu
oștile sale, puind de strajă în deosebite părți ca să vază de nu vor umbla turcii a trece printr-alt loc...”.

Tot în acest loc, autorul descrie cele două tabere și componența lor: „Într-adevăr, armata lui ( a lui Sinan
Pașa )era, cum știm, de 180 mii de ostași, mai mult decât de zece ori mai mare ca a lui Mihai-Vodă,
carecu toate ajutoarele ceprimi din Moldova și Ardeal, d-abia se urcala 16 mii oameni și 12 tunuri”. În
continuarea acestor descrieri, ne sunt prezentate stările de tulburare ale oamenilor din ambele tabere, și
altele asemenea.12

Cartea III. Robirea țăranului are ca punct central acordarea legământului prin care țăranii erau legați
de moșie, neputând pleca pe alte moșii.

În această carte, mai ales în cuprinsul capitolelor XXI și XXXV (35) reamintește ideea că în decursul
veacurilor și a diverselor stăpâniri, de la daci și romani până la Mihai Viteazul, poporul român a reușit să-
și păstreze o oarecare autonomie culturală și tradițională. În capitolul XXXV este amintită emiterea unui
document prin care „Mihai-Vodă ținti a face tronul ereditar și a întemeia o dinastie”. 13

Cartea IV. Unitatea Națională urmărește luptele lui Mihai Viteazul pentru cucerirea Transilvaniei și a
Moldovei. Niște lucruri cu adevărat interesante, care sunt menționate în capitolele XXXII-XXXIII (32-
33) sunt chiar cuvintele românilor către maghiari și felul în care priveau ei nobilimea maghiară care-i
asuprise. În capitolul XXXII, se spune la un momentdat: „Românii ardeleni cuvânta astfel și într-un chip
simplu către unguri: Sunteți niște venetici care ați venit prin silă de ne-ați călcat țara, ne-ați răpit
pământurile, drepturile, viața, ne-ați chinuit și ne-ați aruncat în cea mai cumplită robie. Între noi și voi
n-a domnit dreptatea sau sentimentul omeniei, ci numai sila; acum că ne-am deșteptat, că ne simțim
puternici, vrem să intrăm în drepturile și pământurile noastre, ce ne-ați răpit odinioară...”

În capitolul XXXIII, autorul spune că „la 1599, românii ardeleni, ridicându-să nu se purtară ca un
popor martor, însuflat de dragostea libertății, prin care purtare ei ar fi impus și lui Mihai și asupritorilor
lor și ar fi silit și pe unul și pe ceilalți a-i întregi drepturile lor naturale și soțiale, ci setoși de răzbunare
se apucară să plimbe torța și paloșul prin palatele nobililor.”14

Cartea V. Mirăslău tratează trădarea lui Mihai Viteazul de către autoritățile austriece, pierderea
Transilvaniei, revenirea lui Ieremia Movilă pe tronul Moldovei și, în cele din urmă, pierderea domniei
Țării Românești.

12
Bălcescu- „ Românii supt Mihai...”, p. 95-97;
13
Idem, p. 189-191; 211-215;
14
Idem, p. 297-298;

6
În cartea a V-a, capitolul VII, Bălcescu tratează felul în care nobilii maghiari îi făceau pe cielalți nobili să
se răscoale împotriva lui Mihai, și dă o descriere amănunțită a acestui complot, zicând: „Spre a trage în
spaimă pe toți nobilii în sfaturile lor viclene, ei răspândeau mereu vorba că Mihai are de gând să-i pună
pe toți sub sabie. Prin asemenea vorbe intrigoase deșteptau patimile și pizmele, hrăniau spaima între
nobili”.15 Apoi spune că Mihai l-a chemat pe un ofițer ungur, numit Ștefan Hadnagy, căruia i s-a
destăinuit despre nemulțumirea sa față de nobilii maghiari, dar nu se crede că voievodul ar fi poruncit
vreodată uciderea acestora.

Nicolae Bălcescu a scris până la momentul în care vorbește despre trădarea lui Mihai de către generalul
Basta și până la bătălia de la Mirăslău, pe care a piedrut-o din cauza lui Basta, care a întors oastea
împotriva sa. De aici manuscrisul se oprește și nu a mai fost continuată, rămânând neterminată. 16

Cartea VI. Gorăslău nu a fost terminată, din cauza bolii care a survenit și l-a afectat pe Nicolae
Bălcescu, boală care i-a adus și sfârșitul în 1852 la Palermo.

Alte lucrări de Nicolae Bălcescu:

Magazin istoric pentru Dacia

Despre împroprietărirea țăranilor

Manualul bunului român

15
Idem, p. 343
16
Idem, p. 375-386

7
BIBLIOGRAFIE

Bălcescu Nicolae- „Opere”, editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1952, p. 9-10; 15-34;
141-154;

Bălcescu Nicolae- „ Românii supt Mihai Voievod Viteazul”, ediție îngrijită de Andrei Rusu, Editura
Minerva, București, 1970, p. 13; 33; 95-97; 189-191; 211-215; 297-298;