9.

STĂRI DE AGREGARE ALE SUBSTANŢELOR

Starea de agregare a substanţelor depinde de natura şi tăria legăturilor

inter şi intramoleculare care legă atomii, ionii sau moleculele între ele.

1
Legăturile chimice care se stabilesc între atomi depind de diferenţa de
electronegativitate dintre aceştia.
între elemente electropozitive se stabilesc legături metalice,
între elemente electronegative se stabilesc legături covalente nepolare sau
polare,
între elemente puternic electropozitive şi cele puternic electronegative se
stabilesc legături ionice.
natura şi tăria legăturilor intermoleculare depind de polaritatea sau
polarizabilitatea moleculelor, iar în cazul legăturilor de hidrogen, de
electronegativitatea elementelor implicate în legături.

2
La temperatura de 0 kelvin, toate substanţele sunt solide deoarece energia
cinetică tinde spre 0.
Odată cu creşterea temperaturii, creşte şi energia cinetică, deci creşte
viteza de mişcare a particulelor (agitaţie termică), forţele de coeziune
slăbesc, substanţele solide se topesc iar ulterior se evaporă.
Starea de agregare a substanţelor depinde de condiţiile de temperatură şi
presiune la care se face referinţă.

9.1. Starea solidă

Starea solidă
3
 starea cea mai săracă în energie,
caracterizată de poziţii fixe ale atomilor, moleculelor sau ionilor
în agregatul solid, deoarece agitaţia termică tinde spre 0.
în realitate, aranjarea particulelor este perturbată de către
oscilaţiile acestora, care persistă şi la temperatura apropiată de 0
K.

În solidul ideal, ordonarea particulelor este perfectă, iar proprietăţile

acestuia nu depind de temperatură.

4
 În funcţie de gradul de ordonare a particulelor în solide, distingem două
tipuri fundamental opuse de materiale: amorfe (sticloase) şi cristaline.

Substanţe (materiale) amorfe (sticloase)

sunt substanţe formate din particule cu dimensiuni foarte mari, în
comparaţie cu particulele constituente ale corpurilor cristaline
(macromolecule sau macroioni).
pot fi considerate substanţe lichide cu vâscozitate foarte mare (sticla).
proprietăţile fizice (dilatarea termică, modulul de elasticitate, etc.) au
aceleaşi valori pe toate direcţiile (au proprietăţi izotrope). De exemplu, o
bilă de sticlă încălzită, când se dilată îşi păstrează forma.
se deosebesc de substanţele cristaline prin modul în care se comportă la
încălzire, astfel, substanţele amorfe odată cu creşterea temperaturii se
înmoaie şi după aceea se topesc într-un interval de temperatură.
în spărtură prezintă suprafeţe sub formă de scoică.
sunt caracterizate mai puţin stabile decât substanţele cristaline.

5
Substanţe cristaline

Cristalele sunt corpuri limitate prin suprafeţe plane, care

formează între ele unghiuri bine definite.
Se consideră că starea cristalină este starea normală a materiei
solide.
Creşterea temperaturii determină topirea bruscă a substanţelor
cristaline, la o temperatură bine definită (temperatura de topire).

6
Starea cristalină este caracterizată de o aranjare ordonată a particulelor în
cristale, faţă de axe, plane sau centre de simetrie.
Axa de simetrie este axa faţă de care rotaţia cristalului cu un
anumit unghi duce la o poziţie echivalentă cu cea iniţială.
Planul de simetrie împarte cristalul în două părţi (jumătăţi) care
se comportă între ele ca un obiect faţă de imaginea sa din oglindă.
Centrul de simetrie este punctul care împarte în două părţi egale,
toate liniile drepte duse prin acest punct în orice direcţie, care
leagă între ele suprafeţele exterioare opuse ale cristalului.

7
CELULA ELEMENTARA

Este unitatea structurală care cuprinde numărul minim de

noduri care reproduce forma şi geometria cristalului
(poliedru elementar).
Prin repetarea în spaţiu, pe toate direcţiile a celulei elementare, se
formează reţeaua cristalină.
Este definită de:
o numărul,
o poziţia,
o tipul particulelor,
o lungimea muchiilor, paralelipipedului fundamental
(mărginit de feţe plane)
o valoarea unghiurilor dintre muchii.

8
9
 Reţelele cristaline tridimensionale se clasifică în funcţie de lungimea
relativă a muchiilor, unghiurile dintre axele de simetrie etc., în 7 sisteme
cristalografice:
1. sistemul cubic,

10
2. Sistemul de cristalizare tetragonal (pătratic),

11
12
3. Sistemul ortorombic,

13
14
4. Sistemul monoclinic,

15
16
5. Sistemul triclinic,

6.

17
18
Sistemul hexagonal,

19
20
 7. sistemul trigonal
„<a href="https://commons.wikimedia.org/wiki/File:Trigonal_pyramidal_crystalsystem.png#/media/File:Trigonal_pyramidal_crystalsystem.png">Trigonal pyramidal crystalsystem</a>” de <a title="User:Ra'ike" href="//commons.wikimedia.org/wiki/User:Ra%27ike">Ra'ike</a> (see also: <a title="de:Benutzer:Ra'ike"
class="extiw" href="//de.wikipedia.org/wiki/Benutzer:Ra%27ike">de:Benutzer:Ra'ike</a>) - <span class="int-own-work" lang="ro">Operă proprie</span>. Sub licență <a title="Creative Commons Attribution 2.5" href="http://creativecommons.org/licenses/by/2.5">CC BY 2.5</a> via <a
href="https://commons.wikimedia.org/wiki/">Wikimedia Commons</a>.

8.

21
În funcţie de tipul particulelor (atomi, ioni, molecule) aflate în nodurile de reţea
distingem reţele:
 ionice;
 metalice;
 atomice;
 covalente (moleculare);
 stratificate;
 catenare.

22
 Reţele ionice
În nodurile reţelei sunt plasaţi ionii pozitivi şi negativi care
alternează astfel încât cristalul, în ansamblu să fie neutru din
punct de vedere electric.
Poziţiile ionilor în cristal sunt determinate de:
o echilibrarea forţelor de atracţie şi de respingere
electrostatică dintre aceştia,
o raportul razelor ionice
o stoechiometria cristalului, astfel încât să se obţină o reţea
cât mai compactă.

23
În nodurile reţelei pot fi plasaţi ioni monoatomici
sau poliatomici,
Între atomii care formează ioni poliatomici,
stabilindu-se legături covalente. Coeziunea reţelei
este determinată de legăturile ionice (forţe de
natură electrostatică) care se realizează între ionii
de semn opus.

24
 Reţele metalice
Sunt reţele compacte, caracterizate de un grad înalt de simetrie.
Majoritatea metalelor şi aliajelor cristalizează în
o reţele cubice cu feţe centrate (Cu, Ag, Pt, Pd, Pb),
o cubice centrate intern (metalele alcaline, Ba, Fe, Cr)
o reţele hexagonale compacte (Be, Mg, Zn, Cd).
Între elementele reţelei se stabilesc legături metalice.
!!!! O serie de autori plasează reţelele metalice în categoria reţelelor atomice,
sub denumirea "reţele atomice cu legături metalice".

25
 9.1.2.3. Reţele atomice (vezi legatura covalentă)
În cazul reţelelor atomice, în nodurile reţelei sunt plasaţi atomi de acelaşi
fel (reţele homonucleare) sau atomi diferiţi (reţele heteronucleare), legaţi între ei
prin legături covalente puternice (§ 5.2). Tăria acestor legături conferă proprietăţi
mecanice deosebite substanţelor care cristalizează sub formă de reţele atomice.
Practic, un astfel de cristal poate fi asemănat cu o macromoleculă. Exemplul
clasic pentru acest tip de reţea este reprezentat de reţeaua diamantului. Alte
exemple de reţele atomice: cuarţul (SiO2); blenda (sulfura de zinc cubică –ZnS);
wurtzita (sulfura de zinc hexagonală).

26
 Reţele moleculare
În cazul reţelelor moleculare, în nodurile reţelei sunt plasate molecule bi
– sau poliatomice, neutre din punct de vedere electric, care-şi păstrează
individualitatea în stare solidă, lichidă sau gazoasă (dacă nu se descompun).
Coeziunea reţelei este asigurată de forţe de tip van der Waals sau de hidrogen.
În interiorul moleculei, există legături covalente. Energia de reţea în cazul
acestor reţele este mică, de aceea au duritate mică, puncte de topire scăzute, au
proprietăţi izolatoare (electric sau termic). Substanţele care formează în stare
solidă reţele moleculare sunt solubile în solvenţi nepolari, dacă moleculele din
nodurile reţelei sunt nepolare, sau în solvenţi polari, dacă moleculele din
nodurile reţelei sunt polare. Exemple de astfel de reţele întâlnim în cazul gazelor
rare, la temperaturi scăzute sau în cazul iodului (molecule de iod diatomice care
formează o reţea ortorombică) la temperaturi obişnuite.

27
 Reţele stratificate
Cristalele sunt formate din plane bidimensionale continue, orientate
paralel, legate prin legături van der Waals sau legături de hidrogen.
În cadrul stratului particulele sunt legate covalent.
Exemplul - grafitul.
 Atomul de Carbon este hibridizat sp2, între atomi
există legături cu un caracter de 1/3 legătură
dublă.
 Grafitul constă din straturi plane suprapuse,
alcătuite din cicluri hexagonale de atomi de
carbon aranjate în formă de fagure.
 Planurile de hexagoane de carbon alăturate sunt
legate între ele prin forţe van der Waals (forţe
foarte slabe).
 La solicitări mecanice mici, planele pot aluneca
unele faţă de altele (clivaj).
28
 În cazul substanţelor care cristalizează în reţele stratificate (sulfura de
molibden – MoS2, azotura de bor (grafitul anorganic), sulfura de niobiu – NbS 2,
sulfura de wolfram – WS2, iodura de cadmiu – CdI2) se întâlnesc proprietăţi ca:
duritate mică; clivaj perfect; proprietăţi lubrifiante; iar în cazul particular al
grafitului – conduce curentul electric.
Pentru reţelele stratificate cu legături de hidrogen se poate da ca exemplu
hidrargilitul (Al(OH)3).

29
 Reţele catenare
Numeroase substanţe sunt alcătuite din lanţuri sau benzi infinite
de atomi legaţi covalent.
Substanţele au un aspect fibros sau de ace.
Apare fenomenul de clivaj.
În funcţie de orientarea legăturilor din lanţ se deosebesc:
o lanţuri drepte (AgCN)n,
o lanţuri în zig–zag (HgO),
o lanţuri elicoidale (asemănătoare ca structură cu structura
acizilor nucleici – acidul dezoxiribonucleic ADN, sau
acidul ribonucleic – ARN),
o lanţuri duble,
o benzi,
o atomii putând fi situaţi în acelaşi plan sau în plane diferite.

30
În cadrul lanţurilor se pot lega atomi sau unităţi structurale:

unităţi tetraedrice unite prin colţuri în cazul piroxenilor (SiO3)n3n-.

unităţi tetraedrice unite laturi:

31
unităţi octaedrice de NbCl6 unite prin muchii, formând lanţuri de
(NbCl4)n .

Lanţ format din unităţi octaedrice unite prin muchii

32
 Proprietăţile cristalelor

Proprietăţi generale:
 Izotropia – este caracterizată de proprietăţi identice în toate direcţiile.
 Substanţele amorfe au proprietăţi izotrope.
 Dintre substanţele cristaline, doar cele care cristalizează în
sistem cubic au proprietăţi izotrope.
 Anizotropia este caracteristica tuturor substanţelor cristaline (cu
excepţia celor din sistemul cubic) de a prezenta proprietăţi diferite pe anumite
direcţii.

33
 Proprietăţi particulare ale anumitor substanţe:
 Izomorfismul – proprietatea a două sau mai multe substanţe cu
compoziţie chimică diferită, de a cristaliza în forme identice.
 Dimorfismul – proprietatea unor substanţe de a cristaliza în două
forme cristaline diferite, de exemplu: oxidul de mercur –HgO – care cristalizează
în sistem rombic (culoare galbenă) sau hexagonal (culoare roşie). Prin încălzire,
substanţele dimorfe trec din forma mai puţin stabilă în cea mai stabilă.
 Polimorfismul – proprietatea unor substanţe de a cristaliza în mai
multe forme – de exemplu, oxidul de fier (Fe2O3) cristalizează în 5 forme
cristaline.

34
 9.2. Starea lichidă

Substanţele lichide chiar dacă au volum propriu, nu au formă

proprie, luând forma vasului în care sunt introduse.
Între moleculele substanţelor lichide se manifestă forţe de atracţie
slabe (legături van der Waals sau legături de hidrogen).

35
De mare interes sunt soluţiile lichide deoarece numeroase reacţiilor chimice (în
laborator) au loc în soluţii.

36
 Soluţii

Soluţiile sunt sisteme omogene formate din două sau mai multe
componente. Orice soluţie se compune dintr-un dizolvant (solvent) şi o substanţă
dizolvată (solvat). De regulă dizolvantul este componenta care se găseşte în
cantitate mai mare.

37
În funcţie de cantitatea de solvat dizolvată în solvent, soluţiile pot fi:
Soluţiile diluate conţin cantităţi relativ mici de solvat raportate la cantitatea
de solvent.
Soluţiile concentrate conţin cantităţi relativ mari de solvat raportate la
cantitatea de solvent.
Soluţiile saturate conţin în condiţiile de temperatură şi presiune date
cantitatea maximă dintr-o substanţă.
o Pentru obţinerea unei soluţii saturate se amestecă în solvent o
cantitate mai mare de solvat decât cantitatea care poate fi solubilizată.
o Se formează un sistem în care se găseşte în echilibru soluţia saturată
cu solvatul (solid, lichid sau gazos) rămas nedizolvat.
o În funcţie de natura substanţelor din amestec, respectiv de
solubilitatea solvatului în solvent, în cazul soluţiilor saturate
concentraţia acestora poate varia pe domenii largi, de la soluţii
concentrate la soluţii diluate.

38
 Soluţiile suprasaturate sunt soluţiile care conţin cantităţi mai mari de
substanţă dizolvată decât cea corespunzătoare solubilităţii sale în condiţiile
respective.
Se pot obţine prin răcirea lentă (care duce la micşorarea solubilităţii) a unor
soluţii saturate. Soluţiile suprasaturate sunt instabile şi separă uşor excesul de
solvat (de exemplu frecarea pereţilor paharului cu o baghetă de sticlă, adăugarea
unui cristal de solvat în soluţie, agitarea soluţiei poate declanşa separarea
imediată a excesului de solvat).

39
 În funcţie de starea de agregare a soluţiei se cunosc:
 soluţii gazoase;
 soluţii lichide;
 soluţii solide.
Soluţiile gazoase conţin două sau mai multe gaze în amestec omogen.
Soluţiile lichide sunt cele mai frecvent discutate. În cazul acestora mediul
de dispersie (solventul) este lichid, în timp ce substanţa dispersată (solvatul)
poate fi o substanţă gazoasă, lichidă sau solidă (tabelul 8).

40
Tabelul 1. Clasificarea soluţiilor lichide în funcţie de starea de agregare a solvatului
Solvent Solvat Exemple
gaz apă/acid clorhidric
lichid lichid apă/alcool etilic
solid apă/clorură de sodiu

41
 Soluţiile solide sunt sisteme solide omogene, formate din două sau mai
multe substanţe complet miscibile unele în altele în stare solidă. Cel mai
cunoscut exemplu de soluţii solide îl reprezintă unele aliaje (amestecuri omogene
de metale diferite). Există şi soluţii solide constituite din alte tipuri de substanţe
(de exemplu cristale mixte ionice). Din punct de vedere structural, soluţiile
solide se pot clasific în:
 soluţii solide de substituţie;
 soluţii solide interstiţiale (de interpătrundere sau inserţie).
Soluţiile solide de substituţie se formează, în general, atunci când
particulele (atomi, ioni, molecule) unui component pot înlocui particulele
celuilalt component în reţeaua cristalină, în orice proporţie. Acest lucru poate
avea loc doar în cazul în care substanţele care formează soluţiile sunt izomorfe
sau au reţele cristaline foarte asemănătoare, iar atomii lor au raze apropiate.
Astfel de soluţii solide de substituţie se întâlnesc în cazul metalelor (aliaje) sau a
unor substanţe ionice (de exemplu reţeaua KCl şi KBr în care ionii de Cl – pot fi
înlocuiţi cu ioni de Br–, în orice proporţie, cele două substanţe prezentând o
42
miscibilitate nelimitată; sau soluţia formată de alaunul de aluminiu
KAl(SO4)2·12H2O şi de crom KCr(SO4)2·12H2O). În cazul acestui tip de soluţii
solide se întâlneşte o situaţie similară celei întâlnite în cazul soluţiilor lichide,
respectiv miscibilitatea componenţilor poate fi totală sau parţială.
Soluţiile solide interstiţiale se formează, în general, când atomii
componenţilor au dimensiuni foarte diferite, situaţie în care atomii mai puţin
voluminoşi pot pătrunde în golurile reţelei (interstiţiile) componentului mai
voluminos, fără să-i modifice structura cristalină. Soluţii solide interstiţiale pot
forma în general metalele tranziţionale prin dizolvarea unor elemente cu
dimensiuni atomice mici ca: hidrogen, azot sau carbon.

43
Solubilitatea unei substanţe se exprimă, în general, prin cantitatea maximă de
substanţă care poate fi dizolvată, în anumite condiţii de temperatură (presiune),
în 100 ml solvent.
După solubilitatea lor în apă la 20oC, substanţele se împart în:
 substanţe uşor solubile cu o solubilitate mai mare de 10 g/100 ml
(NaOH, KOH, NaNO3, NaCl);
 substanţe puţin solubile cu o solubilitate mai mică de 1 g/100 ml
(CaSO4, CaCO3);
 substanţe greu solubile cu o solubilitate mai mică de 0,01 g/100 ml
(BaSO4, AgCl, AgBr).
Chiar şi substanţele considerate insolubile prezintă o oarecare solubilitate
în apă (foarte mică), materializată printr-o conductibilitate electrică redusă.

44
Substanţele prezintă solubilităţi diferite în funcţie de natura solventului.
Substanţele se dizolvă în solvenţi asemănători din punct de vedere
chimic.
o Substanţele ionice se dizolvă în solvenţi polari (apa),
o Substanţele nepolare (covalente) se dizolvă în solvenţi nepolari.
Dizolvarea are loc în urma interacţiunilor care au loc între solvent şi
solvat (solvatare).
În majoritatea cazurilor solubilitatea substanţelor creşte cu creşterea
temperaturii (excepţie: solubilitatea NaCl în apă, care variază foarte puţin
cu temperatura).
Există cazuri în care solubilitatea scade odată cu creşterea temperaturii.
În acest caz, fenomenul de dizolvare este un fenomen exoterm.
Solubilitatea substanţelor gazoase în apă (sau în general, în solvenţi
lichizi) scade cu creşterea temperaturii.
În cazul gazelor solubilitatea lor în solvenţi lichizi depinde şi de presiune,
crescând cu creşterea presiunii.
45
 Concentraţia soluţiilor

Prin concentraţia soluţiilor se înţelege cantitatea de solvat dizolvată

într-o cantitate de solvent. Având în vedere faptul că multe reacţii decurg în
soluţii, cunoaşterea concentraţiei soluţiilor este extrem de importantă.
Concentraţia soluţiilor se poate exprima în mai multe moduri, în funcţie de felul
în care se exprimă cantitatea de solvat şi/sau de solvent:

46
 Concentraţia procentuală c [%] reprezintă cantitatea de solvat
exprimată în grame conţinută în 100 grame de soluţie (procente de masă).
Concentraţia procentuală c este dată de relaţia:
m
c  solvat  100 [%] (0)
m solutie

În unele aplicaţii se preferă însă exprimarea concentraţiei procentuale în

procentele de volum.
Vsolvat
c  100 [%] (0)
Vsolutie

47
 Concentraţia molară (molaritatea) cm [mol/l sau notată cu M]
reprezintă cantitatea de solvat exprimată în moli conţinută în 1 litru (1000
mililitri) de soluţie. Concentraţia molară Cm este dată de relaţia:
n
cm  [mol/l] (0)
V
unde: n reprezintă numărul de moli de solvat;
V – volumul de soluţie exprimat în litri.
Numărul de moli se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
m
n [moli] (0)
M
unde: m reprezintă masa de solvat exprimată în grame;
M– masa molară a solvatului (g/mol).

48
 Ţinând cont de relaţiile 163, 164 şi de formula densităţii se poate deduce
următoarea relaţie pentru calculul concentraţiei molare:
m
n M m  [mol/l] (0)
cm    
V V MV M

49
 Concentraţia normală (normalitatea) cn [echivalenţi gram/l sau vali/l]
reprezintă cantitatea de solvat exprimată în echivalenţi gram conţinută în 1 litru
(1000 mililitri) de soluţie. Concentraţia normală cn este dată de relaţia:
ne
cn  [echivalenţi/l] (0)
V
unde: ne reprezintă numărul de echivalenţi gram de solvat;
V – volumul de soluţie exprimat în litri.
Numărul de echivalenţi gram se poate calcula cu ajutorul relaţiei:
m
ne  [echivalenţi] (0)
E
unde: m reprezintă masa de solvat exprimată în grame;
E – echivalentul gram al solvatului.

50
 Ţinând cont de relaţiile 166 şi 167 se poate deduce următoarea relaţie
pentru calculul concentraţiei molare:
m
ne E m  [echivalenţi /l] (0)
cn    
V V E V E

51
 M
Echivalentul chimic se calculează făcând raportul p :
 pentru acizi: prin raportul dintre masa moleculară şi p=numărul de
protoni cedaţi de o moleculă de acid;
 pentru baze: prin raportul dintre masa moleculară şi p=numărul de
grupări hidroxil sau numărul de protoni acceptaţi de o moleculă (de exemplu la
amoniac -NH3, p=1);
 pentru reacţii redox raportarea se face la p=numărul de electroni
schimbaţi;
 în cazul sărurilor p=produsul dintre sarcina ionului şi numărul de ioni
de acel tip.

52
 Concentraţia molală (molalitatea) reprezintă cantitatea de solvat
exprimată în moli conţinută în 1000 g solvent. Concentraţia molală m este dată
de relaţia:
m solvat (g )
m  1000 (0)
M solvat m solvent

53
 Titrul soluţiei t [g/ml] reprezintă cantitatea de solvat exprimată în grame
conţinută într-un volum de un mililitru soluţie. Titrul t este dat de relaţia:
m( g )
t [g/ml] (0)
V(ml )

54
 Factorul soluţiei f reprezintă raportul dintre titrul real cu unei soluţii tr
determinat experimental, şi titrul teoretic tt:
t real
f  (0)
t teoretic
Pe baza unor relaţii care corelează concentraţiile şi titrul soluţiilor,
cunoscând una dintre concentraţii se poate calcula o alta:
t
cn   1000 [echivalenţi gram/l] (0)
E

t
cm   1000 [mol/l] (0)
M

55
 Fracţia molară x, este raportul numărului de moli ai unei substanţe
dizolvate i, faţă de numărul total de moli ai tuturor componenţilor soluţiei:
ni
xi  (0)
 ni
unde: xi reprezintă fracţia molară a componentei i;
ni – numărul de moli ai componentei i.
Suma fracţiilor molare dintr-un amestec omogen este egală cu unu:
n1 n n n
x
i
  2  .....  i  1 (0)
 ni  ni  ni n
i
i

În cazul unui amestec ideal de gaze la care se aplică legea lui Dalton (§
9.3.2) (p=p1+p2+…+pn), unde pi reprezintă presiunile parţiale ale gazelor, iar p
presiunea totală, fracţiile molare se pot exprima în funcţie de presiunile pi şi p:

56
 pi
xi  (0)
p

57
 9.3. Starea gazoasă

Starea gazoasă este caracterizată de existenţa unor molecule

independente, considerate sferice, aflate în mişcare dezordonată. Moleculele se
ciocnesc între ele şi cu pereţii vasului, schimbându-şi permanent direcţia de
mişcare. În urma ciocnirilor moleculele nu-şi pierd din energie, ciocnirile fiind
elastice. Din această cauză, gazele nu au volum propriu, nu au formă proprie şi
caută să ocupe tot spaţiul pe care îl au la dispoziţie.
Pentru studierea gazelor se porneşte de la premisa existenţei unui gaz
ideal.

58
Gazul ideal este un gaz foarte rarefiat, între moleculele căruia nu există forţe de
atracţie, iar distanţele dintre molecule sunt foarte mari, în comparaţie cu
dimensiunile particulelor. Volumul moleculelor gazului se consideră neglijabil în
comparaţie cu volumul total pe care îl ocupă. Orice gaz, la o temperatura mult
mai mare decât punctul de fierbere, la presiune scăzută se consideră gaz ideal.

59
Gazul real este orice gaz aflat la o temperatură apropiată de temperatura de
fierbere, la presiuni crescute, astfel încât distanţele dintre molecule să scadă,
forţele de atracţie devenind evidente.
Substanţele gazoase pot fi:
 substanţe covalente elementare moleculare biatomice (Cl2, O2, N2) sau
poliatomice (O3) în care atomii sunt legaţi prin legături covalente nepolare;
 substanţe covalente nepolare (CH4) sau polare (CO2, HCl, NH3) în care
atomi diferiţi sunt legaţi prin legături covalente;
 gaze monoatomice - vaporii majorităţii metalelor la temperaturi înalte,
gazele rare (He, Ne, Ar);
 gaze metalice biatomice - metalele alcaline (Li2), la temperaturi înalte.

60
 Starea gazoasă este caracterizată de trei parametri (variabile) de stare:
presiunea, volumul şi temperatura.

61
 9.3.1. Legile gazelor ideale

Pentru studierea gazelor ideale, se consideră constante câte una din

variabilele de stare şi se studiază dependenţa între celelalte două. Legile au fost
stabilite empiric şi au fost interpretate cu ajutorul teoriei cinetice a gazelor.
În tabelul 9, sunt prezentate sintetic legile gazelor ideale, pentru
temperatură constantă, presiune constantă sau volum constant.

62
 Tabelul 2. Prezentarea sintetică a legilor gazelor ideale (pentru temperatură constantă,
presiune constantă sau volum constant)
Legea Boyle–Mariotte, T=constant (condiţii izoterme).
La temperatură constantă, volumul unei mase
determinate de gaz este invers proporţional cu
presiunea sub care se află gazul (legea este valabilă la
presiuni joase şi temp. obişnuite).
V1/V2=p1/p2
p1V1=p2V2=ct

63
 Legea Gay–Lussac, p=constant, (condiţii izobare)
La presiune constantă, volumul unui gaz, creşte cu
Vo  t 1/273 din volumul pe care l-a avut gazul la 0ºC, când
se urcă temperatura cu un grad Celsius. Raportul
V=Vo + 273
1/273–este constant fiind egal cu α şi se numeşte
1 coeficientul de dilatare termică a gazelor.
V=Vo(1+ 273 t)
V=Vo(1+αt) Sau
T
La presiune constantă, volumul unui gaz este direct
V=Vo 273 proporţional cu temperatura absolută.
V1/V2 =T1/T2
V1/T1 =V2/T2=ct

64
 Legea Charles; V=constant (condiţii izocore)
po  t
La volum constant, presiunea unei cantităţi date de gaz
p=po + 273 creşte cu 1/273 din presiunea pe care a avut-o la temp.
1 de 0ºC, când se ridică temperatura cu un grad Celsius. În
p=po(1+ 273 t) acest caz, =α=1/273.
p=po(1+t) p=po
T
Sau
273
La volum constant, presiunea unui gaz este direct
p1/p2 =T1/T2 proporţională cu temperatura absolută.
p1/T1 =p2/T2=ct
Unde: p=presiunea; V=volumul, t=temperatura în grade Celsius; T=temperatura în
Kelvin; ct=constant

65
 9.3.2. Ecuaţia de stare a gazelor ideale

Ecuaţia de stare a gazelor ideale se stabileşte dacă se iau în considerare

condiţiile normale:
p0 = 1 atmosferă = 760 mm Hg = 101,325 kPa = 760 torr
T0 = 0ºC = 273 K
V0 = volumul în condiţii normale.
Pentru început se consideră presiunea constantă. Aplicând legea Gay Lussac
(V1/V2 =T1/T2; V1/T1 =V2/T2=ct), dacă gazul se încălzeşte de la temperatura To la
temperatura T, iar volumul creşte de la volumul Vo la volumul Vt, se obţine:

66
 Vt Vo
 (0)
T To

Vo
Vt  T (0)
To
Menţinând acum temperatura constantă, dacă se creşte presiunea de la p o la p,
iar volumul de la Vt la V, aplicând legea lui Boyle–Mariotte (V 1/V2=p1/p2;
p1V1=p2V2=ct), obţinem:
poVt=pV (0)
pV
Vt  (0)
po
Egalând expresiile 18 şi 20 vom avea:

67
 Vo p
T= V (0)
To po
Dacă se rearanjează termenii astfel încât la stânga relaţiei să se situeze
doar valorile parametrilor de stare pentru condiţiile normale, vom avea expresia
bine cunoscută:
p o Vo pV
= = constant (0)
To T
Conform legii lui Avogadro, un mol de gaz, ocupă în condiţii normale un
volum constant egal cu 22,4 litri. Pe baza datelor cunoscute pentru un mol de
gaz, se poate calcula valoarea raportului p·V/T:
p o Vo pV
= =R (0)
To T

68
unde: cu R1 se notează constanta universală a gazelor. R este independentă de
natura gazului şi poate avea următoarele valori în funcţie de unităţile de măsură
în care se exprimă:

p o Vo 1  22,414
R= = 273,15 =0,082 [l·atm/mol·K] (0)
To
În sistemul SI, având în vedere faptul că 1 atm = 101,325 kPa = =101325
J/m3 pentru R vom obţine următoarea valoare2:
p o Vo 101325 J / m 3  22,414  103 m 3  mol 1
R= = =8,3143[J/mol·K] (0)
To 273,15 K

Valoarea constantei universale a gazelor se poate calcula şi în J/K·mol,

dacă se ţine cont de faptul că 1cal=4,1868 J;
1
R provine de la numele francezului A.V. Regnault
2
1Pa =1N·m–2 =1J·m–3; 1 atm=1kgf·m–2=1,01325·105N·m–2 =1,01325·05J·m–3=101,33 kPa
69
 R=8,3143/4,1868=1,9872 [cal/mol·K] (0)
sau în mm Hg·l/mol:
p o Vo 760 mmHg  22,414 l  mol 1
R= = =62,362 [mmHg·l/mol·K] (0)
To 273,15 K
Expresia (183), pentru un mol de gaz se mai poate scrie sub forma:
PVm=RT (0)
unde: Vm este volumul molar.
Dacă luăm în considerare n moli de gaz, care ocupă un volum V, un mol
de gaz va ocupa volumul V/n, se poate scrie ecuaţia de stare a gazelor ideale:
PV=nRT (0)
Exprimând numărul de moli în funcţie de masa m a gazului şi de masa
moleculară M:
m
n=
M
70
 m masa
M masa moleculara
(0)
expresia (189) devine:
m
pV= RT (0)
M
Un mol de substanţă conţine indiferent de starea de agregare numărul lui
Avogadro de particule (NA=6,023·1023 particule: atomi, moli ioni/mol).

71
Legea lui Dalton sau legea presiunilor parţiale.
Legea lui Dalton se aplică amestecurilor de gaze care nu reacţionează
chimic între ele, la volum constant:
PRESIUNEA TOTALĂ A UNUI AMESTEC DE GAZE ESTE
EGALĂ CU SUMA PRESIUNILOR PARŢIALE ALE
GAZELOR COMPONENTE
Dacă se notează cu p1, p2, p3, ……,pn presiunile parţiale ale gazelor
componente din amestec, presiunea totală p va avea valoarea:
p= p1+ p2+ p3+ ……+pn=  p i (0)
Presiunea parţială este presiunea pe care ar exercita-o fiecare gaz în parte
dacă ar ocupa singur întreg volumul amestecului.
Analog se poate scrie o relaţie care corelează valorile volumelor parţiale,
la presiune constantă:
V= V1+ V2+ V3+ ……+Vn=  Vi (0)
72
 Volumul parţial al fiecărui component al unui amestec de gaze este
proporţional cu fracţiunea de volum ocupat de component la presiune constantă.

73
Gazul real
În realitate, gazelor nu li se poate aplica ecuaţia de stare a gazului ideal,
deoarece volumul pe care îl ocupă, în condiţii date de temperatură şi presiune
este mai mare decât cel calculat pe baza legii gazelor.
Presiunea exercitată de o anumită cantitate de gaz real, la o temperatură
dată, este mai mică decât presiunea care se poate calcula pe baza legii gazelor
ideale.
În cazul gazelor reale trebuie luate în considerare şi forţele de atracţie
intermoleculare care se manifestă mai puternic sau mai slab în funcţie de natura
gazului şi condiţiile în care se găseşte gazul.
I.D. van der Waals a stabilit, pornind de la legea gazelor ideale, o relaţie
în care a introdus factori de corecţie pentru presiune şi volum:
 n 2a 
 p  2   ( V  nb )  nRT (0)
 V 

74
 n 2a
Termenul , care se adaugă presiunii, reprezintă corecţia necesară,
V2
astfel încât să se ţină seama de forţele de atracţie intermoleculare care intervin
între molecule şi care acţionează ca o presiune suplimentară - numită presiune
internă, comprimând gazul. Presiunea internă este o mărime invers proporţională
cu pătratul volumului. Termenul a, o constantă de proporţionalitate este
determinat de forţele de atracţie reciprocă dintre molecule. Având în vedere
faptul că între molecule există pe lângă forţele de atracţie şi forţe de respingere,
iar volumul moleculelor nu este nul, a fost necesară introducerea factorului de
corecţie b (covolum), care ţine cont de volumul efectiv al moleculelor şi de
forţele de respingere care apar între ele.
Covolumul reprezintă volumul minim la care se poate ajunge în urma
comprimării maxime a gazului (corespunzând echivalenţei forţelor de atracţie şi
de respingere dintre molecule). Valoarea covolumului este de aproximativ patru
ori mai mare decât volumul efectiv al moleculelor dintr-un mol.

75
76