SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

1
 6. SISTEMUL PERIODIC AL ELEMENTELOR

Prima clasificare a elementelor a fost realizată de către Berzelius, care împarte

elementele în două mari categorii: metale şi nemetale.

Jöns Jakob Berzelius1 (n. 20 august, 1779 - d. 7 august, 1848) a

fost un chimist suedez, inventator al notației chimice moderne, membru fondator al chimiei
moderne, alături de John Dalton și Antoine Lavoisier.

1
https://ro.wikipedia.org/wiki/J%C3%B6ns_Jakob_Berzelius
2
 În 1869, Mendeleev2 aranjează elementele în grupe şi perioade în funcţie de masa
atomică, deoarece în 1869, nu se cunoştea noţiunea de număr atomic Z3.

Dimitri Ivanovici Mendeleev (în limba rusă Дми́трий Ива́нович

Менделе́ев, n. 27 ianuarie 1834 (S.N. 8 februarie), Tobolsk,
Imperiul Rus – d. 20 ianuarie 1907 (S.N. 2 februarie), Sankt
Petersburg, Imperiul Rus) a fost un chimist rus care a publicat un
tabel periodic al elementelor asemănător cu cel actual.

2
https://ro.wikipedia.org/wiki/Dimitri_Mendeleev
3
Numărul atomic Z reprezintă numărul de protoni din nucleul atomic (sarcina nucleară) care este
egal cu numărul de electroni din învelişul electronic al atomului neutru.

3
Datorită cunoştinţelor avansate pe care le avea despre elemente, Mendeleev a lăsat
locuri libere în sistemul periodic propus, locuri care s-au ocupat ulterior, pe măsura
descoperirii unor elemente noi. El a fost capabil să prevadă proprietăţile unor
elemente care lipseau.

4
Sistemul periodic se împarte în blocuri denumite după ultimul substrat electronic (în curs de
ocupare cu electroni, care depinde de numărul cuantic secundar l şi determină tipul
orbitalului (s, p, d, f).

Numărul cuantic l 0 1 2 3
Substrat s p d f

Blocul s conţine elementele care au în curs de completare substratul ns (numărul

cuantic secundar l=0), cu configuraţia electronică cuprinsă între ns1şi ns2, unde n este numărul
perioadei. Grupele sunt numerotate cu IA şi IIA (grupe principale) sau cu 1,2.
Blocul p conţine elementele care au în curs de completare substratul np (numărul
cuantic secundar l=1), cu configuraţia electronică cuprinsă între np1şi np6, grupe notate cu IIIA
– VIIIA (grupe principale), sau cu 13-18.

5
 Blocul d conţine elementele care au în curs de completare substratul (n-1)d (numărul
cuantic secundar l=2), cu configuraţia electronică cuprinsă între (n-1)d1-(n-1)d10. Elementele
din blocul d poartă denumirea de elemente tranziţionale (grupele secundare) notate cu IIIB-
VIIIB, sau cu 3-12.
Blocul f conţine elementele care au în curs de completare substratul (n-2)f (numărul
cuantic secundar l=3), cu configuraţia electronică cuprinsă între (n-2)f1- (n-2)f14. Din blocul f
fac parte lantanidele şi actinidele, denumiri date după primul element din fiecare perioadă.

6
 Sistemul periodic este format din perioade (pe orizontală) şi grupe (pe verticală).
Clasificarea elementelor din sistemul periodic în funcţie de caracterul
electrochimic:
 Metale (elemente cu caracter electropozitiv) cu o tendinţă mare de a forma între ele
legături metalice şi reţele metalice.
 Metalele se găsesc în sistemul periodic în grupele principale I A şi IIA, în grupele
tranziţionale şi în grupele principale III-VI, elementele situate sub diagonala care împarte
sistemul periodic în metale şi nemetale.
 Nemetale (elemente cu caracter electronegativ) cu o tendinţă mare de a forma între ele
legături covalente în molecule de tipul O2, Cl2, N2, CH4 etc şi reţele covalente.
 Nemetalele se găsesc în sistemul periodic în grupele principale III A-VIIA,
deasupra diagonalei care împarte sistemul periodic în metale şi nemetale.

7
  Semimetale - elemente cu proprietăţi intermediare între proprietăţile metalelor şi cele
ale nemetalelor (B, Si, Ge, Sb, Se, Te), aşezate în sistemul periodic în vecinătatea diagonalei.
 Gaze rare - elemente care sunt caracterizate de o mare stabilitate datorită configuraţiei
electronice stabile (grupa VIIIA).

Numărul perioadei este egal cu n – numărul cuantic principal, al ultimului strat în care
există electroni. În sistemul periodic există 7 perioade.
Numărul de elemente chimice dintr-o perioadă (NEP) se poate calcula cu relaţia:
[2n  3  (1) n ]
NEP  (0)
8

8
 În perioade, elementele sunt aranjate în ordinea crescătoare a numărului
atomic Z.
Fiecare perioadă începe cu ocuparea orbitalilor ns şi se termină cu ocuparea
orbitalilor np.
Grupele principale sunt grupele din blocurile s şi p. Elementele din blocul s au
electronul distinctiv (ultimul electron prin care elementul se deosebeşte de cel
precedent) pe un orbital s, cele din blocul p pe un orbital p.
Grupele secundare sunt grupele din blocurile d şi f, având electronul distinctiv pe
orbitali d, respectiv f.

PERIODICITATEA PROPRIETĂŢILOR ELEMENTELOR ESTE

DETERMINATĂ DE PERIODICITATEA STRUCTURII ÎNVELIŞULUI
ELECTRONIC EXTERIOR

9
 Proprietăţile elementelor se împart în proprietăţi neperiodice şi proprietăţi
periodice.
Proprietăţile neperiodice sunt proprietăţile care depind de nucleul atomic
sau de electronii interiori.
Proprietăţile periodice sunt proprietăţile care depind de structura
învelişului electronic exterior.

10
 Proprietăţile neperiodice
•Numărul atomic Z, care creşte cu o unitate de la un element la altul;
•Masa atomică A, care creşte de asemenea de la primul element până la
ultimul element din sistemul periodic.
Se cunosc 3 excepţii, numite inversiuni, în care masa atomică scade cu Z în
loc să crească.
18Ar = 39,9; 27Co = 58,9; 52Te = 127,6
19K = 39,1; 28Ni = 58,9; 53I = 126,9
Inversiunile se datorează faptului că numărul de neutroni nu creşte
proporţional cu numărul atomic Z, pe de o parte, iar acelaşi element poate avea mai
mulţi izotopi, în proporţie care variază de la un element la altul, pe de altă parte.
• Spectrele de raze X, care se datorează electronilor interiori, din straturile complet
ocupate de lângă nucleu.

11
 Proprietăţile periodice
Periodicitatea structurii învelişului electronic se reflectă, aşa cum s-a subliniat anterior,
prin periodicitatea unor proprietăţi:
• proprietăţile fizice: dimensiunea (razele atomice, razele ionice, razele covalente,
razele var der Waals); energia de ionizare; afinitatea faţă de electroni; spectrele optice;
densitatea; temperatura de transformare (topire, fierbere); conductibilitatea electrică;
conductibilitatea termică; proprietăţile mecanice (elasticitatea, dilatarea termică, duritatea);
• proprietăţi chimice: caracterul metalic, caracterul nemetalic, valenţa, numărul de
oxidare, electronegativitatea, electropozitivitatea, caracterul acid, caracterul bazic;
• proprietăţi magnetice: diamagnetismul, paramagnetismul, feromagnetismul.
• spectrele electronice, care se datorează tranziţiilor electronice între diferitele nivele
energetice ale atomilor. Lungimea de undă a radiaţiei emise depinde invers proporţional de
diferenţa dintre nivelele energetice şi prezintă o variaţie monotonă cu numărul atomic.
12
 6.1. Proprietăţi fizice periodice

Dimensiunea. Se va face referire în special la rază, care diferă în funcţie de starea (legată
sau nelegată) în care se găseşte atomul:

Atomi izolaţi Raze atomice

Atomi legaţi prin legături ionice Raze ionice
Atomi legaţi prin legături covalente Raze covalente
Atomi legaţi prin legături metalice Raze metalice
Atomi legaţi prin legături van der Waals Raze van der Waals

13
RAZE ATOMICE

Raza atomică

Raza atomică creşte în grupe odată cu creşterea numărului atomic Z.

În perioadă, raza atomică scade odată cu creşterea numărului atomic Z. Scăderea
se datorează faptului că odată cu creşterea sarcinii nucleului în perioadă, creşte
forţa de atracţie pe care o manifestă asupra electronilor, straturile electronice
suferind o contracţie continuă.
Variaţia periodică evidentă în grupele principale, este neregulată în grupele
secundare.

14
15
 Raza ionică
Razele ionice diferă de razele atomice, deoarece configuraţia electronică s-a modificat
prin cedare sau acceptare de electroni:
Razele cationilor (Mn+) încărcaţi pozitiv, sunt mai mici decât a atomilor corespunzători,
deoarece numărul de electroni este mai mic.
Diferenţă dintre razele cationilor şi ale atomilor de la care provin, este mai
accentuată în grupele principale.
Razele cationilor scad odată cu creşterea sarcinii.

Razele anionilor (An-) sunt mai mari decât ale atomilor corespunzători, deoarece
numărul de electroni din înveliş este mai mare. Razele anionilor cresc cu creşterea sarcinii
acestora.

16
 Raza covalentă

Pentru determinarea razei covalente se iau în considerare lungimile legăturilor din

molecule homonucleare.
Pentru raza covalentă a clorului, se va lua în considerare lungimea legăturii din
molecula de clor (Cl2). Având în vedere faptul că aceiaşi atomi pot fi legaţi prin
legături simple, duble sau triple, raza covalentă se calculează în funcţie de tipul
legăturii.

17
 3.5
[A]

3 raza covalenta raza atomica raza ionica

2.5

1.5

0.5

0
H Li Be B C N O F Ne Na Mg Al Si P S Cl Ar K Ca Ga Ge As Se Br Kr
Z

Variaţia razelor covalente, atomice şi ionice în grupele principale

18
 2.2
raza covalenta raza atomica raza ionica
[A]

1.8

1.6

1.4

1.2

0.8

0.6

0.4
Sc Ti V Cr M n Fe Co Ni Cu Zn Y Zr Nb M o Tc Ru Rh Pd Ag Cd La Hf Ta W Re Os Ir Pt Au Hg
Z

Variaţia razelor covalente, atomice şi ionice în grupele secundare

19
20
 Energia de ionizare
Energia de ionizare Ei reprezintă energia minimă necesară pentru a extrage complet unul
sau mai mulţi electroni dintr-un atom, cu formarea unui ion pozitiv (cation).

M(g)  M+(g) + e-(g) Ei [kJ/mol]

În cazul în care are loc ionizarea mai multor electroni:

energia de ionizare este minimă pentru primul electron,
creşte pentru al doilea şi creşte în continuare pentru următorul electron, deoarece
nucleul atrage din ce în ce mai puternic electronii rămaşi în învelişul electronic.

21
Na (Z=11) - structura electronică: Na Z=11 1s2, 2s2 2p6, 3s1
energia de ionizare (potenţialul de ionizare) creşte pentru fiecare electron expulzat.
Energiile de ionizare în electron-volţi (eV) sunt numeric egale cu potenţialul care
produce ionizarea unui electron în volţi (V).
300

Potenţiale de ionizare [V]

263,6
250

200 210,5
173,9
150 139,1
100 99
71,3
50 46,65
0 5,09
0 1 2 3 4 5 6 7 8 9
Num ăr de electroni expulzaţi

22
 Potenţiale de ionizare pentru primii 8 electroni extraşi din atomul de sodiu

30
He
25 Ne
Energia de ionizare [eV]

20 F
Ar
N Kr
H O Cl
15 Br
C P S
Be As Se
B Mg Si Ge
10
Li Al Ca Ga
Na K
5

0
Z

Energia de ionizare a primului electron, în funcţie de numărul atomic Z în grupele principale

(primele 4 perioade)
23
Energia de ionizare:
Creşte odată cu creşterea numărului atomic Z, în perioadă,
Scade în grupă odată cu creşterea numărului cuantic n, deoarece odată cu creşterea
sarcinii nucleare creşte puterea de atracţie a nucleului faţă de electroni.
Cele mai mari energii de ionizare le au gazele rare (deoarece au configuraţii electronice
stabile).
Energia de ionizare este mică la metale, crescând pentru nemetale.
Elementele din grupa a II–a principală au o energie de ionizare mai mare decât a
elementelor din grupa a treia principală deoarece primele au substratul ns complet ocupat
cu electroni (dublet electronic), ceea ce le conferă o mai mare stabilitate.
Elementele din grupa a V–a principală au o energie de ionizare mai mare decât cele din
grupa a VI–a principală deoarece au substratul np semiocupat (configuraţie electronică
ns2, np3), deci au configuraţii electronice mai stabile decât vecinii.
24
În cazul metalelor tranziţionale, Ei creşte cu creşterea numărului atomic Z. În cazul
acestora, se ionizează cu prioritate un electron din substratul ns, nu din substratul (n–1)d,
cu toate că au nivele de energie apropiate.

CU CÂT ENERGIA DE IONIZARE ESTE MAI MICĂ,

ELEMENTUL ARE UN CARACTER ELECTROPOZITIV MAI
ACCENTUAT.

Caracterul electropozitiv al elementelor are o variaţie similară cu variaţia Ei.

25
 Afinitatea pentru electroni
Afinitatea pentru electroni A este energia care se degajă (pentru ionii care au primit un
electron) sau se consumă (pentru ionii care au primit mai mulţi electroni) atunci când un atom
acceptă un electron (electroni) în stratul său de valenţă, transformându-se într-un anion.

X + ne–  X–n

Cele mai mari afinităţi de electroni le au halogenii. Na, K nu au afinitate pentru electroni.

NUMAI LA FORMAREA IONILOR CU O SINGURĂ SARCINĂ

NEGATIVĂ SE DEGAJĂ ENERGIE.

Pentru formarea ionilor cu două sau mai multe sarcini negative, se consumă energie
deoarece primul electron acceptat manifestă un efect de respingere faţa de ceilalţi electroni care
intră în învelişul electronic al ionilor.

26
 În general se consideră că nu există anioni cu mai multe sarcini negative, cu excepţia unor
ioni cu două sarcini negative din sulfuri S2– şi oxizi O2–.
Afinitatea pentru electroni nu este întotdeauna măsurabilă.
300
Afinitatea pentru electroni

Ca
200
Be Mg
100 He
[kJ/mol]

N Ne Ar Kr
B Al Ga
0 H Li Na K
P As
C Ge
O Si
-100
S Se
-200
F Br
-300 Cl

-400
Z

Afinitatea pentru electroni a atomilor în funcţie de numărul atomic Z în grupele principale

27
 200
Hg
150
Afinitate pentru electroni [kJ/mol]

Mn
100

50 Cd
Zn Hf
Sc Ti Fe Re
0 Y
Zr
Ta
V Tc Pd La
Cr Co Mo
-50 W
Nb
Ru Rh
Ni Cu
-100 Ag
Os Ir
-150
Pt
-200 Au

-250 Z

Afinitatea pentru electroni a atomilor în funcţie de numărul atomic Z în grupele secundare

28
 Spectrele optice

Spectrele optice depind de configuraţia electronică a atomilor, de aceea spectrele atomice

ale atomilor din aceeaşi grupă sunt foarte asemănătoare.

29
 Densitatea
Densitatea  reprezintă masa unităţii de volum a substanţelor şi se măsoară în [g/cm3].
Densitatea variază cu temperatura, (datorită dilatării corpurilor odată cu creşterea
temperaturii),
Când se face referire la densitatea elementelor e necesară precizarea condiţiilor în care s-a
determinat.
Densitatea se determină (de obicei) în condiţii normale (presiunea p de 1 atmosferă, (760
mmHg), temperatura 0C (273 K)).
Pentru gaze în condiţii normale, densitatea se determină în stare lichidă, la temperatura de
fierbere.
Trebuie precizată temperatura la care s-a făcut determinarea densităţii substanţelor gazoase.
Densitatea creşte în perioadă în cazul grupelor principale odată cu creşterea numărului
atomic, creşterea prezentând un maxim pentru elementele din grupele IIIA, IVA (fig. 50).

30
 7
Ga As
6 Ge
Se
5
Densitate [g/cm ]
3

Kr
4
Cl Br
Al
3 B C Si
S
Be F Mg P Ar
2 Ca
N O
Ne Na K
1 Li
H He
0
Z

Variaţia densităţii elementelor în funcţie de numărul atomic Z în primele 4 perioade

(grupele principale)

31
 14
Tl Pb
12
Densitate [g/cm ] Bi
3

10
In Sn
8 Sb
Ga Ge As
Ra
6
Ba
4 Sr B Al C Si
RbCs Be MgCa
N
P
2 Li Na K
0
Grupa Ia Grupa IIa Grupa IIIa Grupa IVa Grupa Va
Z

Variaţia densităţii în grupele Ia-Va

În grupe există o tendinţă pronunţată de creştere a densităţii odată cu creşterea Z.

32
 28
Os Ir
23 Re Pt
W Au
Densitate [g/cm 3]

Ta
18
Hf Hg
Rh Pd
Tc Ru
13 Mo Ag
Co Ni Cu Nb Cd
Cr Mn Fe Zn Zr
8 V La
Ti Y
Sc
3
Z

Variaţia densităţii elementelor în funcţie de numărul atomic Z în grupele secundare

Creşterea este şi mai pronunţată în cadrul grupelor secundare.

Densităţi maxime au metalele din grupele VIIIB.

33
 Temperatura de transformare

Variaţia temperaturii de fierbere şi topire în funcţie de numărul atomic Z în

grupele principale

34
În grupele principale valorile maxime ale temperaturii de fierbere şi topire apar
pentru grupele (IIIA şi IVA).

7000
[oC]

W Re
6000 temp. fierbere Mo Hf Ta Os Ir
Tc Ru
5000
temp. topire Rh Pt
Pd
Zr La
4000 Ti V Nb
Fe Co Y Au
Sc Cr Ni Cu
3000 Ag
Mn
2000
Zn Cd
1000
Hg
0
Z

Variaţia temperaturii de fierbere şi topire în funcţie de numărul atomic Z în grupele secundare

35
 În cazul metalelor tranziţionale temperatura de transformare prezintă minime în cazul
elementelor din grupa a IIB (Zn, Cd, Hg).
 Temperaturile de topire şi fierbere sunt ridicate în cazul metalelor tranziţionale, valorile
maxime atingându-se în cazul elementelor din grupele VB şi VIB (5-6).

36
 Conductibilitatea electrică

Pentru evaluarea conductibilităţii electrice se poate lua în considerare rezistivitatea electrică ρ,

exprimată în Ω·m (Ω·cm) sau conductivitatea electrică  =1/ρ exprimată în S/m (S/cm)(§ 7.3.2.1). În funcţie
de conductivitatea electrică elementele se împart în metale, semiconductori şi izolatori:
Elemente metale semiconductori izolatori
Conductivitatea  >0,1 10-1-10-13 <10-13
[MS/m]
S =siemens

 Elementele din blocul s fiind metale, au conductibilitate electrică bună.

Elementele din blocul p de deasupra diagonalei care imparte sistemul
periodic în metale şi nemetale practic nu conduc curentul electric.
 În cazul siliciului, acesta are proprietăţi semiconductoare, iar astatiniul
prezintă conductibilitate electrică.
 În grupe, conductibilitatea electrică creşte cu creşterea masei atomice,
în special în cazul grupei IA şi a grupelor din blocul d.
 Cele mai bune conductibilităţi electrice le au elementele din grupa a I B
(11) (Cu, Ag, Au).

37
Conductibilitatea electrică a unor elemente din grupele principale în
funcţie de numărul atomic Z

38
 Ag
60 Cu
Conductibilitate electrica

50 Au

40
[MS/m]

30
Rh
Ir
20 Co
W
Zn Mo
Ni Ru Cd
Fe Os
10 Pd
Ta Pt
Cr Nb Re
V Hf
Sc Ti Mn Y Zr La Hg
0 Tc
Z

Conductibilitatea electrică a unor elemente din grupele secundare în funcţie de numărul

atomic Z

39
Conductibilitatea termică
 Conductibilitatea termică variază asemănător cu conductibilitatea electrică şi
diferă mult în funcţie de substanţe.
 Nemetalele au proprietăţi izolatoare termice, în timp ce metalele conduc atât
căldura cât şi electricitatea.
 Conductibilitatea termică cea mai mare o au metalele. Dintre metale se remarcă în
mod deosebit prin conductibilităţi termice mari Al (=2,37); Cu (=4,01); Ag
(=4,29); Au (=3.18) W·cm-1·K-1.

40
 3

Al

Conductibilitatea termica [W/cm.K]

2.5

Be Ca
2
Mg
Si
Na
1.5 C
Br
K
1 Li
Ge
Ga
0.5 B
As
H He N O F Ne P S Cl Ar Se Kr
0
Z

Conductibilitatea termică a unor elemente din grupele principale în funcţie de

numărul atomic Z (primele 4 perioade)

41
 5
4.5
Conductibilitatea termica [W/cm.K]
Ag
4 Cu

3.5
Au
3
2.5
2
W
1.5 Mo
Rh Ir
Zn Ru
1 Cr Co
Ni Cd Os
Mn Fe Pd Pt
Nb Ta
0.5 Tc Re
V
Sc Ti Y Zr La
Hf
Hg
0
Z

Conductibilitatea termică a elementelor din grupele secundare în funcţie

de numărul atomic Z

42
Proprietăţi mecanice periodice
Cele mai importante proprietăţi mecanice, care caracterizează un material:
a) proprietăţi de rezistenţă:
 rezistenţa la tracţiune;
 rezistenţa la încovoiere;
 rezistenţa la compresiune;
 rezilienţa.
b) proprietăţi de rigiditate:
 modulul de elasticitate;
 alungirea.
c) duritatea:
 duritatea Mohs
 duritatea Vickers;
 duritatea Rockwel;
 duritatea Brinell;
 duritatea Shore.
d) dilatarea termică.
43
 Modulul de elasticitate
Cele mai mari module de elasticitate le au metalele din perioada a şasea (Re, Os, Ir).

60 Os
Re Ir
Modul de elasticitate Young

50
W
Rh
40
-11

Mo
[N/mm ].10

Be
2

30
Fe Co
Cr Mn Ni Ta
Pt
20 V
Cu Pd
Ti Zn
Al Ag Au
10 Zr Cd Sn Sb
Mg As Te Bi
Li Na Ca Ga Sr Ba Pb
K
0
Z

Modulul de elasticitate pentru o serie de elemente în funcţie de

numărul atomic Z
44
 Dilatarea termică

Coeficienţii de dilatare termică cei mai mari corespund bromului lichid

(1132 K–1), fosforului, rubidiului şi iodului.
140
P
120
Coeficientul de dilatare termica

100 Rb
K I
80 Na
6

S
[1/K].10

Li
60
In
Se Hg
40 Zn Cd Tl Pb
MgAl Ca FeCo Sr Ag Sn Te Ba
Be B Ti V Cr NiCu Zr RuRhPd Sb Au Bi
20 Si As Mo Ta WReOs Ir Pt
C
0
Z

Variaţia coeficientului de dilatare termică liniară  în sistemul periodic

45
 Duritatea

280 V
Re
Nb Ta
240 Ru
Duritete Brinell [kg/mm2]

Ge
200 Ir
Mo
Ti
As Zr
160 Rh
Co
120
Cr Ni
MnFe W Pt
80 Be
Pd
CuZn BaLa
Mg AgCd Sb
40 Al Ca Sr Ce Au
Na K Ga Rb In Sn Cs Tl Pb Bi
0
Z

Variaţia durităţii Brinell în sistemul periodic

46
 C
10 B

8 Re
Si Os
Ru
Duritate Mohs

Ge Ir
Li V Nb Rh Ta
6 Mn Co Mo
Cr Ni Pd
Fe Zr W Pt
Be Ti
4 As
Sb BaLa Tl
MgAl CuZn Ag Au
Ca Te Bi
S Se Sr Cd
Ga Sn Hg Pb
2 In
Na P K Rb Cs
0
Z
Variaţia durităţii Mohs în sistemul periodic

47
 6.2. Proprietăţi chimice periodice

Caracterul metalic scade în perioadă cu creşterea numărului atomic Z.

Caracterul nemetalic creşte în perioadă odată cu creşterea numărului atomic Z.
Valenţa este capacitatea de combinare a elementelor şi radicalilor, care reprezintă
numărul atomilor de hidrogen (sau echivalenţi ai hidrogenului) cu care se poate
combina. Valenţa maximă a elementelor este egală cu numărul grupei, în timp ce
valenţa minimă este egală cu 8–numărul grupei.
Numărul de oxidare (NO) reprezintă sarcina ionică efectivă obţinută prin
deplasarea totală a electronilor de legătură la elementul mai electronegativ.

48
Electronegativitatea
 Electronegativitatea este tendinţa elementelor din combinaţii de a-şi
reţine proprii electroni şi de a accepta electroni suplimentari.  ioni
negativi.
 Electronegativitatea măsoară tendinţa elementelor de a accepta electroni pe
stratul de valenţă pentru dobândirea unor configuraţii electronice mai stabile.
 Practic, se foloseşte o scară relativă a electronegativităţii, raportată la
electronegativitatea litiului.
 Electronegativitatea creşte în perioadă odată cu creşterea lui Z.
 În grupă electronegativitatea scade odată cu creşterea masei atomice.

49
 4.5

4 F
Electronegativitatea

Electronegativitatea relativă
3.5 O
Cl
3 N Br
2.5 C S Se
H P As
2 B Ge
Si Ga
1.5 Be Al
Mg
1 Li Na Ca
K
0.5

0 Ne Ar Kr
Z

Variaţia electronegativităţii relative în grupele principale.

50
 2

Electronegativitatea relativă
1.8
La

1.6
Cd Hg
Sc Zr Hf

1.4 Nb Ag Ta Au
Ti
Mo W Pt
Tc Pd Re
Zn Ru Rh O s Ir
V
Cr Mn Fe
Co Ni Cu
1.2

1 Z
Variaţia electronegativităţii relative în grupele secundare

51
Caracterul acid sau bazic

 Caracterul acid al oxizilor şi hidroxizilor creşte în perioadă şi scade în

grupă
 Caracterul bazic scade în perioadă crescând în grupă odată cu creşterea
masei atomice.

52
 Determinarea numărului de oxidare
Numărul de oxidare
1. Suma numerelor de oxidare ale tuturor Pentru molecule (neutre
atomilor dintr-un compus este egală cu electric) suma este 0 (zero).
sarcina acestuia Pentru ioni
2. Pentru substanţe în stare elementară 0
3. Pentru atomii grupei 1 +I
Pentru atomii grupei 2 +II
Pentru atomii grupei 13 (IIIA) (cu +III şi +I
excepţia borului)

4. Pentru I în combinaţii cu nemetalele (electronegative)

hidrogen –I în combinaţii cu metalele
53
 5. Pentru fluor –I în toţi compuşii
6. Pentru oxigen –II (cu excepţia compuşilor cu fluorul)
–I în peroxizi ( O 22 )
–I/2 în superoxizi ( O 2 )
–I/3 în superoxizi ( O 3 )
7. Pentru –I în marea majoritate a compuşilor (cu excepţia
halogeni celor cu oxigenul sau alţi halogeni cu
electronegativitate mai mare)
Pentru determinarea unui număr de oxidare se aplică regulile în ordinea
dată.

Numerele de oxidare pozitive maxime variază periodic fiind egale cu

numărul grupei (principale sau secundare), cu excepţia:
 elementelor puternic electronegative O (–2), F (–1) (mai mici);
54
 elementelor grupei VIIIB (8–10), în afară de Rn, Os (mai mici);
 Cu, Au (mai mari).

55
Numerele de oxidare negative cele mai mici sunt egale 8 minus numărul grupei.
Metalele din blocul s au numere de oxidare unice, egale cu numărul grupei.
Elementele din blocul p prezintă numere de oxidare variabile (excepţie făcând
elementele din grupa IIIA (NO=3).
Elementele din grupa a IVA au numerele de oxidare 2 şi 4.
Elementele din grupa a VA au numerele de oxidare: +(5, 4, 3, 2, 1) şi –(1, 2, 3)
azotul N; + (5,3,2) fosforul P.
Elementele din grupa a VIIA au numerele de oxidare cuprinse între + 1 şi 7: F (–
1); Cl +(1, 3, 4, 5, 6, 7) şi –1; Br +(1, 3, 4, 5, 7) şi –1; I +(1, 3, 4, 5, 7) şi –1.
Metalele tranziţionale prezintă numere de oxidare variabile.

56
Calculati numerele de oxidare pentru elementele din:
HNO3
H +1
O -2
N 1+3x(-2)+NON=0  1-6+NON=0  NON= +5

H2SO4
H +1
O -2
S 2x(+1)+4x(-2)+NOS=0  2-8+NOS=0  NOS= +6

57
The end

58
59