12.

REACŢII CHIMICE
Prin reacţii chimice are loc transformarea substanţelor chimice datorită desfacerii
sau/şi formării unor legături chimice şi formarea unor substanţe noi, a căror
proprietăţi (fizice sau chimice) diferă de cele ale substanţelor iniţiale.
În timpul unei reacţii chimice, substanţele care reacţionează (reactanţii) se
transformă în produşi de reacţie.
În cursul reacţiilor chimice se aplică legea conservării masei (suma masei
reactanţilor este egală cu suma masei produşilor de reacţie). De asemenea se
conservă elementele, deoarece în reacţiile chimice nu apar elemente noi, ci
substanţe noi.
Pentru a avea loc anumite reacţii chimice cu randament bun:
este necesară asigurarea condiţiilor de temperatură şi presiune, catalizatori, etc.
necesare reacţiilor chimice
proporţia reactanţilor trebuie să fie bine stabilită astfel încât reacţia să decurgă
eficient.
Cantitatea necesară de substanţe se poate calcula pe baza reacţiilor chimice
echilibrate corect.
Substanţele adăugate în exces vor rămâne nereacţionate sau se pot obţine alţi
produşi de reacţie.
Proprietăţile substanţelor şi implicit reactivitatea acestora depind de tipul
legăturilor care de desfac şi se formează în cursul reacţiilor chimice.
 În cazul substanţelor covalente, legăturile dintre atomii care formează moleculele se
desfac cu dificultate fiind necesar un consum mare de energie.
În cazul substanţelor covalente de mare importanţă este şi tipul reţelelor -
atomice sau moleculare pe care le formează aceste substanţe. Astfel în cazul
substanţelor care formează reţele atomice, legăturile în cadrul reţelei sunt
covalente, conferind o foarte mare stabilitate acestor substanţe.
În cazul substanţelor care formează reţele moleculare, moleculele plasate în
nodurile reţelei sunt legate între ele prin legături fizice, van der Waals sau de
hidrogen.
În funcţie de tăria acestor legături substanţele covalente diferă foarte mult între
ele, existând substanţe covalente gazoase, lichide sau solide.
 În cazul substanţelor ionice, legăturile dintre ioni se pot desface prin dizolvarea
substanţelor în solvenţi polari, de exemplu apa.
Prezenţa ionilor în soluţiile apoase determină schimbarea unor proprietăţi ale apei. Are
loc:
creşterea presiunii osmotice,
scăderea presiunii de vapori,
modificarea punctelor de topire şi fierbere,
creşterea conductibilităţii electrice a soluţiilor,
datorită formării ionilor prin fenomenul disociaţiei electrolitice.
Generarea ionilor în soluţii apoase se poate realiza şi prin dizolvarea unor acizi sau
baze.
 Chimistul–fizician suedez Arrhenius a fost primul care a acordat o mare atenţie relaţiei
strânse dintre capacitatea soluţiilor de săruri, acizi şi baze de a conduce curentul electric 1,
punând bazele teoriei cunoscută sub numele de “teoria disociaţiei electrolitice”:
Când electroliţii2 se dizolvă în apă, aceştia se disociază în ioni încărcaţi pozitiv şi ioni
încărcaţi negativ.
De exemplu, în cazul clorurii de sodiu are loc procesul de disociere electrolitică prin
dizolvare în apă:
NaCl(s)  H2O
  Na+(aq) + Cl– (aq)

1
Pentru mai multe amănunte vezi G. Niac şi colab., Chimie, UTPRES, 2002.
2
Substanţe care dizolvate în apă conduc curentul electric
 Ionii încărcaţi pozitiv - cationi (ionii metalici, de hidrogen şi amoniu),
Ionii încărcaţi negativ se numesc anioni şi cuprind radicalii acizilor şi ionii hidroxid.
Procesul disociaţiei electrolitice se poate descrie cu ajutorul ecuaţiilor reacţiilor
chimice. De exemplu ionizarea HCl (acid tare3) şi H2SO4:
HCl → H+ + Cl–

H2SO4 → 2H+ + SO 42

Aceşti ioni devin hidrataţi, dar, spre deosebire de cristalele ionice în care ionii
preexistă în cristal, în cazul substanţelor moleculare ionii apar numai în soluţie.

3
Principalii acizi tari sunt: H2SO4, HCl, HNO3.
 In cazul acizilor, ionul de hidrogen (protonul) nu poate exista independent în soluţia
apoasă din cauza afinităţii mari faţă de electroni şi de aceea se ataşează unei perechi de
electroni neparticipanţi dintr-o moleculă de apă formându-se ionul oxoniu (H3O+):

+
H+ + H O H H OH
H

Ca rezultat al acestui proces, moleculele de acid clorhidric se desfac în aşa fel încât
perechea de electroni rămâne la atomul de clor care se transformă în ionul clorură, Cl –, în
timp ce protonul pătrunde în învelişul electronic al atomului de oxigen din molecula de apă
formând IONUL OXONIU (hidroniu conform vechii nomenclaturi) sau hidroxoniu, H+
(H2O)x.
Ionii care trec în soluţie rămân legaţi de moleculele de apă şi formează ioni hidrataţi
denumiţi IONI SOLVATAŢI.
 Nu toate substanţele disociază complet.
Disocierea (ionizarea) este caracterizată de gradul de disociere, α – raportul dintre
cantitatea de substanţă disociată în ioni liberi şi cantitatea totală de substanţă din soluţie.
numar molecule disociate x
α = numar total de molecule dizolvate  n
 După gradul de disociere electroliţii se pot grupa în electroliţi tari şi slabi. Gradul de
disociere (), este exprimat fie în fracţiuni de unitate, fie în procente. De exemplu, pentru o
soluţie 0,1 n de acid acetic,  = 0,013 (sau % – 1,3 %), iar pentru o soluţie de 0,1 n de acid
cianhidric (HCN),  = 10–4 (sau 0,01 %). Gradul de disociere creşte odată cu diluţia.
O serie de substanţe chimice dizolvate în apă nu determină creşterea conductibilităţii
apei. De exemplu, sucroza (substanţa de bază din zahăr) sau alcoolul metilic CH 3OH, se
dizolvă în apă datorită polarităţii moleculelor covalente, dar nu conduc curentul electric
deoarece nu generează ioni în soluţiile formate.
 12.1. Echilibrarea reacţiilor chimice

Ecuaţiile reacţiilor chimice indică într-un mod calitativ ce substanţe sunt consumate în
cursul reacţiei (reactanţii) şi ce substanţe se formează.
Pentru a furniza informaţii cantitative legate de reacţie, aceasta trebuie echilibrată în
conformitate cu legea conservării masei.
Trebuie să existe acelaşi număr de atomi ai fiecărui element atât în termenii din stânga
cât şi în termenii din dreapta reacţie.
În cazul oxidării fierului:
Fe + O2 → Fe2O3
dacă sunt număraţi atomii fiecărui element din ecuaţia precedentă se observă că există un
atom de fier şi doi atomi de oxigen în stânga reacţiei şi doi atomi de fier şi trei atomi de
oxigen în dreapta.
Fe + O2 → Fe2O3
Partea stângă Partea dreaptă:
1 atom de Fe 2 atomi de Fe
2 atomi de O 3 atomi de O

Echilibrarea ecuaţiei se realizează introducând coeficienţi de multiplicare înaintea fiecărei

formule, acolo unde este necesar.
 Pentru a echilibra numărul de atomi de O se scrie 3 înaintea moleculei de O 2 şi 2
înaintea moleculei de Fe2O3.
Fe + 3O2 → 2Fe2O3
În ecuaţia precedentă există 6 atomi de oxigen de fiecare parte a săgeţii reacţiei, dar
atomii de fier nu sunt echilibraţi. Deoarece există un atom de fier la stânga şi 4 atomi de fier
la dreapta reacţiei, se va scrie 4 înaintea atomului de fier.
4Fe + 3O2 → 2Fe2O3
Ecuaţia este acum echilibrată. Conţine 4 atomi de Fe şi 6 atomi de oxigen de fiecare
parte a ecuaţiei. Aceasta înseamnă că 4 atomi de fier vor reacţiona cu 3 molecule de oxigen,
pentru a forma 2 molecule de oxid de fier (Fe2O3).
Clasificarea reacţiilor chimice
 12.1.1. Echilibrarea reacţiilor de oxido-reducere

În cazul reacţiilor de oxidoreducere la echilibrare este necesar să se ţină cont şi de numerele

de oxidare a elementelor, aplicându-se legea conservării sarcinii electrice.

Echilibrarea unei reacţii de oxido-reducere se poate face prin metode diferite. În

continuare se prezintă metoda ion-electron (denumită şi metoda semireacţiilor).
În cazul reacţiei de oxidare a fierului (II) cu ioni cromat are loc reacţia:
Fe2+ + Cr2 O 72   Fe3+ + Cr3+
 Echilibrarea reacţiei se realizează parcurgând următoarele etape:
1. Se descompune ecuaţia redox neegalată în două semireacţii, una de oxidare şi alta de
reducere scrise una sub alta.
Fe2+  Fe3+ oxidare
Cr2 O 72   Cr3+ reducere
2. Pentru fiecare dintre cele două semi-reacţii se parcurg etapele:
a) Se egalează toate elementele cu excepţia H şi O punând în faţa formulelor
coeficienţi potriviţi.
b) Se egalează oxigenul (O) adăugând în celălalt membru un număr de molecule de
apă (H2O).
c) Se egalează hidrogenul (H) adăugând în celălalt membru ioni H + într-un număr
potrivit.
d) Se egalează sarcinile electrice adăugând electroni (e-).
 Pentru exemplul considerat avem, pe cele două semireacţii:
În cazul Fe2+: etapa (a) este îndeplinită de la sine. Etapele (b) şi (c) fiind inaplicabile se
trece direct la etapa (d):
Fe2+  Fe3+ + 1e-
În cazul Cr2 O 72 : se procedează (în conformitate cu etapele a-d, amintite) după cum
urmează (sublinierea indicând ultima modificare):
Cr2 O 72   2Cr3+
Cr2 O 72   2Cr3+ + 7H2O
Cr2 O 72  + 14H+  2Cr3+ + 7H2O
Cr2 O 72  + 14H+ + 6e-  2Cr3+ + 7H2O
(În practică toate acestea se execută o singură dată pe aceeaşi ecuaţie).
 3. Dacă este necesar, se înmulţeşte fiecare semireacţie cu cel mai mic număr întreg
necesar pentru a face numărul de electroni (cedaţi, respectiv primiţi) egali.
Pentru cazul considerat, semireacţia de oxidare se înmulţeşte cu 6.
Fe2+  Fe3+ + 1e- |x6
4. Se însumează, membru cu membru, cele două semireacţii:

Astfel:
Oxidare 6Fe2+  6Fe3+ + 6e-
Reducere Cr2 O 72  + 14H+ + 6e-  2Cr3+ + 7H2O
6Fe2+ + Cr2 O 72  + 14H+  6Fe3+ + 2Cr3+ + 7H2O
reducător oxidant
5. În final, se verifică dacă sunt egale masele şi sarcinile electrice în ecuaţia finală.
În cazul exemplificat se procedează astfel:
- Verificarea maselor: 6 atomi (elemente) de Fe şi 2 atomi (elemente) de Cr există în
ambii membri. De asemenea există în ambii membri, 6 atomi (sau ioni
monoatomici) de O şi 14 atomi (sau ioni monoatomici) de H, ceea ce confirmă
egalitatea maselor (electronii se consideră că au masa zero).
- Verificarea sarcinilor.
Pentru membrul stâng:
6·(+2) + (-2) + 14·(+1) = 12 - 2 +14 = 24
Pentru membrul drept:
6·(+3) + 2·(+3) + 7·(0) = 18 + 6 = 24
Adică, ecuaţia este corectă (24 = 24).
 12.2. Ecuaţii ionice şi moleculare

Pentru descrierea reacţiilor chimice se apelează la ecuaţiile reacţiilor chimice.

În cazul reacţiilor în care sunt implicaţi ioni se pot scrie ecuaţiile reacţiilor
moleculare, ecuaţiile ionice complete ale reacţiilor, sau ecuaţiile reacţiilor nete.

Pentru ilustrarea modurilor diferite de scriere a ecuaţiilor reacţiilor chimice se va

prezenta ca exemplu reacţia dintre hidroxidul de calciu (solubil) şi carbonatul de sodiu
(solubil), când se formează carbonat de calciu, care precipită şi hidroxid de sodiu (solubil).
 12.2.1. Ecuaţii moleculare

Ecuaţia reacţiei dintre hidroxidul de calciu şi carbonatul de sodiu se poate scrie

molecular astfel:

Ca(OH)2 (aq) + Na2CO3 (aq)  CaCO3 (s) + 2NaOH (aq)

În ecuaţiile moleculare atât reactanţii cât şi produşii de reacţie se scriu ca

molecule, chiar dacă în soluţie aceştia sunt sub formă de ioni.
Ecuaţiile moleculare sunt extrem de utile deoarece prezintă explicit atât reactanţii cât şi
produşii de reacţie.
Pentru o cât mai bună reprezentare, alături de ionii sau substanţele dizolvate în apă se
poate scrie prescurtarea (aq) care înseamnă „dizolvat în apă” şi respectiv (s) de la solid.
 12.2.2. Ecuaţii ionice complete

Ecuaţia moleculară a reacţiei nu oferă informaţii suficiente legate de ceea ce se

întâmplă la nivelul ionilor  utilitatea scrierii ecuaţiilor ionice.
În ecuaţiile ionice complete
substanţele ionice (care disociază) sunt prezentate ca ioni distincţi,
substanţele nedisociate sau insolubile sunt prezentate ca molecule.
Ecuaţie moleculară
Ca(OH)2 (aq) + Na2CO3 (aq)  CaCO3 (s) + 2NaOH (aq)
Ecuaţie ionică completă
(Ca2+(aq) + 2OH–(aq)) + (2Na+(aq) + CO 32 (aq))  CaCO3(s) + (2Na+(aq)+2OH–) (aq))
 La începutul reacţiei în mediul apos există un amestec de patru ioni, ionii Ca2+, OH,
Na+ şi CO 32 .

 Pe măsură ce reacţia avansează are loc formarea carbonatului de calciu (precipitat

alb), iar ionii de Na+ şi OH– rămân în soluţie.
 Scrierea ionică a ecuaţiilor reacţiilor chimice are ca scop prezentarea tuturor
speciilor chimice în forma lor predominantă (ioni, sau molecule) în amestec.
 Se observă prezenţa ionilor Na+ şi OH– în ambii membrii ai reacţie, în consecinţă
aceştia nu participă la reacţie.
 Ecuaţii ionice nete
Ecuaţia ionică netă a reacţiei chimice este o ecuaţie ionică din care au fost eliminaţi
ionii spectatori.
 Pentru scrierea reacţiei ionice nete, ionii care se regăsesc atât printre reactanţi cât şi
printre produşii de reacţie (ionii spectatori) sunt eliminaţi, iar ecuaţia reacţiei se
scrie făcând abstracţie de ionii spectatori.
Ca2+(aq) + 2OH– (aq) + 2Na+(aq) + CO 32 (aq)  CaCO3(s) + 2Na+(aq) + 2OH– (aq)
Ecuaţia ionică netă arată că reacţia are loc la nivel ionic, între ionii de calciu şi ionii
carbonat, cu formare de carbonat de calciu.
Ca2+(aq) + CO 23 (aq)  CaCO3(s) Ecuaţia ionică netă
Din ecuaţia ionică netă se vede că în cazul în care se amestecă o soluţie apoasă care
conţine ioni de calciu cu o soluţie care conţine ioni carbonat, aceştia vor reacţiona,
formându-se carbonat de calciu, indiferent care ar fi provenienţa acestor ioni.
 De exemplu, dacă se dizolvă azotat de calciu în apă, se vor elibera ionii corespunzători.
Azotatul de calciu este un compus cu solubilitate mare, deci va forma în soluţie ioni de Ca2+
şi NO 3 .

Similar, carbonatul de potasiu va genera în apă ioni de K+ şi CO 23 . Dacă cele două
soluţii sunt amestecate ionii de calciu vor reacţiona cu ionii carbonat şi vor forma carbonatul
de calciu.
Ecuaţia moleculară a reacţiei este:
Ca(NO3)2 (aq) + K2CO3 (aq)  CaCO3(s) + 2KNO3 (aq)
Ecuaţia ionică completă se obţine prin scrierea fiecărui compus solubil sub formă de
ioni, păstrând însă formula pentru carbonatul de calciu, care precipită.
Ca2+(aq)+2 NO 3 (aq)+2K+(aq)+ CO 23 (aq) à CaCO3(s)+2K+(aq)+2 NO 3 (aq)
Ecuaţia ionică netă va fi:
Ca2+(aq) + CO 23 (aq)  CaCO3(s)
 Se observă că ecuaţia netă este identică cu ecuaţia scrisă în cazul hidroxidului de calciu
şi a carbonatului de sodiu. Reacţia principală este aceeaşi indiferent dacă se amestecă soluţii
de hidroxid de calciu cu carbonat de sodiu sau azotat de calciu cu carbonat de potasiu.
Importanţa ecuaţiei ionice nete este legată de generalitatea sa. De exemplu, în cazul
apei de mare, care conţine Ca2+ şi CO 32 , din surse diferite, indiferent care ar este sursa
ionilor, aceştia precipită şi formează depozite de carbonat de calciu, care var forma în cele
din urmă calcar.
 Pentru scrierea corectă a ecuaţiilor reacţiilor chimice este important să se cunoască
solubilitatea în apă a principalelor săruri. Astfel:
- toate sărurile acidului azotic şi ale acidului acetic sunt solubile;
- toate sărurile de Li+, Na+, K+, NH 4 sunt solubile;
- majoritatea clorurilor, bromurilor şi iodurilor sunt solubile. Excepţii: AgCl, PbCl2,
Hg2Cl2, AgBr, HgBr2, Hg2Br2, PbBr2, AgI, HgI2, Hg2I2, PbI2, care sunt săruri
insolubile. PbCl2, PbBr2, PbI2 sunt solubile în apă fierbinte.
- cu excepţia CaSO 4 , Ag2SO4, Hg2SO4, SrSO 4 , BaSO 4 PbSO 4 toţi sulfaţii sunt solubili.
- majoritatea carbonaţilor sunt insolubili. Excepţii: carbonaţii metalelor alcaline şi
carbonatul de amoniu (NH4)2CO3, care sunt solubili;
- majoritatea fosfaţilor sunt insolubili. Excepţii: fosfaţii metalelor alcaline şi fosfatul
de amoniu (NH4)3PO4, care sunt solubili;
 - majoritatea sulfurilor sunt insolubile. Excepţii: sulfurile metalelor alcaline (Na, K),
alcalino-pământoare (Ca, Mg), sulfura de amoniu (NH4)S, care sunt solubile;
- majoritatea hidroxizilor sunt insolubili. Excepţie: hidroxizii metalelor alcaline (Na,
K), hidroxidul de amoniu, care sunt foarte solubili şi hidroxizii de Ca(OH) 2,
Sr(OH)2, Ba(OH)2, care sunt parţial solubili.

Cunoscând solubilitatea compuşilor se poate prevedea sensul în poate decurge o reacţie

chimică, în funcţie de natura reactanţilor şi proprietăţile acestora.