1

CHIMIE
Bibliografie
CURS:
Violeta Popescu, Ileana Cojocaru, CHIMIE GENERALA, Editura SITECH, 2009,
Craiova (ISBN 978-973-606-530-584-7) 2008, 199 pag.
2

LABORATOR
Horea Naşcu, Violeta Popescu, Liviu Bolunduţ, Chimie. Caiet de lucrări practice,
Editura UTPRES, Cluj-Napoca (ISBN 978-973-662-390-5) 2008, 199 pag.
Violeta Popescu, Horea Iustin Naşcu, Chimie. Experienţe practice, Editura
UTPRES, Cluj-Napoca (ISBN (10) 973-662-224-4, 978-973-662-1) 2006, 190 pag.
Horea Iustin Naşcu, Violeta Popescu, Chimie aplicată, Editura UTPRES, Cluj-
Napoca (ISBN 973-662-143-X), 2005, 183 pag.
Horea Naşcu, Violeta Popescu, Lucrări practice de chimie generală şi chimie
tehnologică, Editura UTPRES, Cluj-Napoca (ISBN 973-662-074-3), 2004, 158 pag.

1. INTRODUCERE

Alături de fizică şi biologie, CHIMIA este una din cele trei ştiinţe
fundamentale ale naturii.
 3

Chimia este o disciplină complexă, care are ca obiect studierea:

 compoziţiei chimice a substanţelor;
 structurii substanţelor chimice plecând de la particulele
elementare, ajungând până la substanţe complexe;
 proprietăţilor substanţelor;
 transformărilor lor reciproce.
1.1. Ramurile chimiei

 Chimia descriptivă, cu cele două ramuri ale ei chimia anorganică şi

chimia organică, se ocupă cu clasificarea şi catalogarea substanţelor şi
a reacţiilor de transformare a acestora unele în altele.
o Chimia anorganică studiază toate combinaţiile elementelor cu
4

excepţia carbonului.
o Chimia combinaţiilor complexe se ocupă de studierea
proprietăţilor, a modului de obţinere şi caracterizarea
substanţelor complexe.
o Chimia organică studiază combinaţiile carbonului.
o Chimia compuşilor elemento-organici, studiază compuşii
intermediari între compuşii anorganici şi cei organici.
 5

 Chimia fizică este o ştiinţă la graniţa dintre chimie şi fizică, şi

cuprinde la rândul său alte subramuri:
 Termodinamica se ocupă cu studierea efectelor fizice,
chimice şi termice care apar în reacţiile chimice, însoţite de
transformări calitative ale energiei, în special cele în care
intervine căldura. (Se ştie că majoritatea reacţiilor sunt
însoţite de schimburi de căldură, absorbţie sau degajare de
căldură).
6

 Cinetica are ca obiect studiul desfăşurării reacţiilor chimice

în timp, a influenţei factorilor exteriori asupra vitezei de
reacţie şi determinarea etapelor intermediare ale reacţiilor
(determină mecanismele prin care decurg aceste procese).
 Electrochimia studiază procesele ce apar la trecerea
curentului electric prin soluţii apoase, neapoase, topituri –
procese electrochimice - şi transformarea reciprocă a
energiei chimice în energie electrică.
 Fotochimia studiază comportarea substanţelor chimice sub
acţiunea diferitelor radiaţii (reacţii fotochimice), cu aplicaţii
în industria fotografică, în optoelectronică.
 7

 Chimia coloidală studiază proprietăţile substanţelor

coloidale (formate din sisteme polifazice cu un anumit grad
de dispersie).
 Chimia cuantică aplică metodele mecanicii cuantice la
studiul structurii şi reactivităţii substanţelor.
8

 Chimia analitică utilizează metode volumetrice, gravimetrice,

colorimetrice, potenţiometrice, spectrometrice pentru identificarea şi
dozarea cantitativă a substanţelor şi elementelor dintr-o soluţie sau dintr-
un material.
o Chimia analitică calitativă urmăreşte identificarea substanţelor
şi elementelor chimice care se găsesc într-un material.
o Chimia analitică cantitativă se ocupă cu determinări
cantitative, deci dozarea conţinutului în elemente sau substanţe.

 Radiochimia studiază reacţiile nucleare, radioactivitatea naturală şi

artificială.
 9

 Biochimia se ocupă de substanţele care apar în organismele vii şi de

transformările lor în aceste organisme.

 Geochimia studiază chimia pământului, respectiv elementele din

scoarţa terestră).

 Chimia agricolă studiază fenomenele care se petrec în solul arabil şi

în plante. Studiază de asemenea probleme legate de îngrăşămintele
agricole, substanţele cu proprietăţi antidăunătoare, substanţele cu
proprietăţi biostimulatoare, feromoni.

 Chimia alimentară se ocupă de compoziţia alimentelor şi băuturilor,

10

stabilind metode de control cantitativ şi calitativ.

 Chimia farmaceutică studiază substanţele medicamentoase (sinteza,
structura, prelucrarea, condiţionarea, controlul calităţii) corelate cu
acţiunea lor farmacologică.

 Chimia macromoleculară studiază substanţele macromoleculare

cunoscute în general sub denumirea generică de polimeri.

 Chimia coloranţilor studiază sinteza şi proprietăţile coloranţilor şi

pigmenţilor utilizaţi pentru vopsirea sau colorarea diverselor materiale.
 11

2. NOŢIUNI FUNDAMENTALE DE CHIMIE

 Numărul atomic Z reprezintă numărul de protoni din nucleul

atomic (sarcina nucleară) care este egal cu numărul de electroni din
învelişul electronic al atomului neutru.
 Elementul este o substanţă care nu poate fi descompusă prin
metode fizice sau chimice în substanţe mai simple (o specie
atomică cu acelaşi număr atomic Z).
12

Ionii sunt specii chimice în care numărul de electroni din învelişul

electronic diferă de numărul de protoni din nucleu, deci sunt încărcaţi
electric.
o Ionii Nn– sunt ioni negativi denumiţi şi anioni. Anionii au
sarcina norului electronic mai mare decât sarcina nucleului,
altfel spus, numărul electronilor din învelişul electronic este
mai mare decât numărul protonilor din nucleul atomic.
o Ionii Mn+ sunt ioni pozitivi denumiţi şi cationi. Spre
deosebire de anioni, sarcina norului electronic este mai mică
decât sarcina nucleului, datorită faptului că numărul de
electroni din învelişul electronic este mai mic decât numărul
de protoni din nucleu.
 13

 Exemple de ioni:
 simpli: Cl–; Na+; Mg2+;
 complecşi: [SO4]2–; [NO3]–.

Cedare  ioni + (cationi)

Formarea ionilor are loc prin sau de electroni.
Acceptare  ioni – (anioni)
14

 Substanţele chimice pot fi substanţe elementare, sau compuşi

chimici, caracterizate de o compoziţie şi structură omogenă bine
definite, invariabile. Dintr-o substanţă chimică pură nu pot fi
separate prin metode fizice alte tipuri de substanţe. Pentru
substanţele de puritate analitică (pa) proprietăţile fizice
(temperatura de fierbere, de topire, indicele de refracţie etc.) sunt
constante, indiferent care le este sursa de provenienţă,
 15


o Substanţele elementare sunt substanţe compuse dintr-un
singur tip de atomi (cu acelaşi număr atomic Z, de exemplu:
diamantul (C), sulful (S), grafitul (C), oxigenul (O 2), azotul
(N2), clorul (Cl2).
16

Compuşii chimici sunt substanţe constituite din doi sau mai

mulţi atomi, cu numere atomice Z diferite, de exemplu apa
(H2O), hidroxidul de sodiu (NaOH), carbonatul de calciu
(CaCO3) sau acidul sulfuric (H 2SO4) etc. Deci un compus
chimic este o substanţă formată din 2 sau mai multe elemente
chimice. Un compus chimic pur conţine totdeauna aceleaşi
elemente, în aceleaşi rapoarte de masă (legea compoziţiei
constante sau legea proporţiilor definite). Există totuşi şi
compuşi care nu respectă legea proporţiilor definite. Aceştia
sunt compuşi nestoechiometrici (de exemplu sulfura de cupru
CuxS, unde x poate avea valori cuprinse între 1 şi 2).
 17

 Molecula este cel mai mic sistem alcătuit din doi sau mai mulţi
atomi, identici sau diferiţi, legaţi între ei prin legături covalente,
care poate să existe independent, păstrând unele proprietăţi ale
substanţei.
18

 Molul reprezintă cantitatea de substanţă, care conţine numărul lui

Avogadro (NA= 6,023 ·1023) de particule (molecule, atomi liberi,
ioni, unităţi structurale ale substanţelor ionice).
 Materialele sunt amestecuri de regulă eterogene de substanţe.
Amestecurile sunt materiale formate din substanţe care pot fi
separate prin metode fizice în 2 sau mai multe substanţe.
Amestecurile pot fi omogene (soluţii), caracterizate de aceleaşi
proprietăţi în întreaga probă., sau eterogene, formate din mai mulţi
componenţi cu proprietăţi diferite.
 19

 Soluţiile sunt amestecuri omogene de substanţe. Există soluţii

gazoase (aerul), lichide, dar există şi soluţii solide (unele aliaje).
 Număr de masă este suma dintre numărul de protoni şi numărul de
neutroni din nucleu.
 Izotopii sunt substanţe cu acelaşi număr atomic Z (aceeaşi sarcină
nucleară), care diferă prin numărul de neutroni din nucleu, deci
substanţe cu mase atomice diferite.
o De exemplu:
o Hidrogenul 1H (1 proton şi 1 electron, numărul de masă 1).
o Deuteriu 2H (1 proton, 1 neutron şi 1 electron, numărul de
masă 2).
o Tritiu 3H (1 proton, 2 neutroni şi 1 electron, numărul de
20

masă 3).

Materiale

Substanţe Amestecuri

Elemente Compuşi Omogene Eterogene

Fig. 2.1 Relaţia dintre elemente compuşi şi amestecuri

 21

Masa atomică A reprezintă numărul care arată de câte ori este mai
mare masa unui atom decât a 12–a parte din masa atomului de carbon 12
(12C). Masele atomice au şi valori fracţionare deoarece în natură elementele
se găsesc sub forma unui amestec de izotopi şi pentru că masele protonului
şi neutronului nu sunt egale cu unitatea (iar masa nucleului nu este exact
egală cu suma maselor particulelor din care este constituit).
22

Masa moleculară M a unei substanţe reprezintă suma maselor

atomice relative ale tuturor elementelor constituente. De exemplu, masa
moleculară a acidului sulfuric (H2SO4) se calculează astfel:

ELEMENT Hidrogen Oxigen Sulf

MASA ATOMICĂ 1,0079 15,9994 32,0660

Masa moleculară H2SO4:

M H SO =2·AH+AS+4AO=2·1,0079+32,0660+4·15,9994=98,0794g
2 4
 23

 Transformările pe care le suferă substanţele chimice pot fi:

 Transformări fizice sunt transformările în cursul cărora
substanţele îşi păstrează identitatea (de exemplu transformările
de stare – vaporizarea, topirea, cristalizarea, dilatarea termică
etc). Un exemplu de transformare de stare este topirea gheţii.
H2O(s)  H2O(l)
 Transformări chimice (reacţii chimice) sunt transformările
prin care substanţe se transformă unele în altele.
2NaOH + H2SO4  Na2SO4 + 2H2O
24

Pe baza ecuaţiilor reacţiilor chimice se fac toate calculele stoechiometrice. De

exemplu se calculează cantitatea de hidroxid de sodiu necesară pentru a
reacţiona cu o cantitate dată de acid sulfuric. Pentru aceste calcule este
necesar să se scrie corect ecuaţia reacţiilor chimice, cu respectarea legii
conservării masei (numărul de atomi dintr-un anumit element trebuie să fie
egal atât pentru reactanţi cât şi pentru produşii de reacţie). De asemenea
trebuie respectată legea conservării sarcinii electrice în reacţiile unde
participă specii încărcate electric (ioni, electroni). Variaţiile de masă care
au loc datorită schimburilor de energie cu exteriorul se consideră
neglijabile, având în vedere faptul că, prin mijloacele de care dispunem la
ora actuală, nu se pot măsura.
 25

Caracterizarea substanţelor
Substanţele se caracterizează prin proprietăţile fizice (structurale,
morfologice, electrice, optice, mecanice sau magnetice) şi chimice, pe care
le au.
Proprietăţile fizice – pot fi determinate cu ajutorul unor măsurători
fizice. Dintre acestea amintim punctul de topire, de fierbere (constante la
presiune constantă), densitatea, solubilitatea în diferiţi solvenţi, duritatea,
culoarea, modulul de elasticitate etc.
26

3. IZOLAREA SUBSTANŢELOR DIN AMESTECURI

uncţie de natura amestecurilor se stabilesc metodele cele mai potrivite
pentru separarea lor.
3.1. Amestecuri lichid-lichid

Dacă lichidele formează faze diferite, acestea se pot separa relativ

uşor cu ajutorul unor pâlnii de separare, prin centrifugare sau prin metode
de extracţie.
Distilarea se utilizează cu succes pentru separarea componenţilor
unor amestecuri omogene de lichide. Metoda se bazează pe diferenţa dintre
punctele de fierbere ale substanţelor. Se poate utiliza distilarea fracţionată,
 27

colectându-se mai multe fracţii de distilat, care distilă la temperaturi

diferite şi se separă.
Cromatografia de lichide. Metodele cromatografice sunt bazate pe
absorbţia amestecurilor de substanţe (solid-lichid, lichid-lichid, gaz-lichid)
pe un material absorbant, urmată de desorbţia succesivă (cu ajutorul unui
solvent adecvat (eluent) a componentelor amestecului.
3.2. Amestecuri lichid – solid
Sedimentarea urmată de decantare este o metodă care se bazează
pe diferenţa de densitate a substanţelor din amestec, substanţele
sedimentând (depunându-se pe fundul vasului) în funcţie de densitatea lor.
28

Prin decantare se înlătură lichidul rămas deasupra particulelor sedimentate

prin sifonare sau scurgere.
Extracţia se utilizează la separarea amestecurilor (de exemplu
pentru o substanţă solidă dizolvată într-un solvent potrivit), datorită
solubilităţii diferite în anumiţi solvenţi a componenţilor amestecului.
Filtrarea este o metodă de separare foarte cunoscută. Se poate face
prin hârtie de filtru, pânze sau alte straturi filtrante, în funcţie de
proprietăţile amestecului filtrat. În laborator, filtrarea se face de obicei prin
hârtie de filtru, utilizând pâlnii clasice, pâlnii Büchner, sau prin creuzete
sau pâlnii filtrante, caz în care filtrarea se realizează printr-un material
 29

ceramic poros cu porozitate corespunzătoare. Filtrarea se poate face la

presiune atmosferică datorită forţelor gravitaţionale, sau sub vid.
Centrifugarea este o operaţie de separare analoagă sedimentării,
dar locul forţei gravitaţionale este luat de cea centrifugă, care poate fi
mărită după dorinţă, crescând turaţia. Procesul are la bază un aparat care se
roteşte cu viteză foarte mare (1-15 mii rotaţii/ minut).
3.3. Amestecuri solid-gaz
Şi în acest caz se poate aplica filtrarea ca metodă de separare. În
acest scop, gazul cu impurităţi se pompează prin filtre. Tehnicile de vârf,
microelectronica şi tehnologia semiconductorilor sunt foarte pretenţioase
vizavi de puritatea atmosferei de lucru.
30

În laboratoarele şi în spaţiile de producţie se introduce aer filtrat

prin filtre care au capacitatea de a reţine particule micrometrice.
În ultimii ani s-a dezvoltat o adevărată industrie legată de
construirea şi dotarea camerelor curate (camerele albe) “clean rooms” care
se ocupă de producerea şi comercializarea: materialelor de construcţie
adecvate (pereţi, pardoseli, ferestre); materialelor de protecţie a
personalului (în acest caz omul este considerat cea mai mare sursă de
poluare): costume, încălţăminte, mănuşi etc; aparaturii pentru purificarea şi
recircularea aerului curat; materialelor destinate curăţării; duşurilor cu jet
de aer etc.
 31

3.4. Amestecuri omogene gazoase

În acest caz se urmăreşte înlăturarea unui gaz dintr-un amestec de
gaze.
Absorbţia este procedeul de separare care constă în pătrunderea unui gaz,
prin difuzie, într-o substanţă (sau material) lichid sau solid în care este
parţial sau total solubil. Un exemplu de amestec omogen gazos ar fi aerul
umed. Pentru înlăturarea umidităţii din aer, acesta este trecut peste o
coloană care conţine o substanţă extrem de higroscopică - de exemplu:
H2SO4, pentaoxidul de fosfor (P2O5), clorura de calciu (CaCl2) care reţine
umiditatea. Absorbţia selectivă este utilizată pentru separarea substanţelor
în cromatografia de gaze.
32

Adsorbţia constă în fixarea unei substanţe pe suprafaţa sau în porii

unui material adsorbant, cu suprafaţă specifică mare. Metoda se aplică la
separarea unor poluanţi din medii fluide, gazoase sau lichide.
3.5. Amestecuri solid-solid
Cristalizarea (recristalizarea) este o metodă de separare bazată pe
solubilitatea diferită a componenţilor amestecului în anumiţi solvenţi.
Materialul solid se dizolvă, impurităţile solide se filtrează. Substanţa de
bază este ulterior cristalizată în urma evaporării solventului. Metoda este
aplicabilă atât substanţelor organice cât şi celor anorganice.
Separarea (purificarea) prin topire zonară este o altă metodă de
separare. Această metodă se aplică pentru purificarea unei game variate de
substanţe dintre care amintim: Be folosit în tehnica nucleară; Ge utilizat
 33

pentru fabricarea tranzistorilor; hidroxizi alcalini, săruri anorganice,

substanţe organice, semiconductori şi o serie de metale, cărora li se
pretinde o înaltă puritate.
Metoda constă în trecerea unei nacele sau un tub lung unde se află
substanţa de purificat printr-un sistem (baterie) de cuptoare inelare (fig. 1),
care pot alterna cu un sistem de răcitori. La trecerea lentă prin tunel se
formează zone alternative de fază lichidă şi fază solidă, care se deplasează
de-a lungul nacelei (tubului). Astfel substanţa din fiecare punct al nacelei
este topită şi recristalizată de multe ori.
În cursul procesului de topire zonară se disting două interfeţe
solid/lichid care delimitează zona de substanţă topită. Redistribuirea
impurităţilor se datorează fenomenelor care au loc la interfaţa de
solidificare.
Când impuritatea prezentă coboară punctul de topire a substanţei
majoritare, atunci concentraţia ei în solidul “îngheţat” este mai mică decât
în faza lichidă; deci impuritatea este expulzată din faza solidă în procesul
de solidificare fiind antrenată spre extremitatea terminală a tubului odată
34

cu parcurgerea acestuia de zona topită. În cazul în care impurităţile ridică

punctul de topire al substanţei, are loc o concentrare a acestora în solidul
“îngheţat”.
Se poate afirma că interfaţa de solidificare are proprietatea de a
respinge impurităţile care coboară punctul de topire al solventului şi de a
atrage pe cele care îl ridică.
Parametrii operaţiunii de topire zonară sunt: parametri de lucru:
viteza de deplasare a zonei topite (0,5-94 mm/h); numărul de treceri;
număr de zone topite (3-15); lungimea lingoului (1,2-100 cm); lungimea
zonei topite (1-2 cm), diametrul tubului (1-50 mm), materialul din care este
confecţionat tubul sau nacela (teflon, polietilenă, grafit, sticlă); şi
coeficientul de distribuţie K (raportul dintre concentraţia impurităţilor în
solidul îngheţat şi în topitură), parametru care ţine de natura materialului:
C impuritatii in solidul inghetat
K
C impuritatii in topitura
(0)
 35

Dacă K<1 impuritatea coboară punctul de topire al solventului şi se

concentrează în lichid, iar dacă, K>1 impuritatea ridică punctul de topire al
solventului şi se concentrează în solidul îngheţat.
În funcţie de substanţa de purificat se pot utiliza instalaţii de topire
zonară orizontale sau verticale (pentru purificarea lingourilor metalice
înlăturându-se pericolul contaminării prin intermediul containerelor). În
cazul substanţelor sensibile la acţiunea aerului se folosesc atmosfere
controlate sau purificarea se realizează în vid.
Marea majoritate a metodelor de separare implică o etapă prealabilă
de mărunţire a amestecului, urmată de procedeele practice de separare:
Separarea manuală se aplică, de exemplu minereurilor cu
dimensiuni relativ mari, pe baza unor proprietăţi cum ar fi: culoarea, luciul,
forma, etc.
Separarea gravimetrică se realizează în medii de fluide, în funcţie
de densitatea, şi dimensiunea materialelor. În cazul separării cu curent
ascendent, materialele uşoare sunt antrenate de curentul ascendent şi se
separă de cele grele. Separarea prin zeţaj implică utilizarea unui separator
36

format din două compartimente parţial delimitate la partea superioară. În

unul dintre compartimente, pe un ciur se introduce materialului mărunţit.
Datorită unei mişcări pulsante pe verticală, induse de un piston plasat în cel
de-al doilea compartiment, materialul se ridică şi de depune repetat pe ciur,
în ordinea densităţilor (fig. 2). În jgheaburile de spălare, separarea se face
pe principiul fenomenului de aluvionare întâlnit în natură.
Separarea magnetică se aplică minereurilor cu permeabilitate
magnetică mare care pot fi atrase de polul unui electromagnet industrial,
determinând separarea (fig. 3).
Separarea electrostatică este o metodă bazată pe diferenţa de
conductibilitate a materialelor. Amestecul de materiale este lăsat să alunece
pe suprafaţa a două plăci metalice înclinate încărcate electric diferit.
Minereurile care nu conduc curentul electric se separă în zona care
delimitează cele două plăci. Particulele care conduc curentul electric se
încarcă electric cu sarcini de acelaşi semn cu prima placă, fiind atrase de
cea de-a două trecând peste fanta care separă cele două plăci (fig. 4).
 37

Separarea prin flotaţie, o metodă bine cunoscută în metalurgie, are

loc în mediu apos în care se adaugă agenţi tensioactivi. Barbotarea aerului
provoacă formarea unor spume dense care antrenează selectiv particulele în
funcţie de gradul de umectare.

1 2

Fig. 1. Baterie de cuptoraşe pentru Fig. 2. Separator prin zeţaj

instalaţia de topire zonară: 1. Tub cu (secţiune). 1. ciur; 2. perete
38

substanţă. 2. cuptoraş despărţitor; 3. piston; 4. Apă

39
40

Fig. 3. Separator magnetic cu Fig. 4. Separator electrostatic. 1.

bandă. 1. mineral; 2. steril; 3. rolă mineral; 2. plăci metalice; 3. steril; 4.
magnetică; 4. bandă transportoare; alimentare
5. alimentare

Separarea radiometrică se aplică materialelor radioactive, pentru

separarea lor de steril. Benzile transportoare sunt dotate cu detectoare de
radiaţii şi două jgheaburi colectoare a căror închidere şi deschidere este
automată. Detectorul de radiaţii va declanşa deschiderea şi închiderea
jgheaburilor colectoare în funcţie de existenţa radiaţiilor radioactive.
 41

The end
42

4. STRUCTURA ATOMULUI
În conformitate cu cunoştinţele actuale de fizică a atomului, acesta
este format din nucleul atomic încărcat pozitiv, care concentrează aproape
în întregime masa atomului, în jurul căruia “gravitează” electronii.
4.1. Nucleul atomic
Nucleul atomului este compus din protoni, încărcaţi cu o sarcină
elementară pozitivă şi neutroni, neutri din punct de vedere electric. În jurul
nucleului gravitează electronii încărcaţi negativ, sarcina lor fiind egală, dar
de semn opus cu sarcina protonului. Masa protonului este aproximativ
egală cu masa neutronului, dar de aproximativ 1800 mai mare decât masa
electronului, de aceea în calculele simple masa electronului se va neglija.
 43

ÎN ATOMII NEUTRI, NUMĂRUL DE ELECTRONI ESTE

EGAL CU NUMĂRUL DE PROTONI

Doar în urma descoperirii radioactivităţii, datele experimentale au

dus, pas cu pas, la descoperirea constituenţilor atomilor.
Becquerel a fost descoperitorul radioactivităţii. Studiul substanţelor
radioactive a fost continuat de către soţii Curie. Aceştia au remarcat faptul
că după separarea uraniului din minereurile sale, restul de minereu prezintă
o emisie puternică de radiaţii. În urma cercetărilor făcute, ei au separat
poloniul (numit după ţara de origine a Mariei Curie).
În 1898 soţii Curie împreună cu G. Bemont au descoperit radiul,
care are o activitate de 1.000.000 mai mare decât a uraniului.
44

Ulterior s-au descoperit o serie de alte elemente naturale

radioactive, care emit spontan radiaţii radioactive.
Radiaţiile emise au puteri de penetrare diferite şi se comportă
diferit în câmp electric sau magnetic. Acestea pot să impresioneze hârtia
fotografică învelită în hârtie neagră.
S-a observat experimental că dacă particulele radioactive parcurg
un câmp electric sau magnetic acestea sunt deviate diferit (fig. 5).
Această observaţie a condus la concluzia că trebuie să existe mai multe
tipuri de particule (radiaţii).
 45

Fig. 5. Devierea radiaţiilor nucleare în câmp electric sau magnetic

Radiaţiile  sunt deviate puţin de câmpurile magnetice şi electrice,

deci au mase mari, care imprimă o inerţie a mişcării mai mare. Viteza lor
este mult mai mică decât viteza luminii, fiind cuprinsă între 1,4x10 9– 2 x109
cm/s (1/20 –1/15 din viteza luminii).
46

Au o slabă putere de pătrundere, dar o putere mare de ionizare,

ionizând aerul (mediul) pe care îl parcurg. Având o masă relativ mare,
probabilitatea ciocnirilor cu nucleele atomilor prezenţi în mediul pe care îl
parcurg este destul de mare. Prin ciocniri cedează din energie şi sunt
încetinite.

DISTANŢA MEDIE PE CARE O PARCURG DIFERITE

PARTICULE ÎN MEDII OMOGENE SE NUMEŞTE PARCURS,
FIIND CARACTERISTICĂ PENTRU RADIAŢIILE FIECĂREI
SUBSTANŢE RADIOACTIVE.

Razele , parcurg în aer câţiva cm, putând străbate foiţe subţiri de

metal, dar sunt reţinute de o foaie de hârtie.
Sarcina electrică a particulelor  este pozitivă, de două ori mai
mare decât sarcina electronului (2+), iar masa de 4 ori mai mare decât
masa atomului de hidrogen. S-a dovedit experimental faptul că particulele
 47

 sunt nuclee de heliu (de fapt He 2+ – ioni de heliu (II), sau heliu dublu
ionizat).
Radiaţiile  sunt deviate de câmpurile magnetice sau electrice, mai
mult decât radiaţiile , în sens contrar. Sunt prin urmare mai uşoare fiind
încărcate electric cu sarcini opuse (negative) faţă de radiaţiile .
Din punct de vedere electric sunt încărcate negativ, fiind formate
din electroni, care se deplasează cu o viteză mult mai mare decât
particulele , aproximativ 0,99 din viteza luminii.
Având mase mai mici şi viteze mai mari, au o putere de penetrare
mai mare decât radiaţiile , putând pătrunde prin plăci de Al de câţiva cm,
străbat în aer câţiva metri, sunt oprite însă de plăci de plumb de 1 mm.
Puterea de ionizare a aerului este de 10–100 ori mai mică decât în
cazul particulelor .
Energia lor depinde de atomul emitent.
48

Radiaţiile  nu sunt deviate de câmpurile electrice şi magnetice,

nefiind încărcate din punct de vedere electric. Sunt radiaţii de natură
electromagnetică ca şi lumina.
Energia lor este mult mai mare decât a particulelor  şi , putând
pătrunde prin pereţi de oţel groşi. Se propagă cu viteza luminii.
Radiaţiile  nu se produc niciodată singure, ci însoţesc emisiile de
radiaţii  şi .
 49

Acţiunea radiaţiilor emise de substanţele radioactive

a. Ionizarea gazelor
În interacţiune cu gazele, radiaţiile  şi  produc ionizarea lor, după
reacţii de genul:
M  Mn+ + ne– Oxidare
N + ne–  Nn– Reducere
Deci prin ionizare, o parte din particulele gazelor (atomi, molecule)
se încarcă cu sarcini + sau –, devenind conducătoare de electricitate.
50

b. Luminiscenţa
Sulfura de zinc, sulfura de calciu, diamantul şi o serie de alte
substanţe emit radiaţii luminoase (produc scântei) când intră în interacţiune
cu radiaţiile  – fenomenul poartă denumirea de scintilaţie.
În urma interacţiunilor cu radiaţia  are loc excitarea electronilor
(promovarea electronilor de pe nivele energetice inferioare pe nivele
energetice superioare), prin absorbţie de energie (din energia particulelor
). Aceste stări “excitate” nu sunt stabile, electronii revenind pe nivelele
energetice iniţiale.
Diferenţa de energie dintre nivelele energetice se emite sub forma
unei radiaţii luminoase. Numărul de scintilaţii este proporţional cu numărul
de particule  emanate. Fenomenul stă la baza funcţionări
spintariscoapelor, aparate utilizate pentru determinarea numărului de
particule  (fig. 6).
 51

Fig. 6. Spintariscop. a. reprezentare schematică a secţiunii transversale; b.

imaginea vizualizată pe ecran
52

c. Înnegrirea plăcilor sau hârtiilor fotografice

Acest fenomen se produce în cazul unei cantităţi de ordinul miligramelor
de radiu, după un timp de expunere mai mic de un minut.

d. Reacţii chimice
Radiaţiile datorită energiei lor mari, provoacă o serie de reacţii
chimice, dintre care amintim:

O2 + 1/2O2  O3 2H2O(v)  2H2 + O2

ozon 2CO  2C + O2
H2  2H· CO2  C + O2
atomi liberi (radicali) 2NH3  N2 + 3H2
2HCl  H2 + Cl2
 53

e. Acţiunea fiziologică
Radiaţiile au acţiune inflamatoare, iritantă şi mutagenă asupra
organismelor. Pe baza acestei acţiuni, în medicină radiaţiile radioactive
sunt utilizate pentru distrugerea unor tumori maligne.
54

4.1.1. Particule elementare

Electronul (negatronul) este particula elementară încărcată cu o

sarcină elementară negativă şi un spin egal cu ½.
Fotonul este particula elementară care are masa de repaus nulă şi
viteza de deplasare egală cu viteza luminii. Există observaţii experimentale
care relevă faptul că fotonul de energie suficient de mare (>1,02 MeV) se
poate transforma într-o pereche de particule, un electron şi un pozitron.
Invers, prin interacţiunea unui electron cu un pozitron, aceştia se
“anihilează” reciproc, producând fotoni. Spinul fotonului este egal cu 1.
 55

Protonul este particula elementară încărcată cu o sarcină egală, dar

de semn opus cu a electronului (este încărcat pozitiv). Protonul a fost
obţinut pentru prima dată de către Rutherford, prin bombardarea nucleelor
unor atomi cu particule . De exemplu, prin bombardarea azotului (care
are masa atomică 14 şi numărul atomic 7) cu particule  are loc emisia
unor particule cu o putere de penetrare mai mare decât a particulelor  şi
cu o masă mai mică. Studiind particulele emise într-un câmp magnetic sau
electric, Rutherford a identificat prezenţa nucleelor de hidrogen sau
protonii:
14
7 N  42   17
8 O  11 p sau se mai poate scrie 14
7 N( , p )178 O
56

Neutronul este particula elementară neutră din punct de vedere

electric, cu o masă puţin mai mare decât a protonului, care intră în
componenţa nucleului atomic. Cu toate că nu are sarcină electrică protonul
are un moment magnetic. Protonul şi neutronul au spin ½.
Existenţa acestora a fost presupusă teoretic deoarece masa
nucleelor atomice este mai mare decât suma masei protonilor.
Existenţa neutronului a fost pusă în evidenţă în 1930 de către Bothe
şi Hecker, în urma reacţiei nucleare dintre beriliu şi particulele  şi a fost
identificată ulterior de către Chadwich.
9
4 Be  42   12
6 C  01 n 9
4 Be( , n ) 126 C
Neutronii fiind neutri din punct de vedere electric, nu au acţiune
ionizantă, putând străbate învelişurile electronice ale unor elemente fără să
interacţioneze cu acestea (fără să smulgă electroni). Neutronii pot fi opriţi
numai în urma ciocnirilor cu nucleele atomice.
 57

4.2. Învelişul electronic

Pentru atomul de hidrogen s-a propus un model pe baza
postulatelor lui Bohr. Se precizează faptul că în mişcarea în jurul nucleului,
electronilor nu li se aplică legile electrodinamicii clasice.

Postulatele lui Bohr

1. Electronul se roteşte în jurul nucleului atomic numai pe

anumite orbite permise, staţionare, care corespund unor nivele
energetice. Orbitele permise sunt cuantificate şi se numerotează cu
numărul cuantic principal n.
Fiecărei orbite îi corespunde o anumită energie. Energia este cu atât
mai mică cu cât electronul este mai apropiat de nucleu.
Starea corespunzătoare energiei minime a atomului se numeşte
stare (energie) fundamentală, fiind starea cea mai stabilă a atomului şi
implicit a electronului.
58

2. În mişcarea electronilor pe orbitele staţionare, aceştia nu emit

şi nu absorb energie.
3. Dacă electronii primesc energie din exterior, ei absorb această
energie trecând pe nivele energetice superioare (în orbitali mai
îndepărtaţi de nucleu), deci trec din starea fundamentală de energie, într-o
stare excitată, mai bogată în energie. Starea excitată nu este stabilă. După
un timp foarte scurt, 10–8 s are loc revenirea electronului pe nivelul
fundamental prin emisie de energie.
Cantitatea de energie absorbită nu poate fi oricare, ci este un
multiplu întreg al constantei lui Planck:
E=h· (0)
unde: E reprezintă energia absorbită;
h – constanta lui Planck şi are valorile: 0,66252·10–23 [J·s] sau
0,6252 ·10–2 [erg·s];
 – frecvenţa radiaţiei.
 59

Energia emisă h, reprezintă diferenţa de energie dintre nivelele

energetice şi are o valoare a frecvenţei bine determinată:
h·=En2–En1 (0)
unde: En2 reprezintă energia corespunzătoare stării excitate;
En1 – energia iniţială.
E n 2  E n1

h (0)
c

 (0)
unde: c reprezintă viteza luminii;
 – lungimea de undă
cunoscând frecvenţa sau lungimea de undă a cuantei eliberate, se poate
calcula energia acesteia, deci diferenţa dintre nivelele de energie între care
a avut loc tranziţia.
60

Hidrogenul fiind atomul cu structura cea mai simplă, este cel mai
uşor de studiat. Bohr emite teoria conform căreia, în jurul nucleului de
hidrogen (constituit dintr-o singură sarcină pozitivă unitară – un proton) se
roteşte un electron, pe o orbită circulară. Orbita electronului este stabilă
deoarece forţa centrifugă F1 este egală cu forţa centripetă coulombiană F2.
m  v2 e2
F1  F2   2 (0)
r r

e2  r e2
v2  
r2 m r  m (0)
unde: m reprezintă masa electronului;
v – viteza cu care se deplasează electronul;
e – sarcina electronului;
r – raza orbitei (distanţa de la nucleul atomic la electron).
 61

Pentru electron sunt admise doar acele orbite pentru care momentul
cinetic de rotaţie p al electronului este un multiplu întreg al unităţii
fundamentale h/2, unde h este constanta lui Planck.
p=nh/2 (0)
unde: n reprezintă numărul cuantic principal, precizând numărul orbitei şi
ia valori discrete n=1,2,3,…n.
p=mvr (0)
nh
mvr= (0)
2
Ridicând la pătrat expresia (10) se obţine:
n 2h 2
m2v2r2= (0)
4 2
Substituind expresia (7) în relaţia (11) se obţine ecuaţia care
defineşte raza admisă:
62

n 2h 2
r (0)
4 2 me 2
Raza admisă depinde de o serie de constante universale (n,e,h,).
Înlocuind valorile constantelor pentru n=1, se obţine raza primei orbite
admise, r1=0,53·10–8cm=0,53 Å. Pentru n=2, r2=22·r1, iar pentru n=n,
rn=n2·r1. Aşa cum se vede, pentru atomul de hidrogen, valorile razelor
admise sunt în raport de 12, 22, 32, …, n2.
Din relaţia (10) se obţine pentru viteza electronului următoarea
expresie matematică:
nh
v= (0)
2mr
înlocuind în continuare valoarea lui r (relaţia 11), rezultă pentru viteza
electronului:
2e 2
v= (0)
nh
 63

viteza electronului scade cu îndepărtarea de nucleu.

Pentru n=1, v=2,19·108cm·s–1.
Starea electronului într-un atom este determinată de patru numere
cuantice (§ 4.2.1.1).
4.2.1. MODELUL MECANIC–CUANTIC AL ATOMULUI
Aşa cum s-a văzut în paragraful 4.2, electronii efectuează o mişcare
ondulatorie în jurul nucleului. Viteza lor de mişcare nu este constantă, nici
distanţa dintre electron şi nucleu nu este constantă. Cu ajutorul ecuaţiilor
12,13,14 se pot calcula valorile medii ale vitezelor şi razelor permise.
Orbital atomic. Prin orbital atomic se înţelege regiunea din jurul
nucleului în care există o anumită probabilitate determinată (de exemplu
90% sau 99%) să se găsească electronii. Energia, forma şi orientarea
orbitalilor sunt descrise prin ecuaţia lui Schrödinger:
 2   2   2  8 2 m
   (E  V )  0 (0)
x 2 y 2 z 2 h2
unde:  este funcţia de undă care redă măsura amplitudinii undei
64

electronice în orice punct al spaţiului;

x,y,z, – coordonatele electronului în spaţiu;
m – masa electronului;
E – energia totală;
V – energia potenţială a electronului în câmpul nucleului.
Ecuaţia lui Schrödinger descrie unda tridimensională a mişcării
unui electron în câmpul nucleului. Dacă se consideră un element de volum
dV cu centrul de coordonate (x,y,z), probabilitatea dP de a găsi electronul
în acest element de volum este determinată de valoarea funcţiei de undă în
acest punct: dP=2dV, unde 2 reprezintă densitatea de probabilitate:
dP
2= (0)
dV
Orbitalul poate fi asemănat cu un nor electronic caracterizat de o
anumită densitate de sarcină e2 în fiecare punct.
 65

4.2.1.1. NUMERE CUANTICE

Numărul cuantic principal n

Aşa cum s-a precizat anterior, n poate lua valori întregi de
la 1,2,3, ..n, determinând nivelele principale de energie.

Numărul cuantic n 1 2 3 4 5
Notaţii pentru straturi K L M N O

Pentru acelaşi număr cuantic n există mai mulţi orbitali

care se deosebesc prin geometria şi orientarea în spaţiu.
66

Numărul cuantic secundar l (azimutal sau orbital)

 Numărul cuantic secundar l determină momentul
cinetic al electronului şi geometria orbitalului.
 Numărul cuantic secundar l, poate lua valori de la 0
până la n–1.
 Toţi electronii cu acelaşi număr cuantic n formează un
strat.
 Toţi electronii cu acelaşi număr cuantic n şi l formează
un substrat; substraturile se notează convenţional cu
literele s, p, d, f.
 Cu excepţia electronului atomului de hidrogen, energia
electronilor altor elemente depinde şi de numărul
cuantic l, nu numai de n.
 67

Numărul cuantic l 0 1 2 3
Substrat s p d f
68

Numărul cuantic magnetic m

 Numărul cuantic magnetic m determină
orientarea în spaţiu a orbitalului în prezenţa unui
câmp magnetic perturbator, indicând orientările
posibile pentru un l dat.
 Numărul cuantic magnetic m ia 2l +1 valori.

Numărul cuantic l 0 1 2 3
Numărul cuantic m 1 –1,0,+1 –2,– –3,–2,–
1,0,+1,+2 1,0,+1,+2,+3
Substrat s p d f
 69

Numărul cuantic de spin s

Numărul cuantic de spin s, determină momentul cinetic

de spin (rotaţie în jurul propriei axe), al electronului şi poate lua
valori ± ½.
70

4.2.2. ORBITALI ATOMICI

Electronii se mişcă în jurul nucleului, în orbitalii descrişi

de ecuaţia lui Schrödinger. Energia electronilor creşte pe măsură
ce creşte distanţa de la nucleu (fig. 7).
 71

Fig. 7. Reprezentare schematică a nivelelor energetice

72

Orbitali s

Orbitalii s corespund numărului cuantic secundar l şi au

o simetrie sferică. Dacă s-ar fotografia imaginea unui electron
dintr-un orbital 1s în diferite momente, s-ar obţine imagini
conţinând un punct, corespunzător electronului. Prin
suprapunerea acestor imagini, se obţine o reprezentare a norului
electronic.

Numărul cuantic l 0
Numărul cuantic m 1
Substrat s
 73

Densitatea
electronică
maximă (2)
se situează la
centrul
atomului,
scăzând
exponenţial
cu creşterea
Fig. 8. Reprezentarea Fig. 9. Variaţia densităţii de distanţei de
norului electronic al sarcină şi a probabilităţii la nucleu.
orbitalului 1s al radiale 4r22 cu raportul r/rB Probabilitate
atomului de hidrogen a radială
în starea fundamentală, 4r 
2 2

văzut în perspectivă1 (probabilitate

1
Figurile 7, 8 şi 9 au fost reproduse datorită bunăvoinţei d-ului prof. dr. Ossi Horovitz de la Universitatea
Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca
74

a de a găsi
electronul la
o distanţă r
de nucleu),
prezintă un
maxim la o
distanţă de
nucleu egală
cu raza
primei orbite
a lui Bohr
(rB) (0,53 Å).
 75

În cazul orbitalilor 2s există probabilitatea de a găsi

electronul în zona a două sfere concentrice, separate de o
suprafaţă în care probabilitatea de a se găsi electronul tinde spre
0 (sferă nodală) (fig. 10).

Fig. 10. Reprezentarea

norului electronic al
orbitalului 2s al hidrogenului
în perspectivă

Fiecare strat electronic are câte un orbital s ocupat cu

maxim 2 electroni cu spin antiparalel.
76

http://chemwiki.ucdavis.edu/Physical_Chemistry/Quantum_Mechanics/Atomic_Theory/Electr
ons_in_Atoms/Electronic_Orbitals
 77

Orbitalii p
Orbitalii p au o simetrie bilobară (fig. 11). Apar în al
doilea nivel energetic principal (n=2), existând trei orbitali p
situaţi perpendicular unul pe celălalt. Fiecare orbital este ocupat
cu maxim 2 electroni. În total pe orbitalii p, dintr-un strat vor fi
distribuiţi maxim 6 electroni.

Fig. 11. Reprezentarea schematică a orbitalilor p

78

Numărul cuantic l 1
Numărul cuantic m –1,0,+1
Substrat p
 79

Doi lobi simetrici, separaţi de un plan nodal în care este situat

nucleul.

Fig. 12. Norul electronic 2p în perspectivă şi în proiecţie

80

Orbitalii d
Orbitalii d, cu excepţia orbitalului 3dz2 au patru lobi,
având densitatea maximă în planul xy (dxy), xz (dxz), yz (dyz), xy
(3d(x2–y2)), rotit cu 45 faţă de dxy. Orbitalul 3dz2 are o formă mai
deosebită.
Numărul cuantic l 2
Numărul cuantic m –2,–
1,0,+1,+2
Substrat d
Apar în al treilea nivel energetic principal (n=3), existând 5
orbitali d, fiecare orbital fiind ocupat cu maxim 2 electroni, în
total pe orbitalii d, dintr–un strat vor fi distribuiţi maxim 10
electroni.
81
82

Orbitalii f
Orbitalii f au o simetrie complexă. Apar în al patrulea
nivel energetic principal (n=4), existând 7 orbitali f, fiecare
orbital fiind ocupat cu maxim 2 electroni, în total pe orbitalii f
dintr-un strat vor fi distribuiţi maxim 14 electroni.

Numărul cuantic l 3
Numărul cuantic m –3,–2,–1,0,+1,+2,+3
Substrat f
 83

4.2.1. PRINCIPIILE CARE STAU LA BAZA

OCUPĂRII CU ELECTRONI A ORBITALILOR

Toţi orbitalii care au acelaşi număr cuantic principal n

formează un strat electronic. În cadrul straturilor electronice
există substraturi electronice începând cu n=2.
Ocuparea cu electroni a orbitalilor are loc cu respectarea
următoarelor principii:

1. Principiul energiei minime

Orbitalii atomilor multielectronici se populează cu
electroni începând de la orbitalii cu cea mai joasă energie,
ocuparea cu electroni făcându-se în ordinea crescătoare a
energiei.
84

Regula lui Klecikovski (a sumei n+l minime)

Ordinea crescătoare a energiei orbitalilor este dată de

ordinea crescătoare a sumei (n+l) a diferiţilor orbitali. La valori
egale ale sumei (n+ l) se completează mai întâi orbitalul cu
numărul cuantic principal n minim. Această regulă nu este
totdeauna respectată.
 85

2. Principiul lui Pauli

Într-un atom nu pot să existe 2 electroni cu aceleaşi

valori ale numerelor cuantice n, l, m, s. Electronii diferă cel
puţin printr-un număr cuantic.
Într-un orbital pot fi cel mult 2 electroni cu spin
antiparalel.
Numărul maxim de electroni pe un nivel este de 2n 2
electroni, iar pe un subnivel 2(2l+1) electroni.
86

3. Regula lui Hund

Orbitalii cu aceeaşi energie, (de pe acelaşi subnivel) se

ocupă succesiv cu câte un electron cu spin paralel şi numai
după aceea are loc cuplarea lor cu al doilea electron cu spin
antiparalel.
 87

În cele mai multe cazuri ordinea de ocupare a

substraturilor (dată de regula Klecikovski) este următoarea:
1s2; 2s2, 2p6; 3s2, 3p6; 4s2, 3d10, 4p6; 5s2, 4d10, 5p6; 6s2, 4f14,
5d10 6p6;

Această ordine de ocupare a substraturilor nu este totdeauna

respectată.
88

STĂRILE ELECTRONICE CELE MAI STABILE SUNT

DATE DE CONFIGURAŢII ELECTRONICE CU
SUBSTRATURI COMPLET OCUPATE (CONFIGURAŢIE DE
GAZ RAR). ÎN ACEASTĂ SITUAŢIE, PE ULTIMUL STRAT,
POT SĂ EXISTE CONFIGURAŢII DE 2 (DUBLET), 8
(OCTET), 18 SAU 32 ELECTRONI.
În ordinea stabilităţii urmează starea de semiocupare a
orbitalilor.
 89

De exemplu, în cazul configuraţiilor electronice:

ns , (n–1)d4, are loc decuplarea electronilor de pe orbitalul s, cu
2

formarea structurii ns1, (n–1)d5, având atât orbitalul s cât şi

orbitalii d semiocupaţi.
90

Similar, în cazul configuraţiilor electronice ns2, (n–1)d9,

electronii de pe orbitalul s se decuplează formându-se o
structură electronică mai stabilă ns1, (n–1)d10 cu orbitalul s
semiocupat şi orbitalii d complet ocupaţi.

ns2, (n–1)d9 ns1, (n–1)d10

 91

Nivelele energetice ale

92

orbitalilor.
 93

5. LEGĂTURI CHIMICE

Majoritatea elementelor chimice nu sunt stabile în stare

elementară, având o tendinţă crescută de a forma compuşi
chimici, caracterizaţi de o energie mai mică decât a
elementelor.
În urma reacţiilor chimice are loc modificarea
configuraţiei electronice, prin cedare, acceptare sau
94

punere în comun de electroni, ajungându-se la

configuraţii electronice mai stabile.
Cunoscându-se configuraţia electronică a unor atomi se
poate prevedea tipul de legături pe care aceştia au
tendinţa să le formeze.
Între elementele puternic electropozitive şi cele puternic
electronegative se formează legături ionice.
Elementele electronegative formează între ele legături
covalente nepolare sau polare.
 95

Metalele (electropozitive) au o tendinţă accentuată de a

forma între ele legături metalice.
Structura şi proprietăţile substanţelor sunt determinate de
natura legăturilor chimice care se formează între atomi ca
şi de interacţiunile mai slabe (legături fizice) care apar
între molecule.
96

5.1. Legătura ionică

 În conformitate cu teoria lui W. Kossel din 1916,
legăturile ionice se formează între elemente cu
diferenţă mare de electronegativitate.
 În reacţiile chimice atomii îşi modifică
configuraţiile electronice şi tind să dobândească
configuraţie electronică de gaz rar mai stabilite.
 Metalele din grupa IA şi IIA (puternic
electropozitive) având 1, respectiv 2 electroni pe
ultimul strat au tendinţa de a ceda aceşti electroni
 97

cu formarea configuraţiei gazului rar precedent din

sistemul periodic.
 În cazul atomului de sodiu se cedează un
electron:

Na 1s2, 2s2 2p6, 3s1 –e– 1s2, 2s2 2p6  [Ne]

Z=11 Z=10
 Elementele puternic electronegative au tendinţa
de a accepta electroni pentru a dobândi configuraţia
98

electronică a gazului rar următor din sistemul

periodic, de exemplu în cazul clorului:
+e–

Cl 1s2, 2s2 2p6, 3s2 3p5 1s2, 2s2 2p6, 3s2 3p6 
[Ar]

Z=17
Z=18

Se poate scrie:
 99

Na 
 Na 
1e


Cl 
 Cl 
1e

Na+Cl  NaCl sau Na+ + Cl–  NaCl

Ionii formaţi sunt atraşi prin forţe de natură electrostatică,

pentru formarea legăturilor ionice.
100

Ciclul Haber–Born

Pentru ca reacţia să aibă loc, atomii de Na trebuie are loc:

- desprinderea Na din reţeaua metalică.
Na(s)  Na(g) se consumă Hsublimare
- disocierea moleculei de Cl2.
1/2Cl2(g)  Cl(g) se consumă 1/2Hdisociere
- ionizarea Na cu formarea Na+
Na(g) – 1e– Na+ se consumă INa
- formarea ionului Cl–
Cl + 1 e–  Cl– se degajă ACl
 101

- formarea clorurii de sodiu

nNa+ + nCl–  nNaCl se degajă energia de reţea U
Na + 1/2Cl2  NaCl se degajă Hformare NaCl

Mecanismul general - descris de ciclul Haber–Born:

102

Na + 1/2Cl2 
H  H
  Na(g); Cl(g)
sub lim are disociere

+INa
–Hformare NaCl –ACl

NaClcristal Na+, Cl–

–U

Hformare NaCl = Hsublimare+ 1/2Hdisociere +INa – ACl –U

De aici se poate determina energia de reţea U:

U= Hsublimare+ 1/2 Hdisociere +INa –ACl – Hformare NaCl

103
104

Energia de reţea este energia pusă în libertate (căldura

degajată) la formarea unui cristal din particulele ce compun
reţeaua, plecând de la ionii necesari aduşi de la infinit până la
poziţiile pe care le ocupă în cristal. Energia de reţea se compune
din:
 energia electrostatică
 de atracţie între ionii de semn contrar;
 de repulsie - acţionează la distanţe mici între
învelişurile electronice şi între ionii de acelaşi semn;
 energia van der Waals;
 energia punctului zero a cristalului (energia de vibraţie
a ionilor în cristal pe care aceştia o mai păstrează la 0 K).
 105

Tipuri de ioni
 Ionii Cl– şi Na+ sunt ioni simpli.
 Există însă şi ioni poliatomici (de exemplu: H3O+;
SO 24  ; NO3 ; OH  ; CN  ).

 În cazul ionilor poliatomici sarcina electrică este repartizată

pe întreg ionul, iar în interiorul acestuia legăturile sunt de
natură covalentă.
 Formulele de tipul NaCl, CaF2 nu reprezintă unităţi
structurale ca în cazul substanţelor covalente ci ilustrează
raportul de combinare dintre cei doi ioni.
106

Caracteristicile legăturii ionice:

 natura forţelor care realizează coeziunea dintre ioni este
electrostatică;
 legătura nu este orientată în spaţiu;
 nu se formează asociaţii închise de tipul moleculelor ci
asociaţii deschise (legătura nu este saturată);
 distanţa dintre ioni r (egală cu suma razelor anionilor şi
cationilor) r=rc+ra este dată de echilibrarea forţelor de atracţie
dintre ionii de semn opus şi forţele de repulsie dintre ioni şi
dintre învelişurile electronice;
 se formează reţele cristaline în care numerele de coordinare
pot fi: 8 (reţea cubică centrată); 6 (reţea octaedrică); 4 (reţea
tetraedrică); 3 (reţea plan trigonală); 2 (legături liniare).
 107

Proprietăţile substanţelor ionice - sunt determinate de

natura şi tăria legăturii.
Legăturile ionice sunt legături puternice, de aceea la
temperaturi obişnuite toate substanţele ionice sunt solide.
Energia necesară ruperii acestor legături e mare, de aceea
substanţele ionice au temperaturi de topire şi de fierbere
ridicate, în special dacă au sarcina mare şi raza mică
(materiale refractare).
Substanţele ionice se dizolvă în solvenţi polari (apa), conduc
curentul electric în soluţii apoase sau în topituri.
108

5.2. Legătura covalentă

La majoritatea substanţelor atomii nu sunt menţinuţi de

forţe de natură electrostatică.
Atomii legaţi prin legături covalente formează molecule
(unităţi structurale neutre din punct de vedere electric,
alcătuite din doi sau mai mulţi atomi, identici sau diferiţi,
legaţi între ei prin legături covalente).
 109

5.2.1. TEORIA ELECTRONICĂ A LEGĂTURII

COVALENTE

Conform teoriei Lewis–Langmuir, legătura covalentă se

realizează prin punerea în comun a electronilor implicaţi
în legătură, până la completarea dubletului (octetului)
electronic (configuraţie electronică de gaz rar), sau până
la dobândirea unei configuraţii electronice mai stabile.
110

Legătura covalentă simplă se notează AB şi se

formează prin punerea în comun a unei perechi de
electroni, legătura dublă A═B formată prin punerea în
comun a două perechi de electroni, iar legătura triplă A≡B
formată prin punerea în comun a trei perechi de electroni.
 111

Legăturile simple nepolare se formează între atomi de

acelaşi fel, atunci când electronii implicaţi în legătură sunt atraşi
în aceeaşi măsură de către ambii atomi, de exemplu în cazul
moleculei de H2 sau Cl2:
112

ambele molecule (H2 şi Cl2) au câte o pereche de electroni

comună care aparţine în aceeaşi măsură ambilor atomi implicaţi
în legătură, datorită faptului că au aceeaşi electronegativitate.
În cazul hidrogenului se realizează o configuraţie electronică de
dublet, iar în cazul clorului o configuraţie electronică de octet.
 113

Legăturile multiple nepolare se formează în cazul moleculei de

azot. Azotul având pe ultimul strat 3 electroni neîmperecheaţi,
participă la formarea acestei legături cu toţi 3 electronii,
formându-se trei perechi de electroni de legătură (o legătură
triplă nepolară):
114

Legăturile simple polare se realizează între atomi diferiţi.

Datorită diferenţei de electronegativitate dintre atomi, perechea
de electroni este atrasă mai puternic de către elementul cu
caracter electronegativ mai accentuat.
În cazul moleculelor de HCl sau de NH3, electronii implicaţi în
legătură vor fi atraşi mai puternic de Cl, respectiv N, elemente
cu afinitate pentru electroni mai mare decât hidrogenul. În cazul
HCl şi NH3, H a dobândit un dublet electronic, iar Cl şi N un
octet.
115
116

Legăturile multiple polare se realizează între atomii diferiţi care

pun la dispoziţia formării legăturii mai mulţi electroni. De
exemplu în cazul moleculei de acid cianhidric HCN, între atomii
de carbon şi azot se formează o legătură triplă polară:

Perechile de electroni care nu participă la formarea legăturii se

numesc electroni neparticipanţi. Deşi electronii neparticipanţi nu
participă la formarea legăturii, ei influenţează geometria
moleculei şi proprietăţile chimice ale acesteia.
 117

Regula octetului conform căreia “la formarea legăturilor

chimice, fiecare atom participă cu electroni astfel încât în
învelişul electronic de valenţă al acestuia să se afle maximum
opt electroni” prin ocuparea completă cu electroni a
subnivelelor s şi p, nu este valabilă riguros decât la elementele
din perioada a II–a (Be, B, C, N, O, F).
118

Celelalte elemente pot forma legături cu 10, 12, 14, 16 electroni,

utilizându-se pentru formarea legăturilor şi electronii din
orbitalii d, de joasă energie, la formarea covalenţei. Compuşii
care conţin cel puţin un atom cu un număr mai mare de opt
electroni în jur se numesc compuşi hipervalenţi.
 119

5.2.2. TEORIA ORBITALILOR MOLECULARI

În conformitate cu teoria orbitalilor moleculari, legăturile

covalente se formează prin suprapunerea orbitalilor atomici
OA şi formarea orbitalilor moleculari OM.
Din n orbitali atomici se pot forma n orbitali moleculari.
De exemplu în cazul oxigenului dacă pentru formarea moleculei
O2 se vor folosi toţi cei patru orbitali ai fiecărui atom de oxigen,
din cei opt orbitali atomici se vor forma opt orbitali moleculari.
120

Regulile ocupării orbitalilor cu electroni sunt aceleaşi ca în

cazul atomilor, cu respectarea principiului excluziunii al lui
Pauli şi a regulii lui Hund.
Legăturile simple  se formează prin suprapunerea după o
simetrie axială a orbitalilor, în timp ce legătura , care
contribuie la formarea legăturilor multiple se formează prin
suprapunerea a doi lobi ai unor orbitali p sau d, după o simetrie
planară.
Orbitalii atomici şi moleculari pentru o moleculă homonucleară
(formată din acelaşi tip de atomi) de tip X 2, pentru un element
 121

din perioada a doua se pot prezenta cu ajutorul unei diagrame a

nivelelor energetice.
Are loc formarea unui număr egal de orbitali moleculari de
legătură OML şi de antilegătură OMAL (fig. 13).
122

Fig. 13. Diagrama nivelelor energetice pentru molecule

homonucleare
 123

În cazul H2 moleculă diatomică homonucleară, cei doi orbitali

atomici s implicaţi în legătură vor duce la formarea a doi orbitali
moleculari de energii diferite: un orbital de legătură  şi unul
de antilegătură *. Orbitalul de legătură are energia mai mică
decât cel de antilegătură.
124

Fig. 14. Diagrama nivelelor energetice pentru molecula de H2

(Z=1)
 125

În cazul N2, fiecare atom participă la legătură cu cei trei

electroni situaţi pe orbitali p. Din cei 6 orbitali atomici se vor
forma 6 orbitali moleculari, trei orbitali moleculari de legătură
(un orbital  şi doi orbitali ) şi trei orbitali moleculari de
antilegătură (un orbital * şi doi orbitali *). În diagrama
nivelelor de energie pentru molecula de azot se prezintă doar
nivelele p de valenţă (fig. 15).
126

Z=7 1s2 2s2 2p3

Fig. 15. Diagrama nivelelor energetice pentru molecula de N2
 127

În orbitalii de legătură cei 6 electroni formează trei dublete

electronice. Moleculele care au pe nivelele energetice toţi
electronii cuplaţi au proprietăţi diamagnetice.
128

Existenţa unui număr mai mare de electroni pe ultimul nivel

energetic, (patru în cazul oxigenului) conduce la ocuparea
parţială cu electroni a orbitalilor de antilegătură (fig. 16).

Z=8 1s2
2s2 2p4
 129

Fig. 16. Diagrama nivelelor energetice pentru molecula de O2

Existenţa celor doi electroni necuplaţi pe orbitalii de

antilegătură conferă moleculei de oxigen proprietăţi
paramagnetice.
Ordinul de legătură OL reprezintă numărul de perechi de
electroni de legătură dintre doi atomi dintr-o moleculă. Se
130

consideră că electronii din orbitalii moleculari de legătură

contribuie la formarea legăturii, pe când cei din orbitalii
moleculari de antilegătură anulează efectul de legare a unui
număr egal de electroni din orbitalii moleculari de legătură,
conducând la slăbirea tăriei legăturii.

Ordinul de legătură se calculează după formula:

1
OL= 2 ·(numărul de e– din OML – numărul de e–din OMAL).
 131

1
Exemple: Pentru hidrogen: OL= 2 (2–0)=1; Pentru oxigen:

1
OL= 2 (6–2)=2
1
Pentru azot: OL= 2 (6–0)=3

Curs 3 17 oct 2013

5.2.2.1. LEGĂTURI SIMPLE, LEGĂTURI
MULTIPLE
132

5.2.2.1.1. LEGĂTURI SIMPLE

Legături  se formează prin suprapunerea:
orbitalilor s cu orbitali s s–s,
orbitalilor s cu orbitali p s–p,
orbitalilor p cu alţi orbitali p p–p.
orbitalilor hibridizaţi.
 133

Legătura  are o simetrie axială, şi permite rotirea liberă a

atomilor în jurul său. Maximul densităţii electronilor se
situează pe axa care uneşte cele două nuclee.
134

Legături s–s. Legăturile s–s se formează prin suprapunerea

a doi orbitali s.
În cazul moleculei de H2 (fig. 17) legătura se formează
doar în cazul în care electronii implicaţi în viitoarea
legătură au spini antiparaleli.
Dacă spinii electronilor sunt paraleli se vor manifesta
între cei doi atomi de hidrogen forţe de repulsie, iar
legătura nu se formează:
 135

Fig. 17. Formarea legăturilor s–s în molecula de H2

136

Legături s–p - se formează prin suprapunerea unui orbital s cu

un orbital p de orientate potrivită.
Exemplu molecula de acid clorhidric (HCl) (fig. 18).

Fig. 18. Formarea legăturilor s–p în molecula de HCl

 137

Legături p–p se formează prin suprapunerea a doi orbitali p de

orientate potrivită.
Exemplu molecula de Cl2 (fig. 19).

Fig. 19. Formarea legăturilor p–p în molecula de Cl2

138
 139

5.2.2.1.2. LEGĂTURI MULTIPLE

Legături 
Legătura  se formează doar atunci când în moleculă
apar legături multiple – duble sau triple, când una dintre legături
este totdeauna o legătură , iar restul sunt legături .
Legăturile  se formează cu participarea orbitalilor p şi au
o simetrie planară.

Legătura dublă
Legătura  se formează prin suprapunerea celor doi lobi
ai orbitalilor p (fig. 20). Intre atomi există deja o legătură .
140

Fig. 20. Formarea legăturilor  prin suprapunerea orbitalilor p

La etenă (H2C=CH2), toţi atomii şi toate legăturile  (C-C

şi C-H) sunt situate în acelaşi plan, iar legătura  este situată
într–un plan perpendicular pe planul legăturilor .
 141

Fig. 21. Reprezentarea moleculei de etenă2. a. Formarea

legăturilor ; b. Formarea legăturii ; c. Formarea legăturii
duble

2
http://andromeda.rutgers.edu/~huskey/images/ethylene_bonding.jpg
142

Legătura triplă
În cazul acetilenei (HC≡CH) între cei doi atomi de carbon
apare o legătură triplă. În cadrul acestei legături există o legătură
, şi două legături  perpendiculare una pe cealaltă. Legăturile
, H–C; C–C; C–H sunt colineare (fig. 22). În cazul legăturilor
multiple, libera rotaţie în jurul legături este împiedicată.
 143

Fig. 22. Reprezentarea moleculei de acetilenă3

3
http://www.chem.umass.edu/people/botch/Chem121F07/Chapters/Ch3/SigmaPiBonding/
OrbitalsAcetylene.jpg
144

5.2.3. LEGĂTURI  DELOCALIZATE

În molecula benzenului C6H6, toţi atomii de carbon şi de

hidrogen sunt situaţi în acelaşi plan, fiind legaţi prin legături .
Atomii de carbon sunt legaţi între ei prin legături  şi
formează un hexagon. Perpendicular pe planul legăturilor ,
există 6 orbitali p care formează prin contopire orbitali
moleculari  extinşi pe întreaga moleculă (fig. 23). Legăturile 
care se formează sunt legături  delocalizate.
145
146

Fig. 23. Reprezentări ale moleculei de benzen4,5

4
http://andromeda.rutgers.edu/~huskey/images/benzene_mo.jpg
5
http://www.angelo.edu/faculty/kboudrea/molecule_gallery/04_aromatics/
00_aromatics.htm
 147

Legături delocalizate apar şi în cazul anionilor proveniţi

de la unii acizi.
Prin eliminarea unui proton din molecula acidului azotic
se formează ionul azotat (NO3)- (fig. 24):

O O O O

O N+ O N+ O N+ O N

O– O O O

HNO3 NO3
+
-H
I II III
IV
Fig. 24 Structurile mezomere ale ionului azotat
148

Structuri mezomere sunt structuri limită care se utilizează

atunci când nu se poate descrie grafic structura unui ion sau
moleculă, printr-o formulă unică. Structura reală se obţine prin
suprapunerea acestor structuri limită (IV).
Între legături există unghiuri de 120o, legăturile sunt egale
şi au un caracter de 1/3 legătură dublă. Orbitalii p situaţi
perpendicular pe planul legăturilor , formează, ca în cazul
benzenului orbitali  extinşi (fig. 25):
149
150

Fig. 25. Formarea orbitalilor  extinşi în cazul ionului azotat

5.2.4. Hibridizarea
Faptul că în multe cazuri elementele nu au valenţele care
s-ar putea prevedea din punct de vedere teoretic sugerează
 151

existenţa unor modificări ale orbitalilor în momentul formării

legăturilor covalente.
De exemplu beriliul (Be) care are structura electronică a
ultimului strat 2s2 (structură de dublet – structură considerată
stabilă) nu ar trebui să formeze compuşi, datorită acestei
stabilităţi.
Totuşi beriliul participă la formarea unor compuşi în care
are valenţa 2. În acest caz, are loc decuplarea electronilor din
orbitalul 2s2, ocupându-se un orbital p. Configuraţia electronică
devine: (2s1, 2p1) (promovarea unui electron din orbitalul s pe
152

orbitalul p). Orbitalii s şi p se “amestecă” formându-se doi

orbitali de energii egale şi de aceeaşi formă, dar orientaţi diferit
în spaţiu (orbitali hibrizi).
Energia orbitalilor hibrizi va avea o valoare intermediară
între energia orbitalilor care se hibridizează.
Hibridizarea nu este un fenomen real, ci o modalitate de
descriere matematică a formării legăturilor. Norul electric
format de electronii din 2s şi 2p, singurul care există real, poate
fi descompus matematic fie în orbitali 2s şi 2p, fie în orbitali
hibrizi.
 153

Cele două descompuneri sunt echivalente. Uneori este

mai avantajoasă una, alteori alta.

PRIN HIBRIDIZARE ORBITALII ÎŞI MODIFICĂ FORMA, ORIENTAR

ŞI ENERGIA. ÎN HIBRIDIZARE NU POT FI IMPLICAŢI DECÂT OR
ENERGIE APROPIATĂ
154

5.2.4.1. HIBRIDIZAREA SP

Hibridizarea sp a atomului de beriliu (Be: 2s2, 2p0):

2s2 2p0 sp p
orbitali nehibridizaţi orbitali hibrizi orbitali
nehibridizaţi

 Un orbital s se hibridizează cu un orbital p cu

formarea a doi orbitali hibrizi sp. Electronii din
 155

orbitalul s se decuplează şi ocupă cei doi orbitali

hibrizi.
 Orbitalii hibrizi au energia intermediară între
energiile orbitalilor de pornire.
 Orbitalii hibrizi sp au o simetrie digonală, între ei
există unghiuri de 1800.
156

În cazul moleculei de BeCl2, Be este hibridizat sp –

molecula are o structură liniară.

Fig. 26. Formarea moleculei de BeCl2

 157

Un alt compus, bine cunoscut este acetilena (CH≡CH),

în care atomii de carbon C suferă un proces de hibridizare sp.

Hibridizarea sp a atomului de carbon (C: 2s2, 2p2):

2s2 2p2 sp 2p
orbitali nehibridizaţi orbitali hibrizi orbitali
nehibridizaţi
158

În figura 27 sunt reprezentate doar legăturile  în cazul

moleculei de acetilenă.

H C C H

H C C H

Fig. 27. Formarea moleculei de acetilenă

5.2.4.2. HIBRIDIZAREA SP2

 159

În cazul borului (B), configuraţia electronică a ultimului

strat 2s2, 2p1, ar sugera existenţa valenţei 1 pentru bor în
majoritatea compuşilor.
În realitate borul are valenţa 3. Pentru aceasta, se admite
că are loc un proces de hibridizare. Un orbital s se hibridizează
cu doi orbitali p, cu formarea a trei orbitali hibrizi sp 2. Electronii
de pe orbitalul s se decuplează cu formarea a trei orbitali hibrizi
semiocupaţi care vor forma trei legături . Axele celor trei
orbitali hibrizi sunt situate în acelaşi plan, formând între ele
unghiuri de 120o (fig. 28).
160

120o 120o

120o
Fig. 28. Orientarea în spaţiu a orbitalilor sp2
Hibridizarea sp2 a atomului de bor (B: 2s2, 2p1):

2s2 2p1 sp2 2p

orbitali nehibridizaţi orbitali hibrizi orbital
 161

nehibridiza
t

Exemple: etena şi trifluorura de bor (BF3).

În cazul etenei (H2C=CH2) carbonul suferă un proces de
hibridizare sp2:

2s2 2p2 sp2 2p1

orbitali nehibridizaţi orbitali hibrizi orbital
nehibridizat
162

Exemple:

H   H

o
120
120o

C C
H  
H
trifluorura de bor
etena
 163

Fig. 29. Reprezentările grafice ale moleculelor de BF3 şi etenă

În cazul etenei sunt reprezentate doar legăturile .

164

5.2.4.3. HIBRIDIZAREA SP3

Un orbital s, se hibridizează cu trei orbitali p, cu formarea
a patru orbitali hibrizi sp3. Aceşti orbitali hibrizi au o orientare
tetraedrică. Între orbitalii hibrizi există unghiuri de 109028’ (fig.
30).
De exemplu, carbonul cu configuraţia electronică a
ultimului strat 2s2, 2p2, suferă un proces de hibridizare sp3
pentru a forma compuşi în care C se leagă prin patru legături
covalente simple (de exemplu în metan – CH 4). Un orbital s, se
hibridizează cu trei orbitali p, cu formarea a patru orbitali hibrizi
sp3 ocupaţi cu câte un electron cu spin paralel:
 165

2s2 2p2 sp3

orbitali nehibridizaţi orbitali hibrizi

Azotul cu configuraţia electronică a ultimului strat 2s 2,

2p3, pentru a forma compuşi în care azotul are valenţa 3, suferă
de asemenea un proces de hibridizare sp3.

109o20' 109o20'
166

Fig. 30. Reprezentarea grafică a structurilor tetraedrice

Hibridizarea sp3 a atomului de azot (N: 2s2, 2p3):

2s2 2p3 sp3

orbitali nehibridizaţi orbitali
hibrizi

Unul dintre orbitalii hibrizi este ocupat cu o pereche de

electroni neparticipanţi care manifestă o forţă de respingere
asupra electronilor din orbitalii hibrizi de legătură, determinând
 167

modificarea unghiurilor (micşorarea) de la 109º28’ în cazul

moleculei de metan (fig. 31. c), la 107º pentru molecula de
amoniac (NH3) (fig. 31. a).
În molecula de apă oxigenul este de asemenea hibridizat
3
sp . Existenţa a doi orbitali hibrizi ocupaţi cu câte o pereche de
electroni neparticipanţi determină o micşorare şi mai accentuată
a unghiurilor dintre legături care sunt în acest caz de 105 o (fig.
31. b).
168

H
109o20'
N O C
H H H H H
oH H
H 107 105

NH3 H2O CH4

a b c

Fig. 31. Reprezentarea grafică a moleculelor de: a. NH3; b. H2O;

c. CH4
 169

5.2.4.4. ALTE TIPURI DE HIBRIDIZARE

Pe lângă tipurile de hibridizare prezentate anterior, între

orbitali de tip s şi p, sunt de mare importanţă şi hibridizări la
care participă şi orbitali d.
În funcţie de numărul de orbitali hibrizi care se formează
aceştia pot să adopte configuraţii diverse, de exemplu dacă se
formează 5 orbitali hibrizi, aceştia vor avea o orientare spre
colţurile unei bipiramide trigonale sau ale unei piramide
170

pătratice; 6 orbitali hibrizi – orientare octaedrică; 4 orbitali

hibrizi – orientare tetraedrică sau plan pătratică.
 171

Tabelul 1. Tipuri de hibridizare cu implicarea orbitalilor d

Tipul Nr. orbit. Exemple Forma Reprezentare

hibridizării hibrizi

Bipiramid
sp3d 5 PCl5
ă trigonală

d2sp3 6 PtCl62- Octaedru

172

sd3 4 CrO42- Tetraedru

 173

Piramidă
plan
dsp3 5 PF2Cl3 pătratică

dsp2 4 PtCl4 Plan pătrat

174

5.2.5. CARACTERISTICILE LEGĂTURII

COVALENTE

Datorită orientării în spaţiu a orbitalilor nehibridizaţi sau

hibridizaţi care formează legăturile, legăturile covalente sunt:
Rigide,
Orientate în spaţiu,
Atomii fiind legaţi fix între ei, la distanţe bine
determinate
Lungimea legăturii fixă.
Unghiurile dintre legături sunt fixe, bine definite.
Orientarea în spaţiu a legăturilor depinde de orientarea în
spaţiu a orbitalilor.
În funcţie de tipul legăturii (simplă, dublă sau triplă) şi de
 175

hibridizaremoleculele adoptă anumite configuraţii

geometrice.

Lungimea legăturii şi raza covalentă, pentru doi atomi

identici, depinde de ordinul de legătură.

Energia legăturii creşte de la legătura simplă C─C, la legătura

dublă C═C, la legătura triplă C≡C. Generalizând se poate spune:
Pentru o anumită pereche de atomi, energia de legătură
(entalpia de legătură) creşte cu creşterea ordinului de legătură.
176

Legăturile covalente sunt foarte stabile, moleculele

păstrându-şi identitatea, comportându-se ca un întreg, atât sub
formă de vapori cât şi în soluţie
177
178

Proprietăţile substanţelor covalente

Substanţele covalente se găsesc la temperaturi normale în

toate cele trei stări de agregare:
gazoasă (Cl2, NH3, O2 etc);
lichidă (H2O, CH3OH etc.)
solidă (diamant, S8 etc.),
în funcţie de natura şi tăria legăturilor intra şi intermoleclare
care se formează.
 179

În stare solidă substanţele formează două tipuri de reţele

cristaline:
reţele moleculare;
reţele atomice.

În cazul reţelelor moleculare:

nodurile reţelei sunt constituite de molecule,
între acestea existând legături intermoleculare de
tip van der Waals sau de hidrogen.
180
 181

Deoarece legăturile intermoleculare de tip van der

Waals sunt legături slabe, reţelele cristaline se formează la
temperaturi scăzute, între moleculele unor substanţe
gazoase la temperaturi obişnuite.
De exemplu dioxidul de carbon:
182
 183

În cazul în care între molecule există legături de

hidrogen, mai puternice decât legăturile van der Waals,
substanţele covalente sunt lichide la temperaturi obişnuite
(de exemplu apa).
184
 185

http://en.wikipedia.org/wiki/File:Hex_ice.GIF Reţea
cristalină de gheaţă
186

Substanţele covalente nepolare care cristalizează sub

forma unor reţele moleculare sunt solubile în solvenţi
nepolari, au puncte de topire şi de fierbere relativ scăzute.
187
188

cristal de iod
http://upload.wikimedia.org/wikipedia/en/7/72/Iodine_
structure.jpg
189
190
 191

http://www.cangoavi.myewebsite.com/articles/iodine-
solid-to-gas.html
192

În cazul reţelelor atomice în nodurile reţelei se găsesc

atomi, legaţi între ei prin legături covalente, orientate în
spaţiu, după unghiuri bine definite, în funcţie de tipul de
hibridizare.
Astfel de reţele se întâlnesc în cazul carbonului
(diamant, grafit), siliciului, carburii de siliciu,
dioxidului de siliciu etc.
Cristalele de acest tip pot fi considerate
substanţe macromoleculare.
Tăria legăturilor din interiorul cristalelor le
 193

conferă proprietăţi chimice (inerţie chimică) şi

fizice deosebite (temperatură de topire,
temperatură de fierbere mare, duritate crescută
etc).
194

5.3. Legătura metalică

Conform teoriei Drude Lorentz – teoria electronilor
liberi – reţeaua metalică e formată din cationi metalici M n+,
obţinuţi prin ionizarea atomilor metalului. Electronii de valenţă
formează un nor electronic care nu părăseşte metalul, fiind
repartizat uniform printre golurile reţelei metalului.

Teoria cuantică a legăturii metalice – L. Pauling –

consideră legătura metalică drept o covalenţă delocalizată.
Electronii au o oarecare libertate limitată de mişcare, pe anumite
direcţii preferenţiale: pentru reţelele cubice centrate intern – 4
direcţii; pentru reţelele cubice compacte – 6 direcţii; pentru
reţelele hexagonale – 6 direcţii.
 195

Se pot deci scrie structuri limită – de rezonanţă de tipul:

Na Na Na Na Na Na Na Na Na

Na Na Na Na Na Na Na Na Na

Na Na Na Na Na Na Na Na Na

Legătura metalică – nu este orientată în spaţiu, nu este

localizată şi nu este saturată.
Tăria legăturilor depinde de:
 numărul de atomi pe care se repartizează electronii de
legătură, crescând cu creşterea numărului de electroni din
stratul de valenţă;
 raza atomică – cu cât raza atomică este mai mică,
legătura metalică este mai puternică;
196

Metoda orbitalilor moleculari – teoria benzilor

(zonelor)
Fermi, Block, Brillouin – consideră legătura metalică ca o
legătură covalentă puternic delocalizată formată în câmpul
tuturor nucleelor. Orbitalii moleculari rezultaţi din orbitalii
atomici de acelaşi fel (de exemplu 2s sau 2p) vor avea nivele de
energie extrem de apropiate, care practic se unesc formând
benzi de energie comune întregului cristal.
Distribuţia electronilor de pe nivelele interioare e aceeaşi
ca la orice element izolat.
Benzile de energie sunt formate din mai multe nivele de
energie, ocupate cu câte 2 electroni cu spin antiparalel.
 197

Banda de valenţă (BV) este formată de totalitatea

nivelelor de energie care apar într-o reţea metalică prin
contopirea nivelelor energetice exterioare ale orbitalilor
moleculari ocupaţi cu electroni, având energia cea mai mare.
Banda de conducţie (BC) este banda energetică formată
din cele mai joase nivele energetice neocupate cu electroni. La
metale se situează, în apropierea benzii de valenţă.
În mod normal pe banda de conducţie BC nu se găsesc
electroni. Electronii, pentru a trece de pe banda de valenţă BV
pe banda de conducţie BC au nevoie de energie pe care o pot
primi:
198

- prin încălzire;
- prin aplicarea unei diferenţe de potenţial;
- ca energie radiantă (luminoasă, UV, radiaţii ionizante).
În cazul sodiului nivelele de energie pentru atomul izolat
şi benzile de energie pentru reţeaua metalică sunt prezentate în
figura 33.
Energia 199

BC
BV

3s1

2p6
Na Na Na

2s2
atom de
sodiu reţea metalică
a 1s2 b
200

Fig. 32. Nivelele de energie pentru atomul izolat de sodiu (a) şi

benzile de energie pentru reţeaua metalică a Na (b)

Metalele sunt bune conductoare de căldură, bune

conductoare de electricitate, sunt solide sau lichide (mercurul) la
temperatura camerei şi prezintă luciu metalic. Proprietăţile
mecanice cum ar fi maleabilitatea şi ductilitatea fac posibilă
prelucrarea metalelor în plăci şi sârme.
Conductibilitatea electrică şi termică este mai mare când
banda de valenţă este parţial ocupată (de exemplu Cu, Ag, Au).
Metalele din grupa I B sunt mai bune conducătoare decât
metalele din grupa I A, deoarece au volume mai mici, reţeaua
metalică este mai compactă iar norul electronic mai dens.
Conductibilitatea electrică scade odată cu creşterea
 201

temperaturii, creşterea concentraţiei impurităţilor, care ambele

determină creşterea gradului de dezordine în reţea.
Conductibilitatea termică se datorează mişcării
electronilor. Creşterea temperaturii conduce la creşterea energiei
cinetice a electronilor liberi, care prin ciocniri cu ionii le măresc
şi lor energia cinetică.
Proprietăţile mecanice se datorează “elasticităţii” norului
electronic, care în timpul prelucrării se adaptează rapid
schimbărilor în forma reţelei, menţinând coeziunea metalului.

Legătura metalică în grupele principale

În cadrul grupelor principale, sunt în curs de ocupare,
pentru fiecare atom din reţea 1 orbital s şi 3 orbitali p (deci 4
orbitali). Pentru n atomi, se vor forma 4 n orbitali: 2n orbitali
202

moleculari de legătură (OML) şi 2n orbitali moleculari de

antilegătură (OMAL). Numărul maxim de electroni care pot
ocupa aceşti orbitali va fi de 4n electroni pe OML şi 4n electroni
pe OMAL.
În cazul grupei I A, electronii de pe stratul de valenţă
ocupă ¼ (suprafaţa haşurată) din banda de legătură. În cazul
grupei II A, electronii de pe stratul de valenţă ocupă ½ din
banda de legătură (fig. 34). În cazul grupei IV A, electronii de
pe stratul de valenţă ocupă complet banda de legătură. În cazul
grupei V A şi a VI A, electronii de pe stratul de valenţă ocupă
parţial şi banda de antilegătură (fig. 35).

2OMAL 2OMAL 2OMAL

2OML 2OML 2OML

 203

4n

¼ OML ½ OML

grupa I A grupa II A

Fig. 33. Formarea orbitalilor moleculari de legătură OML şi de antilegătură

OMAL în cazul metalelor din grupele IA şi IIA

2OMAL
2OMAL

2OML
2OML
204

grupa IV A grupa V, VI A

Fig. 34. Formarea orbitalilor moleculari de legătură OML şi de antilegătură

OMAL în cazul metalelor din grupele IV A, V A şi VI A

Ocuparea parţială a benzii de antilegătură are drept consecinţă

scăderea tăriei legăturii metalice, deoarece duce la anularea efectului de
legare a unui număr corespunzător de electroni din banda de valenţă.
5.4. Semiconductori, izolatori
În cazul metalelor, trecerea electronilor de pe banda de valenţă pe
banda de conducţie se face uşor, benzile fiind apropiate, din punct de
vedere energetic.
 205

În cazul substanţelor cu proprietăţi izolatoare, distanţa dintre banda

de valenţă BV şi banda de conducţie BC (zona interzisă –lipsită de nivele
energetice) este mare, electronii nu pot trece această barieră.
În cazul semiconductorilor distanţa dintre BV şi BC este mai mică
decât în cazul izolatorilor (lăţimea benzii interzise este mai mică) dar mai
mare decât la metale. În anumite condiţii electronii pot trece de pe BV pe
BC – dacă primesc energie. Energia necesară este cu atât mai mare cu cât
diferenţa de energie dintre BV şi BC este mai mare (fig. 36).

BC

BV

Metal cu banda de Metal cu banda

valenţă parţial de valenţă Izolator Semiconductor
ocupată complet ocupată
206

Fig. 35. Lăţimea benzii interzise la metale, izolatori şi semiconductori

Promovarea electronilor de pe BV pe BC poate avea loc la

semiconductori prin:
 excitare electrică;
 excitare termică;
 prin absorbţie de fotoni.

Se consideră izolatoare substanţele la care în condiţii normale, zona

interzisă este mai mare de 5 eV. În cazul semiconductorilor zona interzisă
este mai îngustă.
Tabelul 2. Energia de activare a unor semiconductori
Element Si Ge Sn Pb
Eg [eV] 1,10 0,70 0,08 0
semiconductori metal
 207

5.4.1. SEMICONDUCTORI INTRINSECI –

CONDUCTIBILITATE INTRINSECĂ
Semiconductorii intrinseci sunt substanţe foarte pure la care
conductibilitatea se datorează trecerii electronilor de pe BV pe BC. În urma
trecerii electronilor pe BC, la nivelul acestei benzi apar sarcini negative, în
timp ce în BV rămân sarcini pozitive numite goluri sau găuri. Golul rămas
poate fi ocupat de un electron dintr-o legătură vecină, ceea ce cauzează o
deplasare a golului. În cazul semiconductorilor intrinseci numărul de goluri
de pe BV este egal cu numărul de electroni din BC a semiconductorului.
5.4.2. SEMICONDUCTORI EXTRINSECI –
CONDUCTIBILITATE EXTRINSECĂ
Conductibilitatea extrinsecă apare în cazul introducerii în
semiconductorul pur a unor impurităţi (proces cunoscut sub numele de
dopare sau dotare).
Dacă Si – element tetravalent – este dopat cu elemente din grupa a
V-a, de exemplu: P, As, Sb, doar 4 electroni ai elementului dopant vor fi
implicaţi în legătura cu siliciul, al cincilea este slab atras de elementul
208

dopant. Acest electron se va găsi pe un nivel energetic apropiat de banda

de conducţie a siliciului. Energia necesară promovării acestuia pe benzile
de conducţie ale semiconductorului va fi mai mică decât energia benzii
interzise a semiconductorului intrinsec. Atomul dopant va avea rol de
donor de electroni şi se încarcă pozitiv. Numărul de electroni pe banda de
conducţie a semiconductorului este mai mare decât numărul de goluri de pe
banda de valenţă. Conducţia se va realiza datorită unui exces de sarcini
negative, semiconductorul va fi de tip n.
Dacă însă Si este dopat cu câţiva atomi ai unui element din grupa a
III A, care are 3 electroni pe stratul de valenţă (de exemplu In, Ga, Al, B),
pentru stabilirea celei de-a patra covalenţe atomul dopant atrage un
electron de la legătura Si-Si vecină, generând o sarcină pozitivă pe BV a
Si. În acest caz semiconductorul este de tip p (conducţie prin goluri).
Numărul de electroni din BC a siliciului va fi mai mic decât numărul de
goluri din banda de valenţă a Si.
Generalizând se poate spune:
 209

Semiconductorii extrinseci de tip p sunt semiconductori ai căror

impurităţi (dopanţi) au nivele energetice acceptoare de electroni în
apropierea benzii de valenţă a semiconductorului.
Semiconductorii extrinseci de tip n sunt semiconductori ai căror
impurităţi (dopanţi) au nivele energetice donoare de electroni în apropierea
benzii de conducţie a semiconductorului.
În ambele cazuri alături de conductibilitatea extrinsecă se manifestă
şi conductibilitatea intrinsecă.
210

BC

Nivel donor al impurităţii

Eg

Nivel acceptor al impurităţii

BV
Semiconductor pur Semiconductor Semiconductor
intrinsec extrinsec de tip p extrinsec de tip n
Fig. 36. Ilustrarea grafică a conducţiei în semiconductorii intrinseci şi extrinseci
 211

5.5. Legătura coordinativă

Teoria legăturii de valenţă, (Pauling) consideră legătura

metal – ligand, ca fiind o legătură de tip  de tip donor–acceptor
care se formează în cazul compuşilor coordinativi (complecşi)
şi se numesc legături coordinative.
În cadrul acestei legături, ionul metalului central
implicat în legătură are rolul de acceptor de
electroni. Acesta, pune la dispoziţia legăturii
coordinative orbitali hibrizi vacanţi.
212

Donorul (ligandul) participă la formarea legăturii

cu o pereche de electroni neparticipanţi.
Numărul de legături formate este egal cu numărul
de coordinare, egal la rândul său cu numărul de
orbitali hibridizaţi disponibili la atomul central,
egal cu numărul de liganzi care urmează să fie
coordinaţi.
Ionul de hexamino cobalt [Co(NH3)6]3+,
 Co3+ este ionul metalic central,
 213

 moleculele de amoniac (NH3) reprezintă

liganzii.
 numărul de coordinare este egal cu 6.

Ionul de cobalt suferă o hibridizare d2sp3,

rezultă 6 orbitali hibrizi în care sunt acceptate 6
perechi de electroni neparticipanţi de la 6 molecule de
amoniac (fig. 38).
214
 215

Fig. 37. Formarea legăturii coordinative în cazul ionului

[Co(NH3)6]3+

În ionul hexamino cobalt [Co(NH3)6]3+, existând 6 orbitali

hibrizi, legăturile formate vor avea o orientare octaedrică.
216
217
218
 219

Formarea ionului tetracianozincat [Zn(CN)4]2–,

configuraţia electronică a ionului Zn2+ [Ar]
3d10,
are loc o hibridizare sp3,
se formează 4 orbitali hibrizi cu o orientare
tetraedrică.
220

ionul cianură participă la legătura

coordinativă prin intermediul unei perechi de
electroni neparticipanţi (fig. 39).
221
222

Fig. 38. Formarea legăturii coordinative în cazul ionului

[Zn(CN)4]2–

Ionul de tetraaminoplatină [Pt(NH3)4]2+,

- ionul Pt2+ are configuraţia electronică [Xe] 4f14 5d8.
- se formează 4 orbitali hibrizi dsp2 care vor accepta perechile
de electroni neparticipanţi ale celor 4 molecule de amoniac
coordinate (fig. 40).
- Cele patru legături coordinative formate au o orientare plan–
pătratică.
223
224
 225

Fig. 39. Formarea legăturii coordinative în cazul ionului

[Pt(NH3)4]2–

Legătura metal–ligand este în mod deosebit influenţată de

caracterul liganzilor. În cazul liganzilor cu proprietăţi donoare
puternice are loc formarea unor legături cu caracter predominant
covalent.
În cazul liganzilor cu proprietăţi donoare reduse (liganzi
cu caracter accentuat electronegativ) are loc formarea unor
226

legături de natură electrostatică fără a fi necesară hibridizarea

orbitalilor, distribuţia electronilor fiind aceeaşi ca în cazul
ionilor liberi.
În primul caz, spinul total se modifică prin cuplarea
electronilor necuplaţi, în timp ce în al doilea caz, spinul rămâne
neschimbat.
 227

Geometria ionilor
octaedru octaedru octaedru

[Cr(H2O)6]3+ [Cr(NH3)6]3+ [CoF6]3-

tetraedru
Plan pătratică
228

5.6. Legături
[Ni(CN)intermoleculare
]2- – legături fizice [Zn(CN)4]
4

Legăturile intermoleculare apar în principal datorită

polarităţii sau polarizabilităţii moleculelor.
Datorită legăturilor intermoleculare se poate
explica coeziunea, stabilitatea şi unele proprietăţi
aparte ale compuşilor moleculari (de exemplu
condensarea sau dizolvarea).
 229

Aceste legături intermoleculare apar chiar şi între

moleculele sau atomii cu configuraţii electronice
stabile.

LEGĂTURILE INTERMOLECULARE SUNT MAI

SLABE DECÂT LEGĂTURILE CHIMICE.
Legături van der Waals – apar între toate moleculele,
inclusiv în gazele nobile şi se clasifică în:
 legături dipol–dipol (forţe de orientare – Keesom);
230

 legături dipol–moleculă nepolară (forţe de inducţie –

Debye);
 legături între molecule nepolare (forţe de dispersie –
London).

a. Legături dipol–dipol (forţe de orientare – Keesom)

Legăturile dipol–dipol se formează în cazul moleculelor

polare (dipoli permanenţi).
 231

Dipolul este o moleculă polarizată care poate fi

reprezentată:
232

Formarea legăturii dipol–dipol:

Fig. 40. Formarea legăturilor dipol – dipol

 233

Orientarea liniară este orientarea cea mai probabilă la

temperaturi scăzute.
Creşterea temperaturii determină slăbirea şi ulterior
desfacerea legăturilor dipol–dipol, deci forţele de atracţie
sunt invers proporţionale cu temperatura.
Forţele de atracţie nu sunt dirijate.
234

b. Legături dipol–moleculă nepolară (forţe de inducţie

– Debye)

În interacţiunea cu o moleculă nepolară, o moleculă

polară (un dipol) poate determina polarizarea moleculei
nepolare, cu formarea unui dipol indus (fig. 42).
 235

Fig. 41. Formarea legăturilor dipol–moleculă nepolară

236

c. Legături între molecule nepolare (forţe de dispersie

London)

Moleculele se atrag datorită unor forţe de atracţie

care se manifestă doar la distanţe mici între acestea.
Datorită mişcării permanente a electronilor într–o
moleculă nepolară, sau sub influenţa unor agenţi
exteriori (lumina), la un moment dat poate să apară
un moment electric de dipol pasager (o moleculă
 237

polarizată), care interacţionând cu o altă moleculă

nepolară, determină apariţia unui nou dipol (dipol
indus), pe care îl atrage (fig. 43).
238

Fig. 42. Formarea legăturilor intermoleculare între molecule

nepolare prin forţe de dispersie London
 239

Distanţa la care forţele de atracţie şi forţele de repulsie se

echilibrează este mai mare decât distanţa interatomică în cazul
moleculelor covalente.
Raza van der Waals este mai mare decât raza covalentă
sau ionică şi este valabilă pentru toate tipurile de legături
intermoleculare.
240

Legături de hidrogen

Apar în cazul moleculelor polare, în care unul dintre

elemente este hidrogenul legat covalent de un element
puternic electronegativ cu rază atomică mică, care are cel
puţin o pereche de electroni neparticipanţi.
Elementul puternic electronegativ, atrage puternic
dubletul electronic de legătură. Hidrogenul din astfel de
 241

molecule este puternic polarizat pozitiv, şi poate atrage

electronii neparticipanţi ai unei molecule vecine.
Legăturile intermoleculare de hidrogen sunt mai puternice
şi mai scurte decât legăturile tip van der Waals.

În cazul H2O, NH3, HF punctele de fierbere şi de topire,

căldurile de vaporizare, constantele dielectrice şi căldurile
specifice sunt mai mari decât pentru substanţe ca: CH4,
PH3, H2S, H2Se, HBr – deoarece între molecule se
242

manifestă puternic forţe de atracţie datorită legăturilor de

hidrogen, formându-se catene de tipul: (HF)n; (H2O)n etc.
Atracţia pe care o manifestă hidrogenul este cu atât mai
mare cu cât atomul pe care îl atrage are un volum mai
mic.
Legătura de hidrogen se reprezintă printr-o linie punctată.
 243

Cel mai des întâlnite sunt legăturile de tipul:

Legătura de hidrogen poate fi liniară:

244

sau angulară:

În cazul unor molecule organice, datorită orientării

legăturilor intermoleculare, este favorizată formarea unor
dimeri prin intermediul unor legături de hidrogen (de
exemplu dimeri ai acizilor carboxilici sau ai unor amide).
Există legături de hidrogen intramoleculare, în cazul
unor substanţe anorganice coordinative, sau unor
substanţe organice cum ar fi acidul salicilic:
 245

Legăturile de hidrogen intramoleculare determină

configuraţiile spaţiale (de elice) ale compuşilor
macromoleculari de tipul acizilor nucleici.

Legături ion–dipol
246

Legătura ion–dipol este o legătură intermoleculară

puternică, cu o tărie apropiată de tăria legăturii ionice. Acest tip
de legături apar la dizolvarea substanţelor ionice.
Dizolvarea înseamnă distrugerea reţelei ionice, în mod
normal ar trebui să implice un consum de energie egal cu
energia de reţea. Energia necesară ruperii legăturii ionice este
compensată de degajarea energiei de hidratare a ionilor, care în
mare parte este datorată atracţiei ion–dipolul apei.