CUPRINS

Argument ..................................................................................................2

Capitolul I Grupele de sânge..................................................................3

Capitolul II Anticorpii............................................................................20

Capitolul III Bolile autoimune...............................................................36

Bibliografie.............................................................................................50

1
 ARGUMENT

Cunoașterea grupei de sânge este importantă în special pentru determinarea

compatibilității în cazul transfuziilor de sânge (necesare în urgențe, precum
hemoragiile, stările de șoc, septicemiile, intoxicațiile acute).
Incompatibilitatea dintre serul primitorului și cel al donatorului poate avea
efect letal. Este indicat ca transfuzia să se facă cu ser din grupa primitorului, mai ales
dacă se transfuzează peste 500 ml de sânge. În transfuzii limitate, aglutininele din
plasma donatorului nu prezintă un pericol pentru hematiile primitorului, deoarece
titrul acestora este foarte mic și nu poate cauza un efect nociv, datorită diluției în
sângele primitorului. La un volum de transfuzie mai mare de 500 de ml, aportul
masiv de aglutinine poate produce aglutinarea intravasculară a eritrocitelor ce au pe
suprafață antigenul omolog. Se poate efectua și un test încrucișat pentru precauție, ce
presupune punerea în contact a eritrocitelor donatorului cu serul primitorului, in vitro.
Când sângele este transfuzat în cantitate moderată (sub 400-500 ml), se ține
cont de următoarele:
 indivizii din grupa 0 sunt considerați „donatori universali”, sângele lor putând fi
transfuzat persoanelor cu orice altă grupă sanguină, dar ei pot primi sânge doar de la
grupa 0;
 grupa A – persoanele cu această grupă pot dona sânge celor cu aceeași grupa
sanguină, dar și celor cu grupa AB; pot primi sânge de la grupele A și 0;
 grupa B – indivizii pot furniza sânge grupelor B și AB și pot primi sânge de la
grupele B și 0;
 grupa AB - persoane considerate „receptori universali”, deoarece pot primi sânge de
la orice grupă, dar nu pot dona decât celor din aceeași grupă;

2
 CAPITOLUL I
GRUPELE DE SÂNGE

Grupa de sânge este o caracteristică moștenită de la părinți, care determină

compatibilitatea cu alte persoane în situația unei transfuzii de sânge. Grupele de
sânge se împart în patru mari categorii: A, B, AB și 0, împreună reprezentând cele
patru grupe de antigeni găsite pe suprafețele celulelor roșii din sânge.
Exprimarea antigenelor pe suprafața eritrocitară este determinată genetic, deci
apartenența la un anumit grup sanguin are caracter ereditar. Principalul scop în
cunoașterea și împărțirea indivizilor pe grupe de sânge este evitarea accidentelor
cauzate de incompatibilitatea antigenică (accidentele posttransfuzionale, boala
hemolitică a nou născutului).
Termenul de grupă sanguină (sau grup sanguin) este folosit pentru a
caracteriza sângele unui individ în funcție de prezența sau absența unui antigen pe
suprafața eritrocitelor acestuia. Majoritatea antigenelor de grup sanguin sunt de
natură glicoproteică, oarecum stabile din punct de vedere genetic, unele fiind întâlnite
la mai multe specii de mamifere în forme identice. Această trăsătură a lor poate fi
invocată drept argument în favoarea unității lumii vii.
Deși aceste antigene sunt prezente și pe leucocite, dar nu și pe trombocite, în mod
curent se consideră că doar eritrocitele prezintă importanță pentru stabilirea grupelor
sanguine.
Datorită faptului că reacția antigen - anticorp la care participă antigenele de
grup sanguin și anticorpii lor specifici este una de aglutinare (aglutinarea hematiilor),
antigenele se mai numesc și aglutinogene, iar anticorpii și aglutinine.
În practica medicală curentă, au importanță sistemele AB0 și Rh. Restul
sistemelor de antigene sunt utilizate în medicina legală, aplicațile lor cele mai
importante fiind în stabilirea paternității și în diferite anchete de filiație, însă în
prezent aceste proceduri tind să fie înlocuite de către analiza ADN.
Primul sistem antigenic eritrocitar descoperit a fost sistemul ABO, acesta fiind
și cel mai bine studiat. El a fost descoperit de Karl Landsteiner în anul 1901, tot el

3
fiind și cel care a descoperit sistemul Rh, în anul 1937, împreună cu Alexander S.
Wiener. Descoperirea lui Karl Landsteiner a făcut ca transfuziile să reprezinte o
practică terapeutică fundamentală și eficientă, în contrast cu perioada dinaintea
acestei descoperiri, când transfuziile aveau șanse foarte mici de reușită și erau
considerate proceduri medicale disperate. Sistemul AB0 se bazează pe existența a
două aglutinogene, notate A și B, și a două aglutinine specifice: α (anti A) și
respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o regulă a excluziunii reciproce,
concretizată în faptul că indivizii care prezintă pe eritrocite un aglutinogen nu au
niciodată în plasmă aglutinina omoloagă. Un individ poate dispune de unul, ambele
sau de nici unul din aglutinogene. Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare
aglutinogenului care lipsește, iar când sunt prezente atât A cât și B, nu vor exista
aglutinine. Astfel, există 4 grupe principale în sistemul AB0:

Grupa Grupa Aglutinogen Aglutinine

(Landsteiner) (Janský) (antigen) (anticorpi)

0 (zero) I nu are α și β

A II A β

B III B α

AB IV A și B nu are

4
 Originea grupelor sanguine
Acum câteva milioane de ani, Omul de Neandhertal se hrănea, probabil, cu
plante, cu larve și din resturile lăsate de animalele sălbatice din prada lor. Pe măsura
ce specia umană și-a schimbat mediul și condițiile de viață, fenomenele de adaptare
s-au produs în cadrul sistemelor imunitare și digestive ale indivizilor, până când
aceștia au reușit să supraviețuiască, apoi să se adapteze perfect mediului în
transformare. Aceste schimbări se găsesc la nivelul grupelor sanguine care par să fi
urmat marile etape ale dezvoltării umane. Ascensiunea omului până în vârful lanțului
alimentar corespunde apariției grupei O (I). Trecerea de la existența de vânător -
culegător la o viață de agricultor este contemporană cu apariția grupei A(II).
Amestecul și migrația raselor din bazinul Africii către Europa, Asia și America a dat
naștere grupei B(III). În sfârșit, unirea grupurilor etnice disparate au dus la apariția
grupei AB(IV).

Ipoteza japoneză. Corelația dintre grupa sanguină și personalitate a fost

studiată pentru prima oară în Japonia, în jurul anului 1920. Cercetările dirijate de
dr.Takeji Furukawa au fost reluate 50 de ani mai tarziu de un alt savant japonez
Masahiko Nomi, autor al unei cărți de mare succes ”D-voastră sunteți grupa

5
dvs. sanguină”. Astăzi în Japonia grupa sanguină reprezintă un element esențial în
examinările medicale, este determinantă și la angajarea de personal.
Grupa 0 este considerata cea mai veche, datând din epoca omului de Cro-
Magnon, cu 40 de mii de ani î.Hr. Astăzi cei care au grupa O au moștenit unele
trăsături genetice ale strămoșilor îndepărtați care trebuiau să lupte pentru a
supraviețui. Cel mai adesea, cei cu grupa O au o personalitate puternică, sunt
întreprinzători și allerți. Copiii hiperactivi și colerici ajung adulți tenaci, avizi de
senzații tari câteodată, dar întotdeauna combativi. Inamicul lor principal este, fără
îndoială, stresul care le poate provoca hipertensiune, ulcer, colite inflamatorii dar și,
cel mai grav, accidente vasculare cerebrale. Copiii cu grupa O trebuie să-și
cheltuiască energia făcând sport care îi invață să-și stăpânească temperamentul
coleric. Cu cât mai devreme învață acest lucru, cu atât mai bine se vor feri de
maladiile provocate de stres. De asemenea, trebuie să li se explice de mici pericolele
legate de consumul de tutun, alcool sau stupefiante. Avizi de senzații tari, mereu gata
să ia parte la experiențe periculoase, sunt din nefericire predispuși să le suporte
consecințele. Adulții care au grupa O trebuie, de asemenea, să-și stăpânească
temperamentul coleric: plimbările, exprimarea în scris a motivelor de nemulțumire
sau număratul până la 100 sunt metode simple de calmare. Relaxarea și toate
disciplinele care cer calm și concentrare (yoga, tai chi chuan etc), au un efect salutar.
De asemenea, unele plante pot ajuta la combaterea stresului. Rhosalia rosea, de
exemplu, are o acțiune semnificativă în stabilizarea contracțiilor muschiului cardiac.
Pe plan alimentar, cei din grupa O aparțin carnivorilor. Sistemul lor gastric nu
tolerează produsele pe bază de cereale ca pâinea și faina de orez, lactatele.
Dimpotrivă, carnea de vită sau de pui, peștii de mare sunt excelente pentru
alimentația celor din grupa O.
Strămoșii celor care au grupa A erau agricultori și sedentari. Un mare număr
de factori neuro-chimici înscriși în patrimoniul lor genetic îi face să simtă nevoia unei
vieți organizate, structurate, în mijlocul unei comunități care-i susține și le oferă
echilibrul. E ușor de înțeles cum în epoca modernă nu se simt la locul lor, de vreme
ce tradițiile tind să dispară.
6
In ceea ce-i privește pe copiii care au grupa A, o viață de familie armonioasă (vizite
la bunici, vacanțele petrecute de fiecare dată în același loc) este salutară pentru a-i
ajuta să evite stresul. Adulții cu grupa A trebuie, de asemenea, să-și organizeze bine
viața: somn de opt ore pe noapte, mese la ore fixe. Ca și cei cu grupa O, și cei cu
grupa A au de luptat cu un stres natural. De asemenea, și lor le sunt recomandate
metodele de relaxare; extrem de utile le-ar fi acestora dacă o dată pe lună ar sta
singuri o zi și în tăcere deplină.
Sistemul digestiv al celor cu grupa A este mai delicat, tolerând perfect
legumele proaspete, produsele cerealiere (mai puțin grâul) și preparate din soia.
Carnea și în special mezelurile nu le sunt recomandate deloc. In schimb, peștele de
doua-trei ori pe săptămână este excelent pentru sănătatea lor.
Patrimoniul genetic al persoanelor cu grupa B le oferă o mare capacitate de
adaptare la mediul în continuă transformare. Spre deosebire de cei cu A sau O,
aceștia nu sunt atât de sensibili la stres și se bucură de o formă fizică și mentală bună.
In același timp, cei cu B au nevoie să înfrunte convențiile în toate domeniile și suferă
de un libido scăzut: exprimarea fizică a dorințelor, idealurilor și emoțiilor nu este
punctul lor forte. Copiii care au această grupa sanguina trebuie sa creasca intr-un
climat de mai mare libertate, fie ca e vorba de vestimentatie, de orele meselor sau de
momentul cand trebuie sa se culce si sa se scoale. Creativitatea si imaginatia lor este
necesar sa fie incurajate. Ei trebuie ajutati sa descopere alte tari si alte culturi, chiar
daca numai din carti. O persoana echilibrata care are grupa B este flexibila, creativa
si dotata cu o mare agilitate mentala. Tehnicile de meditatie ii ajuta la pastrarea
echilibrului. Predilectia lor spirituala este muzica de toate genurile, in special cea
melodioasa si vesela.
In caz de oboseala cronica sau pasagera persoanele cu grupa B isi pot regasi
dinamismul facand o cura de ginseng. Sistemul digestiv al persoanelor cu grupa B
este mai degraba robust. Hrana variata si echilibrata, alcatuita din carne, cereale,
fructe si legume este excelenta.
Grupa AB este cea mai recenta deoarece exista doar de aproximativ un milion
de ani, este reprezentata doar de 2 - 2,5% din populatie. Fiind singura grupa care s-a
7
nascut dintr-o sudura etnica, nefiind rezultatul unei adaptari la mediul in
transformare, are si particularitati imunologice. Intr-un fel se apropie de fiecare dintre
celelalte grupe; aproape de grupa O in privinta stressului; impartaseste
comportamentul grupei B in privinta rezistentei la boli. Iar daca profilul sau digestiv
se propie de cel al grupei A, cei din grupa AB au nevoie de mai multe proteine
animale decat cei dintai. Copiii din grupa AB ar trebui sa petreaca mai mult timp in
aer liber, soarele si miscarea fiindu-le necesare. Desi sunt firi sociabile, au tendinta de
a se izola atunci cand presiunea grupului este prea mare. De asemenea, e bine de stiut
ca au tendinta de a-si refula emotiile, lucru acre nu este bun pentru sanatate. Foarte
devreme trebuie invatati sa vorbeasca despre ei, sa comunice. Adultii trebuie sa evite
competitiile prea stranse, in favoarea relatiilor amicale. Practicarea unui sport in
echipa este salutara. Din punctul de vedere al alimentatiei ar trebui sa evite cafeina,
pentru ca această duce la cresterea adrenalinei si asa ridicata la cei cu AB. Daca nu
primesc mancare atunci cand le e foame, cei cu grupa AB devin foarte stressati.
Mesele indelungate si dese sunt benefice. Totusi o persoana cu grupa AB ar trebui sa
nu manance cand este nervoasa.

Principalele elemente ale sângelui

În organismul unui adult circulă aproximativ 4 - 6 litri de sânge. Sângele este

format din mai multe tipuri de celule care plutesc într-un fluid numit plasmă. Celulele
roșii din sânge transportă oxigenul către țesuturile organismului și elimină dioxidul
de carbon din acestea. Celulele albe din sânge (leucocitele) au rol în apărarea
organismului. Trombocitele contribuie la coagularea sângelui. Plasma este un lichid
format din diferite tipuri de proteine și săruri.
Diferența dintre tipurile de sânge se explică prin combinația unică de molecule de
proteine numite antigeni și anticorpi. Antigenii se găsesc pe suprafața celulelor roșii
din sânge, iar anticorpii în plasma sanguină. Există diferite tipuri și combinații ale
acestor antigeni și anticorpi din sânge, acest lucru fiind de fapt baza stabilirii tipului
de sânge.

8
Tipurile de sânge
Există patru grupe majore de sânge: A, B, AB și 0 (zero). Doctorii numesc acest
sistem Sistemul AB0 al grupelor sanguine. Sistemul AB0 se bazează pe existența sau
lipsa a doi antigeni specifici notați A și B.
 Grupa de sânge A are antigenul A și anticorpul B
 Grupa de sânge B are antigenul B și anticorpul A.
 Grupa de sânge AB – are antigeni A și B și nu sunt prezenți anticorpii A sau B în
plasmă
 Grupa de sânge 0 – nu are antigeni A sau B dar sunt prezenți anticorpi A sau B în
plasmă

Fig. 1 Determinarea grupelor de sânge

Grupele de sânge se moștenesc de la părinți și se pot întâlni următoarele

situații:

9
10
 O altă particularitate a sângelui este existența factorului Rh. Proteina specială
Rh poate fi prezentă sau absentă din sânge de unde și specificația Rh pozitiv
(prezentă) sau Rh negativ (absentă). Factorul Rh este alăturat grupei de sânge deci
putem spune că avem așadar de-a face cu 8 grupe de sânge: 0 pozitiv, 0 negativ, A
pozitiv, A negativ, B pozitiv, B negativ și AB pozitiv și AB negativ. Factorul Rh
prezintă o importanță deosebită în cazul unei sarcini.
În funcție de Rh-urile părinților, copilul poate avea Rh-ul conform tabelului de
mai jos:

11
 De ce este importantă grupa de sânge?
Grupele de sânge au fost descoperite în 1901 de un om de știință austriac numit
Karl Landsteiner. Înainte de această descoperire, doctorii credeau că sângele este la
fel la toți indivizii și mulți pacienti decedau în urma transfuziilor de sânge.
Amestecarea sângelui de la o persoană la alta poate declanșa reacții de aglutinare din
cauza incompatibilității grupelor de sânge – acest lucru se datorează faptului că
persoana care primește transfuzia are anticorpi care vor lupta cu celulele sângelui
primit de la donator, provocând o reacție toxică. Acest lucru poate avea consecințe
fatale.
Pentru ca transfuzia de sânge să fie sigură și eficientă, este important ca donatorul și
persoana care urmează să primească sângele să aibă grupe de sânge compatibile.
Vom sintetiza mai jos compatibilitatea grupelor de sânge:
 grupa de sânge 0 este compatibilă cu grupele A, B, AB și 0
 grupa de sânge A este compatibilă cu grupele sanguine A și AB
 grupa de sânge B este compatibilă cu grupele B și AB
 grupa de sânge AB poate primi/dona sânge doar de la grupa AB
Așadar, indivizii care au grupa de sânge 0 sunt numiți donatori universali, iar cei care
au grupa de sânge AB sunt receptori universali. Sângele cu Rh pozitiv nu poate fi
donat unei persoane cu Rh negativ, dar cei cu Rh negativ pot dona atât celor cu Rh
pozitiv cât și celor cu Rh negativ.
Compoziția și volumul sanguin
Sângele este un țesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o substanță
fundamentală interstițială, plasma, în care se găsesc elementele figurate. Raportul
dintre volumul plasmei și cel al elementelor figurate se determină cu ajutorul
hematocritului. În practică, termenul e hematocrit exprimă relația procentuală dintre
volumul elementelor figurate și cel al plasmei, sau doar volumul procentual al
elementelor figurate. La om, media valorilor hematocritului este de 46/54 (sau 46%).
Determinarea se face cu sânge recoltat dimineața, pe nemâncate, acesta fiind
centrifugat la 3000 turații pe minut. Elementele figurate, având o densitate mai mare,
sedimentează în porțiunea inferioară a eprubetei gradate, hematocritul cititndu-se
12
direct. Creșterea numărului hematiilor pe unitate de volum se numește
hemoconcentrație, iar scaderea - hemodiluție. În poliglobuluii hematocritul poate
ajunge și la valori de 70-75%, iar în anemii la 10-15%.
La om volumul sanguin constituie circa 7% din greutatea corpului. La o greutate
medie de 70 kg, cantitatea de sânge este de 4,9 l. La mamifere cantitatea de sînge este
proporțional mai mare decât la celelalte vertebrate.
Nu tot sângele aflat în organism circulă activ în sistemul vascular, o parte găsindu-se
sub formă de rezervă în organele cu structură diverticulară (splină, unele vase
abdominale, plexul subpapilar tegumentar). Starea fiziologică și activitatea diferitelor
sisteme funcționale modifică raportul dintre cantitatea sângelui circulant și cel
stagnant. În timp de repaus la om, sângele circulant este repartizat astfel: 40% în
sistemul muscular, 30% în sistemul nervos, renal suprarenal și tiroidian, 20% în
organele abdominale și 10% în sistemul coronarian. În efortul fizic, debitul
circulatoriu crește mult în mușchi, plămâni, rinichi, creier și în vasele coronare. În
acest caz este antrenat sângele din organele de rezervă, precum și din organele care se
găsesc în activitate scăzută.
Cantitatea totală de sânge scade în caz de inaniție, anemii, hemoragii.
În general, volumul sângelui se menține constant prin mecanisme compensatorii de
trecere a apei din sânge în lichidul interstițial și invers. Astfel, dacă volumul de sânge
crește (ingestie de lichide, formare de apă metabolică), surplusul de apă trece la
țesuturi (mușchi), și apoi se elimină prin rinichi. Dacă volumul sanguin scade, apa din
spațiile interstițiale trece în sânge. În urma hemoragiilor, volumul plasmatic se reface
mai repede decât cel al elementelor figurate. Hemoragiile bruște sunt periculoare din
cauza hipotensiunii accentuate.Boala cardiovasculara se numeste cleovastita
oviraptori.

Rolul sângelui
Rolul sângelui este cel de a transporta substanțele nutritive prin corp, dar în el
se pot transporta și trombocitele ce ajută la reparearea țesutului (plăgii).
Structură și proprietăț

13
 Sângele este compus din elemente celulare (ca.44 %) și plasmă (ca. 55 %), care
conține (90 % apă), proteine, săruri minerale și substanțe cu molecule mici
ca monozaharide, hormoni, gaze dizolvate, și substanțe nutritive
(glucide, lipide, vitamine), mai conțin produse de catabolism destinate excreției
(rinichi) ca ureee, acid uric, hipuric.
Din punct de vedere fizico-chimic sângele este o suspensie, cu alte cuvinte un
amestec de lichide, gaze, substanțe solide printre care se înțeleg și celulele.
Sângele prin conținutul său de eritrocite (globule roșii) în comparație cu plasma
având o vâscozitate mai mare, creșterea hematocritului influențează pozitiv creșterea
vâscozității sângelui, care determină încetinirea curentului sanguin, prin proprietatea
plastică a eritrocitelor sângele nu se comportă ca o suspensie ci ca emulsie
Valoarea pH-ului sanguin fiind 7,4 care prin diferite procese tampon va fi menținută
constant, evitând fenomenele dăunătoare organismului de acidoză sau alcaloză.
Culoarea roșie a sângelui este datorată pigmentului (cu fier) hemoglobină din
eritrocite care încărcate cu oxigen au o culoare mai deschisă.

Plasma
Plasma sanguină reprezintă aproximativ 55–60% din sânge și este formată din
aproximativ 90% apă, 1% substanțe anorganice (săruri minerale care conțin ioni
dintre care mai importanți sunt cei de sodiu Na, clor, Cl, potasiu, K, magneziu,
Mg, fosfor, P și calciu Ca) și aproximativ 9% substanțe organice (proteine, glucide,
lipide etc). Raportul de proteine variază între 60 și 80 g/litru ca. 8 % din volumul
plasmei.
Proteinele separate prin electroforeză sunt albumine ca și α1-, α2-, β- și γglobuline.
Proteinele din plasmă pe lângă rolul de transport, mai joacă un rol important în
apărarea organismului prin sistemul imunologic, în procesul de coagulare a sângelui
rolul de tampon în menținerea unui pH constant și menținerea constantă a presiunii
osmotice din sânge.
Plasma care nu mai conține factorii de coagulare este numit ser sanguin acesta
se obține prin centrifugarea sângelui după coagulare.
14
Serul conține 91 % apă, factori de creștere care nu sunt prezenți în plasmă, 7 %
proteine, restul sunt electroliți și hormoni, culoarea galbenă a serului se datorează
bilirubinei.

Elemente figurate

Elementele fugurate ale sângelui sunt eritrocitele, leucocitele și trombocitele.

Prezintă variații de număr și formă în funcție de specie.

15
Eritrocitele (numite și globulele roșii sau hematii) au rolul de a transporta oxigenul
și dioxidul de carbon. Sunt celule anucleate, ce conțin un pigment
numit hemoglobină. Aceasta este o proteină compusă dintr-o albumină
numită globină și o grupare numită hem, ce conține fier, cu rol de fixare a oxigenului.
Hemoglobina este pigmentul care determină culoarea roșie a sângelui. Unele specii
de animale au alt tip de pigment sanguin, care conține cupru și este de culoare
albastră (Octopus). Circa 1 % din eritrocitele din sângele periferic sunt reticulocite,
restul fiind eritrocite mature.

Leucocitele sau globulele albe se împart în granulocite și agranulocite.

Granulocitele sunt leucocite cu nucleu granular, clasificate după culoarea
protoplasmei în trei categorii: eozinofile, bazofile și neutrofile. Au rol imunologic în
imunitatea nespecifică. Agranulocitele sunt leucocite cu nucleu de formă mai simplă,
negranular, și se clasifică în monocite și limfocite. Au rol în imunitatea specifică.

16
 Numărul normal de globule albe variază în funcție de vârstă, fiind mai mare la
copil. Poate depăși valorile normale ale vârstei, în caz de boală. În infecții, în special
bacteriene, numărul de leucocite de regulă crește, dar poate să și scadă în infecții cu
anumiți germeni, în special virusuri, sau la persoane cu imunodeficiențe.
Trombocitele, numite și plachete sanguine, sunt celule ale sângelui cu rol în
coagulare.
Proporția elementelor figurate (celulare) din sânge se numește hematocrit. Valorile
normale ale hematocritului variază în funcție de vârstă și sex. La bărbați, valoarea
normală a hematocritului este între 44 - 46 %, la femei între 41 - 43 %. La copii
variază în funcție de vârstă, la nou născuți fiind de 60 %, iar la copiii până la
pubertate de numai de 30 %.

17
 Elementele figurate din sângele uman
Denumire Numărul pe μl (mm3) de sânge

4,5-5,0 mil. la femei

Eritrocite
5,0-5,5 mil. la bărbați

Leucocite 6.000–8.000

Granulocite

Neutrofile 2.500–7.500
Eozinofile 40–400
Bazofile 10–100
Limfocite 1.500–3.500
Monocite 200–800
Trombocite 300.000

18
Granulocit neutrofil

Granulocit eozinofil

Granulocit bazofil

19
 CAPITOLUL II
ANTICORPII AUTOIMUNI

Anticorpul este o moleculă de natură proteică (globulină), produsă în

organitele limforeticulare sanguine denumite limfocite, capabilă să recunoască o
particulă străina de organism, denumită antigen, și să declanșeze o reacție
imunologică, care are ca rezultat îndepărtarea respectivei particule.
Unitatea structurală a anticorpului este o proteină tetracatenară, denumită monomer.
Anticorpii se leagă de markeri specifici - antigene - care se găsesc pe
suprafața virusurilor, bacteriilor, sau a unor toxine și le aglutinează.
Sistemul imunitar poate fabrica milioane de anticorpi diferiți, care "luptă" împotriva
unei largi varietăți de invadatori potențiali.
Persoanele care au grupa sanguină 0, A sau B prezintă anticorpi față de alte
grupe sanguine.
Grupa sanguină AB, denumită și primitor universal, nu fabrică anticorpi față de
celelate grupe sanguine.
Un anticorp produs de organism, în cazuri patologice, împotriva propriilor sale
celule sau țesuturi poartă denumirea de autoanticorp.
Un anticorp care apare doar la anumiți indivizi ai unei specii și care acționează
împotriva componentelor țesuturilor străine ale unui individ din aceeași specie poartă
denumirea de izoanticorp.
Reacția antigen-anticorp este o reacție dintre anticorpii din serul imun
și antigeni. Este o reacție specifică, deoarece anticorpul reacționează numai cu acel
antigen sub influența și în prezența căruia a luat naștere. Există mai multe tipuri de
astfel de reacții: unele (aglutinare, precipitare) sunt puse în evidență mai cu seamă in
vitro, altele (bacterioliză, hemoliză) atât in vitro, cât și in vivo, iar altele
(neutralizarea toxinelor și a virusurilor) de obicei numai in vivo.
Aceste tip de reacție are aplicații practice în biologie și în medicină.

20
 Anticorpii (Ac) numiți și imunoglobuline (Ig) sunt proteine ale sângelui din
categoria gammaglobulinelor, produse de sistemul imun al organismului (limfocitele
B).
Ei apar atunci când organismul vine în contact cu proteine care nu intră în
structura sa (proteine străine) numite antigene. Proteinele pot proveni din microbi,
virusuri, ciuperci, dar și din medicamente sau alte substanțe din natură.
In anumite conditii, organismul poate produce anticorpi si impotriva unor
proteine din structura sa, ei numindu-se autoanticorpi, iar bolile cauzate de ei
numindu-se boli autoimune. Tot anticorpii se produc dupa vaccinare, cand se
introduc in corp unele proteine ale
microbului impotriva caruia s-a facut
vaccinarea.
Anticorpii, indiferent de tipul lor, au
o forma de lant, structura fiind foarte
asemanatoare la toti, doar coada fiind
diferita in functie de proteina impotriva
carora s-au format (fotografia alăturată).
Aceasta portiune se poate cupla cu
proteina straina
(asa cum intra o cheie in broasca),
eliminandu-o din organism.
Dupa eliminarea proteinei straine
care a dus la formarea lor, concentratia din
sange a anticorpilor respectivi (cei impotriva proteinei ) scade, dar ei nu dispar pe
perioade lungi de timp, uneori toata viata, cu toate ca proteina initiala (virala,
microbiana, etc) nu mai este in corp. Deci, depistarea anticorpilor, nu inseamna ca
persoana respectiva are o infectie, ci ca a avut o infectie cu microbul respectiv.
De aceea, nu va asteptati ca tratandu-va impotriva unei infectii (impotriva
Helicobacter, sau virusului hepatitic B sau C) – sunt doar exemple), sa va scada
anticirpii pentru ca dispare virusul.
21
Daca tratarea unei infectii este urmata de disparitia antigenului, inseamna ca a
disparut microbul.
Când vorbim despre anticorpi ne gândim la „soldățeii” pe care sistemul
imunitar îi produce pentru a lupta cu microorganismele ce ar putea îmbolnăvi
organismul uman. Însă cum funcționează și ce îi produce puteți afla din acest
material.
Anticorpi sau proteine denumite „imunoglobuline” sunt secretate de limfocitele
de tip B și se găsesc în fluidele corpului. În mod normal, aceste proteine reacționează
în prezența antigenelor sau a microorganismelor care îmbolnăvesc (aici este vorba
despre virusuri, bacterii, paraziți sau toxine).
Altfel spus, antigenele sunt substanțe străine care pun în pericol organismul și fac
sistemul imunitar să reacționeze. Antigenul poate produce, în urma vaccinării, de
exemplu, un răspuns imunitar denumit „imunogen”, necesar pentru a se produce
anticorpi.
Anticorpii, la rândul lor, se pot lega specific de un determinant antigenic sau de
un epitop. Regula spune că un anticorp este capabil să recunoască un singur
determinant antigenic. Altfel spus, dacă o persoană se îmbolnăvește de un tip specific
de gripă, organismul reacționează prin sistemul imunitar la antigenele respective,
producând anticorpii care să contracareze boala; anticorpii specifici gripei deja
formați, vor recunoaște a doua oară același tip de gripă și vor lupta împotriva ei încă
de la primele semne. Sistemul imunitar poate produce alți anticorpi pentru alte tipuri
de boli. De fiecare dată când apare un tip nou de boală, sunt produși alți anticorpi
care să se lege de antigene, pentru a le distruge.
Caracteristicile anticorpilor
Imunoglobulinele (anticorpi) produse de organism sunt extrem de numeroase –
existând peste 100 de specii moleculare diferite.
În momentul în care un organism este imunizat, se crează un răspuns imun; anticorpii
găsindu-se, în special, în sânge. Până acum, au fost descoperite 5 tipuri de
imunoglobuline (Ig): IgM, IgG, IgA, IgD și IgE. Toți anticorpii au aceeași structură
de bază – sunt molecule glicoproteice produse de plasmocite sau limfocite B activate.
22
 Anticorpii sunt produsi exclusiv de LB si ei reprezinta elementele efectorii ale
imunitatii umorale. Specificitatea anticorpilor este foarte mare, ei putand sa
recunoasca o anumita molecula de antigen din alte sute de milioane de molecule
identice. La separarea electroforetica a proteinelor serice s-a observat ca anticorpii
sunt continuti in zona gamma a globulinelor, ceea ce a dus la denumirea lor de
imunoglobuline. Prin imunoelectroforeza s-a demonstrat ca exista mai multe clase
de imunoglobuline si anume: IgG, IgM, IgA, IgD, IgE.
In general la contactul cu un antigen nu se sintetizeaza un singur anticorp ci un
amestec heterogen de mai multe clase de imunoglobuline indreptate impotriva
diversilor epitopi ai acestui antigen. Toate aceste imunoglobuline au in comun faptul
ca se unesc cu acel antigen care a determinat sinteza lor.

Structura generala a imunoglobulinelor

Pentru a elucida structura moleculei de imunoglobulina s-a recurs la analiza

acesteia din serul unui pacient cu mielom multiplu, afectiune care determina o
multiplicare necontrolata a plasmocitelor cu sinteza de anticorpi.
Modelul de baza in elucidarea acestei structuri este molecula de IgG.
Aceasta imunoglobulina are o greutate moleculara de 150kDa si este compusa
din 4 lanturi polipeptidice identice doua cate doua (fig. 18):
· doua lanturi grele H (“heavy”)
· doua lanturi usoare L (“light”)
Aceste lanturi sunt legate intre ele prin legaturi covalente (S-S) si
necovalente.Scindarea experimentala a Ig duce la formarea a doua fragmente
diferite din punct de vedere biologic, respectiv un fragment “ Fab” (fragment
antigen binding) si un fragment Fc (fragment crystalisable).Ansamblul general al
moleculei de Ig sugereaza aspectul literei “Y”.

23
Moleculele de Ig sunt imunogene. De exemplu daca Ig umane sunt injectate unui
animal, el va produce anticorpi anti-Ig uman.
Functiile imunoglobulinelor
Imunoglobulinele au doua functii:
1. Functia de legare a antigenului, de
decelare si recunoastere a acestuia, functie
realizata de regiunile variabile.
2. Functia efectoare realizata de
regiunea constanta.
Imunoglobulinele G (fig. alăturată):
· reprezinta majoritatea Ig;
· sunt anticorpii cu rol in neutralizarea
toxinelor bacteriene, opsonizarea microbilor;
· sunt singurele Ig care traverseza bariera
feto-placentara si exercita protectie

24
antiinfectioasa la fat si aparare la nou nascut.

Imunoglobulinele M :
· sunt cele mai voluminoase Ig (fig. 20);
· sunt anticorpii aglutinanti si neutralizanti ai antigenelor particulare (ex.
hemaglutininele anti-A si anti-B care intervin in sistemul OAB);
· reprezinta prima clasa de imunoglobuline produsa de LB si principala
clasa care apare in raspunsul imun primar;
· se gasesc in concentratie mare in ser deoarece fiind voluminoase nu pot
trece in spatiile extravasculare sau transplacentar;
· poate fi secretata in mucoase unde asigura protectia acestora;
·

forma membranara a IgM, alaturi de IgD, constituie receptorul pentru antigen al LB.
Imunoglobulina A :
· poate fi serica si secretorie, la nivelul secretiilor seromucoase: saliva,
mucus bronsic, mucus intestinal, colostru si lapte, lacrimi;
· are rol in apararea mucoaselor prin neutralizarea unor toxine,
aglutinarea microorganismelor, modificarea aderentei germenilor, impiedicand astfel
patrunderea lor in sange;
· este o imunoglobulina mult mai rezistenta decat alte clase la actiunea
unor enzime proteolitice, ceea ce reprezinta un avantaj pentru supravietuirea lor in
lichidele biologice si secretii.
25
 Imunoglobulinele D :
· se gasesc in ser in cantitate foarte mica;
· ele se gasesc aproape in totalitate sub forma membranara;
· sunt usor proteolizate in sange;
· se regasesc pe LB mature, bine diferentiate, unde reprezinta receptorul
acestora pentru antigen.
Imunoglobulinele E :
· se gasesc in ser in cantitate foarte mica, si de aceea punerea lor in
evidenta se poate realiza doar prin metode radio-imunologice sau imuno-enzimatice;
· IgE cresc foarte mult in bolile alergice si parazitare;
· sunt imunoglobuline puternic citofile. Ele se leaga de mastocite si de
bazofile prin intermediul receptorilor Fc εRI.
Functiile efectoare ale diferitelor clase si subclase de imunoglobuline sunt
sintetizate mai jos

FUNCTIA IGG1 IGG2 IGG3 IGG4 IGM IGA1 IGA2 IGD IGE
Activarea clasica a C ++ + +++ - +++ - - - -
Activarea alternativa
- - - - - + - - -
aC
Transfer placentar - + - + - - - - -
Legare de macrofage
+ - + - - - - - +
si alte fagocite
Legare puternica de
- - - - - - - - +
mastocite si bazofile
Secretie exocrina - - - - - + + - +

Funcţiile biologice efectoare sunt amorsate de reacţia antigen-anticorp. Numãrul

funcţiilor biologice efectoare este mai mic şi sunt dependente de regiunile constante ale
moleculei de imunoglobulinã.
Fiecare domeniu al regiunii constante a moleculei de imunoglobulinã îndeplineşte
anumite funcţii:
- legarea antigenului pe imunoglobulinele de suprafaţã care funcţioneazã ca
receptori pe limfocitele B, declanşeazã proliferarea şi diferenţierea lor, iar legarea
antigenului cu imunoglobulinele citotrope pentru mastocite,
declanşeazã degranularea acestor celule;
26
 - dupã cuplarea cu antigenul, moleculele de imunoglobulinã expun fragmentul Fc,
recunoscut ulterior de receptorii specifici pentru Fc de pe suprafaţa monocitelor,
macrofagelor, PMNN. Astfel se stimuleazã procesul de fagocitozã a celulelor nonself
tapetate cu imunoglobuline, denumit imunofagocitozã;
- celulele K, prin intermediul receptorilor pentru Fc, interacţioneazã cu celulele
nonself tapetate cu IgG şi realizeazã liza de contact prin fenomenul de citotoxicitate;
- interacţiunea antigen-anticorp genereazã un semnal care se transmite regiunii Fc.
Aceasta îşi modificã configuraţia spaţialã şi expune un situs de recunoaştere (pentru
IgG situat între Glu 318 şi Lys 322), de care se leagã C1q;
- regiunea balama este transductoare de semnale şi are un rol important în
flexibilitatea moleculei de imunoglobulinã, permiţând variaţia unghiului dintre
fragmentele Fab: ele trec reversibil de la forma T la Y. Geometria variabilã a moleculei
de imunoglobulinã mãreşte eficienţa de legare a antigenului, deoarece ajusteazã poziţia
celor douã situsuri de combinare ale anticorpului, în funcţie de distanţa la care se
gãsesc determinanţii antigenici pe suprafaţa unui antigen particulat (virus sau celulã);
- regiunea balama a moleculelor de IgG şi IgD este sensibilã la acţiunea enzimelor
proteolitice, iar a moleculei de IgA este rezistentã.
Componenta glucidicã a imunoglobulinei îndeplineşte urmãtoarele funcţii;
- realizeazã şi menţine o conformaţie a moleculei de imunoglobulinã, esenţialã
pentru secreţie;
- mãreşte solubilitatea moleculelor de imunoglobulinã;
- are rol de spaţiator între domeniile unui lanţ şi între catenele moleculei;
- participã la funcţiile citotrope ale moleculei de imunoglobulinã;
- are rol în legarea C1q, componentã a sistemului complement.
Heterogenitatea anticorpilor
Moleculele de imunoglobuline din plasma oricãrui organism sunt foarte
heterogene, atât datoritã diversitãţii epitopilor faţã de care s-au sintetizat – ceea ce
induce variaţii ale secvenţelor hipervariabile ale moleculei, cât şi datoritã variaţiilor
secvenţei de aminoacizi în regiunile constante ale moleculei.

27
 Heterogenitatea anticorpilor este ordonatã în clase, subclase, tipuri,
alotipuri şi idiotipuri, pe baza variaţiei secvenţei de aminoacizi. Moleculele de
imunoglobuline au calitãţi duble: ele se comportã nu numai ca molecule de
recunoaştere, care recunosc specific antigenul, dar la rândul lor sunt recunoscute
ca antigene. Pentru sporirea gradului de imunogenitate, moleculele de imunoglobuline
se asociazã cu adjuvantul Freund şi se injecteazã la animale de experienţã. Variaţiile de
structurã chimicã a imunoglobulinelor se comportã ca determinanţi antigenici şi induc
sinteza anticorpilor anti-imunoglobulinã. Variaţiile de ordin chimic ale
imunoglobulinelor se evidenţiazã prin metode imunochimice de precipitare între
moleculele de imunoglobulinã cu rol de antigen şi anticorpii anti-imunoglobulinã din
serul imun.
Funcţia biologicã esenţialã a sIgA este apãrarea organismului faţã de antigenele
moleculare care ar putea fi înglobate (prin endocitozã) la nivelul mucoaselor (în
special cea digestivã) şi de a asigura protecţia faţã de agenţii patogeni care tind sã
pãtrundã de la exterior pe calea mucoaselor digestivã, respiratorie, genito-urinarã.
sIgA formeazã complexe cu urmtoarele tipuri de antigene;
- cu antigenele mole-culare adsorbite la suprafaţa mucoaselor, având rol în
“excluderea imunã” a acestora. Excluderea imunã este o funcţie majorã a sIgA, ce
constã în limitarea penetrãrii materialelor antigenice prin epiteliul mu-coasei.
Deoarece IgA este ine-ficient în activarea comple-mentului şi nici nu stimuleazã
fagocitoza, excluderea imunã este un mecanism, în primul rând, neinflamator.
- cu antigenele celulare bacteriene, realizând imobi-lizarea şi aglutinarea
acestora. Astfel, este prevenitã pãtrunderea lor în organism;
- blocheazã legarea virusurilor de receptorii celulelor epiteliului respirator şi ale
mucoasei digestive;
- neutralizeazã efectul toxinelor (botulinicã, tetanicã, holericã);
- este imunoglobulina predominantã în salivã şi constituie principalul mecanism
de apãrare în cavitatea oralã, prin acţiune sinergicã cu alţi factori antibacterieni
(lizozim, lactoferinã, peroxidazã salivarã şi mucine).

28
 În condiţii naturale, în tractul intestinal se sintetizeazã IgA faţã de multe
antigene exogene. IgA din secreţia intestinalã poate sã treacã intactã prin tubul
digestiv şi sã-şi pãstreze activitatea.
Persoanele cu deficit congenital al IgA (1/500-700) au sensibilitate mare la
infecţiile mucoaselor, deşi celulele epiteliale sintetizeazã CS. Aceleaşi persoane sunt
predispuse la maladii autoimune, deoarece, în absenţa sIgA, mucoasa digestivã este
traversatã de o mare diversitate de antigene, care induc sinteza unor anticorpi ce
interacţioneazã nu numai cu antigenul exogen inductor, ci şi cu componente
moleculare proprii.
In vivo, sIgA nu activeazã cascada complementului, dar moleculele agregate
artificial, in vitro, activeazã calea alternã.
IgM
Caracteristica structuralã a IgM este prezenţa unui lanţ greu al izotipului m,
alcãtuit din 576 aminoacizi. IgM conţine 5 grupãri prostetice oligozaharidice, care
constituie 12% din greutatea molecularã totalã. Secvenţa de aminoacizi a lanţului H
cu specificitate antigenicã m este organizatã în 5 domenii: unul variabil şi 4 constante
(Cm1, 105 amino-acizi – Cm4, 111 aminoacizi), codificaţi de exoni diferiţi. Lipseşte
regiunea balama, fiind înlocuitã cu domeniul CH2, sensibil la acţiunea proteazelor.
IgM se gãseşte sub douã forme:
- monomerã, legatã de membrane
- polimerã, liberã în ser.
IgM legat de membrana unor limfocite, are în plus o secvenţã COOH-terminalã,
hidrofobã, formatã din 41 de aminoacizi, care întrerupe transportul lanţurilor m prin
membranã şi ancoreazã molecula în structura sa. IgM este molecula majorã cu rol de
receptor de antigen, pe suprafaţa limfocitelor B.
IgM sericã are structura unui pentamer (L2 m 2), cu greutatea molecularã de 950
kD. Fiecare pentamer conţine un lanţ polipeptidic J, bogat în cisteinã, foarte acid, cu
rol în polimerizarea monomerilor. Cele 5 unitãţi monomere sunt aşezate radiar, cu
regiunile Fc orientate spre centru, unite prin punţi S-S, formate între domeniile CH3 şi

29
prin lanţul J. Braţele (Fab)10 sunt orientate spre exterior, chiar în unghi drept faţã de
discul (Fc)5
La microscopul electronic, pentamerul IgM are aspect de stea cu 5 braţe, dispuse
în jurul discului central. Fiecare braţ are forma literei Y. Braţele pot lua poziţii
diferite, ceea ce denotã existenţa unei zone mobile pentru fiecare subunitate. Fiecare
unitate monomericã este mobilã la nivelul articulaţiei în discul central, astfel cã dupã
legarea cu epitopii de pe o suprafaţã membranarã, IgM poate adopta configuraţia
asemãnãtoare unui crab, iar regiunile multiple Fc devin accesibile lui C1q.
IgM poate sã existe în formã hexamericã, de 10-20 de ori mai eficientã în liza
mediatã de activarea C, decât în varianta pentamericã.
Valenţa pentamerului este teoretic 10, dar aceasta s-a determinat numai în
reacţia cu haptenele mici. In reacţia cu antigenele complexe, valenţa scade la 5 sau
chiar mai puţin, datoritã probabil insuficientei flexibilitãţi a moleculei. Valenţa IgM
este dependentã de natura ligandului.
Funcţiile IgM. IgM este receptorul major de antigen pe suprafaţa limfocitelor B
mature.
IgM seric are funcţii aglutinante, fiind de 1000 de ori mai eficient decât IgG în
legarea antigenelor particulate. IgM reprezintã 5-10% din cantitatea totalã de
anticorpi serici, cu valori normale între 84-170 mg la 100 ml de sânge.
IgM activeazã complementul(C), producând liza antigenului celular şi ingestia
rapidã a complexelor solubile. De aceea, IgM este foarte eficient în reacţia de apãrare
faţã de bacteriemii şi faţã de toxine(diftericã, tetanicã, botulinicã, toxina din veninul
de şarpe).
IgM este principala opsoninã imunoglobulinicã a serului.
Afinitatea IgM (care semnificã forţa de legare dintre un epitop şi un paratop)
poate sã fie slabã, dar aviditatea globalã (energia medie a interacţiunii IgM cu
epitopii multipli ai unui antigen) este foarte mare faţã de antigenele complexe şi faţã
de celule, ambele având epitopi repetitivi.
Cea mai mare parte a anticorpilor IgM se sintetizeazã în stadiul timpuriu al
rãspunsului imun primar faţã de un antigen. IgM se sintetizeazã ca rezultat al activãrii
30
policlonale, nespecifice, a limfocitelor B, produsã de virusul Epstein-Barr la om sau
de LPS la şoarece. Anticorpii sintetizaţi dupã stimularea policlonalã a limfocitelor,
leagã o varietate de antigene: virusuri, bacterii, protozoare, paraziţi şi fungi.
În plasmã se gãsesc anticorpi “naturali” sau “spontani” a cãror sintezã are loc în
afara stimulãrilor antigenice. Termenul “natural” se foloseşte pentru a distinge aceste
imunoglobuline, de cele care se sintetizeazã dupã imunizare. Majoritatea anticorpilor
naturali aparţin izotipului IgM. Ei reacţioneazã nu numai cu o diversitate de antigene
nonself, ci şi cu molecule self: cu hormoni (insulina, tiroglobulina), cu constituienţi
celulari (ADN, miozina, actina, tubulina etc.), cu fragmentul Fc al IgG autolog (FR =
factorul reumatoid).
IgM reprezintã forma sub care se gãsesc anticorpii naturali ai grupelor sanguine
(aglutininele a şi b), precum şi anticorpii faţã de antigenul somatic O (endotoxina) al
bacteriilor Gram negative sau cei detectabili prin reacţia Wassermann, dupã infecţia
cu T. pallidum.
IgM trece greu sau nu trece în lichidele interstiţiale şi nici prin bariera
placentarã.
Nivelul seric al IgM de la adult este atins la 10 luni. IgM este izotipul cel mai
bine conservat în evoluţie, fapt evidenţiat prin relativa constanţã a secvenţei de
aminoacizi.
IgE
Denumirea de IgE vine de la “eritem”, deoarece aceastã clasã de anticorpi este
unul din mediatorii reacţiilor vasculare eritematoase.
IgE a fost izolatã şi caracterizatã de Ishizaka (1966), dintr-un mielom producãtor
al acestui izotip. Molecula de IgE are douã catene L identice cu catenele L ale
celorlalte clase de imuno-globuline şi douã catene grele H cu specificitate antigenicã
e, fiecare cu câte 550 de aminoacizi, distribuiţi în 5 domenii: 4 domenii în regiunea
constantã şi unul în regiunea variabilã. Catenele H sunt reunite prin douã legãturi S-S,
localizate în domeniul C2.
Conţinutul glucidic este de pânã la 11,7%.

31
 IgE este sintetizatã în celule din mucoasa respiratorie, gastrointestinalã şi în
ganglionii regionali.
În sânge, IgE se gãseşte în concentraţii foarte mici (250 ng/ml). Nivelul sãu
caracteristic adultului este atins la 10-15 ani. IgE nu strãbate bariera placentarã.
Concentraţia sericã a IgE creşte în parazitoze şi în stãrile alergice. In cazurile de
astm alergic, concentraţia IgE ajunge la 1550 ng/ml.
IgE este o moleculã citotropã: interacţioneazã in vivo prin regiunea Fc, cu
receptorii specifici de pe suprafaţa mastocitelor şi bazofilelor, dar şi in vitro cu
celulele aceleiaşi specii sau ale speciilor înrudite. Incãlzirea serului la 56o anuleazã
activitatea citotropã a IgE.
Rolul fiziologic principal al IgE pare a fi acela de protecţie a situsurilor
anatomice expuse traumatismelor şi pãtrunderii agenţilor patogeni. IgE recruteazã
factorii plasmatici şi celulele efectoare, stimulând reacţia inflamatorie acutã.
IgE ar fi unul din efectorii mecanismelor de îndepãrtare a paraziţilor intestinali.
Acţiunea sa s-ar exercita prin efectul chimiotactic pozitiv faţã de eozinofile, în
focarul de parazitozã şi prin stimularea contracţiilor rapide şi prelungite a
musculaturii netede. IgE mãreşte permeabilitatea vascularã şi permite anticorpilor
serici şi celulelor eozinofile sã penetreze mucoasa şi sã participe la reacţiile de
apãrare. Eozinofilele elibereazã conţinutul enzimatic al lizosomilor şi produc liza
parazitului.
IgE este declanşatoare a reacţiilor de hipersensibilitate imediatã de
tip anafilactic. In reacţiile de hipersensibilitate imediatã, mastocitele şi bazofilele
care leagã IgE se activeazã. Activarea ar fi rezultatul formãrii unor punţi antigenice
între moleculele de IgE adiacente, care leagã un antigen(alergen) multivalent.
Moleculele de IgE conectate prin puntea antigenicã genereazã semnalul activãrii
celulare, a cãrei consecinţã este eliberarea moleculelor vasoactive (histamina,
serotonina, ECF, SRSA).

32
 IgD
IgD s-a descoperit în 1965 ca o proteinã de mielom, cu proprietãţi speciale, care
nu are specificitate antigenicã a IgG, IgA sau IgM, dar precipitã cu anticorpii
specifici faţã de catenele L ale imunoglobulinelor şi este alcãtuitã din cele 4 catene.
Ulterior IgD s-a identificat în serul uman normal, dar şi la toate speciile de mamifere
şi pãsãri.
IgD se gãseşte în sânge, în cantitate foarte micã (0,2% din cantitatea totalã de
imunoglobuline).
Molecula de IgD este monomerã. Lanţurile L sunt în special de tip l, iar catenele
H au specificitate antigenicã d. Lanţul H are 4 domenii: 3 în regiunea constantã şi
unul în regiunea variabilã. Regiunea balama este foarte extinsã şi este sensibilã la
acţiunea proteazelor.
Funcţii. Aproape toatã cantitatea de IgD are rol de receptor de antigen,
împreunã cu IgM, pe suprafaţa majoritãţii limfocitelor B mature. Moleculele
membranare au un domeniu transmembranar şi o scurtã extensie citoplasmaticã,
analogã formei membranare a catenei m. Cele douã izotipuri membranare (d şi m) au
acelaşi tip de catenã L, iar situsul lor de legare este identic, adicã recunosc acelaşi
epitop. Nu existã molecule hibride m/d, deoarece cele douã catene H nu se
împerecheazã. Raportul dintre cele douã izotipuri de pe suprafaţa limfocitelor B este
variabil şi semnificaţia funcţionalã a acestui raport nu se cunoaşte.
IgD scade pe suprafaţa limfocitelor B de memorie şi dispare complet pe mãsurã
ce celulele se diferenţiazã spre plasmocit.
IgD seric are o concentraţie de 3-40 mg/ml, fiind produs de un numãr mic de
plasmocite splenice şi tonsilare. Sinteza într-un numãr mic de celule şi timpul de
înjumãtãţire scurt (de 2,8 zile) explicã nivelul seric scãzut al IgD. Numãrul mic de
plasmocite producãtoare de IgD explicã raritatea mieloamelor producãtoare de IgD.
Dupã stimularea antigenicã repetatã nu se sintetizeazã anticorpi ai izotipului IgD. IgD
nu are funcţie de anticorp efector. Dupã stimularea limfocitelor B care au ca receptor
de suprafaţã molecule de IgD, diferenţierea nu urmeazã o cale din care sã rezulte
celule angajate în secreţia de IgD. La pacienţii cu deficit al sintezei de IgA, în
33
glandele lacrimale, în parotide şi în glandele nazale, plasmocitele producãtoare de
IgA sunt înlocuite cu cele producãtoare de IgD, iar în mucoasa intestinalã, cu cele
care sintetizeazã IgG şi IgM. Totuşi, IgD nu este o imunoglobulinã caracteristicã
secreţiilor, deoarece în secreţii nu este mai concentratã decât în ser.

INTERACŢIUNI ANTIGEN-ANTICORP

Reacţiile Ag-Ac sunt consecinţa proprietãţii esenţiale a imunoglobulinelor,

aceea a specificitãţii de legare cu determinantul antigenic care a indus sinteza lor.
Cele mai multe date referitoare la natura interacţiunii s-au obţinut în reacţia
dintre anticorpii specifici faţã de haptene şi epitopul haptenei. Haptenele au avantajul
cã, teoretic, prezintã un singur epitop.
Reacţia Ag-Ac poate fi consideratã ca prototip al interacţiunilor
macromoleculare, dar se deosebeşte de interacţia enzimã-substrat prin douã
caracteristici:
- reacţiile Ag-Ac, in vivo, sunt totdeauna reversibile, deoarece anticorpii nu
altereazã ireversibil antigenul, aşa cum o enzimã modificã substratul ei;
- heterogenitatea anticorpilor nu are echivalenţã la alte categorii de proteine.
Reacţiile Ag-Ac pot fi clasificate, dupã efectele pe care le produc: reacţii
primare, secundare şi terţiare.
Reacţiile primare semnificã recunoaşterea specificã şi legarea celor doi
reactanţi. Reacţiile primare se studiazã prin metoda dializei la echilibru, a
imunofluorescenţei, RIA.
Reacţiile secundare pot sã aparã in vitro, ca o consecinţã directã, dar nu
obligatorie, a interacţiunii primare. Ele se evidenţiazã în timp prin fenomene de
aglutinare sau de precipitare, în funcţie de natura antigenului.
Reacţiile terţiare exteriorizeazã consecinţele biologice ale reacţiilor primare in
vivo. Ele au un caracter complex, deoarece sunt influenţate de factorii organismului:
de concentraţia complementului, de mediatorii eliberaţi de alte celule (mastocite), de
34
afinitatea receptorilor de antigen. Reacţiile terţiare pot fi protectoare, dacã au ca efect
imobilizarea bacteriilor, neutralizarea toxinelor şi a virusurilor sau pot avea efecte
nocive: şoc anafilactic, anafilaxie localã, hemolizã intravascularã.
Metoda de mãsurare a afinitãţii anticorpilor este dializa la echilibru. Metoda se
bazeazã pe proprietatea haptenelor mici, monovalente (care nu dau reacţii de
precipitare cu anticorpii specifici), de a traversa membrana de dializã, impermeabilã
pentru anticorpi, ca şi pentru complexele haptenã-anticorpi.
Trãsãtura dominantã a reacţiilor Ag-Ac este specificitatea, derivatã din însãşi
caracterul rãspunsului imun. In general, anticorpii reacţioneazã numai cu
antigenul homolog, adicã antigenul inductor al sintezei lor, dar existã şi excepţii, când
anticorpii unui ser imun reacţioneazã şi cu antigene heterologe, adicã altele decât cel
folosit la imunizare, dar înrudite chimic cu acesta.
Molecula de imunoglobulinã, cu o structurã tridimensionalã unicã, poate sã lege
un numãr de determinanţi antigenici diferiţi, similari ca structurã chimicã cu
antigenul inductor sau cu o structurã chimicã distinctã, dacã epitopul sãu se potriveşte
spaţial, cel puţin cu o zonã limitatã a situsului de combinare al anticorpului.
Energia interacţiunii anticorpului cu antigenele heterologe este totdeauna mai
micã. Posibilitatea ca o moleculã de anticorp sã interacţioneze cu antigene
heterologe stã la baza multispecificitãţii imunoglobulinelor sub aspect molecular şi a
reacţiilor încrucişate sub aspect serologic.

35
 CAPITOLUL III
BOLI AUTOIMUNE

Sistemul imunitar este un complex constituit din organe, ţesuturi şi celule cu

rol în apărarea organismului împotriva agenţilor patogeni (bacterii, fungi, paraziţi,
virusuri). În mod normal organismul se apără prin intermediul unor proteine numite
anticorpi sau cu ajutorul unor celule albe denumite limfocite. În situaţia bolilor
autoimune apărarea imună a organismului produce anticorpi (denumiţi în acest caz
autoanticorpi ) sau limfocite împotriva unor structuri ale propriului organism ducând
la distrugerea parţială sau completă a acestora. Răspunsul imun aberant poate să aibă
mai multe cauze:
1) substanţe străine organismului prezintă o structură asemănătoare cu cele din
organism şi în această situaţie anticorpii şi/sau limfocitele produse împotriva
substanţelor străine vor ataca şi structurile similare ale organismului
2) anumite substanţe din corp îşi modifică structura din variate cauze şi sistemul
imun le percepe ca străine şi actionează în consecinţă
3) sistemul imun produce un răspuns aberant împotriva propriilor structuri fără un
motiv aparent.
Bolile autoimune prezintă un spectru larg şi se clasifică în boli specifice unui
organ în care răspunsul imun este direcţionat împotriva unei substanţe localizate
într-un organ particular şi boli sistemice (nespecifice unui organ anume) în care
substanţa atacată este prezentă în mai mute ţesuturi şi organe.
Principalele boli autoimune organ specifice sunt tiroidita Hashimoto,
tireotoxicoza (afectiuni ale glandei tiroide), anemia pernicioasa (boala gastrica), boala
Addison (afectiune a gandeor suprarenale) si diabetul zaharat insulino-dependent.
Bolile autoimune sistemice cele mai importante sunt reprezentate de boli
reumatismale (lupus eritematos sistemic, sclerodermie sistemică, poliartrita
reumatoidă, spondilita ankilopoetică, sindrom antifosfolopidic), boli digestive (boala
Crohn, rectocolita ulcerohemoragică).

36
Fiecare afecţiune are un tablou clinic specific şi anumite simptome care sunt comune
majorităţii acestor boli cum ar fi: oboseală cronică, febră sau subfebrilităţi, dureri
articulare sau musculare, lipsa poftei de mâncare, erupţii cutanate, stare generală de
rău.
Tireotoxicoza reprezintă o afecţiune datorată excesului de hormoni
tiroidieni caracterizată prin scădere în greutate, transipiraţie excesivă, astenie,
oboseală, prurit cutanat, nervozitate, iritabilitate. Diagnosticul se stabileşte pe baza
anamnezei, tabloului clinic şi a examinărilor paraclinice: dozări hormonale (T3, T4,
TSH), ecografie şi scintigrafie tiroidiană. Tratamentul vizează normalizarea
nivelurilor hormonilor tiroidieni din sânge prin mijloace medicamentoase
(administrarea de iod, beta-blocante, litiu ,antitiroidiene de sinteză) sau chirurgicale (
extirpirarea glandei în formele asociate cu guşă).

Tiroidita autoimună se declanşează în urma apariţiei autoanticorpilor împotriva a

două proteine din structura tiroidei : tireoperoxidaza, tireoglobulină. Taboul clinic
37
este caracterizat prin prezenţa lentoarii in gândire şi somnolenţă; lipsa capacităţii de
concentrare şi diminuarea atenţiei; edeme ale pleoapelor, mâinilor şi picioarelor;
creşterea lentă a părului şi unghiilor; uscarea pielii; constipaţie. Diagnosticul se
realizează pe baza determinării în sânge a anticorpilor specifici (ATPO, ATTG) şi
examenul ecografic. Tratamentul este reprezentat de hormonii de substituţie
tiroidiană atunci când funcţia tiroidiană este diminuată.

Anemia pernicioasa (Biermer) este o afecţiune caracterizata prin secreţie

inadecvată de factori intrinsec, care determină deficitul de vitamina B12 din cauza
unei gastrite atrofice sau unei atrofii gastrice. Factorul intrinsec este o glicoproteină
secretată de către celulele gastrice necesară pentru absorbţia vitaminei B 12. În
anemia Biermer au fost identificaţi anticorpi anti factor intrinsec la majoritatea
pacienţilor şi anticorpi anticelulă parietală ( anticorpi directionaţi împotriva celulelor
care sintetizează factor intrinsec ). Manifestarile clinice cel mai frecvent intâlnite
sunt: astenie, paloare, dispnee, parestezii ( din cauza afectarii nervoase ), tulburari
gastrointestinale ( inapetenta, greaţă, constipaţie ), scădere ponderală, dificultate la
38
mers. Părul şi unghiile sunt friabile. Pentru a se stabili cu certitudine diagnosticul este
necesară punerea în evidenţă a anemiei şi mai ales a factorului intrinsec scăzut la
nivelul sucului gastric. Aprecierea factorului intrinsec la nivel gastric se face indirect
prin intermediul testului Schilling, acesta apreciind capacitatea de absorbţie a
vitaminei B 12, la administrarea orală. Tratamentul în anemia Biermer constă în
administrare de vitamină B12 pe cale intramusculară.

Principalele boli autoimune sistemice sunt reprezentate de boli reumatismale.

Poliartrita reumatoidă (PR) este o boală inflamatorie sistemică cronică,
cea mai frecventă suferinţă reumatică de tip inflamator, caracterizată clinic printr-o
suferinţă articulară cu evoluţie deformantă şi distructivă, alături de manifestări
generale şi extra-articulare (ex. cutanate – nodulii reumatoizi – cea mai frecventă
manifestare extra-articulară, cardiace, pulmonare, oculare). PR afectează aproximativ
1% din populaţie, femeile de 2-3 ori mai frecvent decât bărbaţii şi debutează la orice
vârstă, mai frecvent între 25-50 ani. Simptomele articulare cuprind durerea si
redoarea articulară matinală, ce persistă cel puţin o oră. Articulaţiile afectate pot
deveni dureroase, cu eritem (roşeaţă), căldură, inflamaţie şi limitarea miscărilor.
Durerile articulare sunt în general nocturne, accentuate la trezire şi afectează
39
articulaţiile simetrice (de ambele părţi). Toate articulaţiile pot fi afectate, deşi cel mai
frecvent sunt afectate articulaţiile mâinii (interfalangiene proximale,
metacarpofalangiene).
Puseele inflamatorii survin din ce in ce mai frecvent, atingând alte articulaţii
(genunchi, coate, umeri) şi limitând mişcarea. Diagnosticul se stabileşte pe baza
următoarelor criterii : redoare articulară matinală ce durează cel puţin 1 oră pentru a
se ameliora, artrita pe minim 3 zone articulare simultan, artrita articulaţiilor mâinii, în
special a articulaţiilor interfalangiene proximale sau metacarpofalangiene, afectarea
bilaterală a zonelor articulare (de exemplu, ambele articulaţii metacarpofalangiene),
factor reumatoid (FR) pozitiv, noduli reumatoizi subcutanaţi, modificări radiologice
caracteristice pentru artrita reumatoidă – eroziuni şi decalcificări osoase.

Spondilita anchilozantă este o boală cronică inflamatorie, de cauză

necunoscută, care afectează în primul rând coloana vertebrala. Boala debutează în
jurul decadelor a doua şi a treia de viaţă, prevalenţa fiind de trei ori mai mare la
bărbaţi decât la femei. Simptomele bolii sunt reprezentate de : durere de spate ,joasă
dar şi durerea cefei sau a coloanei toracale, redoare matinală a articulaţiilor
40
( imposibilitatea mobilizării acestora ,redoarea se remite după o perioadă de timp în
care sunt efectuate exerciţii fizice), pierderea flexibilităţii, sensibilitate osoasă( durere
la atingerea profundă).
Ca investigaţii diagnostice se utilizează pe lângă markerii inflamaţiei şi deteminarea
haplotipului HLA-B27, care, deşi nespecific, poate să anunţe asocierea SA cu
anumite complicaţii. Artrita psoriazică apare la aproximativ 10% dintre pacienţii
atinsi de psoriazis şi se manifestă prin artrita articulaţiilor interfalangiene distale, a
unor leziuni cutante şi unghiale specifice.

41
 Lupusul eritematos sistemic apare frecvent la femeile tinere, aflate în
perioada fertilă şi poate fi indus de administrarea unor anumite medicamente
(hidralazina, izoniazida, metildopa etc.). Simptomele lupusului eritematos sistemic
sunt: oboseala intensă, febră şi dureri severe ale muschilor şi articulaţiilor; erupţii pe
pielea fetei şi a corpului; sensibilitate extremă la soare; scădere în greutate, confuzie
mentală şi durere în piept la respiraţii adânci; ganglioni limfatici măriţi;dureri de cap;
circulaţie deficitară la degetele mâinilor şi picioarelor; ulceraţii ale nasului, gâtului şi
gurii. Diagnosticul de lupus se pune pe baza următoarelor criterii: erupţia în formă de
fluture peste rădacina nasului şi pe obraji; ulceraţii ale nasului, gurii sau gâtului;
dureri şi înţepeniri ale articulaţiilor; teste de laborator: hemoleucograma (indică
creşterea celulelor albe în sânge); examen de urină (care poate indica o eventuală
afectare renală); prezenţa în sânge a anticorpilor antinucleari (ANA ), anti Ro, anti
La.

42
 Sclerodermia sistemică este o boală de etiologie necunoscută şi care se
manifestă prin afectarea inflamatorie vasculară a vaselor mici cu apariţia fenomenului
Raynaud - înroşirea, albirea şi învineţirea dureroasă a degetelor mâinilor, indurarea
pielii de la nivelul degetelor mâinilor şi picioarelor, a feţei, antebraţelor şi gambelor,
ulterior putându-se generaliza. Se insoţeşte de afectarea funcţiei pulmonare, renale,
gastrointestinale şi cardiace. Diagnosticul este determinat de aspectul clinic specific.

Polimiozita si dermatomiozita sunt boli rare manifestate prin atonia şi

atrofia musculaturii de la nivelul centurilor umărului şi şoldului, care se poate extinde
şi afecta musculatura repiratorie determinând insuficienţa respiratorie. Diagnosticul
este ridicat de aspectul clinic şi de analiza electromiografică şi a markerilor de
afectare musculară.
Tratamentul se face în principal cu: antiinflamatoare, corticoizi, o clasa specifica de
agenti terapeutici - agenti antireumatici care modifica evolutia bolii -DMARDs de tip
metotrexat, azatioprina, ciclosporina, ciclofosfamida, micofenolat mofetil, precum si
43
a unor agenti terapeutici imunosupresori noi, specifici, cum ar fi anti TNF, imatinib
mesilat, rapamicina. În ciuda tuturor progreselor efectuate în domeniu, deocamdată
nu s-a identificat o substanţă medicamentoasă care să aibă rol curativ în această gamă
largă de patologii invalidante prin complicaţiile multiple şi durată.
Dermatomiozita

Polimiozita

44
 Bolile autoimune afecteaza peste 50 milioane de americani, dintre care un mare
procent reprezintă femeile. Bolile autoimune se situează în top 10 al cauzelor de
deces în cazul femeilor sub 65 ani. Acestea sunt de o mare diversitate, incluzând
artrită reumatoidă, diabet de tip I, boli are tiroidei, lupus, psoriasis, scleroza multiplă,
și altele, și pot cauza diverse simptome în orice parte a corpului care pot fi de
amplitudine medie și chiar severe.
Deși sunt numeroase tipuri de boli autoimune și pot afecta o varietate mare de
organe, la rădăcină sunt toate la fel in ceea ce privește faptul că reprezintă un răspuns
imunitar cauzat de inflamația sistemică, aceasta facând ca organismul să se atace pe
sine însuși. Sistemul imunitar are un mecanism foarte sofisticat cu scopul de a ne
menține în siguranță care-l ajută să identifice toate substanțele străine care pătrund în
corpul nostru sau cu care intram în contact. Dacă sistemul imunitar consideră ceva ca
fiind periculos, va produce anticorpi pentru a se apăra de acești ”intruși” dăunători.
Bolile autoimune apar când corpul muncește din greu să se apere de ceva care
este potențial dăunător, ca un alergen, o toxină, o infecție, sau chiar o mâncare, și
eșuează în a face diferența dintre intrus și părți ale propriului corp. Confundând
diverse tipuri de țesuturi cu substanțe nocive, corpul întoarce anticorpii împotriva lui
însuși, provocând daune organelor.
Cauzele acestor boli autoimune
Există numeroși factori care pot determina ca oamenii să ajungă în situația de a avea
o boală autoimună. Este cu siguranță o componentă genetică. Cu toate acestea, dacă
aceste gene se exprimă sau activează, sau nu, depinde de fapt de o multitudine de alți
factori, cum ar fi toxine din metale precum mercurul sau mico-toxine din ciuperci,
infecții precum Candida, Epstein-Barr și virusul herpes-simplex, și cel mai
semnificativ, inflamație cronică legată de sensibilități alimentare - în mod special
intoleranță la gluten. Există o legătură semnificativă între bolile autoimune și
intoleranța la gluten.
Dacă apar oricare din aceste simptome, și mai ales daca există o combinație de
un număr semnificativ din ele, poate fi vorba de o boală autoimună.
• Dureri articulare, dureri musculare, slăbiciune sau tremur
45
• Scădere în greutate, insomnie, intoleranță la căldură sau ritm cardiac rapid
• Iritații recurente sau urticarie, sensibilitate solară, o iritație în formă de fluture de-a
lungul nasului și obrajilor
• Dificultăți de concentrare și atenție
• Oboseală și slăbiciune, creștere în greutate sau intoleranță la frig
• Cădere a părului sau pete albe pe piele sau în interiorul gurii
• Dureri abdominale, scaune cu sange sau cu mucus, diaree sau ulcere bucale
• Uscarea ochilor, a gurii sau a pielii
• Amorțire sau furnicaturi în mâini sau picioare
• Avorturi spontane multiple sau cheaguri de sânge
Cei mai importanți pași ce trebuiesc efectuați pentru a opri și inversa boala și
simptomele sunt identificarea și apoi tratarea cauzei care stă la bază.
Medicii alopați tratează doar simptomele bolilor autoimune, ei nu urmăresc să
identifice cauza de bază a problemei. Deseori prescriu medicație cum ar fi anti-
inflamatoare, steroizi sau imunosupresori. Toate aceste tratamente în primul rând
eșuează în a aborda cauza de bază a bolii autoimune, deși pot fi eficiente pe termen
scurt, nu reprezintă o soluție pe termen lung. Tratamentele care implică administrarea
de medicamente imunosupresoare măresc riscul de infecții severe și cancer dacă sunt
administrate pe termen lung.
Stabilirea bolii autoimune care afectează un organism poate fi un proces dificil.
Simptomele pot fi vagi, iar bolile autoimune se pot manifesta în atât de multe feluri,
afectând tiroida,creierul, pielea sau alte organe. Colaborarea apropiată cu un
specialist în medicină funcțională pentru a evalua istoricul medical al membrilor
familiei, înțelegerea factorului de risc legat de infecții, sensibilități alimentare și
toxine, și de asemenea să fiți atent ascultat pentru a descoperi cum toate simptomele
dvs. sunt corelate e o parte esențială a vindecării. Un medic ce practică medicină
funcțională vă va ajuta la selectarea analizelor de laborator pe care vi le recomandă
pentru a fi de folos în găsirea cauzei problemei dumneavoastă.
Un pacient care are sau se bănuiește că ar avea o boală autoimună ar trebui pus
imediat pe o dieta care implică eliminarea alimentelor inflamatoare. De asemenea se
46
recomandă să se elimine toate cerealele și leguminoasele din alimentația lor dacă
pacienții se simt în stare. Lectinele din cereale și leguminoase sunt considerate ca
fiind implicate în bolile autoimune.
Medicul poate solicita o analiza cuprinzatoare de scaun pentru a evalua nivelurile
bacteriilor benefice, a verifica dacă sunt infecții și sindromul "intestin iritabil". Apoi
se abordează situația conform principiilor medicinei funcționale pentru a vindeca
intestinele. Acest lucru este esențial! Peste 80% din sistemul imunitar este în zona
intestinală. Dacă aveți o boală autoimună, atunci cu siguranță aveți probleme
intestinale care trebuiesc rezolvate, altfel nu vă puteți reface sănătatea. Se verifică
nivelurile serice (sanguine) ale diferiților anticorpi și se caută infecții care pot cauza
problema și care pot fi ascunse.
Dupa ce s-au efectuat toate acestea, dacă simptomele nu s-au rezolvat complet,
pacientul trebuie evaluat în vederea depistării anumitor toxine ascunse ca mercurul și
micotoxinele. Dacă sunt găsite metale grele, deseori pacientul este supus la un
tratament oral de chelare. Dacă se depistează prezența unor micotoxine, pacientul este
îndemnat să-și remedieze locuința.

Teste care indică autoimunitatea

Maladiile autoimune sunt provocate de o reacţie anormală a sistemului

imunitar, acesta atacând celulele organismului. Diagnosticul se pune cu ajutorul unor
teste speciale.
Majoritatea testelor pentru diagnosticarea lor au la bază depistarea complexelor
antigen-anticorp. Astfel de teste sunt imunofluorescenţa, imunoelectroforeza şi
hemaglutinarea. Ele ajută la identificarea anticorpilor antistructuri proprii
organismului, cum ar fi anticorpii antinucleari, prescurtaţi ANA, anticorpii
antireceptor TSH (în caz de tiroidită) sau anticorpii antifosfolipidici (ce atacă
membranele celulare).
Pentru depistarea acestor markeri sunt suficienţi 5-7 ml de sânge din venă, iar
rezultatele sunt disponibile în maximum câteva săptămâni.
47
 Modalităţi de testare
1. Hemaglutinarea urmăreşte alipirea hematiilor între ele, în prezenţa acestor
anticorpi. Serul pacientului este pus în contact cu sânge de viţel, ale cărui hematii au
fost sensibilizate în prelabil la anticorpul respectiv (adică sunt pregătite să interacţio-
neze cu el, dacă este prezent). - Imunoelectroforeza urmăreşte formarea complexelor
antigen-anticorp într-un mediu străbătut de curent electric.
2. Imunofluorescenţa constă în vizualizarea acestor complexe cu ajutorul unui
microscop cu fluorescenţă. Mai exact, un antigen cunoscut este pus în contact cu
serul de analizat, pe lama microscopului, după care se adaugă un nou anticorp marcat
cu o substanţă fluorescentă, ce va rămâne fixat pe lamă doar dacă în prealabil s-au
format complexe antigen-anticorp. Limfocitele, responsabile de imunitate la contactul
cu o substanţă străină, organismul dotat cu un sistem imunitar sănătos mobilizează
celule specializate de apărare. Limfocitele B sunt responsabile cu eliminarea
bacteriilor, iar limfocitele T cu distrugerea virusurilor şi ciupercilor. Limfocitele B
depistează formaţiuni de pe suprafaţa corpului străin, numite antigene, şi „comandă"
producerea de anticorpi. Astfel apar complexele antigen-anticorp, care sunt apoi
distruse.
Tratamentul bolilor autoimune vizează corectarea inflamației declanșate de
prezența autoanticorpilor și suprimarea producerii de autoanticorpi.
Pentru corectarea inflamației se folosesc substanțe antiinflamatoare de tipul
cortizonicelor, iar pentru suprimarea de autoanticorpi, medicamente
imunosupresoare. Din păcate, deși ne interesează să blocăm doar acțiunea celulei care
produce anticorpi, medicamantele imunosupresoare distrug toate celulele cu ritm
rapid de diviziune.
Ambele tipuri de terapii sunt salvatoare pentru pacient, dar au și multe efecte
nedorite. O monitorizare adecvată a pacienților și folosirea rațională a tratamentelor
menționate este benefică pentru pacienți.
Terapiile de ultimă oră reprezentate de agenții biologici încearcă să evite
imunosupresia nespecifică a imunosupresoarelor, blocând doar activitatea celulelor

48
implicate în producerea de anticorpi sau blocând proteine cu rol în procesul
inflamator declanșat de anticorpi.
Cortizonul are multe efecte nedorite (diabet, risc infecții, osteoporoză, ulcer,
psihoză, modificări tegumentare, schimbarea fizionomiei cu facies în lună plină,
catacta etc) dacă este folosit pe termen lung și în doze medii sau mari. Dacă nu sunt
atent monitorizați, pacienții ajung dependenți de cortizon și nu vor mai reuși să se
desprindă de acest medicament.
Pacienții trebuie să-și cunoască bine boala, să înțeleagă ce se întâmplă și să
participe împreună cu medicul la luarea deciziilor. Este de preferat ca decizia de
tratament să fie luată împreună cu medicul, decât pacientul să decidă ulterior, singur
acasă, ce medicamente va selecta să ia sau nu. Discuțiile cu pacienții sunt extrem de
importante, sfaturile primite de la medic, asistente sau membrii asociațiilor de
pacienți cu boli autoimune sunt utile și îi ajută să depășească momentul critic al
primului impact al diagnosticului. Asociațiile de pacienți au un rol important și în
toate grupurile de lucru în care se stabilesc recomandări de management al bolilor
autoimune, fiind incluși și pacienți.

49
 BIBLIOGRAFIE

1. Biochimie Medicală, Institutul Clinic Fundeni Prof. Dr. Liliana Pâslaru

2. Imunologie, Institutul Clinic Fundeni, Conf. Dr. Ileana Constantinescu
3. Organizarea si managementul laboratorului de analize medicale, Inst.
Cantacuzino, Conf. Dr. Alexandru Rafila, Șef Lucrari Dr. Gabriel Ionescu
4. Hematologie, Inst. Clinic Fundeni, Conf. Dr. Daniel Coriu, Sp. Colțea, Prof. Dr.
Anca Lupu, Sp. Universitar, Prof. Dr. Ana-Maria Vlădăreanu . Epidemiologie,
Inst. Cantacuzino, Conf. Dr. Adrian Băncescu, Șef Lucrari Daniela Pițigoi
Biostatistică Medicală, Inst. de Boli Cardiovasculare Prof. Dr. C. C. Iliescu
(Platforma Inst. Fundeni), Dr. Luminița Iliuță. Bioetica Medicală, Inst. de
Medicină Legală Mina Minovici, Conf. Dr. George Cristian Curcă
5. Buiuc D., Neguţ M. (1999) - Tratat de microbiologie clinică; Ed. Medicală;
Bucureşti.
6. ABO Grouping - Medscape, link:
http://emedicine.medscape.com/article/1731198-overview#
7. Rh Incompatibility – Medscape, link:
http://emedicine.medscape.com/article/797150-overview
8. Blood Groups and Red Cell Antigens – Bookshelf, link:
http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK2261/
9. https://ro.wikipedia.org/wiki/Grup%C4%83_sanguin%C4%83
10. http://www.amymyersmd.com/2013/04/19/10-signs-you-have-an-autoimmune-
disease-and-how-to-reverse-it/
11. adevarul.ro/sanatate/medicina/teste-indica-autoimunitatea-
1_50ae72987c42d5a6639ccd6c/index.html

50