SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Precizări prealabile. Societatea cu răspundere limitată cunoscută ca una din cele cinci
forme de societate (art. 2 alin. 1 lit. e) are o natură mixtă, caracterul inutuitu personae apropiind-
o de societăţile de persoane, însă limitarea prin art. 3 alin. 3 a răspunderii asociaţilor numai până
la concurenţa capitalului social subscris este specifică societăţilor de capitaluri.

Societatea cu răspundere limitată are un puternic caracter personal fiind construită pe

relaţia personală dintre asociaţi, caracterul inuitu personae regăsindu-se sau fiind protejat de
multe norme juridice: cerinţele de vot (unanimitatea şi dubla majoritate – de asociaţi şi de părţi
sociale), condiţiile speciale în care se pot transmite părţile sociale (art. 2020), interdicţia de a
emite obligaţiuni (art. 200) etc. Societatea are nu număr mic de asociaţi, cele mai multe fiind
constituite de 2-4 asociaţi, deşi art. 12 prevede un număr maxim de 50 de asociaţi. Societatea cu
răspundere limitată se poate constitui şi cu un singur asociat. Aşadar, societatea cu răspundere
limitată beneficiază de avantajele ambelor tipuri de societăţi: respectiv structura funcţională şi
simplă de conducere şi control specifică societăţii în nume colectiv şi răspunderea limitată a
asociaţilor specifică societăţii pe acţiuni.

Societatea cu răspundere limitată este forma de societate cu cea mai mare răspândire în
ţară conform datelor statistice prezentate de Oficiul Naţional al Registrului Comerţului

Sediul materiei.

Legea nr. 31/1990 privind societățile dintr-un început enumeră în art. 2 Titlul I Dispoziții
generale, formele juridice ale societăților printre care și societatea cu răspundere limitată, iar în
art. 3 alin. (3) sunt precizate limitele răspunderii asociaților pentru obligațiile sociale: asociații în
societatea cu răspundere limitată răspund numai până la concurența capitalului social subscris.

Această formă de societate beneficiază de dispoziţii proprii în Legea nr. 31/1990 privind
societăţile, respectiv art. 191-203, recunoscându-i-se astfel un regim juridic propriu.

De asemenea, leguitorul a înţeles să completeze configurarea regimului juridic printr-o

serie de norme de trimitere evitând astfel repetarea inutilă a aceslor dispoziţii.

În acest sens menţionăm:

- potrivit art. 196 dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte

dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere
limitată, termenul de 15 zile prevăzut 132 alin. 2 urmând să curgă de la data la care
asociatul a luat cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă.
 - Art. 199 alin. 1 „dispoziţiile art. 160 alin. 1, alin 1 2 şi alin. 2, precum şi ale art. 160 1 se
aplică în mod corespunzător”
- Art. 199 alin. 4 care stabilesc că dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe
acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile cu răspundere limitată
- 201 alin. 2 „dispoziţiile prevăzute pentru fondurile de rezervă la societatea pe acţiuni,
ca şi acelea privitoare la reducerea capitalului social, se aplică societăţilor cu răspundre
limitată”
Cu toate acestea, au fost prevăzute şi interdicţii exprese cu privire la aplicabilitatea
anumitor norme pentru a se evita astfel anumite confuzii, sens în care art. 196 alin. 4 prevede cî
dispoziţiile privitoare la administrarea societăţilor comerciale pe acţiuni nu sunt aplicabile
socetăţilor cu răspundere limitată, indiferent dacă sunt sunt sau nu supuse obligaţiei de auditare.

Observând şi normele la care s-a făcut trimitere, adică în parte către societatea în nume
colectiv, dar şi împrumutând anumite norme specifice societăţilor pe acţiuni am putea reţine
intenţia leguitorului de a menţine şi întări caracterului mixt al societăţii cu răspundere limitată,
menţinând caracterul intuitu persoane al acestei forme de societate, însă încercând şi o
flexibilizare a regimului acesteia prin aplicarea unor instituţii specifice societăţii pe acţiuni.

Natură juridică. Din cele deja prezentate rezultă natura mixtă a societăţii cu răspundere
limitată, doctrina fiind unanimă sub acest aspect: este considerată a fi o societate de persoană
întrucât esenţială la momentul constituirii şi semnării actului constitutiv este încrederea reciprocă
a asociaţilor, dar totodată având şi elemente specifice societăţilor de capitaluri, cea mai
importantă, dar nu singura, fiind cea privitoare la limitarea răspunderii asociaţilor. Acest caracter
mixt este recunoscut explicit în anumite legislaţii. Cu toate că este calificată ca fiind o formă
intermediară, totuși se apreciază1 că particularitățile proprii îi justifică autonomia.

Trăsăturile societății cu răspundere limitată. Se pot reține ca fiind definitorii acestei

forme de societate următoarele trăsături:

a) asocierea se face ca urmare a încrederii recirpoce a asociaților, aspect ce determină

caracterul intuitu personae al societății cu răspundere limitată;
b) capitalul social este divizat în fracțiuni denumite părți sociale; acestea nu sunt
reprezentate prin titluri negociabile (art. 11 alin. 2); societatea nu poate emite titluri de
valoare negociabile (art. 11 alin.2), respectiv acțiuni sau obligațiuni (art. 200);
c) societatea are nu număr maxim de asociați, respectiv 50 (art. 12)
d) asociații răspund pentru obligațiile sociale doar în limita capitalului social subscris (art.
3 alin. 3), neputând fi atrasă răspunderea în subsidiar a asociaților 2 această posibilitate
fiind prevăzută expres și limitativ în cazul asociaților din societățile în nume colectiv

1
Smaranda Angheni, Drept comercial. Profesioniștii-comercianți, Ed. C.H. Beck, București, 2013, p. 76.
2
Curtea de Apel Craiova, Secția comercială, decizia nr. 255/2001, Curierul judiciar nr. 1/2002, p. 98.
 ori a asociaților comanditați în societatea pe acțiuni sau în comandită pe acțiuni (art. 3
alin. 2);
e) hotărârile adunării generale a asociaților sunt luate ca regulă cu votul reprezentând
majoritatea absolută a asociaților și a părților sociale (dublă majoritate de asociați și
părți sociale), iar dacă acestea privesc modificarea actului constitutiv este necesar votul
tuturor asociaților (art. 192)

Rsăpunderea limitată a asociaților.

Așadar, marca distintivă a acestei forme societare, preluată în chiar titulatura sa, este
răspunderea limitată a asociaților numai până la concurența capitalului social subscris (art. 3 alin.
3)3.

Cu toate acestea, există o serie de dispoziții care conduc la diluarea acestei reguli, punându-
ne în situația să constatăm că o serie de dispoziții legale sunt de natură a atrage răspunderea peste
limita capitalului social subscris.

Astfel, exempli gratia:

 asociații răspund pentru obligațiile sociale până la acoperirea acestora în cazul

declarării nulității societății (art. 58 alin. 4);
 asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii sale
și de personalitatea juridică distinctă a societății, răspunde nelimitat pentru obligațiile
neachitate ale societății dizolvate, respectiv lichidate (art. 2371 alin. 3);
 creditorii sociali și orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaților
privitoare la transmiterea părților sociale pot formula o cerere de opoziție prin care să
solicite instanței judecătoreșri să oblige, după caz, societatea sau asociațiila repararea
prejudiciului cauzat, precum și, dacă este cazul, atragerea răspunderii asociatului care
intenționează să își cedeze părțile sociale (art. 202 alin. 23);
 în cadrul procedurii insolvenței judecătorul sindic poate dispune la cererea
administratorului judiciar sau a lichidatorului ca o parte a pasivului societății
debitoare să fie suportată de asociați în măsura în care aceștia au cauzat starea de
insolvență prin una din faptele enumerare în respectivul text de lege (art. 169 din
Legea nr. 85/20014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență)
 pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil conform art. 25
noul Cod de procedură fiscală (Legea 207/2015)
Limitarea răspunderii – unicul interes al constituirii? Fără doar şi poate că interesul
în constituirea unei societăţi cu răspundere limitată, în general, este dat tocmai de limitele în care
asociatul răspunde pentru obligaţiile asumate de societate. Această răspundere limitată a fost
determinantă pentru însăşi configurarea acestei forme de societate. Întrebarea ar fi dacă un astfel
de interes mai persistă ori a fost diluat de-a lungul unui secol de funcţionare a acestei forme de

3
”Acționarii, asociații comanditari, precum și asociații în societatea cu răspundere limitată răspund numai
până la concurența capitalului social subscris”.
societăţi ori dacă în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic suntem în prezenţa
unei motivaţii distincte.

Demersul doctrinei şi jurisprudenţei occidentale la sfârşitul secolului XIX şi începutul

secolului XX a fost evitarea răspunderii in infinitum, răspundere reglementată la noi în art. 2323
sub denumirea de garanția comună creditorilor 4: ”Cel care este obligat personal răspunde cu
toate bunurile sale mobile și imobile, prezente și viitoare.Ele servesc drept garanție comună a
creditorilor săi”. Nu puţine au fost demersurile de a găsi o fisură în teoria patrimoniului prin
încercarea divizării acestuia şi conturării unui patrimoniu comercial, dovadă fiind teoria
patrimoniului de afectaţiune, dar care, după cum se observa în epocă, indiferent de încercările
făcute, fondul de comerţ formează o universalitate, după unii de drept, după alţii de fapt, dar tot
o universalitate5. Este adevărat că dezbaterile contradictorii privind limitarea răspunderii au
apărut încă de la primele aplicaţii jurisprudenţiale în Anglia 6 sau propuneri legislative în celelalte
ţări europene, amintind poziţia Camerei de Comerţ din Lyon7 potrivit căreia această instituţie a
limitării răspunderii „este în flagrantă contrazicere cu unul din principiile ce stau la baza
aşezământului nostru juridic…ce a contribuit să da comerţului francez un renume de cinste şi
corectitudine şi tot el este, de cele mai adese ori, baza de credit a mai tuturor afacerilor ” şi „ea
va permite la numeroşi comercianţi să fugă de răspunderea infinitum”, iar răspunsul formulat de
Perroud nu întârzie să apară: „Fireşte principiul este nou şi contrar tuturor felurilor noastre de a
gândi, dar să fie oare atât de periculos? Nu este oare preferabil acest fel de întreprindere, care
lucrează la lumina zilei, decât acela de a lucra în frauda legei, căutând numai de formă să fie în
concordanţă cu ea, cum o făcea până acum micile societăţi anonime?”8

Deşi recunoscută de mai bine de un secol, această instituţie juridică nu a încetat să ofere
motive de dispute doctrinare ori aplicaţii jurisprudenţiale inovatoare sau chiar modificări
legislative controversate.

Din această perspectivă, în doctrină cu privire la societatea cu răspundere limitată cu

asociat unic rezultă că personalitatea juridică a acesteia este precară, fiind constituită doar cu
scopul de a limita răspunderea faţă de creditorii asociatului, aflându-ne în ipoteza unei societăţi
fictive datorate confuziei de patrimonii între societate şi asociatul unic, motive pentru care
4
Corespondentul din Codul civil din 1864 - art. 1718 C. civ. potrivit căruia „oricine este obligat personal este ţinut
de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale, mobile sau imobile, prezente şi viitoare”
5
I.L. Gerogescu, op. cit., p. 4.
6
„Nu văd nici o raţiune pentru care nişte persoane nu se pot învoi să conducă afaceri, fiecare liber de
răspunderea pentru sumele ce a subscris, dacă a înştiinţat pe creditori. Nu văd nici o raţiune de ce trei ori
patru persoane nu pot face aceasta, tot atât de bine ca şi şapte sau de ce o singură persoană nu ar putea-o
face, de ce nu poate afişa de pildă, că a pus zece mii de lire într-o întreprindere şi nu vrea să răspundă nici
cu un şiling mai mult” (argumentele unuia dintre judecătorii Curţii Supreme în cauza Broderip Salomon
considerată în epocă esenţială în recunoaşterea limitării de riscuri şi personalităţii juridice, apud I.L.
Georgescu, op. cit., p. 5)
7
Opinie cu privire la Proiectul din 16 martie 1920 privind reglementarea societăţilor cu răspundere
limitată.
8
I.L. Gerogescu, op. cit., p. 263-265.
personalitate juridică a societăţii nu este una reală, ci fictivă. Nu putem îmbrăţişa acest punct de
vedere9 întrucât această societate dobândeşte personalitate juridică în condiţiile şi în baza legii,
recunoscându-i-se, printre altele, ca şi subiect de drept distinct un patrimoniu propriu, adică
diferit de cel al asociatului. Nu este momentul să facem analiza personalităţii juridice şi a
teoriilor exprimate în doctrină10, ci important este că nu putem considera ab initio fictivitatea
acestei societăţi, doar pe argumentul ascunderii asociatului unic în spatele beneficiilor
răspunderii limitate. Legiferarea acestei forme de societăţi a fost efectul unei necesităţi, tocmai al
evitării situaţiilor în care, în lipsa acestei varietăţi de societate cu răspundere limitată, existenţa
celui de-al doilea asociat era pur formală11; de altfel, autorul citat aduce ca argument dispoziţiile
art. 231 alin.1 (în prezent abrogate) care într-adevăr prevedeau că în caz de dizolvare patrimoniul
societăţii se transmitea direct asociatului unic, fără lichidare; din punctul nostru de vedere tocmai
existenţa acestei dispoziţii era menită să elimine intenţia asociatului de a-şi crea o personalitate
de împrumut şi a evita expunerea patrimoniului propriu.

Oricum, în contextul actual, aşa cum ne-am mai exprimat opinia, problematica
răspunderii limitate ca şi marcă, notă distinctivă a societăţii cu răspundere limitată în general are
o altă conotaţie decât cea existentă şi dorită la momentul creării acesteia. Noile instituţiile
juridice, fie specifice dreptului societăţilor, fie ale altor ramuri de drept conturează o altă
fizionomie a acestei răspunderi limitate, putând spune într-un joc de cuvinte că asistăm la o
”limitate a răspunderii limitate a asociaţilor”; ne referim aici la atragerea răspunderii asociaţilor
în baza art. 169 din Legea nr. 85/2014, a atragerii răspunderii solidare a asociaţilor în temeiul art.
25 din Codul de procedură fiscală 12 sau a dispoziţiilor art. 202 alin. 23 din Legea nr. 31/1990
privind societăţile comerciale ce dau posibilitatea atragerii răspunderii civile a asociatului care
intenţionează să îşi cedeze părţile sociale ori a dispoziţiile art. 2371 alin. 3 şi 4 din Legea nr.
31/1990 care stabilesc că asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al
răspunderii sale şi de personalitatea juridică distinctă a societăţii răspunde nelimitat pentru
obligaţiile neachitate ale societăţii dizolvate, respectiv lichidate.

Nu contestăm că imboldul iniţial al asociatului unic este evitarea răspunderii sale

personale şi dorinţa de a beneficia de o răspundere limitată, însă şi legislaţia în materie, dar şi
regulile impuse de comercianţi în activitatea curentă dovedesc că o astfel de intenţie este
iluzorie; de altfel, autorul citat13 oferă ca exemplu cerinţele băncilor la monentul contractării ca
9
Gh. Piperea, op. cit., p. 77.
10
Pentru o expunere pe larg a acestor teorii a se vedea I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Persoanele, Ed.
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 250-258.
11
De altfel, în doctrina franceză Legea din 11 iulie 1985 prin care a fost instituită societatea unipersonală
a fost caracterizată ca o „lege de asanare juridică” tocmai prin efectul acesteia de a reduce numărul
societăţilor fictive.
12
A. Săndulescu, Consideraţii cu privire la răspunderea solidară în materie fiscală în lumina noilor
reglementări aduse Codului de procedură fiscală prin O.U.G. 54/2010, Iustitia nr. 1/2011, p. 61 și urm.
(Revista Baroului Dolj, www.barouldolj.ro)
13
Gh. Piperea, op. cit., p 77.
obligaţiile societăţii să fie garantate şi de asociatul unic; toate acestea dovedesc o nouă atitudine
faţă de conceptul iniţial de răspundere limitată şi că este o noţiune care, fără a exagera şi a spune
că este depăşită, totuşi cu toţii încercăm să o evităm şi să “responsabilizăm” asociaţii, tendinţă ce
o constatăm la nivel de legiferare, dar mai ales la nivelul asumării pe cale convenţională a
obligaţiilor comerciale. În aceste condiţii ne întrebăm care mai este interesul în constituirea unei
astfel de societăţi? Nu putem înlătura pe deplin, în ciuda precizărilor făcute, beneficiul primar al
acestei forme de societate, anume răspunderea limitată.

Definiție.

Punctul de pornire în definiția oricărei forme societare trebuie să pornească de la definiția

contractului de societate oferită de art. 1881 din Codul civl potrivit căruia prin contractul de
societate două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfășurarea unei
activități și să contribuie la aceasta prin aporturi bănești, în bunuri, în cunoștințe specifice sau
prestații, cu scopul de a împărți beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar rezulta.

Plecând de la trăsăturile specifice menționate în art. 3 putem defini societatea cu

răspundere limitată ca fiind societatea constitută de doi sau mai mulți asociați pe baza încrederii
reciproce, care contribuind prin aporturi desfășoară activități cu scopul de a împărți beneficiile
sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta, răspunzând numai în limita capitalul social
subscris.

Capitalul social. Capitalul social al unei societăți cu răspundere limitată nu poate fi mai
mic de 200 lei și se divide în părți sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei (art. 11 alin. 1).

Părțile sociale nu pot fi reprezentate prin titluri negociabile, astfel că societatea cu

răspundere limitată nu poate emite astfel de titluri, precum acțiuni și obligațiuni; încălcarea
acestei interdicții constituie infracțiune conform art. 275 alin. 1 lit. d.

Părțile sociale nu sunt liber transmisibile, întrucât cesiunea acestora se face cu respectarea
condițiilor impuse de art. 202.

În actele emanând de la societate trebuie să se menționeze pe lângă informațiile obligatorii

pentru toate formele societare (denumire, formă juridică, sediul social, numărul din registrul
comerțului și codul unic de înregistrare) și capitalul social (art. 74 alin. 3).

Capitalul social trebuie vărsat integral la momentul constituirii (art. 91).

 Deși art. 91 care prevede că societatea în numel colectiv, societatea în comandită simplă și
societatea cu răspundere limitată sunt obligate să verse integral la data constituirii capitalul
social subscris are o redactare nepotrivită, odată ce subscrierea și vărsarea incumbă asociaților,
totuși interpretarea teleologică ne conduce la a reține în sarcina asociaților o astfel de obligație.

Cererea de înmatriculare trebuie însoțită de un înscris doveditor, în ca contrar se apreciază

că nu este respectată obligația vărsării integrale ceea ce conduce la respingerea cererii de
înmatriculare. Pe de altă parte, constituie infracțiune fapta administratorului de începere de
operațiuni în numele societății cu răspundere limitată înainte de a se fi efectuat vărsământul
integral al capitalului social (art. 275 alin. 1 lit. c).

Adunarea asociaţilor

Regim juridic. Adunarea generală a asociaţilor este organul suprem de deliberare şi

decizie al societăţii cu răspundere limitată. Spre deosebire de societăţile pe acţiuni, în care există
două tipuri de adunări generale, în cazul societăţilor cu răspundere limitată întâlnim o singură
adunare generală cu competenţă deplină. Pentru protecţia asociaţilor, legiuitorul în cazul
societăţilor cu răspundere limitată nu a menţinut dihotomia adunărilor în ordinare şi
extraordinare ca la societăţile pe acţiuni, ci a preferat, având în vedere catarerul intuitu persoane
predominant, să folosească un alt criteriu, anume al condiţiilor de vot prevăzând unanimitatea
pentru modificarea actului constitutiv şi regula dublei majorităţi de asociaţi şi de părţi sociale în
alte cazuri.

În cazul societăţilor cu răspundere limitată cu asociat unic, acesta va exercita atribuţiile

adunării generale a asociaţilor, iar asociatul unic va consemna de îndată, în scris, orice decizie
adoptată (art. 1961).

Adunarea generală a asociaţilor are un regim juridic propriu, diferit de cel al adunării
generale a acţionarilor, cu o singură excepţie în care leguitorul a înţeles să facă trimietere
expresă. Astfel, potrivit art. 196 dispoziţiile prevăzute pentru societăţile pe acţiuni, în ce priveşte
dreptul de a ataca hotărârile adunării generale, se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată,
termenul de 15 zile prevăzut 132 alin. 2 urmând să curgă de la data la care asociatul a luat
cunoştinţă de hotărârea adunării generale pe care o atacă. Aşadar, puntea de legătură între cele
două tipuri de adunări există doar în privinţa atacării hotărârilor adunărilor generale, legiuitorul
instituind dispoziţii speciale cu privire la convocare, atribuţii, majoritate, adaptate specificului
societăţii. Din acest motiv considerăm că în măsura în care în privinţa societăţii cu răspundere
limitată nu există reglementată deloc sau insuficient o instituţie nu putem aplica mutatis
mutandis dispoziţii asemănătoare stabilite de leguitor pentru societăţile pe acţiuni.
 Termen de întrunire. Aceasta se întruneşte cel puţin o dată pe an sau ori de câte ori este
necesar (art. 195 alin.1).

Legea nu prevede un termen maxim pentru întrunire ca în cazul adunărilor generale

ordinare ale acţionarilor (5 luni de la încheierea exerciţiului financiar conform art. 111 alin. 1).
Cu toate acestea, în ceea ce priveşte atribuţia stabilită de art. 194 alin. 1 lit a), respetiv aprobarea
situaţiei financiare anuale implicit adunarea trebuie să se întrunească până la data depunerii
bilanțului și a contului de profit și pierderi la organele fiscale.

Atribuţii. Potrivit art. 194 adunarea generală a asociaţilor are următoarele obligaţii
principale:

a) să aprobe situaţia financiară anuală şi să stabilească repartizarea profitului net;

b) să desemneze administratorii şi cenzorii, să îi revoce/demită şi să le dea descărcare de

activitate, precum şi să decidă contractarea auditului financiar, atunci când acesta nu are caracter
obligatoriu, potrivit legii;

c) să decidă urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii,

desemnând şi persoana însărcinată să o exercite;

d) să modifice actul constitutiv.

Caracterul enumerării. Enumerarea făcută de art. 194 nu are caracter limitativ,

adunarea asociaţilor fiind organul suprem de deliberare şi decizie are competenţă deplină
indiferent de problema supusă aprobării. Folosirea expresiei „adunarea gnerală a asociaţilor are
următoarele obligaţii” nu este potrivită, întrucât acestea nu se pot analiza din perspectiva unor
obligaţii14, ci ca şi competenţă exclusivă a adunării asociaţilor în sensul că acestea reprezintă
prerogative ale adunării asociaţilor şi nu pot fi delegate altui organ al societăţii. Chiar şi Legea
societăţilor comerciale prevede şi alte atribuţii, iar asociaţii pot să prevată în actul constitutiv alte
atribuţii pe lângă cele menţionate în art. 194, însă astfel de menţiuni sunt redundante odată ce
adunarea generală a asociaţilor poate hotărî asupra oricărui aspect al societăţii comerciale. Cum
adunarea generală a asociaţilor este unică, neexistând mai multe tipuri, implicit nu există
posibilitatea de interpretare cu privire la competenţa acesteia; adunarea generală este unică şi
poate decide asupra oricărui aspect, bineînţeles cu respectarea condiţiilor de vot stabilite în lege
sau în actul constitutiv.

14
C. Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 760.
 Aprobarea situaţiei financiare şi stabilirea şi repartizarea profitului net.

Potrivit art. 28 din Legea contabilităţii nr. 82/1991 situaţiile financiare anuale includ
bilanţul, contul de profit şi pierdere, politicile contabile şi notele explicative. Cum textul se
referă generic la situaţiile financiare, înseamnă că orice alte situaţii sunt de competenţa adunării
asociaţilor cum ar fi situaţiile trimestriale, semestriale cele întocmite cu ocazia fuziunii, divizării
etc.

Puterea adunării asociaţilor în privinţa aprobării situaţiilor financiare anuale este nelimitată
în sensul că poate dispune reexaminarea anumitor registre, poate solicita refacerea bilanţului pe
alte baze, poate reduce dividendul etc., dar, toate acestea, cu respectarea reglementărilor
contabile care stau la baza întocmirii bilanţului şi a contului de profit şi pierdere15.

Aceste posibilităţi rezultă din calitatea adunării generale de organ suprem. S-ar putea
susţine, prin compararea modului de redactare a art. 111 alin. 2 lit a) cu art. 194 alin. 1 lit. a) în
privinţa atribuţiilor de la societatea pe acţiuni şi cele ale societăţii cu răspundere limitată, că în
cazul acesteia din urmă adunarea generală nu poate să discute şi să modifice situaţiile financiare.
Este adevărat că art. 111 alin. 2 lit a are o formulare amplă, ce conţine şi „obligaţia de a discuta,
aproba şi modifica”, însă nu putem reţine că formularea din art. 194 alin.1 lit. a) ar fi făcută cu
scopul de a nu da o astfel de posibilitate adunării generale; dimpotrivă în cazul societăţilor pe
acţiuni era necesară explicitarea tocmai pentru a sublinia rolul acţionarilor pe fondul raporturile
dintre administratori şi acţionari, de a îngrădi posibilul exces al administratorilor, în timp ce în
cazul societăţii cu răspundere limitată adunarea asociaţilor este organ unic şi suprem al adunării
asociaţilor şi nu ne întâlnim cu astfel de derapaje, dovadă că prin art. 196 1 alin. 4 nici nu a
întrzărit un astfel de conflic stabilind imperativ că dispoziţiile privitoare la administrarea
societăţilor pe acţiuni nu se aplică şi societăţilor cu răspundere limitată.

Puterea nelimitată a adunării generale sub aspectul verificării cu ocazia adunării a

situaţiilor financiare anuale este evidentă, astfel că dacă odată cu discutarea acestora se constată
nereguli atunci poate lua o hotărâre referitoare la răspunderea administratorilor.

Adunarea generală poate aproba situaţiile financiare anuale numai dacă acestea sunt
însoţite de raportul cenzorilor sau, după caz, al auditorilor financiari (art. 163 alin. 3), în cazul în
care societatea are cenzori sau auditori financiari.

Totodată, adunarea generală trebuie să repartizeze profitul net, adică să aprobe şi să

constituie rezervele legale şi statutare, să stabilească dividendele etc.

15
Sorin David, în op. cit., p. 330.
 Rezervele legale şi statutare. Art. 201 alin. 2 menţionează că dispoziţiile prevăzute pentru
fondurile de rezervă la societatea pe acţiuni se aplică şi la societatea cu răspundere limitată.
Astfel, adunarea generală prin aprobarea situaţiilor financiare anuale are obligaţia să aprobe şi
constituirea rezervelor legale, astfel că din profitul societăţii se va prelua în fiecare an cel puţin
5% pentru formarea fondului de rezervă, până ce acesta va atinge minimum a cincia parte din
capitalul social (art. 183 alin. 1), iar dacă după constituire fondul de rezervă se micşorează,
acesta va fi completat. De asemenea, adunarea generală a asociaţilor trebuie să aprobe şi
constituirea rezervelor statutare în măsura în care sunt prevăzute în actul constitutiv.

Pot asociaţii şi terţii să atace hotărârile prin care s-au aprobat situaţiile financiare?
După cum remarca I. L. Georgescu16 din principalele opinii exprimate în perioada interbelică
asupra rolului adunării generale în opera întocmirii bilanţului şi a drepturilor asociaţilor şi
terţilor17, se desprinde o primă opinie potrivit căreia evaluarea situaţiilor financiare este atribuţia
exclusivă a adunării generale, iar asociaţii ut singuli nu pot intenta o acţiune ce ar tinde la
verificarea modului în care s-au întocmit situaţiile financiare, rolul fiind limitat la a lua parte la
deliberarea colectivă în cadrul adunării; asociaţii nu ar putea contesta situaţiile financiare, chiar
şi în situaţia în care dividendele ar fi neconforme cu realitatea; într-o a doua opinie, împărtăşită şi
de I.L. Georgescu, se recunoaşte posibilitatea acestora de a ataca o astfel de hotărâre, întrucât a
admite contrariul înseamnă a încuraja arbitrariul şi frauda.

Posibilitatea formulării acţiunii în anulare priveşte, în primul rând, invocarea motivelor

formale legate de respectarea condiţiilor şi termenelor stabilite de lege pentru convocarea,
desfăşurarea şi adoptarea hotărârii. În al doilea rând, dacă adunarea generală aprobă situaţiile
financiare anuale care s-au întocmit prin încălcarea reglementările contabile, fiecare asociat
poate ataca hotărârea adunării în instanţă 18; instanţa de judecată nu se poate substitui societăţii în
sensul de a tinde prin admiterea acţiunii şi la refacerea situaţiilor financiare, ci doar va anula
hotărârea adunării generale respective, sarcina refacerii situaţiilor financiare revenind organelor
societăţii.

Dacă ulterior aprobării situaţiilor financiare anuale se constată că administratorii le-au

întocmit pe baza unor date eronate cu scopul de a induce în eroare asociaţii, aceştia pot hotărî
exercitarea acţiunii în răspundere contra acestora şi refacerea situaţiilor financiare. În acest sens
Curtea de Casaţie19 reţinea că prin aprobarea bilanţului, adunarea generală nu face decât să
certifice existenţa reală a capitalului social, vărsămintele efectuate şi beneficiile sau pierderile
realizate. Bilanţul nu poate decât să rezume în puţine cifre situaţia patrimoniului societăţii, fără
16
I.L.Georgescu, op. cit., p. 542-543.
17
Analiza era făcută din perspectiva societăţilor pe acţiuni, însă concluziile sunt valabile şi pentru
societăţile cu răspundere limitată.
18
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 541.
19
Curtea de Casaţie, secţia a III a, decizia din 26.09.1921, Practică judiciară în materie comercială, vol.
II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 108
să rezulte nenumăratele operaţiuni din care derivă şi situaţia societăţii, astfel că lesne pot fi
induşi în eroare asociaţii asupra adevăratei situaţii; de aceea, nu se poate spune că prin aprobarea
bilanţului s-au ratificat toate operaţiunile administratorilor şi că societatea ar fi decăzută când
ulterior s-ar constata că administratorii au lucrat cu neglijenţă sau au comis vreun dol în
operaţiunile lor.

În ceea ce priveşte terţii dacă aceştia sunt lezaţi de executarea hotărârii respective pot
solicita doar daune societăţii; a fost exprimată şi opinia20 că terţii se pot îndrepta cu o acţiune în
daune şi contra administratorilor şi cenzorilor, cu care însă nu suntem de acord, odată ce terţii au
raporturi juridice doar cu societatea, iar administratorii şi cenzorii sunt doar împuterniciţi cu
anumite atribuţii ce le exercită în numele şi pe seama societăţii.

Desemnarea şi revocarea/demiterea administratorilor şi cenzorilor, să îi

revoce/demită şi să le dea descărcare de activitate (art. 194 alin.1 lit. b ). Cu privire la această
atriubţie se susţine exclusivitatea competenţei adunării generale în desemnarea şi revocarea
administratorilor, deşi sunt soluţii disparate prin care se tinde la diluarea acestui principiu prin
recunoaşterea revocării judiciare, justificată de cele mai multe ori ca urmare a exercitării abuzive
a mandatului.Sub acest aspect s-a reţinut că şi în situaţia în care un administrator este menţinut în
funcţie ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti acesta nu o va putea invoca şi aceasta nu-şi va
produce efecte faţă de o hotărâre a adunării asociaţilor ulterioară21.

Revocarea unui administrator trebuie să fie expresă, cu referire la persoana respectivului,

nefiind aplicabile tale quale regulile mandatului22, neputându-se interpreta că numirea unui alt
administrator valorează revocarea implicită a celui anterior 23 ca o aplicaţie a art. 1555 C. civ.
Susţinerea noastră are în vedere faptul că societatea cu răspundere limitată poate fi administrată
de unul sau mai mulţi administratori (197 alin. 1), astfel că societatea ce are desemnat un
administrator poate să mai desemneze ulterior încă un administrator24.

Cerinţele de vot privind desemnarea/revocarea administratorilor

20
I.L. Georgescu, op. cit., p. 543.
21
D. Ciobanu, Competenţa în legătură cu numirea şi demiterea administratorilor într-o societate cu
răspundere limitată, Dreptul, nr. 3/1994, p. 105.
22
De altfel, art. 72 stabileşte aplicabilitatea regulilor de la mandat doar în privinţa obligaţiilor şi
răspunderii administratorilor.
23
În acest sens C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 776.
24
Pentru evitarea confuziilor chiar nromele în materie obligă la rescrierea actului constituitv şi
menţionarea chiar în hotărârea adunării generale a asociaţilor care sunt administratorii.
 Mai întâi, credem că se impune a face un inventar al opiniilor exprimate în doctrină cu
privire la acest subiect, cu mneţiunea că în esenţă acestea nu sunt ncontradictorii, ci, dimpotrivă,
au puncte comune.

Astfel, într-o primă opinie25, se consideră că:

„Administratorii societăţii pot fi numiţi atât prin actul constitutiv, cât şi prin votul
asociaţilor reprezentând majoritatea absolută a capitalului social, iar revocarea se face direrenţiat,
în funcţie de numirea acestora. Dacă au fost numiţi prin contractul de societate, este necesar
votul tuturor asociaţilor, iar dacă au fost aleşi, vor fi revocaţi de adunarea asociaţilor prin votul
majorităţii absolute a capitalului social, căci revocarea unui administrator numit prin actul
constitutiv reprezintă o hotărâre de modificare a actului constitutiv”.

Într-o a doua opinie26, se consideră prin interpretarea art. 192 alin. 1 şi a art. 77 alin. 1
(aplicabil ca efect al normei de trimitere cuprinsă în art. 197) că:

„Sunt în prezenţă două norme distincte care prevăd cerinţe de majoritate diferite: regula
dublei majorităţi cerută de art. 192 şi regula majorităţii absolute a capitalului social cerută de art.
77 alin. 1; pentru că ne interesează majoritatea cerută pentru alegerea administratorilor, credem
că, în aplicarea principiului specialia generalibus derogant, regula majorităţii absolute prevăzute
de art. 77 alin. 1 LSC are prioritate, fiind cuprinsă într-o normă specială faţă de cerinţa dublei
majorităţi, cuprinsă într-o normă juridică de aplicaţie generală pentru validitatea hotărârilor
adunării generale”.

În fine, în a treia opinie27 ce dorim a o prezenta, şi care, în esenţă, se aseamnă cu cele

exprimate mai înainte, se reţine că „regimul numirii şi revocării administratorilor este diferenţiat
în funcţie de modul în care au fost numiţi administratorii, în sesnul că revocarea lor se face cu
votul tuturor asociaţilor, dacă administratorii au fost numiţi prin actul constitutiv, şi prin votul
majorităţii absolute a capitalului social, dacă administratorii au fost numiţi de adunarea
asociaţilor”

Analizând poziţia doctrinei, cât şi textele de lege incidente constatăm de principiu că:

- odată ce art. 197 alin. 3 este o normă de trimitere, urmează a se aplica art. 77 alin. 1
- art. 77 alin. 1 prevede că alegerea administratorului se face de asociaţii ce reprezintă
majoritatea absolută a capitalului social
- leguitorul a înţeles să renunţe la regula dublei majorităţi de asociaţi şi părţi sociale şi
alegerea să fie făcută de asociaţii ce reprezintă majoritatea absolută a capitalului social.
- nu este incident art. 77 alin. 2, aplicarea acestuia fiind eclusă de art. 197 alin. 3

25
I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 683.
26
I. Schiau, în op. cit., p. 537-538.
27
C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 772
 Nu rezultă cu claritate cum se face revocarea administratorilor (art. 77 alin. 1 referindu-se
doar la numire), observând în această privinţă că doctrina disociază între modalitatea de numire,
fie prin actul constitutiv, fie prin hotărârea asociaţilor.

Pe bună dreptate s-a susţinut că această diferenţiere este criticabilă28 odată ce în ambele
cazuri (numirea prin actul constitutiv sau prin hotărârea asociaţilor) suntem în prezenţa unei
modificări a actului constitutiv; numirea ulterioară a administratorului este o modificare a
actului constitutiv; după încheierea actului constitutiv, orice modificare se face prin hotărârea
asociaţilor, indiferent de clauza ce se modifică. Voinţa asociaţilor este unică, fie la momentul
constituirii, fie ulterior când se modifică actele constitutive, diferită fiind doar majoritatea. Pe
acest considerent al unicităţii voinţei sociale, atât sub aspectul sursei, dar şi al modalităţii de
manifestare, nu putem îmbrăţişa explicaţia oferită prin aplicarea principiului simietriei juridice:
administratorii numiţi prin actul constitutiv încorporează voinţa tuturor asociaţilor şi trebuie
revocaţi prin votul tuturor asociaţilor, iar administratorii numiţi de adunarea asociaţilor cu
majoritate calificată trebuie revocaţi cu aceeaşi majoritate29.

Din punctul nostru de vedere aplicarea textelor de lege incidente în sensul interpretărilor
menţionate nu se justifică, întrucât dacă am accepta aplicarea principiului de mai sus şi ţinând
cont că art. 77 alin. 1 se referă doar la alegerea administratorului, înseamnă că ori de câte ori
dorim înlocuirea administratorului numit prin actul constitutiv trebuie ca revocarea să o facem cu
acordul tuturor (chiar şi al celui ce-l dorim a-l revoca dacă este asociat) şi numirea să o putem
face cu majoritatea absolută a capitalului social. Mai întâi, ca să numim un administrator, trebuie
să-l revocăm pe cel existent. Nu găsim o justificare ca pentru acelaşi punct pe ordinea de zi
revocarea şi numirea unui nou administrator să avem cerinţe de vot diferite.

Considerăm că atât timp cât leguitorul a înţeles prin norma de trimitere de la art. 197 alin.
3 să facă aplicarea art. 77 alin. 1, implicit a înţeles cu privire la acest aspect (adică privind pe
administratori) să stabilească un regim derogatoriu faţă de art. 192. Acceptăm doar în parte
această derogare, în sensul că nu se mai aplică regula dublei majorităţi (art. 192 alin. 1), însă din
punctul nostru de vedere trebuie, în virtutea principiului invocat specialia generalibus derogant,
să acceptăm că leguitorul a dorit în privinţa administratorilor să instituie un regim diferit inclusiv
din perspectiva art. 192 alin2.

Aşadar, pentru a avea coerenţă aplicarea normei de trimitere: desemnarea la momentul

constituirii societăţii se face prin votul tuturor asociaţilor, însă ulterior se aplică în toate cazurile
regula stabilită de art. 77 alin. 1, adică a majorităţii absolute a părţilor sociale.

28
Idem
29
Oricum, tot timpul revocarea şi numirea sunt o modificare a actului constitutiv, iar din perspectiva art.
192 alin.2 se impune votul tuturor, întrucât la constituire este obligatorie numirea administratorului (art. 7
alin. 1 lit. e);
 Tot aşa, urmează a avea un regim unitar şi revocarea şi numirea administratorirlor, în
sensul că şi revocarea se va face de asociaţi cu majoritatea absolută a părţilor sociale, precum şi
numirea altor administratori.

Argumentele pe care se sprijină punctul nostru de vedere privesc, în primul rând, voinţa
leguitorului, care credem noi că este clar exprimată prin doinţa instituirii unui regim derogator al
cerinţelor de vot în privinţa administratorilor. Nu putem accepta punctul de vedere exprimat în
doctrină cu privire la unanimitate odată ce chiar leguitorul a exclus aplicarea art. 77 alin. 2. Acest
ultim articol nu este decât o aplicaţie a art. 192 alin. 2, astfel că dacă leguitorul prin norma de
trimitere l-a exclus, implicit a înţeles să o facă tocmai în legătură specială cu administratorii.
Leguitorul a dorit o depărtare faţă de dispoziţiile ce reglemenetează societatea în nume colectiv.

În afara voinţei leguitorului, acceptarea acestui punct de vedere se sprijină şi pe soluţii de

ordin practic adică evitarea conflictului dintre asociaţi, căci este evident că soluţia contrară
avantajează administratorii numiţi prin actul constitutiv care nu vor mai putea fi revocaţi.
Inevitabill, un astfel de conflict pune în pericol fiinţa societăţii comerciale şi conduce în mod
direct la acţiuni judiciare de exlcudere ori de dizolvare, situaţii pe care leguitorul a dorit să le
evite oferind un sistem mai puţin rigid în numirea administratorilor; de altfel, şi sub acest aspect
leguitorul a plasat societatea cu răspundere limitată între societatea în nume colectiv şi societatea
pe acţiuni, odată ce prin art. 197 alin. 3 a acceptat doar aplicarea câtorva dispoziţii specifice
primei forme de societate (şi considerate astfel compatibile), iar prin art. 196 1 alin. 4 a exlus în
totalitate aplicarea dispoziţiilor privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni.

A accepta această soluţie este în contra naturii juridice a mandatului, de esenţa aecstuia
fiind tocmai revocabilitatea mandatarului. Trebuie să disociem între cele două calităţi de asociat
şi administrator. Chiar Legea societăţilor comerciale prin modificările suferite a întărit caracterul
revocabil ad nutum al administratorului mergându-se până la reglementarea expresă a lipsei
calităţii procesuale active în formularea acţiunii în anulare a hotărârii prin care a fost revocat (art.
132 alin 4 fiind aplicabil şi la societăţile cu răspundere limitată.) Ce rost ar mai avea să
recunoaştem lipsa unei astfel de calităţi în a ataca hotărârea, dacă nu putem lua o astfel de
hotărâre.

Tot cu privire la acest aspect s-a pus în dicuţie 30 dacă administratorul trebuie să se abţină
de la votul privind revocarea sa din funcţie, observându-se că nu există un text de lege care să îl
oblige în acest sens, aşa cum, spre exemplu, avem art. 126 pentru societăţile pe acţiuni. O astfel
de obligaţie este reglementată doar de art. 79 privitor la cazurile în care are interese contrare
societăţii, precum şi în art. 193 alin. 2 privitor la neexercitarea dreptului de vot privitor la aportul
său în natură sau la actele juridice încheiate între el şi societate. Totuşi, nu putem accepta soluţia
ce s-ar desprinde din lipsa unui text expres în acest sens. A nu admite obligaţia de abţinere de la
vot a administratorului asociat îneamnă a nega caracterul esenţialmente revocabil al mandatului
şi că revocarea şi în cazul societăţilor cu răspundere limitată este ad nutum, independent de vreo
30
C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 772-773.
justificare, art. 72 stabilind de principiu că obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt
reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat.

Nici interpretarea noastră, nici celalalte oferite în doctrină nu ajută pe deplin în rezolvarea
situaţiilor ivite în activitatea societăţilor. Ne referim aici la situaţia societăţilor cu doi-trei asociaţi
care sunt şi administratori sau a societăţilor în care asociatul minoritar nu poate să-şi exercite
drepturile, astfel că în multe cazuri nu se ajunge la un consens, ci dimpotrivă la acţiuni
judecătoreşti de dizolvare. Instanţele de judecată în lipsa unor dispoziţii exprese şi cu motivarea
că nu se substituie voinţei asociaţilor, nu consideră admisibile acţiunile judecătoreşti prin care se
tinde la exercitarea unui control de oportunitate pentru a se împiedica abuzul de majoritate sau de
minoritate.

Revocarea ad nutum a administratorilor. Pornind de la caracterul intuitu personae al

calităţii de administrator, în toate cazurile avem de a face cu o revocare ad nutum, în sensul că
aceasta poate interveni oricând şi independent de voinţa sau de vreo culpă a administratorului 31,
fiind atributul exclusiv al organului de decizie al societăţii, competent să numească ori să revoce
administratorul.

Cu privire la revocarea ad nutum a administratorilor s-a pronunţat atât doctrina32 cât şi

jurisprudenţa33 reţinând că în timp ce un mandat obişnuit este revocabil prin natura lui, mandatul
administratorilor unei societăţi comerciale este revocabil nu numai prin natura, ci chiar prin
esența lui.

În privinţa societăţilor pe acţiuni leguitorul a încercat o limitare a eventualelor abuzuri în

revocarea administratorilor, introducând obligativitatea existenţei „justei cauze”, în caz contrar
administratorul fiind îndreptăţit la a primi daune-interese; cu privire la existenţa unei juste cauze
în doctrină34 s-a susţinut că acţionarii trebuie să-şi motiveze hotărârea prin invocarea unei juste
cauze ce a determinat revocarea35.

31
Art. 2031 alin. 1 C.civ.: ”Mandantul poate oricând revoca mandatul, expres sau tacit, indiferent de
forma în care contractul de mandat a fost încheiat și chiar dacă a fost declarat irevocabil”.
32
În privinţa doctrinei a se vedea St.D.Cărpenaru, op.cit., Ed.1995, p.212-213, Ed.1998, p.219-220; C.Bîrsan,
V.Dobrinoiu, A.Ţiclea şi alţii, op.cit., Ed.1995, vol.I, p.134
33
În ceea ce priveşte jurisprudenţa a se vedea Cas.III, dec.1474 din 21 mai 1939, în Revista de Drept
Comercial,1939, p.719 sau „Practica judiciară în materie comercială”, vol.II, Ed. Lumina Lex, Buc. 1991,
p.106.
34
Radu N. Catană, Dreptul societăţilor comerciale. Probleme actuale privind societăţile pe acţiuni.
Democraţia acţionarială, Ed. Sfera, Cluj-Napoca, 2007, p. 19.
35
În principiu suntem de acord că acţionarii trebuie la momentul votului să analizeze activitatea
administratorului şi să aibă cunoştinţă de activitatea necorespunzătoare a acestuia, însă avem rezerve în
privinţa identificării „justei cauze” , dar şi în privinţa sensurilor noţiunii de „justă cauză”. Este greu de
stabilit în ce măsură acţionarii, în unele cazuri în număr foarte mare, pot analiza şi motiva o astfel de
revocare, ce implică această analiză a justei cauze, odată ce este suficient pentru revocare ca
 Considerăm că nu este necesar ca luându-se hotărârea de revocare să se identifice „justa
cauză”, ci este suficient a rezulta din procesul verbal al şedinţei că, fie urmare a discuţiilor din
şedinţă, fie a rapoartelor întocmite de cenzori, a poziţiei luate de un administrator faţă de
măsurile întreprinse de altul etc., activitatea administratorului a constituit obiect de discuţie,
context în care s-a propus şi votat revocarea acestuia. Instanţa de judecată urmează a stabili în
litigiul ce ar avea ca obiect doar plata unor daune-interese dacă a existat sau nu o cauză justă care
să conducă la revocarea administratorului. Concluzia noastră este susţinută şi de faptul că, în
anumite cazuri, în funcţie de gravitatea faptelor, s-a admis că revocarea poate avea loc chiar dacă
nu a fost menţionată în convocator36.

Administratorul37 care consideră revocarea abuzivă nu poate formula acţiune de

reintegrare în funcţie, ci numai acţiune în pretenţii pentru daune-interese compensatorii 38 dacă
prin revocare i-au fost aduse prejudicii39; dacă în contractul încheiat între administrator şi
societate este condiţionată revocarea de plata unor daune-interese prestabilite de părţi, însă au o
valoare nejustificat de mare, disproporţionată în comparaţie cu eventualele prejudicii ce le-ar
suporta un administrator, urmează a le considera nule, având o cauză ilicită şi în contradicţie cu
interesul social40; pe de altă parte, astfel de clauze nu au prin ele însele o cauză ilicită sau
imorală, putându-se stabili la un nivel rezonabil, cum ar fi, spre exemplu, plata unor daune-
interese în cuantum egal cu 3 indemnizaţii lunare cuvenite administratorului.
administratorului să i se reţină pasivitatea în activitate sau o potenţială expunere a societăţii, astfel că nu
este necesar a şi exista urmări directe ale activităţii defectuoase a administratorului. În multe cazuri între
societate şi administrator nu se stabilesc la momentul numirii şi anumite condiţii sau indicatori economici
de profitabilitate, astfel că cu atât mai greu este a se stabili conţinutul noţiunii de „justă cauză”. Tocmai
pentru astfel de motive şi de a nu se ajunge la situaţia contrară ca acţionarilor să le fie teamă de eventuala
revocare, nu suntem de acord cu opinia exprimată în doctrină; oricum această din urmă situaţie este
nedorită de legiuitor atât timp cât a menţinut caracterul ad nutum al revocării şi prin art. 132 alin. 4
imposibilitatea formulării acţiunii în anulare a hotărârilor prin care au fost revocaţi (pentru amănunte a se
vedea L. Săuleanu, op. cit., p. 54-56.
36
Radu N. Catană, op. cit, p. 18.
37
De observat că dacă în cazul administratorilor (art. 137 1 alin. 4) şi a membrilor directoratului (art. 153 2)
legiuitorul a prevăzut că revocarea fără justă cauză dă dreptul la plata unor daune-interese, în cazul
membrilor consiliului de supraveghere în art. 153 6 alin. 4 nu a mai reluat această dispoziţie, motiv pentru
care vom considera că aceştia nu au dreptul în nici un caz la plata unor daune-interese; s-ar putea susţine
că este o lacună a legiuitorului, astfel că prin analogie şi aceştia ar avea calea unei acţiune în pretenţii în
caz de revocare fără justă cauză, însă credem că legiuitorul tocmai prin inserarea altei dispoziţii a dorit să
ofere o protecţia sporită a acestora cât ei sunt în funcţie, iar nu ulterior prin plata unor daune care nu mai
ajută societatea; or, legiuitorul tocmai pentru a proteja interesul societăţii de eventuala revocare abuzivă a
membrilor consiliului de supraveghere, a prevăzut că revocarea lor este posibilă doar cu o majoritate de
cel puţin două treimi din numărul voturilor acţionarilor prezenţi.
38
Potrivit art.391 C. com. mandantul sau mandatarul care, fără justă cauză, prin revocarea sau renunţarea
sa întrerupe executarea mandatului, răspunde de daune interese.
39
În acest sens s-a pronunţat jurisprudenţa prin Ordonanţa preşedinţială din 7 octombrie 1935 a Trib.
Ilfov, Secţ. a I-a în „Practica judiciară”, op. cit., vol.II, Ed. Lumina Lex, Buc. 1991, p.124.
40
Radu N. Catană, op. cit, p. 20.
 Prin introducerea la art. 132 a alin. 4 prin Legea nr. 441/2006, legiuitorul a transpus
legislativ teoria revocării ad nutum, stabilind că membrii consiliului de administraţie, respectiv ai
consiliului de supraveghere, nu pot ataca hotărârea adunării generale privitoare la revocarea lor
din funcţie.

Revocarea judiciară41. Opinii. Deşi, aşa cum am precizat numirea şi revocarea

administratorilor este atribuţia exclusivă a adunării generale, totuşi în anumite situaţii, instanţele
judecătoreşti au pronunţat soluţii contrare.

Astfel, Tribunalul Braşov a admis o cerere de ordonanţă preşedinţială 42 formulată de o

societate comercială dispunând suspendarea pârâţilor din funcţia de administratori ai societăţii,
ca măsură vremelnică, justificată de iminenţa amplificării prejudiciului cauzat societăţii prin
administrarea defectuoasă exercitată de pârâţi.

Apelul declarat de pârâţi prin care se susţine că o asemenea măsură reprezintă o imixtiune
fără temei a instanţei în activitatea unei societăţi comerciale şi, deci, ordonanţa preşedinţială în
această materie este inadmisibilă, a fost respins43.

Această soluţie, din punctul nostru de vedere, nu este la adăpostul criticilor:: trebuie avut
în vedere principiul simetriei juridice, astfel că dacă numirea administratorului este atributul
adunării generale a asociaţilor şi revocarea aparţine acesteia 44; pe de altă parte, nu există un
raport între asociaţi şi administratori, ci un raport între administrator şi societate; în fine, aşa cum
am precizat, revocarea administratorilor este unilaterală, ea putând interveni oricând şi
independent de vreo culpă, motiv pentru care cererea formulată în instanţă cu un astfel de obiect
este inadmisibilă. În sens contrar deciziei amintite, Curtea de Apel Craiova, soluţionând un apel
la o hotărâre prin care se dispusese excluderea a doi asociaţi şi ca urmare a acesteia şi revocarea
lor din funcţie, prin decizia nr. 295 din 24 octombrie 2005 a admis apelurile declarate, a
modificat în parte sentinţa în sensul că a respins cererea de revocare ca administratori a
apelanţilor-pârâţi, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate privitoare la excludere,
reţinând, în esenţă, faptul că revocarea administratorilor nu poate fi dispusă de către instanţa de
judecată, fiind o atribuţie a adunării generale a asociaţilor.

41
Cu privire la cazurile de revocare judiciară admise de jurisprudenţa franceză a se vedea C. Predoiu, Gh.
Piperea, op. cit., p. 774-775.
42
În sensul că revocarea administratorilor nu poate fi dispusă pe calea ordonanţei preşedinţiale întrucât
aceasta nu poate fi considerată o măsură vremelnică a se vedea C.S.J. – secţia comercială, dec. nr.
59/1996 în Revista de Drept Comercial nr. 9/1996, p. 156-157.
43
Curtea de Apel Braşov, dec. civ. nr. 14/A din 01.11.1995, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8/1997,
p. 161-162.
44
În acelaşi sens a se vedea şi S. David, în op. cit., p. 111
 Cu toate criticile ce se pot aduce unor astfel de hotărâri prin care instanţele au dispus
suspendarea administratorilor din funcţie, totuşi, mai ales în materia societăţilor cu răspundere
limitată trebuie reconfigurată poziţia atât a instanţelor, cât şi a doctrinei.

În acest material, în mai multe rânduri şi cu privire la aspecte diferite am nuanţat

controlul ce-l exercită instanţele de judecată, respectiv control de legalitate versus control de
oportunitate. În cazul societăţilor cu răspundere limitată este mai uşoară identificarea efectelor
negative ale refuzului instanţelor de jduecată de a depăşi strictul conztrol de legalitate. Societăţile
cu răspundere limitată se află în cele mai multe ori într-un blocaj grefat pe neînţelegerile dintre
asociaţi şi imposibilitatea revocării şi numirii unui alt administrator; în multe situaţii
administratorul, de obicei şi asociat, are un comportament abuziv faţă de ceilalţi asociaţi, astfel
că trebuie să înclinăm balanţa în sensul acceptării unor soluţii ce constituie un remediu, chiar
temporar, pentru societate. A pune accentul doar pe teza contractualistă prin care se justifică
poziţia de necenzurare a voinţei asociaţilor sau doar simpla interpretare a atribuţiilor adunării
generale nu credem că este suficient. Nu înseamnă că treuie să devenim partizanii tezei
instituţionale doar de dragul protejării persoanei juridice, însă a lăsa pradă complexitatea
raporturilor create în jurul unei întreprinderi comerciale voinţei unui administrator nu corespunde
cu realitatea economică. Fenomenul economic are prioritate ca şi înţeles faţă de instrumentele
juridice ce au menirea de a-l proteja. Ce-i ce susţin neintervenţia instanţei în astfel de situaţii
poate au reflexul simplei aplicărin a normei juridice, a reducerii acestora la un anumit tip de
realitate ce corespundea pentru momentul apariţei acestei forme de societate. Nimic mai simplu
să constatăm neînţelegerile grave dintre asociaţi ca şi motiv de dizolvare a societăţii comerciale
(art. 227 alin.1 lit. e) sau, dimpotrivă, să recunoaştem că leguitorul a pus la îndemână şi o acţiune
judecătorească pentru o astfel de situaţie, anume excluderea respectivului asociat administrator
(art. 222 alin. 1 lit.d).

Chiar şi raportat la speţa citată doar ca şi pretext pentru analiză observăm că s-a dispus
doar suspedarea provizorie care nu este menţionată expres ca atribuţie a adunării generale (ce are
ca atribuţii revocarea şi numirea) nici la societatea cu răspundere limitată, nici la societatea pe
acţiuni; pe de altă parte, fundamentul îl regăsim în exercitarea abuzivă a drepturilor recunoscute
de lege. Pe aceste considerente pledăm pentru admiterea chiar a revocării judicare a
administratorului la societăţile cu răspundere limitată ori de câte ori o astfel de cerere are o cauză
legitimă justificată prin abuzul administratorului şi evitarea creării unor prejudicii pentru
societate.

Descărcarea de activitate. Revocarea administratorului nu presupune şi descărcarea de

gestiune, aceasta fiind o atribuţie distinctă ce trebuie hotărâtă explicit de către adunarea generală;
este posibilă revocarea unui administrator fără ca acestuia să i se dea descărcarea de activitate.
Dacă sunt mai mulţi administratori, analiza descărcării de activitate se face individual.
 Analiza gestiunii de descărcarea de activitate a administratorilor trebuie să fie rezultatul
dezbaterilor şi să rezulte din procesul-verbal al şedinţei, neputându-se interpreta descărcarea din
aprobarea altor aspecte, cum ar fi, spre exemplu, prin aprobarea bilanţul şi contul de profit şi
pierderi pe anul anterior45. În acest sens s-a reţinut că prin „aprobarea bilanţului nu sunt ratificate
şi toate operaţiunile administratorilor, societatea nefiind decăzută din drepturile sale dacă s-ar
constata că administratorii au lucrat neglijent sau au comis dol”46.

Descărcarea de gestiune făcută de adunarea generală fără a cunoaşte activitatea ilicită a

administratorilor nu poate fi considerată ca valabilă şi să constituie o cauză care să înlăture
răspunderea acestora47.

Contractarea auditului financiar (art. 194 alin.1 lit. b ). Adunarea asociaților are o
astfel de atribuție, însă contractarea auditului financiar nu mai este la latitudinea societății când
legislația fiscală impune realizarea unui astfel de audit.

Urmărirea administratorilor şi cenzorilor pentru daunele pricinuite societăţii,

desemnând şi persoana însărcinată să o exercite (art. 194 alin. 1 lit. c)

O astfel de hotărâre poate fi luată împotriva unui administrator sau cenzor ce nu au şi

calitatea de asociaţi sau au un număr mic de părţi sociale.

Asociaţii minoritari au posibilitatea protejării societăţii faţă de administratorii sau

cenzorii ce deţin şi majoritatea părţilor sociale doar prin formularea unei cereri de exludere în
temeiul art. 222 alin. 1 lit. d.

Dacă prin aprobarea bilanţului de către adunarea generală a asociaţilor administratorii

societăţii au primit o descărcare totală a gestiunii lor, aceasta este valabilă numai în măsura în
care operaţiunile societăţii se oglindesc în mod corect în cifrele bilanţului, aprobarea neputându-
se extinde şi asupra unor cifre sau gestiuni care nu rezultă din bilanţ; o atare aprobare a bilanţului
implică numai aprobarea activităţii colective a administratorilor şi nicidecum activitatea izolată
şi personală a unui singur administrator48.

45
În sensul că prin aprobarea bilanţului administratorii primesc descărcarea de gestiunea lor a se vedea
Curtea de Casaţie, secţia a III-a, decizia nr. 901/1938 în „Practică judiciară în materie comercială”, vol. II,
Ed. Lumina, Bucureşti, 1991, p. 108.
46
Curtea de Casaţie, secţia a III-a, decizia nr. 26/1921, în „Practică judiciară în materie comercială”, vol.
II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 107-108.
47
I.N. Finţescu, op. cit., p. 259.
48
Curtea de Casaţie, secţia a III-a, decizia nr. 901/1938, în „Practică judiciară în materie comercială”, vol.
II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1991, p. 108
 Modificarea actului constitutiv (art. 194 alin.1 lit. d )

Orice modificarea a actului constitutiv urmează a se face cu respectarea cerinţelor de vot

stabilite de art. 192 care stabileşte că „pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului
constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv
prevede altfel”.

Aşadar, în măsura în care actul constitutiv nu conţine o altă prevedere, orice modificare
se face respectând principiul unanimităţii.

Art. 194 alin. 2 menţionează cu privire la această atribuţie „dacă în actul constitutiv se
prevede dreptul de retragere a asociatului pentru că nu este de acord cu modificările aduse
acestuia, se aplică dispoziţiile art. 224 şi 225”.

Remarcăm că acest drept poate fi exercitat doar dacă este prevăzut în actul constitutiv şi,
mai mult, doar dacă s-a renunţat la regula unanimităţii şi s-a stabilit o altă majoritate pentru
modificarea actului constitutiv; aşadar, numai într-o astfel de situaţie când ceilalţi asociaţi
hotărăsc modificarea actului constitutiv, asociatul nemulţumit poate exercita dreptul de retragere;
observăm că în acest caz nu au fost identificate/limitate clauzele a căror modificare (schimbare
obiect principal, mutare sediu etc.) dau posibilitatea exerciării dreptului de retragere, aşa cum
este cazul art. 134 pentru societăţile pe acţiuni; dreptul de retragere are aplicabilitate generală
fiind efectul caracterului intuitu persoane permiţând menţinerea societăţii şi evitarea
neînţelegerilor şi evitarea dizolvării, deşi în privinţa unuia dintre asociaţi affectio societatis a
dispărut. Urmează a analiza acest drept de retragere în capitolul rezervat excluderii şi retragerii
în general.

Alte atribuţii legale. Legea nr. 31/1990 prevede şi alte atribuţii ale adunării asociaţilor:

a) excluderea din societate a asociatului debitor al oponenetului.

Art. 206 alin. 1 prevede posibilitatea creditorilor particulari ai asociaţilor dintr-o societate cu
răspundere limitată de a formula în condiţiile art. 62 opoziţie împotriva hotărârii adunării
asociaţilor de prelungire a duratei societăţii penste termenul fixat iniţial, dacă au drepturi
stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii. Dacă opoziţia este admisă, conform art.
206 alin. 2 asociaţii trebuie să decidă, în termen de o lună de la data la care hotărârea a devenit
irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe la prelungire sau să excludă din societate pe asociatul
debitor al oponentului.

b) numirea cenzorilor şi a auditorilor finaciari;

Potrivit art. 199 alin. 3 dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15 numirea auditorilor este
obligatorie; de asemenea, în baza art. 199 alin. 2, chiar dacă societatea nu se încadrează în
prevederile art. 160 alin. 1, adunarea generală poate numi unul sau mai mulţi cenzori ori un
auditor financiar; per a contrarior numirea cenzorilor sau a unui auditor devine obligatorie
 dacă societatea se încadrează în prevederile art. 199 alin. 2; în toate cazurile aceste atribuţii
revin adunării generale a asociaţilor

c) promovarea unei acţiuni judecătoreşti împotriva asociatului care a încălcat dispoziţiile art.
79; potrivit acestui text de legeasociatul care, într-o operaţiune determinată, are pe cont
propriu sau pe contul altuia, interese contrare acelora ale societăţii, nu poate lua parte la nici
o deliberare sau decizie privind această operaţiune, în caz contrar fiind răspunzător de
daunele cauzate societăţii, dacă, fără votul său, nu s-ar fi obţinut majoritatea cerută.

Suprimarea şi crearea unor noi organe ale societăţii 49. Necesitatea existenţei organelor
societăţii este justificată de formarea şi exprimarea voinţei societăţii în scopul realizării
obiectului de activitate al societăţii. Legiuitorul a realizat o specializare a acestor organe,
specializare care nu este una absolută, existând anumite interferenţe între acestea. Se pune
întrebarea dacă şi în ce măsură asociaţii pot modifica structura organizatorică, această schemă
statornicită de legiuitor pentru desfăşurarea activităţii comerciale. Dacă ne interesează cui revine
competenţa, problema este una simplă, această posibilitate ar avea-o doar adunarea generală, însă
dacă ne aplecăm asupra fondului întrebării, constatăm că cel puţin în parte răspunsul este unul
negativ.

Suprimarea existenţei unui organ al societăţii este imposibilă, odată ce legiuitorul a

stabilit existenţa anumitor organe şi atribuţiile ce revin acestora. Redactarea în acest mod a legii
chiar dacă este doar o formulă de tehnică juridică este menită a asigura cadrul existenţial al
acestor persoane juridice. Acestea sunt necesare şi de aceea legiuitorul a înţeles să fie obligatorii,
în lipsa funcţionabilitate nefiind garantată. Aceste organe ale societăţii sunt rezultatul necesităţii.
Nu este posibilă înlăturarea unui organ al societăţii fără a altera tipul de societate. Intervenţia
statului în înfiinţarea persoanei juridice nu poate fi contestată; acordarea personalităţii juridice
rămâne atributul exclusiv al statului 50. De altfel, în cazul societăţii cu răspundere limitată a
stabilit necesitatea acestora în funcţie de anumite elemente, cum este cazul numirii obligatorii a
cenzorilor dacă societatea are mai mult de 15 asociaţi (art. 199 alin. 3).

Ţinând cont de această concluzie, în sensul că organele societăţii sunt invariabile şi

inderogabile, ne întrebăm dacă este posibilă folosirea unei alte denumiri a organului, fără a
schimba scopul acestuia. Dacă se respectă specializarea prevăzută de legiuitor în privinţa
organelor societăţii asociaţii pot, în vederea realizării obiectului, în funcţie de specificul
activităţii acesteia, a unor organe51, cum ar fi, spre exemplu, anumite comisii cu atribuţii tehnice,

49
L. Săuleanu, op. cit., p. 76-78.
50
Ion Dogaru, Sevastian Cercel, op. cit, p. 278.
51
I.L. Georgescu, Adunările generale ale societăţilor pe acţiuni, Revista de drept comercial şi studii
economice, nr. 5-7/1944, p. 306
constituirea unei comisii arbitrale etc., însă acestea nu pot fi formatori de voinţă socială, ci au
doar un rol consultativ legat de problemele tehnice respective52.

În doctrină53 s-a considerat că exercitarea drepturilor de către acţionarii minoritari sau de

către acţionarii individuali pot fi considerate organe extraordinare. Este adevărat că în scopul
protejării intereselor societăţii, legiuitorul a dat posibilitatea exercitării anumitor drepturi de către
o parte din acţionari, în cazul societăţilor pe acţiuni sau chiar de asociaţi, în cazul societăţii cu
răspundere limitată, însă nu putem considera că în astfel de situaţii, aceştia constituie un organ
extraordinar.

Convocarea adunării generale a asociaţilor.

Premisă. Deşi legea recunoaşte expres administratorului calitatea de a convoca adunarea

asociaţilor, totuşi considerăm că alături de acesta mai au această calitate şi cenzorul şi asociaţii.

S-a susţinut în doctrină că subiectul de drept căruia legea îi acordă dreptul de a convoca
adunarea generală este administratorul şi că nici o altă prevedere a Legii societăţii comerciale nu
instituie o derogare de la această regulă 54. Considerăm criticabil acest punct de vedere, neputând
reţine doar administratorului dreptul de a convoca adunarea generală, deoarece, în primul rând,
nu este un drept, ci o obligaţie, chiar art. 195 alin. 1 menţionând că „administratorii sunt
obligaţi”; această obligaţie priveşte şi situaţia convocării cel puţin o dată pe an, dar şi ori de câte
ori este necesar; pe de altă parte, după cum vom argumenta în continuare, posibilitatea de a
convoca adunarea o au şi cenzorii, concluzie ce se desprinde chiar din textul legii, dar şi
asociaţii. Vom considera convocarea de către administrator ca fiind regula, iar celelalte situaţii,
ca şi în cazul societăţilor pe acţiuni, le vom considera „convocări anormale” 55 având un caracter
excepţional şi institute de leguitor ori recunoscute pentru protejarea societăţii sau a celorlalţi
asociaţi.

52
În cazul societăţilor pe acţiuni art. 153 10 alin. 1 dă posibilitatea consiliului de supraveghere să creeze
comitete consultative, formate din cel puţin 2 membri ai consiliului şi însărcinate cu desfăşurarea de
investigaţii şi cu elaborarea de recomandări pentru consiliu, în domenii precum auditul, remunerarea
membrilor directoratului şi ai consiliului de supraveghere şi a personalului sau nominalizarea de candidaţi
pentru diferitele posturi de conducere.
53
I.L. Georgescu, Adunările generale ale societăţilor pe acţiuni, Revista de drept comercial şi studii
economice, nr. 5-7/1944, p. 306
54
C. Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 764.
55
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 315.
 Convocarea de către administrator

Convocarea adunării asociaţilor se face de administratori la sediul social, cel puţin o dată
pe an sau de câte ori este necesar (art. 195 alin. 1).

Administratorul trebuie să deţină această calitate la momentul la care comunică

convocatorul, în caz contrar, convocarea adunării generale de către administratorul care fusese
revocat, este nulă56. Dacă la momentul convocării, persoanele care au convocat adunarea nu mai
aveau calitatea de administratori, hotărârea prin care fuseseră numiţi fiind anulată prin hotărâre
judecătorească irevocabilă, sunt nule atât convocarea, cât şi hotărârea adoptată de adunarea astfel
convocată57.

Când este un singur administrator, soluţia este simplă, însă în cazul în care societatea are
mai mulţi administratori, identificarea persoanei ce-i revine obligaţia este puţin mai complicată,
soluţia depinzând de modalitatea în care asociaţii prin actul constitutiv au înţeles să lămurească
modalitatea de lucru a administratorilor.

Astfel, art. 197 alin. 3 menţionează că dispoziţiile art. 75, 76, 77 alin. 1 şi 79 se aplică şi
societăţilor cu răspundere limitată.

Art. 76 alin. 1 prevede că în cazul în care în actul constitutiv s-a stabilit ca administratorii
să lucreze împreună, decizia trebuie luată în unanimitate. Aşadar, într-un astfel de caz, decizia de
convocare nu poate fi luată de un administrator în mod independent.

Per a contraio un singur administrator va putea convoaca adunarea generală dacă în actul
constitutiv s-a prevăzut că administratorii lucrează independent.

Dacă există un consiliu de administraţie (deşi legea nu prevede o astfel de obligativitate)

se aplică, fie regulile stabilite în actul constitutiv (de exemplu, regula majorităţii), fie regula
unanimităţii aşa cum rezultă din art. 76 alin. 1; un singur administrator sau chiar preşedintele
consiliului de administraţie nu pot convoca adunarea generală58.

Deşi lucrurile par simple în descifrarea soluţiei în funcţie de modalitatea de lucru stabilită
prin actul constitutiv, totuşi considerăm util a ne apleca asupra situaţiei mai des întâlnite, anume
cazul unei societăţi în care sunt mai mulţi asociaţi şi sunt numiţi doi administratori, iar prin actul
constitutiv nu au stabilit modalitatea de lucru a acestora. În mod direct am considera aplicabil art.
76 alin. 1 care stabileşte unanimitatea, însă care este soluţia când o astfel de unanimitate nu se
întruneşte (mai ales dacă cei doi administratori sunt şi asociaţi). Leguitorul a stabilit că în cazul

56
Curtea de Apel Constanţa, Secţia comercială, maritimă, fluvială şi de contencios administrativ, decizia
nr. 478/COM/2004, apud Cristina Cucu, Marilena-Veronica Gavriş, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian
Haranga, op. cit., p. 220.
57
Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, sentinţa nr. 237/2005, în Cristina Cucu, Marilena-Veronica
Gavriş, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haranga, op. cit., p. 221.
58
Philippe Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Ed. Dalozz, Paris 2001, p. 500.
unei divergenţe între administratori, decizia revine asociaţilor care reprezintă majoritatea
absolută a capitalului social, însă observăm că nu ne ajută să găsim un răspuns la întrebarea
noastră. Oricum, art. 75-76 au fost adoptate de leguitor cu scopul de a reglementa operaţiunile
comerciale.

Am putea susţine că leguitorul nu a oferit un sistem suplu cu privire la modalitatea de

lucru a administratorilor, cum, de altfel, nu a făcut-o nici în privinţa votului în adunare. Poate
este consecinţa puternicei amprente a caracterului personal ce domină această formă de
societate? Poate că nu au fost identificate formule suple de convocare, de adoptare a unei
modificări etc. tocmai pentru a „forţa” asociaţii să găsească soluţii de comunicare? Poate că
unghiul nostru strict juridic, ce doreşte a fundamenta orice soluţie pe un temei de drept?

Până la urmă constatăm că ne interesează mai mult aspectele formale, adică cine
convoacă adunarea, decât finalitatea, adică formarea voinţei, luarea unei hotărâri necesare
activităţii comerciale. În cazul societăţilor pe acţiuni se justifică o astfel de rigoare, mai ales că
avem dispoziţii exprese imperative 59. Discuţiile sunt aproape sterile dacă încercăm să ne
îndreptăm atenţia către situaţiile concrete, adică a societăţilor cu răspundere limitată cu 2-3-4
asociaţi şi în care unul sau mai mulţi dintre ei sunt şi administratori, iar activitatea comercială se
desfăşoară prin participarea zilnică a acestora. Acesta este tiparul.

Insistând pe finalitatea ce se deduce din spiritul formei societăţii şi nu în lipsa oricărui

fundament juridic considerăm că are posibilitatea de a convoca adunarea oricare dintre
administratori chiar şi când s-a stabilit că aceştia lucrează împreună, condiţia unanimităţii
stabilită de art. 76 alin.1 aplicându-se doar operaţiunilor comerciale.

Oricum, acceptarea acestei soluţii răzbate din cazurile în care trebuie să se convoace
adunarea:

- fie cel puţin o dată pe an, astfel că nu putem să considerăm nelegală convocarea făcută
doar de unul din administratori care nu face altceva decât să respecte un text de lege;
- fie ori de câte ori este necesar, astfel că sub acest aspect (discutabil din perspectiva
oportunităţii şi stabilirii necesităţii) nu putem să-l considerăm culpabil pe
administratorul care a apreciat urgenţa şi importanţa şi a convocat asociaţii tocmai
pentru a-şi exprima punctul de vedere; dispoziţie legală expresă avem, dimpotrivă,
pentru situaţia în care a decis singur şi a creat o pagubă societăţii.
Şi într-un caz şi în altul asociaţii nu pot invoca „un deranj” al convocării în condiţiile în
care aceştia prin hotărârile ce le iau (în măsura în care se realizează majoritatea cerută) formează
voinţa societăţii. De altfel, pe astfel de considerente ce ţin mai mult de finalitatea instituţiei
juridice, dar care totuşi găsesc un sprijin în textele de lege, vom considera că şi asociaţii pot
convoca direct adunarea generală.

Cu privire la adunările generale ale acţionarilor a se vedea L. Săuleanu, Societăţile comerciale.

59

Adunările generale ale acţionarilor, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009.

 Tot în privinţa convocării efectuate de administrator se impune a lămuri ce se înţelege
prin expresia „de câte ori este necesar” (art. 195 alin. 1), întrucât convocarea şi în astfel de
cazuri este o obligaţie pentru administrator, iar neconvocarea atrage răspunderea acestora pentru
daunele pe care le-a suferit suficient ca urmare a neconvocării.

Legea nu conţine criterii60 în funcţie de care să se stabilească obligaţia administratorului de

a convoca adunarea generală, condiţii în care este greu de identificat acele situaţii care impun
obiectiv convocarea adunării. Profesorul I.L.Georgescu61 cu referire la acest criteriu de
demarcaţie rezuma următoarele soluţii doctrinare: criteriul actelor care pun în pericol viaţa
societăţii şi criteriul actelor cu caracter excepţional, menţionând că „hotărâtoare sunt în această
materie limitele puse de statute , iar în cazul când lipsesc acestea, se vor trage toate consecinţele
principiilor, care guvernează raporturile dintre mandant (societate) şi mandatar
(administrator)”62.

Cum nu este oferit nici un criteriu de determinare a acestor cazuri considerăm că este
necesară convocarea: a) în cazurile în care potrivit legii sau actului constitutiv respectiva
atribuţie este de competenţa exclusivă a adunării generale a asociaţilor; b) situaţiile în care
respectiva atribuţie depăşeşte limitele mandatului administratorului stabilite fie prin actul
constitutiv, fie rezultând din dispoziţiile lgii; c) cazurile în care, deşi nu ne aflăm în una din
situaţiile enumerate anterior, administratorul63 consideră oportună convocarea adunării generale;
aprecierea necesităţii se va face prin prisma noţiunilor de prudenţă şi diligenţă, adică în concret
să fii continuat efectuarea respectivei operaţiuni fără convocarea adunării generale acţionând cu
bună-credinţă şi în interesul societăţii, considerând în mod rezonabil că nu se impunea; urmează
a se aplica pentru înlăturarea răspunderii administratorului „regula judecăţii de afaceri”64.

60
În privinţa societăţii pe acţiuni, dacă până la modificările aduse legii societăţilor comerciale prin Legea
nr. 441/2006 nu era prevăzut nici un criteriu de distincţie, în noua redactare a art. 142, consiliul de
administraţie este însărcinat cu îndeplinirea tuturor actelor necesare şi utile pentru realizarea obiectului de
activitate al societăţii, cu excepţia celor rezervate de lege pentru adunarea generală a acţionarilor; analiza
nu putem să o facem din această perspectivă şi pe acest temei odată ce art. 196 1 prevede că dispoziţiile
privitoare la administrarea societăţilor pe acţiuni nu se aplică societăţilor cu răspundere limitată
61
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 312-313.
62
Idem, p. 313.
63
Dacă sunt mai mulţi administratori art. 78 stabileşte procedura ce trebuie urmată în cazul în care o
anumită operaţiune depăşeşte limitele operaţiunilor obişnuite comerţului, însă aceasta nu înlătură
posibilitatea ca toţi administratorii ca urmare a unei maxime prudenţe să convoace adunarea asociaţilor
pentru a evita producerea unui eventual prejudiciu.
64
Cu privire la acest subiect a se vedea R.I. Motica, L. Bercea, De la business judgment rule la regula
judecăţii de afaceri: în căutarea unei legături, în Ad honorem Stanciu D. Cărpenaru. Studii juridice
alese, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 112-119.
 Convocarea de către cenzori. Având în vedere dispoziţiile art. 199 alin. 4 care stabilesc că
dispoziţiile prevăzute pentru cenzorii societăţilor pe acţiuni se aplică şi cenzorilor din societăţile
cu răspundere limitată urmează a se aplica mutatis mutandis dispoziţiile art. 164 alin. 1, inclusiv
cu privire la pragul minim ce trebuie să-l deţină asociaţii ce reclamă faptele sau procedura ce o
vor urma cenzorii.

Astfel, potrivit art. 164 alin. 1 şi 2, în cazul în care acţionarii reprezentând, individual sau
împreună, cel puţin 5% din capitalul social (sau o cotă mai mică dacă se prevede în actul
constitutiv) reclamă cenzorilor anumite fapte, iar aceştia din urmă constată că reclamaţia este
întemeiată şi urgentă, vor convoca adunarea generală pentru a prezenta observaţiile lor. Dacă nu
convoacă adunarea, cenzorii trebuie să pună în discuţie reclamaţia la prima adunare, care va lua
o hotărâre asupra celor reclamate. De precizat că potrivit art. 276 constituie infracţiune fapta
cenzorului care nu convoacă adunarea generală în cazurile în care este obligat prin lege.

Pot asociaţii să convoace adunarea generală? Potrivit art. 195 alin. 2 „un asociat sau un
număr de asociaţi, ce reprezintă cel puţin o pătrime din capitalul social, va putea cere convocarea
adunării generale, arătând scopul acestei convocări”. Textul este neclar odată ce, deşi prevede
posibilitatea unui număr de asociaţi să solicite convocarea, nu se stabileşte nici procedura exactă,
nici efectele în caz de nerespectare a obligaţie. Se menţionează doar că aceştia vor putea cere
convocarea fără a se preciza cui şi în ce condiţii se face o astfel de cerere; indirect rezultă că o
astfel de cerere se face administratorului, odată ce acestuia îi revine obligaţia de a convoca
adunarea generală. Pe de altă parte, nu se stabileşte nici sancţiunea, nici soluţia pe care o au
asociaţii în cazul în care nu se dă curs cererii.

Sub acest aspect opinia îmbrăţişată de majoritatea doctrinei 65 şi de jurisprudenţă66 este în

sensul că aceştia pot solicita în temeiul art. 119 instanţei de judecată autorizarea convocării sau
în temeiul art. 1528 alin. 1 C.civ.67 (art. 1077 C.civ.din 186468) obligarea administratorului de a
efectua convocarea, fie, în caz de refuz, convocarea AGA direct de către instanţă 69.

În ceea ce ne priveşte, nu împărtăşim o astfel de opinie, punctul nostru de vedere fiind

acela că art. 195 alin. 2 trebuie interpretat în sensul că asociaţii sau un număr de asociaţi ce deţin
cel puţin o pătrime din capitalul social vor putea convoca în mod direct adunarea generală, fără a
mai solicita convocarea administratorilor. Susţinerea noastră are în vedere caracterul societăţii,

65
I. Schiau, în op. cit., p. 533; I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 689.
66
Cităm exempli gratia Curtea de Apel Timişoara, decizia nr. 169 din 3 noiembrie 2009, R.D.C nr.
1/2011 p. 69-74 prezentată de dr. Csaba Bela Nász, judecător.
67
”În cazul neexecutării unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului, să execute el însuși ori să
facă să fie executată obligația”.
68
„Nefiind îndeplinită obligaţia de a face, creditorul poate asemenea să fie autorizat de a o aduce la
îndeplinire, cu cheltuiala debitorului”.
69
C. Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 766.
anume chiar dacă teoretic societatea cu răspundere limitată este considertă o societate mixtă,
totuşi caracterul intuitu personae este dominant în mai toate cazurile, asocierea fundamentându-
se pe încrederea lor reciprocă. Pornind de la această realitate este anormal să solicite
administratorului convocarea, mai ales în situaţia în care administratorul nici nu este asociat.
Credem că asociatul nu poate fi asimilat unui acţionar, primul nepierzând dreptul de control
direct asupra societăţii, în timp ce în cazul celui din urmă simpla calitate de acţionar nu-i conferă
nici un control direct, cu excepţia drepturilor recunoscute de lege. În modalitatea de reglementare
a art. 119 identificăm argumente logice, legiuitorul stabilind filtrul necesar dintre acţionari şi
administratori pentru că societăţile pe acţiuni sunt societăţi cu număr mare de persoane, care nu
au legătură cu activitatea curentă a societăţii; simpla calitate de acţionar nici măcar
accesul/amestecul în administrarea curentă nu-i permite, în timp ce în cazul societăţilor cu
răspundere limitată, asociaţii chiar neadministratori se implică constant în activitatea societăţii 70.
Soluţia propusă de noi este aplicabilă şi situaţiilor des întâlnite când asociaţii sunt şi
administratori.

Cu excepţia unei interpretări gramaticale ce ar conduce la concluzia că verbul „a cere”

presupune „a te adresa cuiva pentru a-l convinge să îndeplinească o dorinţă”, nu vedem alt
argument pentru a nu considera interpretarea noastră mai aproape de funcţionabilitatea formei
societăţii. Poate nu este întâmplător că legiuitorul a înţeles în cazul societăţilor pe acţiuni să
reglementeze în art. 119 situaţia în care nu se dă curs solicitării de convocare, iar în cazul
societăţii cu răspundere limitată să nu facă nici o precizare, nici măcar o trimitere aşa cum am
înţeles în cazul acţiunii în anularea hotărârii în art. 196. Preferăm în locul unei interpretări
gramaticale restrictive şi în contra naturii formei de societate, o interpretare teleologică care
corespunde intereselor societăţii şi asociaţilor.

Considerăm că dispoziţiile art. 199 alin. 5 constituie un temei suficient pentru a

recunoaşte această calitate şi asociaţilor. Art. 199 alin. 5 menţionează în lipsă de cenzori sau,
după caz auditor financiar, fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii, va
exercita dreptul de control pe care asociaţii îl au în societăţile în nume colectiv. Aşadar, în astfel
de cazuri, practic i s-a recunoscut asociatului un drept de control deplin, identic cu cel al
asociaţilor în regimul unei societăţi în nume colectiv.

Tot din această perspectivă am stabilit în baza art.199 alin. 4 raportat la art. 164 alin. 1 că
un cenzor are posibilitatea să convoace adunarea generală, astfel că dacă societatea cu
răspundere limitată nu are cenzor ( în majoritatea cazurilor) ar fi absurd să nu recunoaştem
această posibilitate şi asociatului neadministrator care în virtutea art. 199 alin. 5 exercită un
control deplin; considerăm a fortiori că are calitatea de a convoca adunarea generală a
asociaţilor şi un asociat neadministrator în condiţiile specificate.

Interpretarea propusă de noi mai găseşte sprijin şi în alt text de lege, anume art. 275 alin.
1 pct. 2 potrivit căruia constituie infracţiune fapta administratorului care nu convoacă adunarea
70
Că asociaţii neadministratori au un drept de control rezultă din şi în condiţiile art. 199 alin. 5.
generală în cazurile prevăzute de lege sau încalcă dispoziţiile art. 193 alin. 2. Dacă legiuitorul ar
fi prevăzut un mecanism deplin pentru ca administratorul să fie singurul căruia să i se ceară
convocarea şi aceasta să dea curs, implicit ar fi stabilit şi o sancţiune pe măsură, însă observăm
că şi din perspectiva răspunderii penale nu a fost dată cuvenita atenţie, neprevăzând o astfel de
răspundere.

Este atrasă răspunderea penală când administratorul nu convoacă adunarea în cazurile

prevăzute de lege şi analizând textul ce instituie o astfel de obligaţie, anume art. 195 alin. 1
constatăm că trebuie să convoace „cel puţin o dată pe an sau de câte ori este necesar”; nu s-a
stabilit că subzistă obligaţia de convocare şi când primeşte o solicitare din partea unui asociat sai
mai multor asociaţi ce deţin o pătrime din capitalul social, astfel că nu-i poate fi atrasă
răspunderea pentru o astfel de situaţie ce nu constituie în viziunea legiuitorului o obligaţie legală.

Modalitatea de convocare. Convocarea adunării se va face în forma prevăzută în actul

constitutiv, iar în lipsa unei dispoziţii speciale, prin scrisoare recomandată, cu cel puţin 10 zile
înainte de ziua fixată pentru ţinerea acesteia, arătându-se ordinea de zi.

Convocarea se expediază la adresele menţionate în registrul asociaţilor (art. 198 alin. 1).

Asociaţii au deplină libertate să stabilească prin actul constitutiv forma modalităţii de

convocare; aceştia pot să stabilească altă formă sau să adauge o altă condiţie cumulativă pe lângă
cea a scrisorii recomandate, cum ar fi şi convocarea prin e-mail. De observat totuşi că soluţia
indicată în lege este în concordanţă şi cu forma de societate care în cele mai multe cazuri are un
număr mic de asociaţi şi care se cunosc, astfel că alte formule de convocare (prin publicitate etc)
nu se justifică, ci, dimpotrivă, ar dăuna.

Termenul de convocare. Asociaţii nu pot să prevadă un termen mai mic decât cel stabilit
prin art. 195 alin.3, respectiv termenul de 10 zile în care trebuie convocată adunarea.

Deşi se menţionează expres că respectiva convocare se face cu cel puţin 10 zile înainte de
ziua fixată, totuşi nu rezultă dacă cele 10 zile trebuie să existe între data depunerii la poştă de
către expeditor şi data adunării71 sau, dimpotrivă, cele 10 zile trebuie să existente între data
recepţionării (data poştei) de către asociatul destinatar şi data adunării generale. Textul este
generic: „convocarea se va face (…) cu cel puţin 10 zile înainte de ziua fixată”.

Cum am stabilit că acest termen are caracter imperativ, implicit ar trebui să considerăm
că cea din urmă interpretare este corectă, zece zile trebuind să fie asigurate între data
recepţionării şi data adunării; în acest fel se asigură dreptul la informare al asociatului şi

71
În acest sens C. Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 766; I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 691.
posibilitatea reală de a participa, fiind un termen unic, uşor de verificat şi, totodată, rezonabil în
viziunea legiuitorului, dar şi a practicii comerciale.

A susţine teza contrară, ar însemna să lăsăm loc interpretărilor, a invocării unui eventual
abuz al unui asociat administrator în această privinţă, a existenţei unor termene diferite şi uneori
insuficiente în funcţie de domiciliul asociaţilor etc.

Conţinutul convocării. Din art. 195 rezultă că în convocator se vor menţiona: data
adunării generale a asociaţilor72 (cu indicarea orei) , ordinea de zi şi locul adunării (sediul
societăţii). Cum alte elemente obligatorii nu rezultă, urmează a detalia fiecare aspect în parte. De
asemenea, în convocator trebuie menţionată persoana care face convocarea, indicându-se
calitatea acesteia.

Ordinea de zi. În convocator trebuie prevăzută ordinea de zi cu menţionarea expresă a

tuturor problemelor, astfel încât asociaţii să poată să se pregătească, să se informeze pentru a
vota în cunoştinţă de cauză, evitându-se surprizele şi facilitându-se o informare corectă.
Hotărârea adoptată cu privire la o problemă ce nu a fost menţionată în convocator este nulă 73, cu
excepţia cazului în care asociaţii au votat-o în unanimitate.

Nu este suficientă o simplă enumerare, ci, în funcţie de circumstanţe, se impune o

explicare rezonabilă a problemelor ce vor fi supuse dezbaterii 74 tocmai pentru a se informa în
mod corespunzător asociaţii75. Cu toate acestea, s-a susţinut, în sensul apărării interesului
societăţii, că revocarea administratorului se poate hotărî chiar dacă nu a figurat în convocator76.

Trebuie să se evite formulări generice, cum ar fi spre exemplu „diverse” sau „probleme
diverse”, acestea neinformând sub niciun aspect ceea ce urmează a se decide, iar scopul lor este
doar „să adoarmă conştiinţa acţionarilor, îndemnându-i să renunţe a lua parte la adunare sau să
nu se pregătească, să nu se documenteze”77.

Odată făcută publică ordinea de zi, ea nu mai poate fi retrasă indiferent de justificare 78. În
cazul societăţii cu răspundere limitată nu există o procedură de modificare a ordinii de zi, ulterior
72
C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 798/1996, în Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul
1996, Ed. Proema, 1997, p. 232.
73
Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, sentinţa 1063/2005 şi decizia nr. 1063/2005, în Cristina Cucu,
Marilena-Veronica Gavriş, Cătălin-Gabriel Bădoiu, Cristian Haraga, op. cit., p. 223-224
74
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 2685/2002, Revista de Drept Comercial nr. 7-
8/2002, p. 342.
75
Sorin David, în op. cit., p. 357.
76
Ph. Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, Dalloz, Paris, 1998, p. 400.
77
I.L. Georgescu, op. cit., p. 330.
78
I.L. Georgescu, op. cit., Vol. II, p. 396.
expedierii convocării. Nu există reglementată o procedură prin care asociaţii să solicite
introducerea unor noi puncte pe ordinea de zi ca în cazul art. 117 1. Nici nu ar fi posibil din
perspectiva termenului prea scurt. Cu toate acestea dacă din dezbateri reiese necesitatea
supunerii la vot a altor aspecte, adunarea poate include pe ordinea de zi acea problemă şi să o
voteze; dacă sub acest aspect în privinţa societăţilor pe acţiuni există opinii divergente 79,
considerăm că în privinţa societăţilor cu răspundere limitată trebuie să acceptăm posibilitatea
includerii şi votării şi a altor puncte noi pe ordinea de zi, cu atât mai mult cu cât nu există o
procedură de includere a unor noi puncte pe ordinea de zi până la data ţinerii adunării; evident că
o astfel de posibilitate există numai cu îndeplinirea condiţiilor de cvorum şi majoritate stabilite
de lege sau de actul constitutiv şi fără ca în acest fel să se exercite un abuz de majoritate.

Când în ordinea de zi figurează propuneri pentru modificarea actului constitutiv,

convocarea va trebui să cuprindă textul integral al propunerilor. Respectarea acestei cerinţe
trebuie realizată pentru informarea corespunzătoare a asociaţilor, fără a oferi surprize şi pentru a
oferi suportul unor dezbateri în cunoştinţă de cauză.

În cazul în care pe ordinea de zi figurează numirea unor administratori care nu sunt

asociaţi, în convocare se vor menţiona informaţii cu privire la numele, localitatea de domiciliu şi
calificarea profesională a persoanelor propuse pentru funcţie.

Locul ţinerii adunării. Convocarea va cuprinde locul unde se ţine adunarea asociaţilor.
Dacă în convocator nu se prevede o anumită locaţie, se prezumă că adunarea se va desfăşura la
sediul societăţii, adică la adresa menţionată în registrul comerţului. Dacă în convocator se
prevede expres că adunarea este convocată la sediul societăţii, nu mai este necesară menţionarea
adresei, prezumându-se că asociaţii cunosc adresa la care societatea îşi are sediul social. Prin
sediul societăţii se înţelege sediul social şi nu sediul principal.

Textul art. 195 alin. 1 menţionează că adunarea se convoacă la sediul societăţii, context în
care ne punem întrebarea dacă poate fi făcută convocarea şi în altă locaţie. Circumstanţierea nu
este întâmplătoare, odată ce în cazul societăţilor pe acţiuni legiuitorul a preferat să folosească
cuvântul „loc” (art. 117 alin. 6).

Nuanţând puţin interpretarea, observăm că textul art. 195 alin 1 stabileşte că

„administratorii sunt obligaţi să convoace adunarea asociaţilor la sediul social”, astfel că per a
contrario în cazul altor persoane ce convoacă adunarea asociaţilor este posibilă menţionarea altui
loc.

79
În sensul acceptării unei astfel de posibilităţi a se vedea Sorin David, în op. cit., p. 358; în sens contrar
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 393.
 S-a apreciat că şi administratorii pot să convoace adunarea într-un alt loc decât la sediul
societăţii dacă aceasta este în interesul societăţii sau asociaţii îşi exprimă acordul expres sau
tacit, acord ce rezultă din participarea la adunare fără a se invoca această neregularitate80.

Important este ca în convocator să fie menţionată adresa corectă unde urmează a se

desfăşura adunarea, iar prin convocarea în altă locaţie decât cea a sediului nu trebuie să se
urmărească împiedicarea participării unor asociaţi sau indicarea necorespunzătoare a adresei
locaţiei să fie ambiguă; astfel de aspecte urmează a fi apreciate de instanţa de judecată ori de câte
ori un asociat lipsă formulează o acţiune în anulare invocând motive de acest gen; cu toate
acestea, nu există nici un impediment în a se considera legală convocarea şi desfăşurarea unei
adunări, spre exemplu, la domiciliul unui administrator sau unui asociat, în lipsa unui spaţiu
adecvat la sediul societăţii şi fără ca prin aceasta să se îngreuneze ori să se împiedice accesul la
adunare; deci, nu este anulabilă o hotărâre a adunării doar pentru simplul motiv că aceasta a fost
convocată la domiciliul unui administrator dacă adresa a fost menţionată în convocator şi este în
interesul societăţii sau condiţiile reale o impun.

Prin locul ţinerii adunării se înţelege localitatea şi nu locaţia. Localitatea în care este
convocată adunarea trebuie să fie cea a sediului societăţii, hotărârea luată în urma convocării în
altă localitate fiind lovită de nulitate absolută81.

Este posibilă menţionarea termenului de întrunire pentru a doua adunare? În cazul

societăţilor pe acţiuni este aplicabil art. 118 care menţionează expres că în înştiinţarea pentru
prima adunare generală se va putea fixa ziua şi ora pentru cea de-a doua adunare, când cea dintâi
nu s-ar putea ţine. Întrebarea care s-ar pune este dacă în cazul societăţilor cu răspundere limitată
avem o astfel de posibilitate?

Jurisprudenţa a reţinut că „nimic nu-i împiedică pe administratori ca, anticipând această

situaţie, să convoace, prin acelaşi convocator, două adunări generale distincte şi succesive, ce-a
de a doua urmând a se ţine numai în ipoteza în care prima nu ar putea lua o hotărâre în condiţiile
de majoritate cerute de lege”82.

Doctrina s-a pronunţat asupra acestui aspect, unii autori reţinând că este posibilă, în ciuda
unei analize ad litteram, fixarea celei de-a doua adunări, fiind astfel preîntâmpinată şi situaţia în

80
C. Predoiu, Gh. Piperea, în op. cit., p. 766; I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 690.
81
Este exceptat cazul în care hotărârea este luată în altă localitate de către toţi acţionarii; nu trebuie ca toţi
acţionarii să fi fost de acord cu cele aflate pe ordinea de zi, ci important este ca nici un acţionar să nu fi
contestat că adunarea se ţine în altă localitate.
82
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 289 din 19 ianuarie 2007 apud I. Schiau, în op. cit., p. 527.
care prima adunare generală nu ar putea adopta valabil o hotărâre 83, alţi autori84 atrăgând atenţia
cu privire la redactarea defectuoasă a textului de lege.

Este adevărat că la prima vedere nu ar exista impedimente să considerăm posibilă şi utilă

stabilirea şi celei de a doua adunări în cazul în care prima adunarea generală nu poate hotărî din
cauza majorităţii cerute, însă trebuie să descifrăm natura dispoziţiei, scopul, dar şi condiţiile de
aplicare.

Evident, că nu excludem posibilitatea ca în prima adunare să se menţioneze cu respectarea

celorlalte condiţii şi data celei de-a doua, însă această a doua convocare oricum trebuie
convocată din nou. Simpla menţiune în primul convocator nu este suficientă. Aşadar, considerăm
că o astfel de posibilitate este interzisă expres de leguitor prin art. 193 alin. 3 în care se
menţionează că „dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza
neîntrunirii majorităţii cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi,
oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată de asociaţii prezenţi”.

Legiuitorul a stabilit imperativ că adunarea va fi convocată „din nou”, explicaţia găsind-o

în intenţia de a proteja asociaţii ce au lipsit şi de a le asigura un drept la informare eficient şi
deplin. Într-o astfel de situaţie convocatorul va trebui să conţină aceleaşi elemente ca şi cel
comunicat pentru prima adunare şi mai mult, considerăm că se impune a rezulta din cuprinsul
convocării că aceasta este a doua convocare fiind urmarea neîntrunirii majorităţii cerute; o astfel
de cerinţă, deşi pare exagerată, totuşi credem că este necesară tocmai pentru a fi în concordanţă
cu voinţa legiuitorului; această modalitate aleasă are în vedere tocmai evitarea situaţiilor în care
primul convocator nu a ajuns la destinatar sau asociatul este în imposibilitate de a se prezenta şi
totodată a eliminat neajunsurile ce ar fi decurs din fixarea celei de-a doua convocări chiar a doua
zi, aşa cum este posibil în cazul societăţilor pe acţiuni.

Revenind la analiza condiţiilor avute în vedere de art. 193 alin. 3 se impune a delimita
cazurile în care a doua convocare este obligatorie.

Plecăm în această analiză de la singurul punct de vedere 85 exprimat in extenso pe acest

subiect în doctrină şi care subliniază că prevederea legală nu este pe deplin lămuritoare.

Astfel, art. 193 alin. 3 face referire la neîntrunirea majorităţii cerute, iar pe de altă parte
dispoziţiile ce reglementează adunarea generală a asociaţilor la societatea cu răspundere limitată

83
I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 690; C. Cucu, M.-V. Gavriş, C.-G. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 435.
84
I. Schiau, în op. cit., p. 527-528.
85
Idem
nu prevăd obligativitatea unui cvorum86, adică a unei anumite prezenţe a asociaţilor, aşa cum este
cazul dispoziţiilor privitoare la societăţile pe acţiuni.

Art. 192 prevede doar două noţiuni: unanimitatea şi majoritatea absolută a asociaţilor şi
părţilor sociale.

Comparând textele de lege, pe bună dreptate, s-a susţinut 87 că problematica unei a doua
convocări nu se pune în cazul adunărilor generale ce au ca obiect modificarea actelor
constitutive, în acest caz fiind necesar votul tuturor asociaţilor, adică întrunită unanimitatea.

Aşadar, analizăm doar adunările care au pe ordinea de zi alte atribuţii.

Deşi am precizat că un cvorum nu este impus de lege în cazul societăţilor cu răspundere

limitată, vom constata că un astfel de cvorum de prezenţă rezultă indirect, odată ce cauzele
neluării unei hotărâri pot să fie două:

- fie nu au fost asociaţi suficienţi şi care să reprezinte majoritatea absolută a asociaţilor şi a

părţilor sociale;
- fie, deşi au fost asociaţi suficienţi ce reprezentau majoritatea absolută, supunând la vot,
rezultatul nu a condus la luarea hotărârii cu majoritatea cerută.
În opinia autorului citat88, se consideră prevederea incompletă, în primul rând, pentru că
nu se distinge între cele două situaţii mai sus prezentate, iar pe de altă parte nu rezultă în ce
condiţii de majoritate poate hotărî adunarea generală din nou convocată sugerând mai multe
posibilităţi, respectiv:

a) cu aceeaşi majoritate absolută a asociaţilor şi a părţilor sociale; soluţia nu este posibilă

odată ce chiar art. 193 alin. 3 menţionează că la a doua adunare se decide oricare ar fi numărul de
asociaţi şi partea din capital reprezentată;

b) numai cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi; soluţia nu poate fi adoptată

neexistând un temei în acest sens, dimpotrivă legea instituind prin art. 192 alin. 1 regula dublei
majorităţi implicit a înţeles să nu existe cazuri de disociere a acestor criterii (asociaţi şi părţi
sociale);

c) numai cu majoritatea absolută a părţilor sociale reprezentate la a doua convocare;

soluţia este de plano respinsă cu argumentele arătate mai sus la pct. b); şi

86
Cvorumul este pragul minim valoric ce trebuie reprezentat în adunare. Stabilirea de către legiuitor a
unor limite minime de cvorum şi de majoritate pentru vot (cazul societăţilor pe acţiuni) au ca scop
mobilizarea acţionarilor şi asigurarea participării acestora la adunările generale; astfel de limite sunt
minime, acţionarii au posibilitatea de a stabili în actul constitutiv limite mai mari de cvorum şi de
majoritate pentru vot.
87
I. Schiau, în op. cit., p. 527-528.
88
I. Schiau, în op. cit., p. 528.
 d) cu majoritatea absolută a asociaţilor prezenţi şi a părţilor sociale reprezentate la a doua
convocare; aceasta este singura soluţie ce s-ar impune, deşi se consideră că nu este consacrată
expres; aşadar, raportarea trebuie să o facem la realitatea concretă, adică luând în calcul doar
asociaţii prezenţi şi părţile sociale reprezentate.

Din punctul nostru de vedere această soluţie, care îşi găseşte un fundament în cerinţa
dublei majorităţi reglementată special pentru societăţile cu răspundere limitată, totuşi nu o
împărtăşim; considerăm că tocmai folosirea de către legiuitor a expresiei „oricare ar fi numărul
de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentat” trebuie interpretată în sensul că s-a dorit în
această ipoteză renunţarea la regula dublei majorităţi şi să faciliteze luarea unei hotărâri şi a se
evita blocajul ce-l presupune rigoarea regulii impuse prin art. 192 alin. 2. Tocmai pentru că
discutăm de luarea unei decizii ce nu implică modificarea, ci despre aspecte privind activitatea
curentă comercială, legiuitorul a considerat prioritară luarea deciziei pentru funcţionarea
societăţii. În consecinţă interpretarea noastră este în sensul că la a doua adunare urmează a se
vota şi hotărî ţinând cont doar de numărul de voturi conform art. 193 alin.1.

Condiţiile de cvorum şi majoritate.

Exercitarea dreptului de vot. Hotărârile asociaţilor se iau în adunarea generală.

Fiecare parte socială dă dreptul la un vot, neputându-se limita numărul de voturi.

Exercitarea dreptului de vot se face personal sau prin mandatar.

Exercitarea dreptului de vot este suspendat pentru un asociat în deliberările adunărilor

asociaţilor referitoare la aporturile sale în natură sau la actele juridice încheiate între ele şi
societate.

Votul prin corespondenţă. Prin actul constitutiv se va putea stabili că votarea se poate
face şi prin corespondenţă (art. 191 alin. 2), însă nu se fac alte precizări privind modul concret al
desfăşurării adunării.

S-a considerat89 că adoptarea procedurii votării prin corespondenţă exclude procedura

convocării asociaţilor90, decizia privind desfăşurarea în acest fel a adunării aparţinând
administratorilor sau asociaţii ce deţin ¼ din capitalul social.

89
C. Predoiu, în op. cit., p. 601.
90
Adunările totalitare rămân singurul caz când nu este necesară convocarea conform art. 195.
 Nu credem că prin art. 191 alin. 2 s-a vizat situaţia în care adunarea în întregimea ei să se
desfăşoare prin corespondenţă, procedură destul de greoaie după cum remarca şi autorul citat.
Interpretând într-un sens flexibil dispoziţia legală şi în concordanţă cu realitatea comercială,
considerăm că un asociat poate să-şi exprime votul prin corespondenţă, în măsura în care actul
constitutiv o prevede, sens în care acesta urmează a-şi exprima votul conform regulilor analizate
în cazul adunărilor generale ale acţionarilor. Este adevărat că textul nu exclude ca toţi asociaţii să
voteze prin corespondenţă, însă în nici un caz nu putem susţine că este exclusă procedura
convocării, astfel ca unii să voteze prin corespondenţă şi alţii ca urmare a convocării să-şi
exprime votul direct, la sediul societăţii 91, opinie în sprijinul căreia aducem următoarele
argumente:

a) art. 191 alin. 2 se referă la exprimarea votului prin corespondenţă, iar nu la

desfăşurarea adunării în totalitatea ei; desfăşurarea în totalitate a adunării nici
nu este posibilă odată ce, aşa cum reţine autorul citat, ar implica un proces
greoi, fără finalitate şi greu de controlat
b) convocarea este menită a asigura participarea tuturor, chiar directă, tocmai de
aceea trebuie să se dea posibilitate acţionarilor care doresc să-şi exprime direct
punctul de vedere
c) convocarea se face la sediul social (art. 195 alin. 1)

Unanimitate.Majoritate. Pentru hotărârile având ca obiect modificarea actului

constitutiv este necesar votul tuturor asociaţilor, în afară de cazul când legea sau actul constitutiv
prevede altfel (art. 192 alin. 2). Prin această dispoziţie s-a întărit caracterul intuitu personae al
societăţii cu răspundere limitată, caracter pe care asociaţii nu îl pot înlătura 92. Totuşi observăm că
art. 192 alin. 2 permite ca asociaţii în actul constitutiv să prevadă chiar şi pentru modificarea
actului constitutiv o altă majoritate (spre exemplu majoritatea calificată).

Adunarea generală decide prin votul reprezentând majoritatea absolută a asociaţilor şi a

părţilor sociale, în afară de cazul când în actul constitutiv se prevede altfel (art. 192). S-a instituit
astfel regula dublei majorităţi a asociaţilor şi a părţilor sociale care, din păcate, în activitatea
comercială îngreunează funcţionabilitatea societăţilor având în vedere că în mai toate cazurile
acestea au doi-trei asociaţi, iar dubla majoritate cu greu se obţine. S-a reţinut că dubla majoritate
reprezintă un semn distinctiv al societăţii cu răspundere limitată române la nivel european93.

Asociaţii în baza art. 192 alin. 1 pot deroga stipulând o majoritate calificată sau inferioară
dublei majorităţi; cum textul nu face precizări, credem că pot deroga chiar de la regula dublei

91
A se vedea în sensul că votarea prin corespondenţă şi votarea în prezenţa asociaţilor sunt modalităţi
alternative de vot care se pot întrepătrunde I. Schiau, în op. cit., p. 525.
92
Ioan Macovei, Nicoleta-Rodica Dominte, Implicaţiile principiului libertăţii convenţiilor în exercitarea
dreptului de vot în societatea cu răspundere limitată, R.D.C nr. 10/2006, p. 22.
93
I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 686.
majorităţi, stabilind că se are în vedere doar majoritatea de părţi sociale urmând a se calcula
voturile conform art. 193 alin. 1

Dacă adunarea legal constituită nu poate lua o hotărâre valabilă din cauza neîntrunirii
majorităţii cerute, adunarea convocată din nou poate decide asupra ordinii de zi, oricare ar fi
numărul de asociaţi şi partea din capitalul social reprezentată de asociaţii prezenţi. Cu privire la a
doua convocare s-a susţinut, în lipsa unei prevederi exprese, că hotărârea se ia cu majoritatea
simplă a asociaţilor şi a părţilor sociale94, fiind combătută posibilitatea ca la această a doua
convocare să se ia hotărârea cu majoritatea părţilor sociale95; înclinăm să fim de acord cu cea din
urmă opinie, odată ce legiuitorul nu a mai pus preţ pe stabilirea unui prag minim sau dublă
majoritate, atât timp cât a folosit expresia “oricare ar fi numărul de asociaţi şi partea din capitalul
social reprezentată”, dorindu-se deblocarea procesului decizional şi luarea unei hotărâri.

De subliniat faptul că nu este posibil ca în prima convocare să se prevadă şi data celei de

a doua adunări (ca în cazul art. 118 pentru societăţile pe acţiuni), textul de lege prevăzând expres
că “adunarea convocată din nou” poate decide.

O majoritate diferită a fost stabilită prin art. 202 alin. 2 în privinţa transmiterii părţilor
sociale către persoane din afara societăţii când hotărârea trebuie aprobată de asociaţii
reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.

Hotărârea adunării generale a asociaţilor. Cu ocazia desfăşurării adunării, asociaţii

încheie un proces-verbal în care sunt consemnate:

- constatarea îndeplinirii formalităţilor de convocare

- data şi locul adunării generale

- asociaţii prezenţi şi numărul părţilor sociale deţinute

- dezbaterile în rezumat

- hotărârile luate

- declaraţiile făcute de asociaţi în şedinţă, dar numai dacă ei solicită menţionarea în

procesul verbal.

La procesul-verbal se vor anexa actele referitoare la convocare, înscrisurile prin care s-a
realizat votul prin corespondenţă, procurile etc.

94
C. Predoiu, în op. cit., p. 603.
95
Ion Turcu, op. cit., vol. II, p. 442.
 Procesul-verbal este semnat de asociaţii prezenţi.

Hotărârea adunării asociaților se depune în termen de 15 zile la oficiul registrului

comerțului spre a fi menționată în registru și publicată în Monitorul Oficial (art. 202 alin. 21).

Opozabilitatea hotărârii față de asociați nu este condiționată de publicarea acesteia în

Monitorul Oficial.

În raport cu terţii voinţa socială conturată ca urmare a votului exprimă voinţa juridică a
societăţii și este condiţionată de respectarea formalităţilor de publicitate ale hotărârii.

Forma hotărârii adunării asociaților. Hotărârea trebuie să îmbrace forma înscrisului sub
semnătură privată chiar și în situația în care pe ordinea de zi a fost aprobarea vânzării unui bun
imobil și a fost desemnată o persoană să reprezinte societatea. Deși la un moment dat în parctica
judiciară s-au pronunțat soluții96 prin care se reținuse obligativitatea formei autentice a hotărârii
generale a asociaților prin care se aprobă încheierea de către societate a unui act juridic pentru
care este necesară forma autentică, ulterior prin art. I pct. 2 din O.U.G. nr. 52/2008 a fost
introdus art. 701 în Legea nr. 31/1990 care prevede că actele de dispoziție asupra bunurilor unei
societăți comerciale pot fi încheiate în temeiul puterilor conferite reprezentanților legali ai
societății, după caz prin lege, actul constitutiv sau hotărârea organelor statutare, nefiind necesară
o procură specială și în formă autentică în acest scop, chiar dacă actele de dispoziție trebuie
încheiate în formă autentică.

96
Înalta Curte de Casație și Justiție, decizia civilă nr. 1964 din 23 mai 2007 în Curierul Judiciar nr. 2/2008
p. 18 și urm. cu un comentariu de Luminița Popa și Alexandru Marin.
 PĂRȚILE SOCIALE

Părțile sociale pot fi executate silit?97.

Părțile sociale sunt titluri de participare la capitalul social, fiind emise în schimbul
aportului adus și conferă calitatea de asociat.

Părțile sociale pot fi transmise între asociați fără îndeplinirea unor condiții speciale, însă
transmiterea către persoane din afara societății este posibilă doar cu acordul asociaților
reprezentând ¾ din capitalul social (art. 202 alin. 2), dispoziție imperativă care se justifică prin
caracterul intuitu personae al societății.

Plecând de la acest caracter se pune întrebarea dacă părțile sociale pot face obiectul
executării silite, existând două ipoteze:

- cazul în care asociatul are datorii și este este executat silit în baza unui titlu executoriu
- asociatul a garantat cu părțile sociale pentru executarea unor datorii proprii sau ale altei
persoane, sens în care s-a încheiat un contract de ipotecă mobiliară în baza art. 2389 C.
civ.

Mai mult, art. 66 alin. 2 din Legea nr. 31/1990, așa cum a fost modificat prin Legea nr.
152/2015 prevede posibilitatea creditorilor vinde acțiunile și părțile sociale ale
debitorului lor.

Observând aceste modificări legislative s-ar putea susține că executarea silită a părților
sociale este posibilă, însă apreciem că există o necondordanță între textele Legii nr. 31/1990 și
spiritul acestei forme societare.

În primul rând, apreciem că și în caz de executare silită dispozițiile art. 202 alin. 2 din
Legea nr. 31/1990 trebuie respectate, fiind necesar acordul pentru transmitere către persoane din
afara societății.

În al doilea rând, nu a fost modificat art. 204 în sensul că modificarea actului constitutiv se
poate face prin hotărârea asociaților și hotărâre judecătorească fără a face vreo referire la actele
de executare silită (procesul verbal de adjudecare).

97
Bogdan Țene, Considerații cu privire la modalitatea de executare silită asupra părților sociale deținute
într-o societate comercială cu răspundere limitată, Iustitia nr. 1/2010 (www.barouldolj.ro), p. 38-40;
Călin Dobre, Urmărirea silită a părților sociale deținute într-o societate cu răspundere limitată, Revista
Română de Jurisprudență, nr. 6/2011, p. 188-198.
 Poziția practicii judecătorești și a doctrinei

cu privire la executarea silită a părților sociale

Un inventar al soluțiilor pronunțate ne arată că nu există un punct de vedere unitar. Astfel,

- S-a apreciat că înființarea popririi asupra părților sociale deținute de debitor este
inadmisibilă reținându-se că dispozițiile art. 66 din Legea nr. 31/1990 nu lasă loc de
interpretare, fiind clare în legătură cu obiectul popririi, aceasta putându-se înființa
asupra părților ce s-ar cuveni asociaților prin lichidare și nu asupra părților pe care
aceștia le dețin în societate (Tribunalul Iași, decizia civilă nr. 209 din 21.02.200598)
- Judecătoria Câmpulung prin sentința civilă nr. 461/2008 respingând cererea de validare
a porprii asupra părților sociale deținute de debitor, asociat unic al terțului poprit, a
reținut că ”cererea de validare a popririi asupra părților sociale este inadmisibilă,
întrucât, pe de o parte, acestea sunt indisolubil legate de persoana debitorului, asociat
unic în societate, iar pe de altă parte, aceleași bunuri nu pot fi executate silit prin
poprire, neputând fi trasferate decât în anumite condiții expres prevăzute de legislația
comercială și de statutul societății”. Sub acest aspect soluția a fost menținută și de
Tribunalul Argeș (decizia civilă nr 153 din 16 septembrie 2008) și Curtea de Apel
Pitești (decizia din 12 februarie 2009). Tribunalul Argeș a motivat printre altele că
există bunuri care, deși alienabile în temeiul convenției, nu pot fi urmărite silit, ca în
speță, în temeiul voinței leguitorului, părțile sociale, cât privește urmărirea silită fiind
supuse reglementării speciale prevăzude de art. 66 din Legea nr. 31/1990. Totuși, în
speță cu privire la dividendele stabilite pentru viitor a fost validată poprirea în mâinile
terțului poprit, societatea comercială.
- Prin încheierea nr. 10484 din 6 noiembrie 2009 judecătorul delegat de la O.R.C. de pe
lângă Tribunalul Arad a respins cererea formulată de petentul B.E.J. pentru
indisponibilizarea și predarea părților sociale și beneficiile aferente acestora reținând că
dispozițiile art. 66 alin. 2 nu pot fi aplicate în cazul societăților cu răspundere limitată,
odată ce aportul ce se constituie este format din părți sociale, iar nu din acțiuni, iar în
privința popririi dividendelor a apreciat că cererea este greșit îndreptată, ORC neavând
calitatea de terț poprit, aceasta putându-se înființa doar prin notificarea terțului poporit,
respectiv societatea comercială; de asemenea a mai constatat că cererea este făcută nu
în scopul menționării ei în registrul comerțului, ci chiar în scopul executării silite a
contravalorii părților sociale, fapt ce rezultă din formulare, anume să se pună la
dispoziția sa respectivele părți sociale. Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială
prin decizia civilă nr. 216 din 15 februarie 2010 a admis recursul declarat împotriva
încheierii judecătorului delegat în sensul dispunerii înscierii în registrul comerțului a
mențiunii privind indisponibilizarea părților sociale deținute de debitor în respectivul
S.R.L., apreciind că interpretarea dată art. 66 alin. 2 în sensul că se referă exclusiv la
acțiuni este greșită, întrucât ”indiferent de interpretarea restrictivă, această dispoziție
legală se încadrează în Titlul III al Legii nr. 31/1990 – Funcționarea societăților
comerciale, Cap. I – Dispoziții comune. Caurmare, art. 65-74 din acest titlu sunt
aplicabile tuturor categoriilor de societăți și nu doar societăților de capital”. Restul
98
http://portal.just.ro/JurisprudentaVizualizare.aspx?id_speta=891&idInstitutie=99
 criticilor nu au fost analizate de instanța de recurs nefiind investită în acest sens prin
recursul declarat.
- Cu privire la procesele-verbale ale organelor fiscale prin care se instituie sechestre
asupra părţilor sociale pe care un debitor le deține la o societate comercială soluțiile
diferă; astfel, Judecătoria Craiova a respins 99 ca nefondată contestaţia la executare,
apreciind, din interpretarea art. 66 din Legea nr. 31/1990, rezultă că diferenţa dintre
poprire şi sechestru ar fi aceea că “poprirea se poate înfiinţa asupra părţilor ce s-ar
cuveni asociaţilor prin lichidare, iar sechestrul asupra acţiunilor (părţilor sociale)”. În
viziunea instanței modalitatea de executare diferă după cum societatea este în activitate
sau în lichidare acesta constituind criteriul după care va decide creditorul în alegerea
formei de executare, iar nu natura fracțiunilor de capital; dimpotrivă, într-o speță
similată Tribunalul Dolj prin decizia civilă nr. 2428 din 20 decembrie 2010 a admis
recursul declarat împotriva sentinței prin care Judecătoria Craiova respinsese
contestația la executare și a anulat procesul verbal pentru sechestru bunuri mobile
întocmit de A.F.P. Craiova reținând că art. 66 alin. 2 din Legea nr. 31/1990 trebuie
interpretat restrictiv cu aplicare doar la societățile pe acțiuni, ”neputându-se realiza p
echivalarea termenilor acționar/asociat, aceasta întrucât termenul de asociat este folosit
de legea societăților comercialefie generic, cu privire la toate formele de asociere, pe
când termenul de acționar este folosit doar în cadrul dispozițiilor referitoare la
societățile pe acțiuni”.

Doctrina. Nici punctele de vedere exprimate în literatura juridică nu oferă o soluție

satisfăcătoare asupra problematicii analizate.

Astfel,:

- parte a doctrinei susține interpretarean restrictivă a dispozițiilor art. 66 alin. 2 în sensul

că părțile sociale nu pot fi urmărite de creditorii asociaților înainte de dizolvarea
societății100 aducând ca argumente, pe de o parte, faptul că asociatul este deţinătorul
părţilor sociale din oricare din societăţile comerciale cu excepţia societăţilor pe acţiuni
şi/sau societăţilor în comandită pe acţiuni, astfel că titularii acţiunilor pot fi numiţi
asociaţi, dar titularii părţilor sociale al unei societăți cu răspundere limitată nu pot fi
numiţi acţionari, iar pe de altă parte a admite posibilitatea executării silite înseamnă a
contraveni caracterului intuitu personae al acestei forme societare, asociatul rămas fiind
obligat să fie asociat cu terţul adjudecatar; 101
- dimpotrivă, au fost exprimate și opinii în sensul că părțile sociale pot face obiectul
executării silite, lipsa caracterului negociabil neîmpiedicând executarea lor silită 102, iar
art. 66 care face parte din Titlul III – ”Funcționarea societăților comerciale” trebuie

99
Judecătoria Craiova, sentinţa civilă nr. 14024/20.10.2009 rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către
Tribunalul Dolj prin decizia nr. 196/03.02.2009.
100
Radu I. Motica, Lucian Bercea, Drept comercial român, Ed. Lumina Lex, București, 2005, p. 201.
101
Bogdan Țene, Considerații cu privire la modalitatea de executare silită asupra părților sociale deținute într-o
societate comercială cu răspundere limitată, Iustitia nr. 1/2010 (www.barouldolj.ro), p. 38-40
102
S. Zilberstein, V.M. Ciobanu, Tratat de executare silită, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 377.
 interpretat ca având aplicabilitate comună în ceea ce privește funcționarea oricărei
societăți comerciale103;
- de asemenea, se reține în privința art. 66 alin.1, că acest text reglementează două
ipoteze (respectiv, pe duata funcționării sau după dizolvare), în timp ce art. 66 alin. 2
reglementează, pe de o parte, poprirea asiguratorie care poartă asupra unor părți ce i s-
ar cuveni asociatului debitor în caz de lichidare a societății, iar, pe de altă parte
sechestrarea și vinderea acțiunilor104;
- alți autori105 susțin că art. 66 alin. 2 nu servește scopului pentru care a fost instituită
aducându-se argumente în sensul că nu mai subzistă motivele pentru care a fost edictată
această regulă. Se apreciază că dacă ”această regulă ce blochează executarea silită a
părților sociale își are, oarecum, o justificare intuitivă în cazul societăților de persoane
sau chiar și în cazul societăților cu răspundere limitată cu mai mulți asociați” 106; cu
coate acestea, se apreciază de către autorul citat că aplicarea acestei reguli și în cazul
societății cu asociat unic transcede scopului pentru care a fost instituită norma juridică,
întrucât nu mai există nici un asociat care trebuie protejat.

Interpretare istorică. Codul comercial din 1887 conținea o dispoziție asemănătoare

actualului art. 66 din Legea nr 31/1990, anume art. 86 conform căruia:

Creditorii particulari ai asociatului nu pot, în timpul duratei societății să-și exercite

drepturile lor decât numai asupra părții din beneficiile cuvenite asociatului după bilanțul social;
iar dacă societatea este disolvată asupra părții ce i-ar veni în lichidațiune.

Cu toate acestea îi pot sechestra orice parte și în societățile în comandită prin acțiuni și
anonime pot sechestra și chiar vinde părțile sau acțiunile debitorului lor.

Se poate observa că și acest text de lege face diferența din perspectiva drepturilor
creditorilor asociaților între societățile de persoane și societăților de capitaluri, astfel că, deși la
momentul respectiv nu au fost avute în vedere societățile cu răspundere limitată 107, totuși putem
aprecia că motivația edictării lor, precum și logica interpretării celor două dispoziții este aceeași,
atât timp cât și societății cu răspundere limitată îi recunoaștem un puternic caracter personal. Mai
mult, odată cu reglementarea prin Codul comercial din 1938 a societății cu răspundere limitată
(art. 163-167) drepturile creditorilor unui asociat au fost reglementate prin preluarea conținutului
art. 86 din Codul comercial din 1887, ceea ce dovedește stăruința leguitorului de a menține o
diferență între cele două categorii de societăți comerciale.

103
http://www.juridice.ro/132783/despre-poprire-si-sechestru-executional-in-legatura-cu-partile-sociale.html
Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, Legea societăților comerciale. Comentarii și explicații, Ed. C.H.
104

Beck, București, 2010, p. 217; Ioan Schiau, Titus Prescure, Legea societăților comerciale nr. 31/1990,
Ed. Hamangiu, București, 2009, p. 199.
105
Călin Dobre, Urmărirea silită a părților sociale deținute într-o societate cu răspundere limitată, Revista Română
de Jurisprudență, nr. 6/2011, p. 188-198.
106
Idem p. 194
107
Societățile cu răspundere limitată au fost consacrate prin Legea nr. 31/1990.
 Cu privire la art. 86 din Codul comercial din 1887 profesorul I.L. Georgescu reține
intenția leguitorului de a face distincție între societățile cu caracter persoanl și cele de capitaluri
recunoscând creditorilor personali ai asociatului doar dreptul ”...să sechestreze partea socială,
adică dreptul asociatului în societate (...) adică măsura procedurală destinată să facă bunul
indisponibil, împiedicând pe debitor să înstrăineze. Creditorii acționarilor (...) au însă drepturi
mai mari. Ei pot nu numai să sechestreze acțiunile debitorilor lor, dar să le și vândă”108.

CESIUNEA DE PĂRȚI SOCIALE

Temeiul de drept

Conform art. 202 din Legea nr. 31/1990 :

(1) Părţile sociale pot fi transmise între asociaţi.
(2) Transmiterea către persoane din afara societăţii este permisă numai dacă a fost aprobată de
asociaţi reprezentând cel puţin trei pătrimi din capitalul social.
(21) Hotărârea adunării asociaţilor, adoptată în condiţiile alin. (2), se depune în termen de 15 zile
la oficiul registrului comerţului, spre a fi menţionată în registru şi publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea a IV-a.
(22) Oficiul registrului comerţului va transmite de îndată, pe cale electronică, hotărârea prevăzută
la alin. (21) Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi direcţiilor generale ale finanţelor
publice judeţene şi a municipiului Bucureşti.
(23) Creditorii sociali şi orice alte persoane prejudiciate prin hotărârea asociaţilor privitoare la
transmiterea părţilor sociale pot formula o cerere de opoziţie prin care să solicite instanţei
judecătoreşti să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea prejudiciului cauzat,
precum şi, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să îşi
cedeze părţile sociale. Dispoziţiile art. 62 se aplică în mod corespunzător.
(24) Transmiterea părţilor sociale va opera, în lipsa unei opoziţii, la data expirării termenului de
opoziţie prevăzut la art. 62, iar dacă a fost formulată o opoziţie, la data comunicării hotărârii de
respingere a acesteia.
(3) În cazul dobândirii unei părţi sociale prin succesiune, prevederile alin. (2) nu sunt aplicabile
dacă prin actul constitutiv nu se dispune altfel; în acest din urmă caz, societatea este obligată la
plata părţii sociale către succesori, conform ultimului bilanţ contabil aprobat.
(4) În cazul în care s-ar depăşi maximul legal de asociaţi din cauza numărului succesorilor,
aceştia vor fi obligaţi să desemneze un număr de titulari ce nu va depăşi maximul legal.

OPOZIȚIA LA HOTĂRÂREA ASOCIAȚILOR

PRIVITOARE LA TRANSMITEREA PĂRȚILOR SOCIALE

108
I.L. Georgescu, Drept commercial roman,vol. II, Ed. All Beck, București, 2002, p. 88
 Efecte juridice. Un prim efect juridic al dispoziţiilor suspuse analizei este cel privitor la
momentul la care are loc transmiterea de părţi sociale.

Până la O.U.G. nr. 54/2010 şi în practica judiciară şi în doctrină se considera că

transmiterea părţilor sociale avea loc între părţi la data acordului de voinţă 109, iar faţă de terţi
numai în momentul înscrierii ei în registrul comerţului conform art. 203 alin. 2110.

Or, în condiţiile în care dispoziţiile art. 202 alin.2 4 sunt imperative şi reglementează nu
doar opozabilitatea faţă de terţi, ci stabileşte momentul transferului implicit nu mai este valabilă
poziţia exprimată de doctrină, astfel că transmiterea părţilor sociale are loc:

- fie la data expirării termenului de 30 de zile calculat de la data publicării în

Monitorul Oficial al României dacă nu s-a formulat opoziţie
- fie la data comunicării hotărârii de respingere a opoziţiei în măsura în care o
astfel de cerere a fost formulată de un creditor social sau de o persoană
prejudiciată
Aşadar, transferul dreptului de proprietate este afectat în toate situaţiile de un termen
suspensiv, indiferent că se formulează sau nu opoziţie, căci chiar şi în situaţia în care se
formulează opoziţie şi se admite nu este afectată valabilitatea hotărârii asociaţilor; din acest
motiv nu putem considera că în caz de formulare a unei opoziţii am fi în prezenţa unei condiţii
suspensive (neştiind dacă se admite sau se respinge) , odată ce de realizarea condiţiei ca şi
modalitate a actului juridic depinde existenţa drepturilor subiective şi a obligaţiilor corelative111.

Condiţii de exercitare. Reclamantul trebuie să dovedească că deţine o creanţă certă, care

este afectată prin hotărârea respectivă şi astfel îi produce un prejudiciu. Prejudiciul nu trebuie să
fie unul cert, adică să existe în acel moment, ci este suficient să fie previzibil.

Necesitatea afirmării şi probării unui prejudiciu este evidentă. Această condiţie subzistă şi
pentru creditorii sociali şi nu putem reţine că din interpretarea textului această condiţie este doar
pentru „alte persoane”; în practica judecătorească112 s-a reţinut faptul că în opoziţie reclamantul,
creditor social nu se poate limita la invocarea doar a creanţei, independent de indicarea
pretenţiilor privind prejudiciul încercat. O astfel de condiţie rezultă fără dubiu din textul de lege
care menţionează expres „şi orice alte persoane prejudiciate”, iar nu ca în cazul multor acţiuni
specifice dreptului societăţilor când legiuitorul precizează generic „orice persoană interesată”.
De altfel, existenţa acestei condiţii este cu atât mai evidentă cu cât chiar în materie de opoziţie

109
I. Adam, C.N. Savu, op. cit., p. 713-714; C. Predoiu, Gh. Piperea în St. D. Cărpenaru, S. David, C.
Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăţilor comerciale. Comentariu pe articole, Ediţia 4, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2009, p. 787;
110
A se observa că art. 202 alin. 23 face referire la asociatul care intenţionează să cesioneze părţile sociale.
111
I. Dogaru, S. Cercel, Drept civil. Partea generală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 147.
112
Curtea de Apel Craiova, Secţia comercială, decizia nr. 54 din 21 ianuarie 2005, în S.P. Gavrilă, Legea
nr. 31/1990. „Practică judiciară”, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 98-99.
sunt cazuri în care sfera persoanelor ce au calitate procesuală activă a fost lărgită fiind astfel
modificate şi condiţiile ce se cer a fi întrunite/dovedite; spre exemplu, cazul opoziţiei
reglementate de art. 231.

Soluţiile pe care le pronunţă instanţa de judecată. În stabilirea soluţiilor pe care le

poate pronunţa instanţa de judecată pornim chiar de la textul art. 202 alin (23) care prevede că se
solicită instanţei judecătoreşti „să oblige, după caz, societatea sau asociaţii la repararea
prejudiciului cauzat, precum şi, dacă este cazul, atragerea răspunderii civile a asociatului care
intenţionează să îşi cedeze părţile sociale”.

Din start observăm două teze cu finalitate diferită:

- obligarea societăţii sau asociaţilor la repararea prejudiciului cauzat

- şi dacă este cazul atragerea răspunderii civile a asociatului care intenţionează să
îşi cedeze părţile sociale

ADMINISTRAREA SOCIETĂŢII

Societatea cu răspundere limitată este administrată de unul sau mai mulţi administratori
(art. 197 din Legea nr. 31/1990).
Administratorii pot fi asociaţi sau neasociaţi şi sunt numiţi prin actul constitutiv sau de
adunarea asociaţilor.
Pentru protejarea intereselor societăţii, legea interzice administratorilor să exercite, fără
autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator, în alte societăţi concurente sau având
acelaşi obiect de activitate, precum şi să facă acelaşi tip de comerţ ori altul concurent pe cont
propriu, sau pe contul altei persoane fizice sau juridice, sub sancţiunea revocării şi răspunderii
pentru daunele cauzate societăţii.
Când sunt mai mulţi administratori, asociaţii pot prevedea ca ei să lucreze împreună sau
individual.
Dacă s-a stabilit ca administratorii să lucreze împreună, deciziile trebuie luate în
unanimitate, iar în caz de divergenţă va decide dubla majoritate.
În cazul în care în actul constitutiv nu s-a stabilit modul de exercitare a mandatului de
către administrator trebuie admis că fiecare dintre ei poate lucra individual .
Atunci când un administrator ia iniţiativa unei operaţii care depăşeşte limitele operaţiilor
obişnuite comerţului pe care îl exercită societatea, el trebuie să înştiinţeze în prealabil pe ceilalţi
administratori, sub sancţiunea reparării prejudiciului cauzat societăţii.
Administratorii societăţii cu răspundere limitată pot face toate operaţiile cerute pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului societăţii, afară de restricţiile stabilite prin actul constitutiv.
Administratorii au obligaţia de a ţine un registru al asociaţilor societăţii (art. 198 din
Legea nr.31/1990).Registrul cuprinde: numele, prenumele şi domiciliul, respectiv denumirea şi
sediul fiecărui asociat, partea acestuia din capitalul social, transferul părţilor sociale sau orice
altă modificare privitoare la acestea. Nerespectarea acestei obligaţii atrage răspunderea personală
şi solidară a administratorului pentru prejudiciile cauzate societăţii.
Registrul asociaţilor poate fi cercetat de către asociaţi, precum şi de creditorii asociaţilor
şi cei ai societăţii.
Societatea cu răspundere limitată este reprezentată de administratorul care a fost
desemnat prin actul constitutiv, sau ulterior prin decizia adunării asociaţilor în calitate de
reprezentant al acesteia. Dacă prin actul constitutiv nu s-a stabilit care administrator are puterea
de reprezentare a societăţii, legea prezumă că dreptul de administrare aparţine fiecărui
administrator (art.75 şi art.197 alin.3 din Legea nr.31/1990).
Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la
mandat şi de cele speciale prevăzute în legea societăţilor comerciale (art.72 din Legea
nr.31/1990).
Având în vedere caracterul intuitu personae al calităţii de administrator, revocarea
administratorilor este o revocare ad nutum, putând interveni oricând şi independent de vreo culpă
contractuală a administratorului.113

CONTROLUL GESTIUNII SOCIETĂŢII.

În societatea cu răspundere limitată, controlul asupra gestiunii societăţii se poate realiza
de către:
- cenzori, ca şi în cazul societăţii pe acţiuni.
- asociaţi, ca şi în cazul societăţii în nume colectiv.
În societatea cu răspundere limitată alegerea cenzorilor este facultativă, dacă numărul
asociaţilor nu trece de cincisprezece (art.199 din Legea nr.31/1990).
Potrivit unei opinii, criteriul numărului de asociaţi nu este în măsură să satisfacă scopul
legii la numirea cenzorilor114. Spre exemplu, poate exista o societate cu răspundere limitată cu 50
asociaţi dar care să aibă o activitate economică mai redusă decât o societate cu 2 asociaţi. Astfel,
criteriul corect pentru îndeplinirea scopului legii îl constituie cifra de afaceri. În raport de această
cifră şi de volumul de operaţiuni comerciale, se poate deduce dacă activitatea societăţii este
simplă sau complexă, astfel încât se impune sau nu numirea cenzorilor115.
Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale cu răspundere limitată, care intră sub
incidenţa reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi standardele

113
C. Roşu, Contractele de mandat şi efectele lor în dreptul civil şi comercial, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2003, pag. 234.
114
St. D. Cărpenaru, op. cit., pag. 427
115
Claudia Roşu, Lavinia Tec, Constituirea şi funcţionarea societăţilor comerciale, Editura World Teach,
Timişoara, 2007, pag. 338
internaţionale de contabilitate, or fi auditate de către auditori financiari, persoane fizice sau
juridice, în condiţiile prevăzute de lege.
La societăţile comerciale ale căror situaţii financiare anuale nu sunt supuse auditului
financiar, adunarea asociaţilor poate numi unul sau mai mulţi cenzori sau un auditor financiar.
În lipsă de cenzori, fiecare dintre asociaţi, care nu este administrator al societăţii, va
exercita dreptul de control. Asociaţii efectuează controlul asupra gestiunii societăţii implicit prin
exercitarea drepturilor conferite de calitatea de asociat. Aceste drepturi sunt:
- dreptul de a participa la deliberări şi luarea deciziilor privind toate problemele esenţiale
ale activităţii societăţii (art.186 din Legea nr.31/1990).
- dreptul de a cerceta registrul asociaţilor şi registrele comerciale ale societăţii(art.193
alin.3 din Legea nr.31/1990).
- dreptul de a lua la cunoştinţă, înainte de a fi prezentate spre dezbatere adunării
asociaţilor, despre bilanţ şi contul de profit şi pierderi.
 SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ CU UNIC ASOCIAT

Natura juridică. Affectio societatis. Legiferarea posibilităţii de constituire ab initio de

către o singură persoană a unei societăţi cu răspundere limitată a condus la reconfigurarea
teoriilor privitoare la natura juridică a societăţilor comerciale. Astfel, concepţia clasică a teoriei
contractualiste fost şubrezită prin posibilitatea unei singure persoane de a crea o societate
comercială. La baza acesteia nu mai stă voinţa a două sau mai multe persoane care încheie un
contract şi un statut116, ci voinţa unei singure persoane. De esenţa societăţii nu mai este asocierea
mai multor persoane, iar personalitatea juridică pare a fi rezultatul exclusiv al tehnicii juridice,
simpla şi unica voinţă a persoanei respective fiind suficientă pentru a da naştere unei persoane
juridice.

Una din consecinţele constituirii societăţii unipersonale o reprezintă şi modul specific de

exteriorizare a lui affectios societatis, impunându-se o redefinire a sa; aceasta se impune atât
timp cât affectio societatis reprezintă intenţia comună a asociaţilor de a desfăşura în comun o
activitate comercială; cum avem de-a face cu o singură voinţă implicit şi intenţia nu mai este
comună, ci doar a asociatului respectiv. Trebuie să ne raportăm doar la voinţa asociatului unic.
Nu trebuie să plecăm de la premisa că affectio societatis nu există în cazul unei astfel de
societăţi, diferenţa regăsind-o doar în modalitatea de exteriorizare. Affectios societatis rămâne o
condiţie de valabilitate a contractului de societate. După cum s-a remarcat în doctrină importanţa
acestei noţiuni se observă în ajutorul oferit în calificarea societăţii comerciale: atât negativ
excluzând calificarea societăţii atunci când affectio societatis nu există, cât şi pozitiv când se
califică societatea comercială pe baza existenţei intenţiei comune de asociere117.

În acest context, putem reţine că în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic
affectio societatis reprezintă intenţia acestuia de a constitui o societate comercială şi de a
desfăşura o activitate comercială de sine stătătoare, cu intenţia de a obţine venituri pentru
societate şi pentru sine, iar nu cu un scop de simulare în sensul de a crea societatea cu intenţia de
a evita răspunderea personală sau de a reprezenta un paravan pentru o altă societate care în
realitate beneficiază de activitatea celei dintâi. Nu putem reduce noţiunea de affectio societatis
doar la momentul iniţial al constituirii considerând că acesta reprezintă intenţia de a crea o
societate, el trebuind să existe şi pe parcursul existenţei societăţii.

Definiţie. Societatea cu răspundere limitată a fost definită ca „fiind o instituţie de drept

comercial, având regimul juridic societăţilor comerciale, constituită dintr-o singură persoană
116
Art. 5 alin. 2 stabileşte că în cazul societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic se întocmeşte doar
statut; este firesc să nu se încheie şi contract odată ce societatea este rodul voinţei unei singure persoane.
117
Ileana Voica, op. cit., p. 59.
fizică sau juridică, pe baza unui act unilateral de voinţă prin care se afectează o parte din
patrimoniul acesteia, în limitele căruia se garantează şi obligaţiile sociale şi care are drept obiect
fapte de comerţ”118.

Constituire şi transformare/continuare. Ajungem la o societate cu răspundere limitată

pe două căi: fie dintr-un început societatea se constituie ca societatea cu răspundere limitată cu
asociat unic, fie este rezultatul „transformării” unei societăţi cu răspundere limitată existente cu
mai mulţi asociaţi într-una cu unic asociat. Această din urmă modalitate poate fi rezultatul: a)
unei cesiuni de părţi sociale şi dobândirii tuturor părţilor sociale de unul dintre asociaţi sau b)
rezultatul voinţei unuia dintre asociaţi care rămânând singur ca urmare a falimentului,
incapacităţii, excluderii, retragerii sau decesului celuilalt/celorlalţi asociaţi hotărăşte continuarea
existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată (art. 229 alin. 2).

Interpretarea art. 229 alin. 2. Din conţinutul acestui articol rezultă că societatea nu se
dizolvă când „în actul constitutiv există clauză de continuare cu moştenitorii sau când asociatul
rămas hotărăşte continuarea existenţei societăţii sub forma societăţii cu răspundere limitată cu
asociat unic”

Aşadar, textul reglementează două ipoteze când nu se dizolvă societatea:

a) cazul când există clauză de continuare cu moştenitorii.

Per a contrario dacă nu există o astfel de clauză în actul constitutiv, societatea se dizolvă;
nu are nici o relevanţă voinţa asociatului rămas în viaţă sau a moştenitorilor celuilalt asociat;
legiuitorul a asimilat inexistenţa acestei clauze cu o cauză de dizolvare. Soluţia pare extremă,
însă rezultă fără dubiu din textul de lege, deşi asocierea acestei ipoteze cu partea finală a
aceluiaşi alineat ne-ar duce cu gândul că asociatul rămas poate opta sau, dimpotrivă să acceptăm
varianta nedizolvării odată ce şi asociatul rămas şi moştenitorii doresc continuarea existenţei
societăţii119.

b) cazul când la baza continuării existenţei societăţii se află voinţa asociatului rămas.
Această a doua ipoteză este posibilă doar dacă nu există în actul constitutiv o clauză de
dizolvare, adică asociaţii dintr-un început să fi stabilit că societatea se dizolvă în unul din
cazurile enumerate de art. 229 alin. 1. Soluţia se justifică şi nu mai are nici o relevanţă dacă
asociatul rămas hotărăşte continuarea; el nu poate hotărî aşa ceva peste voinţa iniţială ce a stat la
baza asocierii; cu alte cuvinte asociaţii au stabilit convenţional o cauză de dizolvare, iar
împlinirea ei face inutilă orice discuţie.
118
Radu Economu, op. cit., p. 59.
119
O astfel de interpretare este cu atât mai puţin probabilă cu cât, observând dispoziţiile art. 230 alin. 1 şi
2 aplicabile doar societăţilor în nume colectiv, putem trage concluzia că voinţa legiuitorului a fost clar
exprimată în acest sens şi a avut la bază diferenţa existentă între cele două forme de societăţi.
 Excluderea şi retragerea judiciară. Revenind la întrebarea mai sus formulată 120,
răspunsul ar fi simplu, în sensul că nu mai este necesar consimţământul asociatului rămas atât
timp cât asociaţii au stabilit o clauză de continuare. Instanţa trebuie doar să ia act de voinţa
asociaţilor exprimată la momentul asocierii.

Consimţământul celui ce nu este exclus este necesar doar dacă aceasta nu a fost exprimat
chiar prin actul constitutiv, căci într-o astfel de situaţie instanţa urmează a face aplicaţia
clauzelor din actul constitutiv121. Nimic nu împiedică pe asociaţi ca prin actul constitutiv să
prevadă dizolvarea sau, dimpotrivă, continuarea existenţei societăţii când, ca urmare a excluderii
sau retragerii unuia dintre asociaţi (indiferent că este judiciară sau convenţională), numărul
asociaţilor s-a redus la unul.

Constituire. Interdicţii. Legea recunoscând ca şi excepţie posibilitatea constituirii unei

societăţi cu răspundere limitată a stabilit şi un regim juridic propriu prin câteva dispoziţii legale.

Formalităţile de constituire ale societăţii cu răspundere limitată cu asociat unic sunt

aceleaşi cu formalităţile de constituire ale oricărei alte societăţi cu răspundere limitată, astfel că,
pentru a evita reluarea redundantă a unor noţiuni, ne vom limita la a puncta condiţiile speciale.

Astfel, cu privire la asociatul unic în art. 14 s-au stabilit două interdicţii a căror încălcare
poate atrage dizolvarea societăţii la cererea statului prin Ministerul Finanţelor Publice sau a
oricărei persoane interesate122:

a) în primul rând, o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat

unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată (art. 14 alin. 1) 123
b) în al doilea rând, o societate cu răspundere limitată nu poate avea ca asociat
unic o altă societate cu răspundere limitată alcătuită dintr-o singură persoană
Scopul leguitorului prin instituirea acestor interdicţii a fost de a împiedica constituirea şi
funcţionarea mai multor societăţi comerciale controlate de o singură persoană şi astfel a sublinia
specificitatea S.R.L.- ului cu unic asociat şi de a evita ca unicul imbold să-l reprezinte evitarea
răspunderii persoanale. Crearea unui lanţ de astfel de societăţi controlate de o singură persoană
120
Când există clauză de continuare în actul constitutiv mai este necesară exprimarea hotărârii asociatului
rămas?
121
În acelaşi sens Gh. Stancu, Ecaterina Buturugă, op. cit., p.109;
122
Dizolvarea era de drept sub imperiul Legii nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi
comerciale, sancţiune expresă stabilită la art. 6 pentru societăţile cu răspundere limitată cu asociat unic
constituite cu încălcarea art. 14 din Legea nr. 31/1990, urmând să fie radiate din oficiu în termen de 6 luni
de la intrarea în vigoare a legii. Acest text de lege a avut o aplicare limitată, iar dizolvarea de drept a
operat doar pentru societăţile faţă de care s-a constatat la acel moment încălcarea dispoziţiilor art. 14.
123
Această interdicţie existentă şi în legislaţia franceză (art. 36-2 din Legea din 1966) a fost abrogată de
art. 5 din Legea Madelin din 11 februarie 1994, astfel că o persoană fizică sau juridică poate să fie
asociat unic în mai multe societăţi cu răspundere limitată
este de natură a favoriza înşelarea contractanţilor prin constituirea unor garanţii fictive,
încălcarea legislaţiei în domeniul concurenţei ori a achiziţiilor publice etc.124

Acest deziderat a fost doar în parte atins odată ce observăm că textul de lege permite ca o
persoană fizică asociat unic al unei societăţi comerciale să constituie o altă societate cu
răspundere limitată cu doi asociaţi, respectiv el ca persoană fizică şi societatea cu răspundere
limitată în care este unic asociat. Pe de altă parte, asociatul unic poate să se asocieze doar formal
cu o altă persoană, acordându-i acesteia procent nesemnificativ de participare la capitalul social.

Totuşi, fiind predictibilă o astfel de poziţie a unui asociat unic, legiuitorul în art. 237 1 a
prevăzut că asociatul care, în frauda creditorilor, abuzează de caracterul limitat al răspunderii
sale şi de personalitatea distinctă a societăţii, răspunde nelimitat pentru obligaţiile neachitate ale
societăţii dizolvate, respectiv lichidate.

Constituire. Condiţii. Asociat unic poate fi o persoană fizică sau o persoană juridică.
Statutul juridic al asociatului unic nu poate fi confundat cu statutul juridic al societăţii în care
acesta este asociat. S-a apreciat125 că asigurarea clară a unei distincţii între cele două patrimonii
reprezintă problema cardinală de rezolvat legislativ, sugerându-se introducerea anumitor restricţii
privind încheierea de acte de dispoziţie, actele juridice încheiate de asociatul unic ce cumulează
şi calitatea de administrator, cu excepţia celor privind activitatea curentă, să fie supuse unui
control al cenzorilor, interzicea asumării de către societate a unor garanţii sau emiterea unor
cambii pentru obligaţiile asumate de asociatul unic în nume personal etc.126

Statutul juridic rămâne distinct chiar şi în ipoteza în care asociatul unic este o persoană
fizică comerciant; societatea comercială are personalitate juridică şi are un patrimoniu propriu şi
distinct de cel al persoanei fizice, asociat unic, iar aceasta din urmă răspunde în limita capitalului
social, în timp ce ca şi comerciant persoană fizică răspunde nelimitat cu întreg patrimoniul său de
afectaţiune127 dacă acesta a fost constituit şi în completare cu întreg patrimoniul său. Aşadar, din
perspectiva O.U.G nr. 44/2008128 o persoană fizică poate fi înregistrată în registrul comerţului ca
şi comerciant persoană fizică (PFA), dar în acelaşi timp poate fi şi asociat unic într-o societate cu
răspundere limitată; în art. 14 alin.1 din O.U.G. nr. 44/2008 s-a menţionat că o persoană poate
124
Corneliu-Liviu Popescu, Posibilitatea de multiplicare în fapt a numărului societăţilor cu răspundere
limitată constituite de o singură persoană, Revista de Drept Comercial nr. 11/1997, p. 87.
125
R. Economu, op. cit., p. 58
126
Făcând o analiză a evoluţiei legislaţiei cu privire la această societate constatăm că legiuitorul a avut în
vedere prin unele modificări conturarea unui astfel de regim restrictiv cu scopul protejării terţilor, cu titlu
de exemplu, art. 15 sau infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. 1 pct. 2 .
127
Patrimoniul de afectaţiune reprezintă totalitatea bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor persoanei fizice
autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, afectate scopului
exercitării unei activităţi economice, constituite ca o fracţiune distinctă a patrimoniului persoanei fizice
autorizate, titularului întreprinderii individuale sau membrilor întreprinderii familiale, separată de gajul
general al creditorilor personali ai acestora.
128
O.U.G. nr. 44/2008 privind desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale publicată în M. Of. nr. 328 din 25 aprilie 2008.
avea un singur certificat de înregistrare pentru statutul juridic, respectiv PFA, titular de
întreprindere individuală sau membru al unei întreprinderi individuale, iar art. 19 stabileşte
interdicţia că aceasta nu poate cumula şi calitatea de întreprinzător persoană fizică titular al unei
întreprinderi individuale.

Asociat unic nu poate fi o persoană fizică ce exercită în acest fel o profesie liberală,
dispoziţiile legale ce asigură cadrul de reglementare al unor astfel de profesii stabilind limitativ
formele de exercitare a acestora; observăm intenţia legiuitorului de a delimita în mod clar
exercitarea unor astfel de profesii de exercitarea calităţii de comerciant, prevăzând expres această
incompatibilitate; tendinţa actuală este chiar în sensul legiferării unor forme de organizare iniţial
specifice comerţului, cum este cazul profesiei de avocat unde prin modificarea Legii nr. 51/1995
a fost introdusă societatea profesională cu răspundere limitată ca şi formă de organizare, care
spre deosebire de celelalte forme are personalitate juridică129.
Astfel, cu titlu de exemplu:
 formele de exercitare a profesiei de avocat sunt, la alegere: cabinete individuale,
cabinete asociate, societăţi civile sau societăţi profesionale cu răspundere limitată
(art. 5 alin. 1 din Legea nr. 51/1995 privind organizarea profesiei de avocat );
 în privinţa arhitecţilor, Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de arhitect prevede formele de exercitare a profesiei, arhitecţii cu drept
de semnătura putând constitui, la alegere, birouri individuale, birouri asociate,
societăţi civile profesionale sau îşi pot desfăşura activitatea în temeiul unor
contracte de muncă sau al unor convenţii civile, potrivit legii, putând oricând
schimba forma de exercitare a profesiei (art. 13 alin.1);
 conform art. 11 alin. 3 din Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de
medic, “Medicii care au obţinut certificatul de membru al Colegiului Medicilor
din România pot desfăşura activităţi medicale conform pregătirii profesionale în
sistemul public de sănătate sau/şi în sistemul privat, fie ca angajaţi, fie ca
persoană fizică independentă pe bază de contract. În condiţiile legii, medicii pot
înfiinţa cabinete de practică medicală”, iar la art. 14 alin 1 lit. b exercitarea
profesiei de medic este incompatibilă cu cea de comerciant.
Din perspectiva condiţiilor de constituire, în afara întocmirii doar a statutului (art. 5 alin.
2), reţinem că la momentul autentificării actului constitutiv sau, după caz, la darea de dată certă a
acestuia se va prezenta pe lângă dovada privind disponibilitatea firmei şi declaraţia pe propria
răspundere privind deţinerea calităţii de asociat unic într-o singură societate cu răspundere
limitată (art. 17 alin. 1). Notarul public va refuza autentificarea actului constitutiv sau, după caz,
persoana care dă data certă va refuza operaţiunile solicitate, dacă din documentaţia prezentată
rezultă că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 17 alin. 1.
Statutul nu trebuie să conţină menţiunea că respectiva societate este o „societate cu
răspundere limitată cu unic asociat”, ci doar potrivit art. 36 din Legea nr. 26/1990 denumirea de
„societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.; de asemenea, lipsa unei astfel de menţiuni rezultă

129
Rămâne sub semnul dezbaterii menţinerea patrimoniului de afectaţiune, deşi această separare a
patrimoniului priveşte situaţii în care se exercită activitatea printr-o formă ce nu are personalitate juridică;
or, societatea profesională cu răspundere limitată are personalitate juridică şi scopul ei prin definiţiei este
să ofere o limitare a răspunderii raportat la aportul adus (aspecte introduse prin Legea nr. 270/2010
privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 publicată în M. Of. nr. 872 din 28 decembrie 2010).
şi din dispoziţiile art. 7 alin. 1 lit. b care prevede obligativitatea menţionării „formei, denumirii şi
sediului”, fără a face o distincţie după cum societatea are unul sau mai mulţi asociaţi.
În privinţa valorii aportului în natură aceasta va fi stabilită pe baza unei expertize de
specialitate (art. 13 alin. 3). Justificarea acestei cerinţe se regăseşte în dorinţa de a se evita
eventualele abuzuri ale asociatului unic, care în lipsa acestei evaluări ar putea crea o aparenţă
pentru terţi care ar putea fi astfel cu uşurinţă induşi în eroare la încheierea actelor juridice,
aceştia putând presupune că valoarea mare a capitalului social reprezintă o garanţie suficientă în
caz de neexecutare a respectivelor obligaţii asumate. Chiar dacă art. 13 alin. 3 face trimitere la
înfiinţarea societăţii, totuşi această regulă, având în vedere motivaţia ce a condus la instituirea ei,
urmează a se respecta şi pe parcursul societăţii cu ocazia majorării capitalului social.
Desemnarea evaluatorului se face de către asociatul unic130; totuşi, judecătorul delegat în baza
art. 37 alin. 2 poate dispune prin încheiere motivată efectuarea unei expertize, în contul părţilor,
precum şi administrarea altor dovezi.

Capitalul social minim este tot de 200 lei şi se divide în părţi sociale egale care nu pot fi
mai mici de 10 lei fiecare (art. 11 alin. 1). Asociatul unic deţine toate părţile sociale putând să le
cesioneze fie către o singură persoană sau către mai multe, în acest ultim caz societatea
transformându-se în societate cu răspundere limitată cu mai mulţi asociaţi.

Cu privire la obiectul de activitate menţionăm că în principiu o astfel de societate poate

avea ca obiect principal sau secundar orice activitate menţionată în C.A.E.N. cu excepţia
cazurilor în care legea a impus o anumită formă juridică societăţilor comerciale: spre exemplu,
conform art. 287 din O.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit, băncile, persoane juridice
române, se constituie doar sub forma societăţilor pe acţiuni sau activităţile de asigurare pe
teritoriul României nu pot fi desfăşurate decât de societăţi comerciale pe acţiuni 131 (art. 11 alin. 1
lit. a din Legea nr. 32/2000 privind activitatea societăţilor de asigurare şi supravegherea
asigurărilor).

Funcţionarea societăţii. Asociatul unic are drepturile şi obligaţiile ce revin adunării

generale a asociaţilor132 (art. 13 alin.1 şi art. 1961 alin. 1) însă el trebuie să consemneze de îndată,
în scris, orice decizie adoptată. Observăm că procesul volitiv este rezultatul unei singure
130
La societăţile pe acţiuni dacă există aporturi în natură judecătorul delegat numeşte un expert autorizat
care întocmeşte un raport cuprinzând descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun adus ca aport (art.
38).
131
Precum şi de societăţi mutuale (persoană juridică civilă) şi filiale ori sucursale ale unor asiguratori
străini.
132
Deşi exprimarea este improprie, întrucât nu putem discuta despre o adunare generală a asociaţiilor,
dorinţa legiuitorului a fost de a sugera într-un mod direct, evitând repetarea unor dispoziţii legale, că toate
hotărârile aparţin asociatului unic. Acesta nu poate crea un organ colegial prin atragerea şi numirea unor
terţe persoane care să aibă ca atribuţii luarea unor hotărâri privind societatea comercială. Asociatul unic
este singurul ce poate să-şi asume drepturi şi obligaţii privind fiinţa societăţii societăţii. Totuşi, actele de
administrare curentă, adică ale activităţii comerciale, pot fi exercitate şi prin numirea unui administrator.
persoane; exprimarea voinţei se face direct de către asociatul unic, adică, pe de o parte, personal
neputându-şi substitui altă persoană, iar pe de altă parte exprimarea voinţei se materializează în
scris. Deşi dispoziţiile speciale ce reglemetează societatea cu răspundere limitată în general (art.
191-203) nu fac referire la nici un registru al hotărârilor asociatului unic 133 considerăm că un
astfel de registru este obligatoriu. Cerinţa ca orice decizie a asociatului unic să fie consemnată în
scris are menirea de a proteja terţii, având în vedere suprapunerea voinţei persoanei fizice asociat
cu cea a persoanei juridice, astfel că în lipsa unei astfel de condiţii stabilirea efectelor actelor
juridice ale persoanei juridice ar fi dificilă din punct de vedere probatoriu. Faţă de hotărârile
asociatului unic se poate exercita un control doar de terţi pe calea opoziţiei; nu sunt aplicabile
dispoziţiile art. 132 privitoare la atacarea hotărârilor adunării generale a asociaţilor.

Asociatul unic poate numi ca administrator o terţă persoană. Dacă asociatul unic este şi
administrator, acestuia îi revin şi obligaţiile specifice administratorului aşa cum sunt stabilite de
Legea societăţilor comerciale.

Când asociatul unic numeşte un administrator implicit aspectele legate de funcţionarea

societăţii se complică, iar legislaţia noastră nu conţine dispoziţii în acest sens; ceea ce ne
interesează sub acest aspect ar fi raporturile asociat-administrator, modul şi limitele în care
fiecare îşi exercită atribuţiile specifice calităţii; evident că asociatul unic are putere de decizie
totală, însă şi administratorul pentru protecţia sa şi exercitarea în bune condiţii a mandatului
trebuie să fie informat, motiv pentru care considerăm obligativitatea registrului hotărârilor
asociatului; acest registru trebuie să aibă un regim special prin care să asigure atât accesul la
acesta, dar şi certitudinea celor înscrise, mai ales din perspectiv limitărilor sau actelor juridice
încheiate ce pot influenţa activitatea administratorului; un astfel de regim special este necesar
pentru a curma tendinţa asociatului unic de a abuza de dreptul său suveran de decizie 134;
considerăm că o decizie a asociatului unic nu este opozabilă administratorului decât în măsura în
care i-a fost adusă acestuia la cunoştinţă. Asociatul unic la momentul la care numeşte
administratorul poate să-i limiteze acestuia puterile conferite, menţionând în registrul comerţului
aceste limitări ce vor fi opozabile şi terţilor.

În acelaşi context, asociatului unic trebuie să i se permită accesul la documentele

contabile întrucât contabilitatea este condusă de administrator căruia îi incumbă răspunderea
pentru organizarea şi conducerea contabilităţii (art. 10 din Legea nr. 82/1991).

Asociatul unic poate avea calitatea de salariat al societăţii cu răspundere limitată al cărui
asociat este (art. 1961 alin. 3).

Contractele între societatea cu răspundere limitată şi persoana fizică sau juridică, asociat
unic al celei dintâi, se încheie în formă scrisă, sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 15). Nu se
Cum este registrul şedinţelor şi deliberărilor la societăţile pe acţiuni (art. 177 alin. 1lit. b)
133

134
Spre exemplu, s-ar putea institui obligaţia în cazul societăţilor cu răspundere limitată, indiferent că
administrator este asociat sau terţ, ca registrul asociaţilor să fie numerotat şi ştampilat la momentul
constituirii de către Oficiul registrului comerţului.
prevede obligativitatea formei autentice a înscrisului (evident cu excepţia cazurilor în care chiar
legea prevede expres pentru un anumit contract forma autentică), fiind suficient înscrisul sub
semnătură privată. Condiţia este ad validitatem fiind menită să protejeze terţii. Observăm că
această dispoziţie creează posibilitatea ca un contract bilateral să fie semnat din partea ambelor
părţi de aceeaşi persoană fizică fără a considera acest lucru inadmisibil, odată ce într-o calitate
semnează ca persoană fizică şi în nume personal, în timp ce în cealaltă calitate semnează în
numele şi pe seama societăţii.

S-a apreciat135 că această cerinţă scrisă este îndeplinită şi prin încheierea contractului în
format electronic dacă această modalitate respectă condiţiile Legii nr. 365/2002 privind comerţul
electronic136. Nu suntem de acord cu această opinie aducând ca argumente, pe de o parte,
finalitatea textului de lege, dar pe de altă parte şi domeniul de aplicare specific Legii nr.
365/2002.

Este evident că cerinţa legală are în vedere protejarea terţilor, adică impunerea unei
anumite forme vizează asigurarea circuitului civil, adică tocmai a relaţiei ulterior dintre
societatea şi alte terţe persoane; condiţia formei scrise este o garanţie că între asociatul unic şi
societate s-a încheiat un anumit contract şi că aceasta este probat prin înscrisul respectiv; în lipsa
formei scrise, nu există contract; forma scrisă, menţionată expres de art. 15, implică existența
fizică a înscrisului; ceea ce s-a dorit este tocmai siguranţa deplină că acel contract s-a încheiat şi
că îşi produce respectivele efecte, înlăturând, astfel în ciuda suprapunerii voinţei, orice
posibilitate de modificare a acelui contract.

Pe de altă parte, încheierea unui contract bilateral între societatea respectivă şi asociatul
său unic implică prezenţa fizică a amândurora. Legea nr. 365/2002 ca şi obiect priveşte anumite
oferte de servicii şi produse şi reglementează raporturile dintre comercianţi şi consumatori; din
chiar titlul legii rezultă că aceasta vizează comerţul ca şi obiect de activitate al respectivei
societăţi, în timp ce contractele încheiate între societatea comercială şi asociatul său unic unic în
viziunea art. 15 priveşte raportul născut pe acest fundal şi al calităţii circumstanţiate de asociat,
iar nu de consumator.

Mai mult, încheierea contractelor prin mijloace electronice presupune respectarea unei
anumite proceduri care nu concordă cu situaţia avută în vedere de art. 15; conform art. 8 alin. 1
din Legea nr. 365/2002 furnizorul de servicii este obligat să pună la dispoziţia destinatarului,
înainte ca destinatarul să trimită oferta de a contracta sau acceptarea ofertei ferme de a contracta,
anumite informaţii exprimate într-un limbaj neechivoc, accesibil. Nu există nici siguranţa
păstrării informaţiei odată ce art. 10 alin 2 din Legea nr. 365/2002 stabileşte sub acest aspect că
destinatarul comerciant acţionează pe riscul propriu, dacă a ştiut sau ar fi trebuit să ştie că
informaţia conţinută într-un mesaj electronic a fost alterată în timpul transmiterii sau prelucrării
sale.
135
I. Schiau, în op. cit., p. 72; C. Predoiu, în op. cit., p. 116.
136
Republicată în M. Of. nr. 595 din 29 noiembrie 2006.
 Dizolvarea şi lichidarea societăţii. În privinţa dizolvării urmează a se aplica dispoziţiile
art. 227 şi următoarele din Legea nr. 31/1990.

Numirea unui curator. Privitor la decesul asociatului unic s-a pus în discuţie 137 care sunt
efectele cu privire la societate, susţinându-se că, atât timp cât societatea cu răspundere limitată
are doar un asociat (număr maxim ce nu trebuie depăşit), moştenitorii trebuie să hotărască
dobândirea părţilor sociale doar de către unul din ei care astfel devine asociat unic; până la
realizarea partajului, fie pe cale convenţională, fie judiciară situaţia societăţii este incertă.

Sub acest aspect, având în vedere că nu considerăm societatea cu răspundere limitată cu

asociat unic, nici o nouă formă de societate, nici o varietate a societăţii cu răspundere limitată,
reţinând că diferenţa priveşte doar numărul de asociaţi, urmează ca moştenitorii partajând
bunurile succesorale să dobândească, în funcţie de natura partajului, fie ca urmare a acordului,
fie ca urmare a hotărârii judecătoreşti, calitatea de asociaţi. Nu împărtăşim nici opinia ca
moştenitorii să convină dobândirea părţilor sociale doar de către un singur moştenitor.

Însă, vrem să punem în discuţie şi să identificăm soluţiile pentru depăşirea situaţiilor în

care decesul unicului asociat şi administrator afectează activitatea societăţii. În măsura în care
partajul se realizează pe cale judecătorească, activitatea societăţii poate fi afectată, o astfel de
situaţie putând fi evitată de la caz la caz, cum ar fi, spre exemplu, dacă societatea avea ca
administrator un terţ, acesta urmează a-şi exercita atribuţiile, fie, în cazul în care de cuius era si
administrator, numirea de către notar sau de către instanţa de judecată a unui curator care să
desfăşoare activitatea până la soluţionarea partajului.

Privitor la numirea unui curator se impun câteva precizări. Astfel, în primul rând, generic,
curatorul este persoana însărcinată de autoritatea competentă şi care, totodată, a acceptat să
îndeplinească obligaţiile pe care le implică curatela, legislaţia noastră recunoscând mai multe
situaţii de numire a curatorului 138; etimologic, curator provine din limba latină în care „curator,
curatoris” (s.m.) însemna administrator, îngrijitor.

Atât în doctrina, cât şi în legislaţia noastră nu regăsim o tratare suficientă a instituţiei

curatelei pentru persoana juridică, spre deosebire de persoana fizică, ci numai câteva texte
disparate, însă activitatea ultimilor ani dovedeşte utilitatea acesteia şi cazurile din ce în ce mai
frecvente când s-ar impune numirea unui curator special139.
137
Gh. Piperea, op. cit., p. 78.
138
Mircea N. Costin, Călin M. Costin, Dicţionar de drept civil de la A la Z, Ediţia a 2-a, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 276-279.
139
Cu titlu de exemplu, art. 53 alin. 3 din Legea nr. 85/2014 prevede că dacă nu s-a desemnat un
administrator special, în vederea soluţionării acţiunilor prevăzute la art.117-122, debitorul va fi
reprezentat de un curator special desemnat de către judecătorul-sindic dintre organele de conducere
 Există un singur text de lege care face referire la numirea unui curator al persoanei
juridice, art. 58 alin. 1 C.pr.civ (corespondentul art. 44 din C.pr.civ. din 1865) „De asemenea,
instanţa va putea numi un un curator special în caz de conflict de interese între reprezentantul
legal şi cel reprezentat sau când o persoană juridică (...), chemată să stea în judecată, nu are
reprezentant ”.

Interpretarea acestui text de lege ne conduce la a stabili ipotezele în care se poate numi un
curator special. Din modul de formulare rezultă că textul ar avea aplicabilitate doar când
persoana juridică chemată să stea în judecată nu are reprezentant legal, presupunând din modul
de formulare a textului că prima ipoteză privește persoana fizică. Art. 58 alin. 1 prima teză
reglementează numirea unui curator special al persoanei fizice nefăcând nici o referire la
persoana juridică, astfel că și prima parte din art. 44 alin. 1 teza a doua s-ar referi tot la persoana
fizică.

Ipoteza descrisă de textul de lege priveşte cazurile în care societatea nu are reprezentant
legal, adică unicul administrator a decedat sau a expirat termenul mandatului pentru care fusese
desemnat ori se găseşte în imposibilitate fizică de exercitare a mandatului etc. Cu toate acestea,
instanţele au făcut o interpretare extensivă a textului şi au numit un curator special şi când deşi
societatea comercială avea reprezentant legal, totuşi exista un conflict între acesta şi societatea pe
care o reprezenta; spre exemplu, instanţele au numit un curator special în cazul unei societăţi cu
răspundere limitată cu doi asociaţi, ambii fiind şi administratori, astfel că societatea nu putea fi
reprezentată în instanţă decât de un curator special.

Însă, observând art. 58 C.pr.civ. scopul acestuia este de numire a unui curator special cu o
însărcinare strict determinată, anume pentru a asigura reprezentarea în faţa instanţei; aşadar,
această curatelă a persoanei juridice este una specială, cu un caracter provizoriu. Legiuitorul nu
întâmplător l-a numit curator special, acesta având un singur rol, bine determinat, doar pentru a
asigura reprezentarea persoanei juridice în faţa instanţei de judecată şi de a-i apăra drepturile
procesuale. Curatorul special nu poate desfăşura activităţi comerciale specifice menite a asigura
managementul societăţii cât timp asociaţii sunt în conflict sau până ce moştenitorii unicului
asociat finalizează procedura partajului succesoral. Curatorul special nu poate desfăşura activităţi
de administrare.

Aşadar, în privinţa cazului decesului asociatului unic ce era şi administrator, observăm că

temeiurile de drept existente nu ne ajută, nefiind reglementată situaţia curatelei generale, fie ea
permanentă, fie provizorie care să permită administrarea societăţii comerciale.

Revenind la situaţia în care asociatul unic a decedat, trebuie să facem distincţie între
partajul succesoral notarial şi cel judiciar.

statutare aflate în exerciţiul funcţiunii la data deschiderii procedurii; desemnarea se face în camera de
consiliu şi fără citarea părţilor.
 Astfel, notarul public în baza art. 72 din Legea nr. 36/1995 poate pune bunurile sub
sigiliu sau sa le predea la un custode în măsura în care există pericol de întrăinare, pierdere,
înlocuire sau distrugere a bunurilor. Notarul poate numi un curator special pentru administrarea
bunurilor. Cum textul este unul generic privind bunurile din succesiune, regulile instituite de art.
72 şi urm. urmează a se aplica şi părţilor sociale aflate în patrimoniul lui de cuius la momentul
deschiderii succesiunii.

Bunurile se predau pe bază de proces verbal semnat de notar şi de custode sau curator.
Custodele sau curatorul este obligat să restituie bunurile şi să depună conturile la biroul notarului
public la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când notarul consideră necesar. În cazul în
care există indicii că succesiunea urmează a fi declarată vacantă, notarul public va putea
încredinţa administrarea provizorie a bunurilor succesorale unui curator desemnat, cu
încunoştinţarea autorităţii administrativ-teritoriale (art. 73 alin. 3).

În cazul în care moştenitorii nu se înţeleg urmează ca respectivul partaj succesoral să fie

judiciar, situaţie în care activitatea societăţii este afectată. În practică au fost pronunţate câteva
hotărâri privind astfel de situaţii. Cu titlu de exemplu, Tribunalul Constanţa prin sentinţa 3218
din 3 noiembrie 2008140 a respins cererea reclamantei formulată pe cale de ordonanţă
preşedinţială prin care solicitase pe cale de ordonanţă preşedinţială pentru a se constata, ca
urmare a decesului unicului asociat şi administrator, vacanţa funcţie de administrator, numirea
unui curator special pentru reprzentarea societăţii pârâte şi numirea reclamantei ca administrator
cu puteri depline până la stabilirea succesorilor defunctului.

Instanţa a reţinut că “art. 44 C.pr.civ., ce stă la baza solicitării formulate în faţa instanţei
se referă însă la situaţia în care persoana juridică nu are reprezentant într-un litigiu aflat deja
pe rolul instanţelor judecătoreşti. Pe calea ordonanţei preşedinţiale nu poate fi numit un curator
special, fie el chiar şi provizoriu al pârâtei, pentru desfăşurarea activităţii comerciale a
acesteia. În fine, în chiar acest aşa-zis litigiu, însăşi pârâta nu are reprezentant care să-i susţină
interesele în faţa instanţei, ceea ce nu poate determina soluţionarea cererii în favoarea
reclamantei”.

Transmiterea bunurilor către asociat. În cazul în care societatea se dizolvă în baza art.
237 prin hotărâre a tribunalului fără ca judecătorul delegat să fi fost sesizat cu nicio cerere de
numire a lichidatorului în termenul de 3 luni de la data expirării termenului prevăzut de art 237
alin. 7141, persoana juridică se radiază din oficiu din registrul comerţului şi bunurile rămase din
patrimoniul persoanei juridice radiate revin acţionarilor (art. 237 alin. 10). Deşi textul de lege
140
Sentinţă rămasă definitivă şi irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel Constanţa
prin decizia 250 din 2 februarie 2009 (http://jurisprudenta.org/Search.aspx)
141
Termenul prevăzut de art. 237 alin. 7 este de 3 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de dizolvare, astfel că radierea operează din oficiu după cumularea celor două termene,
adică după trecerea a 6 luni de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de dizolvare.
face referire la acţionari urmează ca acest efect să privească şi societăţile cu răspundere limitată,
inclusiv cele cu asociat unic. Prin această dispoziţie s-a instituit un mod de dobândire în baza
legii a dreptului de proprietate asupra bunurilor societăţii radiate.

În aceste condiţii prin încheierea judecătorului delegat pronunţată în temeiul art. 237 alin.
8 urmează a se menţiona şi că bunurile rămase în patrimoniul societăţii radiate (fiind necesară
individualizarea în cazul imobilelor) devin proprietatea asociatului unic.

Această menţiune din dispozitivul încheierii se justifică în cazul bunurilor imobile odată
ce este necesară înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate asupra imobilelor în
favoarea asociatului unic, sens în care Curtea de Apel Cluj 142 ca urmare a unei cereri de
intervenţie în interes propriu formulată de asociatul unic a modificat în parte încheierea
judecătorului delegat dispunând în temeiul art. 21 şi următoarele din Legea cadastrului şi
publicităţii imobiliare nr. 7/1996 înscrierea în Cartea Funciară a dreptului de proprietate asupra
imobilelor identificate în favoarea intervenientei, fostă asociată unică în societatea radiată.
Iniţial, judecătorul delegat a respins ca inadmisibilă cererea prin care se solicitase şi lămurirea
situaţiei bunurilor rămase în patrimoniul persoanei juridice dizolvate reţinând, printre altele, că
“în baza hotărârii de radiere se poate formula acţiune în constatare, să obţină act notarial autentic
sau să se adreseze direct Serviciului de Carte Funciară pentru aplicarea art. 237 alin. 10 din
Legea nr. 31/1990, deoarece prin efectul legii dreptul de proprietate asupra imobilelor este
transmis asociatului unic”143. Aşa cum rezultă din comentariul ce însoţeşte prezentarea deciziei,
chiar dacă transmiterea operează în baza legii, iar drepturile reale dobândite de orice persoană
prin efectul legii sunt opozabile faţă de terţi fără înscriere în Cartea Funciară, totuşi titularul nu
poate dispune de ele decât după ce acestea au fost înscrise în prealabil în Cartea Funciară. Legea
nr. 7/1996 menţionează că cererea de înscriere în Cartea Funciară va fi însoţită de înscrisul
original prin care se constată actul sau faptul juridic a cărui înscriere se cere. Observând textele
legale incidente, este evident că nu există nici o altă soluţie, cele propuse de judecătorul delegat
prin încheiere fiind exlcuse.

142
Curtea de Apel Cluj, Secţia comercială, decizia nr. 728 din 19 februarie 2009, Revista de Drept
Comercial nr. 9/2009, p. 121-131, decizie selectată şi prezentată împreună cu un comentariu de judecător
Liviu Ungur.
143
Idem, p. 123.
 EXCLUDEREA ASOCIAȚILOR

DIN SOCIETATEA CU RĂSPUNDERE LIMITATĂ

Consideraţii generale. Cum activitatea societăţii comerciale depinde de conduita asociaţilor

şi modul în care aceştia îşi îndeplinesc obligaţiile statutare ori cele legale, Legea nr. 31/1990 în
scopul protejării societăţii, dar şi a intereselor asociaţilor a reglementat excluderea asociaţilor în
anumite cazuri.

În cele mai multe cazuri excluderea este o sancţiune pentru asociatul care nu îşi îndeplineşte
anumite obligaţii sau aduce anumite prejudicii societăţii; există şi situaţii în care excluderea nu
priveşte persoana asociatului, ci este o măsură remediu menită a proteja societatea comercială.

Sediul materiei. Textele de lege care reglementează instituţia excluderii sunt art. 222-225
din Legea nr. 31/1990.

Potrivit art. 222 din Legea nr. 31/1990 poate fi exclus din societatea în nume colectiv, în
comandită simplă sau cu răspundere limitată:

a) asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat;

b) asociatul cu răspundere nelimitată în stare de faliment sau care a devenit legalmente
incapabil;
c) asociatul cu răspundere nelimitată care se amestecă fără drept în administraţie ori
contravine dispoziţiilor art. 80 şi 82;
d) asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de
semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora
Cazurile prevăzute la art. 222 lit. b) şi c) privesc doar pe asociaţii din societăţile în nume
colectiv şi asociaţii comanditaţi din societatea în comandită simplă.

Asociaţii din societăţile cu răspundere limitată nu pot fi excluşi în temeiul art. 222 alin. b
şi c, instanţele reţinând ca fiind greşite144 astfel de soluţii, aceste cazuri referindu-se la excluderea
asociatului cu răspundere nelimitată, cum este cazul unei societăţi comerciale în nume colectiv
sau al societăţii în comandită simplă.

Dispoziţiile art. 222 reglementează cazurile de excludere-sancţiune, în timp ce art. 206

reglementează excluderea-remediu.

144
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 2616 din 16 octombrie 1997 în Dreptul nr.
6/1998; Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 7688 din 14 decembrie 2011 în Revista
de drept comercial, nr. 191-192.
 Astfel, conform art. 206, creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o societate în nume colectiv,
în comandită simplă sau cu răspundere limitată pot face opoziţie în condiţiile art. 62, împotriva
hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii peste termenul fixat iniţial, dacă au
drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii.

Dacă opoziţia a fost admisă, asociaţii trebuie să decidă, în termen de o lună de la data la care
hotărârea a devenit irevocabilă, dacă înţeleg să renunţe la prelungire sau să excludă din societate
pe asociatul debitor al oponentului. În acest din urmă caz, drepturile cuvenite asociatului debitor
vor fi calculate pe baza ultimului bilanţ contabil aprobat.

Noţiunea de excludere. Din textele de lege mai sus citate observăm că excluderea din
perspectiva modalităţii de realizare poate fi judiciară în cazurile enumerate de art. 222 sau rodul
voinţei asociaţilor prin hotărârea adunării generale în cazul art. 206.

Din perspectiva premiselor ce conduc la soluţia excluderii în doctrină s-a făcut diferenţierea
între excluderea-sancţiune, cazurile prevăzute de art. 222 când prin excludere se tinde la
sancţionarea asociatului care nu îşi îndeplineşte obligaţiile145 şi excluderea-remediu cazul
reglementat de art. 206 când prin excluderea se urmăreşte continuarea activităţii societăţii
comerciale, dar şi satisfacerea drepturilor unui creditor particular al unuia dintre asociaţi.

Sfera restrânsă de aplicabilitate. Din dispoziţiile mai sus citate rezultă că excluderea nu
este o instituţie juridică aplicabilă oricărui tip de societate sau oricărui asociat sau acţionar, sfera
de aplicabilitate fiind restrânsă doar la anumite forme de societate şi doar în anumite cazuri.

Astfel este posibilă doar excluderea asociaţilor în cazul societăţii în nume colectiv, în
comandită simplă şi a celor cu răspundere limitată, precum şi a acţionarilor comanditaţi din
societatea în comandită pe acţiuni.

În ceea ce priveşte excluderea-remediu, sfera societăţilor la care se aplică este precizată

expres de art. 206 alin. 1, anume societatea în nume colectiv, în comandită simplă sau cu
răspundere limitată.

145
Cu toate că excluderea este o sancțiune, totuși aceasta trebuie considerată în același timp și un drept al
celorlalți asociați și al societății de a se apăra împotriva unor fapte dăunătoare (C. Lefter, Societatea cu
răspundere limitată în dreptul comparat, Ed. Didactică, București, 1993, p. 236).
 Inadmisibilitatea excluderii în cazul societăţilor pe acţiuni. Din enumerarea din art. 222
alin. 1 rezultă per a contrario că este inadmisibilă cererea de excludere a acţionarilor din
societăţile pe acţiuni146 şi nici a acţionarilor comanditari la societăţile în comandită pe acţiuni.

În acest sens Curtea de Apel Iaşi147 a reţinut că acţiunea prin care se solicită excluderea unui
acţionar dintr-o societate pe acţiuni este inadmisibilă, şi chiar dacă textul din Legea nr. 31/1990
face trimitere şi la societăţile în comandită, acesta este de strictă interpretare, neputând fi aplicat
şi societăţilor pe acţiuni, întrucât pe de o parte instanţa nu poate proceda la interpretarea unui text
de lege prin adăugarea unor dispoziţii pe care legiuitorul nu a înţeles să le prevadă expres, iar pe
de altă parte prevederea legală vizată se află în deplină concordanţă cu specificul societăţilor în
comandită pe acţiuni.

Nu este întâmplătoare stabilirea cazurilor în care este posibilă excluderea, putând cu uşurinţă
trage concluzia că această instituţie juridică are aplicabilitate doar în cazul societăţilor
comerciale în care conlucrarea asociaţilor este esenţială, adică societăţile de persoane şi
societăţile mixte. S-a reţinut în acest sens că „Societatea comercială pe acţiuni reprezintă o formă
asociativă în care întâietatea revine elementului obiectiv - capitalul – care se divide pe acţiuni. La
aceste societăţi, la care asociaţii deţin o parte din capital, este inoperantă excluderea unui asociat,
această modalitate fiind o expresie a consideraţiilor intuitu personae avute în vedere la
perfectarea contractului de societate în cazul societăţilor de persoane (societăţi în nume colectiv,
în comandită simplă sau cu răspundere limitată). De aceea, este inadmisibilă excluderea unui
asociat dintr-o societate pe acţiuni, acţionarii având împotriva administratorului, pentru
neregulile constatate în exerciţiul funcţiei, o acţiune vizând schimbarea acestuia din funcţie, cu
plata eventuală de daune”148.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie149 a motivat cu privire la inadmisibilitatea excluderii

acţionarilor că în cazul societăţii pe acţiuni „nu se au în vedere la constituire calitatea
persoanelor, factorul personal fiind irelevant. În aceste condiţii, în care există diferenţe esenţiale
între societăţile de persoane şi societăţile de capitaluri, între calitatea de asociat şi cea de
acţionar, este evident că prin art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, legiuitorul a restrâns sfera
persoanelor care pot fi excluse din societate la cea a asociatului administrator care comite fraudă
în dauna societăţii în comandită simplă, în nume colectiv şi cu răspundere limitată. Aceasta
înseamnă că dispoziţiile mai sus arătate şi instituţia în sine a excluderii îşi găseşte aplicarea în
cazul societăţilor de persoane întrucât se statuează expres că „poate fi exclus din societatea în
nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată asociatul administrator care
146
Tribunalul Bucureşti, Secţia comercială, sentinţa comercială, nr. 6672/2004 în C. Cucu, M.V. Gavriş,
C.G. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., pag. 509.
147
Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială şi de contencios administrativ nr. 215 din 14 iunie 1999, în
R.D.C. nr. 9/2001, pag. 166-168.
148
Curtea de Apel Iaşi, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 197/1997 în F. Ciutacu, Codul
comercial român adnotat, Ed. A 2-a, Ed. Sigma 2001, p. 148 şi Ioan Adam, Codruţ Nicolae Savu, op. cit.,
p. 796.
149
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1572 din 9 mai 2008 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
comite fraudă în dauna societăţii”. Prin urmare, fiind o dispoziţie cu caracter de sancţiune,
aceasta este de strictă interpretare şi aplicare. În fine, un argument în plus ar fi că această
sancţiune se adresează societăţilor de persoane constituite pe afinitatea dintre asociaţi şi nu în
considerarea capitalului, astfel că nici din acest punct de vedere nu poate fi extinsă aplicarea
prevederilor art. 222 lit. d) din Legea nr. 31/1990, şi asupra societăţilor pe acţiuni.

Curtea Constituțională prin decizia nr. 169/2005150, analizând excepția de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 222 prin care, în esență, s-a susținut că neaplicarea
exluderii și la societățile pe acțiuni constituie o inegalitate de tratament și articolul criticat
înfrânge dispozițiile constituționale privitoare la garantarea și ocrotirea dreptului de proprietate și
pe cele referitoare la accesul liber la justiție, a respins excepția reținând că diferența de regim
juridic între societățile pe acțiuni și alte tipuri de societăți este o consecință firească a
desosebirilor de substanță care există între aceste categorii de societăți, fără a echivala cu o
discriminare sau o inechitate nepermisă într-un stat de drept; de asemenea, Curtea
Constituțională a motivat că societatea în nume colectiv, în comandită simplă se încadrează, în
raport de modul de constituire, în categoria societăților de persoane, pentru a căror funcționare
este determinantă încrederea reciprocă dintre asociați, iar în astfel de societăți deciziile se adoptă
deseori în unanimitate, în schimb la societățile pe acțiuni nu este necesar să existe o legătură
personală, de încredere între acționari, esențială fiind participarea la capitalul social, iar nu
persoana deținătorilor de acțiuni.

Excluderea acţionarilor nu este posibilă nici pe cale judiciară, nici prin adoptarea unei
hotărâri a adunării generale a acţionarilor faţă de un anumit acţionar, indiferent de motivul avut
în vedere şi chiar dacă există clauză în acest sens în actul constitutiv. O astfel de hotărâre a
adunării generale a acţionarilor este contrară prevederilor Legii nr. 31/1990 151, iar o clauză
statutară care să permită excluderea unui acţionar este lovită de nulitate absolută.

Nu pot fi considerate temeiuri pentru excludere dispoziţiile actului constitutiv care prevăd
pierderea calităţii de acţionar în caz de producere a unui prejudiciu societăţii, ca urmare a
îndeplinirii necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, sau pierderea calităţii de acţionar ca
urmare a încetării contractului individual de muncă152; dispoziţiile privitoare la excludere sunt
imperative, iar cazurile sunt limitativ prevăzute.

Caracterul enumerării cauzelor de excludere. Cum dispoziţiile art. 221 alin.1 lit. a)-d)
reglementează patru cazuri în care asociaţii pot fi excluşi şi din care doar două aplicabile
asociaţilor din societăţile comerciale cu răspundere limitată, în doctrină nu există unanimitate de
opinii cu privire la caracterul limitativ ori enunţiativ al acestor dispoziţii.
150
Publicată în Monitorul Oficial nr. 408 din 13 mai 2005.
151
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 519/1997, în Dreptul nr. 11/1997, p. 124
152
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 519/1997, citată în I. Turcu, Teoria şi practica dreptului comercial
român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 500-501.
 Astfel, o parte a doctrinei interbelice susţinea, având la bază punctul de vedere al lui
Cesare Vivante, caracterul enunţiativ al dispoziţiilor în cauză considerând că asociaţii au
posibilitatea de a adăuga şi alte situaţii ce pot constitui temei al excluderii, în măsura în care
acestea sunt în spiritul legii153, dându-se ca şi exemplu cazul unui asociat ce a fost condamnat
definitiv şi irevocabil pentru săvârşirea infracţiunii de furt sau neîndeplinirea de către unul din
asociaţi a obligaţiilor ce-i reveneau, necesare realizării obiectului de activitate al societăţii, astfel
că excluderea acestuia se justifică pentru evitarea dezavantajelor pe care le presupune dizolvarea
şi lichidarea societăţii.

Cu toate acestea, opinia ce a dominat în această perioadă atât în doctrină, cât şi în

jurisprudenţă a fost cea a interpretării limitative 154. Jurisprudenţa interbelică a admis prin
excepţie că „singura extindere ce se face ar fi ca o cauză legată de dizolvare să se poată aplica şi
excluderii unui asociat, căci dacă o asemenea cauză poate produce un efect mai puternic, anume
desfiinţarea societăţii, cu atât mai mult poate fi aplicată cu un efect restrâns” 155; în această speţă
punându-se în discuţie dizolvarea societăţii pentru imposibilitatea realizării obiectului societăţii
ca urmare a nerespectării obligaţiilor asumate de unul din asociaţi, s-a apreciat că reprezintă un
just motiv de dizolvare, astfel că în acest context cu atât mai mult instanţa a considerat că aceasta
constituie o cauză de excludere.

În prezent, opinia dominantă este cea a caracterului limitativ al enumerării.

Legiuitorul a prevăzut doar patru cazuri, astfel că printr-o simplă interpretare rezultă
caracterul limitativ al enumerării. Nu putem susţine caracterul enunţiativ, chiar dacă legiuitorul a
folosit verbul „poate”, această intenţie nerezultând şi din alte texte de lege sau din folosirea altor
termeni ce ar conduce la a stabili caracterul enunţiativ; termenul „poate” trebuie interpretat doar
în legătură directă cu ceilalţi asociaţi sau societatea, care sunt în măsură să aprecieze temeinicia
promovării unei astfel de cereri în instanţă.

De altfel, acolo unde legiuitorul a dorit lărgirea sferei cazurilor, a făcut-o în mod expres
cum este la retragere sau la dizolvare unde s-a făcut trimitere la „motive temeinice”, lăsând la
latitudinea instanţelor aprecierea acestora pe baza probelor administrate.

Totuși, în unele hotărâri pronunțate chiar de instanța supremă se face în cadrul

considerentelor referire la caracterul enunțiativ, însă nu s-au pronunțat în concret excluderi
pentru alte cazuri decât cele enumerate de art. 222. Cu titlu de exemplu, Înalta Curte de Casație
și Justiție, în considerentele deciziei nr. 724 din 15 februarie 2007 156, reține că, ”deși este corectă
susținerea recurentului referitoare la caracterul exemplificativ al cazurilor de excludere prevăzute
de art. 222 din Legea nr. 31/1990, totuși, motivul respingerii cererii sale a constat în
153
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 176.
154
Interpretarea privea art. 188 din Codul comercial din 1887.
155
Trib. Ilfov, Secţia I comercială, 22 mai 1945, R.D.C. 1945, p. 370 apud I.L. Georgescu, op. cit., vol. II,
p. 176.
156
http://www.juris.ro/jurisprudenta-detaliu/Decizia-nr-7242007--SEC354IA-COMERCIAL---/
neîndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 22 alin. 1 lit a din aceeași lege”. Dimpotrivă, în unele
spețe instanțele au interpretat restrictiv chiar cazurile stabilite de art. 222; spre exemplu, prin
decizia nr. 553/2002 Curtea de Apel Constanța 157 admițând un recurs, a modificat în tot hotărârea
tribunalului și a respins pe fond cererea de excludere a unui asociat deși la momentul cooptării în
societate de către recurentă părțile au stabilit ca noul asociat să facă o investiție în sensul
finalizării unei investiții hotel-restaurant, sens în care au menționat și o clauză în actul constitutiv
că ”nerespectarea acestui angajament, care constituie chiar motivația asocierii, dă dreptul
asociatului persoană fizică să procedeze la excluderea asociatului persoană juridică din societate,
eventual să returneze contravaloarea investiției efectuate de acesta în termen de un an de la data
excluderii sau retragerii voluntare”. Pentru a admite recursul, Curtea de Apel a apreciat că
excluderea asociatului este justificată din perpectiva textului enunțat doar pentru nedepunerea
aportului la care s-a obligat ori, în speță, aportul a fost adus prin plata părților sociale cesionate la
data cooptării. Efectuarea unor lucrări nu poate constitui aport în natură, iar obligația referitoare
la executarea acestora nu poate prezenta un temei legal pentru continuarea sau încetarea
societății comerciale înființate.

Nu putem însă să nu constatăm o lipsă de unitate a reglementării materiei analizate. Că în

unele situaţii se impune excluderea, răzbate chiar din alte dispoziţii ale Legii nr. 31/1990. În
acest sens aducem ca argument dispoziţiile art. 6 alin. 2 în care se prevede că nu pot fi fondatori
persoanele care, potrivit legii, sunt incapabile ori care au fost condamnate pentru gestiune
frauduloasă, abuz de încredere, fals, uz de fals, înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasă,
dare sau luare de mită, pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi
sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere
a finanţării actelor de terorism, pentru infracţiunile prevăzute de Legea nr. 31/1990 privind
societăţile.

Or, atât timp cât legea stabileşte că astfel de persoane nu pot fi fondatori, per a contrario,
în măsura în care ulterior înmatriculării societăţii, respectivele persoane nu mai pot avea calitatea
de asociaţi; Legea nr. 31/1990 nu reglementează o procedură de pierdere a calităţii de asociat
pentru astfel de cazuri, context în care soluţia excluderii apare ca singura posibilă.

Pe de altă parte, intenţia de a considera enumerarea ca fiind limitativă este în strânsă

legătură cu aprecierea că excluderea poate fi dispusă doar de instanţele de judecată. Însă, chiar
legiuitorul a prevăzut alte texte de lege ce permit excluderea, recunoscând astfel că aceasta nu
este atributul exclusiv al instanţelor de judecată; este cazul art. 206 alin. 2 ce prevede
posibilitatea asociaţilor de a exclude pe asociatul debitor. Instituindu-se o astfel de excepţie şi
recunoscându-se „puterea” adunării generale a asociaţilor de a dispune excluderea, nu vedem de
ce nu ar trebui lărgită sfera cazurilor dând posibilitate asociaţilor să stabilească în actul
constitutiv şi alte cauze care ar justifica o astfel de sancţiune, urmând ca instanţele să aprecieze şi
să dispună măsura respectivă. De altfel, exemplul dat anterior pentru a întări interpretarea
http://www.jurisprudenta.com/Excludere-asociat-Lipsa-aportului-socia(-I-)-Act-Jurisprudenta-
157

76818.html
restrictivă a modului de reglementare al cazurilor de dizolvare, poate constitui şi un
contraargument, în sensul că în privinţa acestei din urmă instituţii juridice legiuitorul a dat
posibilitate asociaţilor să prevadă în actul constitutiv şi alte cauze de dizolvare (art. 227 alin. 1
lit. g), astfel că este fără de înţeles de ce în cazul excluderii, care ca şi finalitate nu conduce la
dispariţia persoanei juridice şi are un scop sancţionator, totuşi legiuitorul nu a dat posibilitate
asociaţilor să identifice şi alte cazuri de excludere.

Situaţiile ivite în activitatea comercială conduc către lărgirea sferei cazurilor de

excludere, în doctrină identificându-se câteva dintre acestea 158; spre exemplu, neînţelegerile
grave dintre asociaţi care împiedică funcţionarea societăţii şi care ar constitui motiv de dizolvare
conform art. 227 alin. 1 lit. e), pot constitui şi motiv de excludere pentru asociaţii ce întreţin
astfel de neînţelegeri, sau în cazul dispariţiei lui affectios societatis, soluţia să nu o constituie
dizolvarea societăţii, ci excluderea sau retragerea asociatului care a pierdut această intenţie de a
conlucra cu ceilalţi asociaţi.

Analiza cazurilor de excludere. Aşadar, în privinţa asociaţilor din societăţile cu răspundere

limitată doar două sunt cazurile reglementate de art. 222 alin. lit. a şi d, respectiv:

1. asociatul care, pus în întârziere, nu aduce aportul la care s-a obligat159;

Asociaţii societăţii cu răspundere limitată au obligaţia de a vărsa integral la data constituirii

(art. 91) sau cu ocazia majorării, capitalul social subscris, astfel că dacă aportul este în numerar
acest caz de excludere nu îşi mai găseşte aplicabilitatea; dacă aportul este în natură, se consideră
că acestea sunt vărsate prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin predarea efectivă
către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare (art. 16 alin. 2).

Cazul reglementat de art. 222 alin. 1 lit a priveşte exclusiv aducerea aportului, astfel că sfera
analizei trebuie să nu privească momentul asumării obligaţiei de a aduce aport, ci doar faza
executării; obligaţia de a aduce un aport are loc la momentul constituirii, ori ulterior, al majorării
capitalului social şi este asumată de părţi fie chiar prin actul constitutiv, fie printr-un act
adiţional; asumarea unei obligaţii fără legătură cu aceste momente şi fără a se regăsi în actul
constitutiv sau o hotărâre a adunării generale de majorare, nu poate fi considerată ca şi obligaţie
de a aduce un aport, ci eventual ca şi o creditare a activităţii societăţii.

Textul de lege prevede obligativitatea punerii în întârziere a asociatului care urmează a se

face potrivit art. 1522 C.civ (corespondentul art. 1079 C.civ. din 1864). Prin punerea în
întârziere, asociatul care întârzie să depună aportul social este răspunzător de daunele pricinuite,
iar dacă aportul a fost stipulat în numerar, este obligat şi la plata dobânzilor legale din ziua în

C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 838-810

158

A se vedea în acest sens Vasile Pătulea, Răspunderea asociaților și administratorilor pentru

159

neefectuarea vărsării aporturilor la care s-au obligat, Dreptul nr. 8/2005, p. 102-109.
care trebuia să facă vărsământul (art. 65 alin. 2); excluderea nu înlătură suportarea consecințelor
întârzierii în efectuarea aportului160.

Atât timp cât asociatul respectiv nu a fost pus în întârziere cu privire la îndeplinirea obligaţiei
de a aduce aportul subscris la constituirea capitalului social sau la majorarea acestuia, textul de
lege nefăcând distincţie între aceste situaţii, chiar dacă obligaţia este una comercială, iar
debitorul este de drept în întârziere, totuşi art. 222 alin. 1 lit. a impune necesitatea punerii în
întârziere a asociatului care a neglijat îndeplinirea acestei obligaţii, şi cum această condiţie este
expres prevăzută, consecinţa este aceea că după îndeplinirea acestei formalităţi se naşte dreptul la
acţiunea în excludere împotriva asociatului debitor161.

Nu se poate considera îndeplinită condiția punerii în întârziere prin formularea cererii de

chemare în judecată162 întrucât textul prevede expres efectuarea unei notificări pentru a aduce la
cunoștința asociatului obligația de a aduce aportul, în timp ce obiectul acțiunii îl constituie
tocmai excluderea sa, iar nu executarea obligației respective; legiuitorul, stabilind necesitatea
notificării, a ales o soluție constructivă care să fie în sensul desfășurării activității societății, a
informării asociatului cu privire la neexecutarea obligației de a aduce aport, dând posibilitatea
acestuia să-și îndeplinească cu bună-credință obligația fără a suporta anumite consecințe juridice,
sau, dimpotrivă, să poată invoca punctul său de vedere.

Nu are relevanţă valoarea aportului la care asociatul s-a obligat, neputându-se susţine
caracterul modic al acestuia atât timp cât legiuitorul nu a stabilit în această privinţă o anumită
valoare163.

Din perspectiva admisibilității acțiunii în excludere nu are relevanță motivul pentru care
asociatul nu a adus aportul la care s-a obligat, acesta neputând invoca anumite cauze de natură
a-l exonera de această obligație 164 art. 16 alin. 2 prevăzând expres cu privire la vărsarea aportului
în natură care are loc prin transferarea drepturilor corespunzătoare 165 și prin predarea efectivă
către societate a bunurilor aflate în stare de utilizare. Așadar, sub aspectul îndeplinirii obligației,
relevanță are predarea efectivă a bunurilor. Se pune întrebarea dacă imposibilitatea fortuită de
executare constituie o cauză de exonerarea a debitorului, respectiv când prestația nu mai poate fi
executată în mod obiectiv, căci ad impossibilium nulla obligatio? Ne interesează așadar să
lămurim în ce măsură au aplicabilitate în această materie dispozițiile art. 1634 alin. 1 C.civ. 166
care prevăd că debitorul este liberat atunci când obligația sa nu mai poate fi executată din cauza
160
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 423.
161
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1230 din 9 aprilie 2009 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
162
În sens contrar a se vedea C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 846.
163
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 2416/2003 în C. Cucu, M.-V. Gavriş, C.G. Bădoiu, C. Haraga,
op. cit., p. 508.
164
În același sens C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 847.
165
A se vedea în acest sens și art. 65 care prevede că ”în lipsă de stipulație contrară, bunurile constituite
ca aport în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei în registrul comețului.
166
Corespondent art. 1156 din Codul civil din 1864.
unei forțe majore, a unui caz fortuit ori a unor alte evenimente asimilate acestora, produse înainte
ca debitorul să fie pus în întârziere. Apreciem că din perspectiva obligației de a aduce aport și a
admisibilității excluderii nu are relevanță, asociații stabilind respectivul aport ca fiind esențial
constituirii societății ori desfășurării activității comerciale, iar cererea de excludere nu poate fi
respinsă ca urmare a invocării vreunei cauze exoneratoare; nimic nu-i împiedică pe asociați să
rezolve această situație pe cale amiabilă și în unanimitate să modifice actul constitutiv în sensul
înlocuirii bunului ce trebuia adus ca aport.

De asemenea, executarea obligației trebuie să fie efectivă, iar nu doar formală, astfel că nu
se poate susține că obligația de a aduce aport a fost îndeplinită prin simpla înregistrare în bilanțul
contabil, ci numai aducerea efectivă la sediul societății a bunurilor ce fac obiectul aportului în
natură constituie o executare a acestei obligații și care dă posibilitatea societății să desfășoare
activitatea comercială167. Tot sub aspectul îndeplinirii în totalitate a obligației de a aduce aportul
se impune a preciza că bunul trebuie să fie în stare de utilizare, condiție ce se desprinde din
art. 16 alin 2, căci altfel executarea este tot una formală și nu este atinsă finalitate stabilită de
asociați, anume ca aportul să fie de natură a ajuta constituirea sau funcționarea societății și
desfășurarea efectivă a activității comerciale.

Obligaţia de a aduce aportul trebuie să fie asumată de asociat, neputându-se asimila acestei
situaţii cazurile de majorare legală; în acest sens instanţele au respins cererile de excludere în
cazul nemajorării capitalului social impusă de O.G. nr. 32/1997 considerând că această obligaţie
a fost impusă şi nu asumată prin contractul de societate 168, iar actul normativ în cauză prevedea
sancţiunea dizolvării societăţii în caz de nemajorare în termenul fixat169.

Asumarea aportului trebuie să se facă de asociat fie prin semnarea actului constitutiv cu
ocazia înfiinţării societăţii comerciale, fie ulterior prin semnarea actului adiţional de majorare a
capitalului social. Existenţa obligaţiei de a aduce aport nu poate fi dedusă din alte acte juridice
încheiate de asociaţi în exercitarea activităţii, ci doar din dispoziţiile actului constitutiv.
Exluderea asociatului pentru neaducerea aportului nu are un rol strict sancționator pentru
asociatul respectiv, ci este și o măsură de protecție pentru societate, care numai astfel își
consolidează existența sau funcționabilitatea în acord cu voința asociaților exprimată în actul
constitutiv.

Interpretarea textului art. 222 alin. 1 lit a trebuie făcută în strictă legătură cu noţiunea de
aport, neputând fi extinsă şi la alte obligaţii de finanţare a societăţii asumate de asociaţi în
vederea realizării activităţilor comerciale. Nu poate fi reţinută susţinerea că noţiunea de aport în
acest caz ar avea un caracter general şi că ar include orice contribuţie la realizarea obiectului de

167
Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 76 din 1995, în Dreptul nr. 12/1995, p. 91.
168
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1076/2003, în Curierul Judiciar nr. 4/2004, p. 77.
169
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 4211/28 octombrie 2004, în Pandectele Române nr. 3/2005, p.
55 şi Dreptul nr. 8/2005, p. 217
activitate. În acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 170 a reţinut că este neîndoielnic faptul că
în scopul realizării obiectului de activitate şi pentru ca pactul societar să aibă finalitate, asociaţii
pot în mod convenţional să prevadă şi alte modalităţi de participare la realizarea activităţii
societăţii determinând în mod concret obligaţiile ce le revin, iar cu privire la susţinerea că
interpretarea restrictivă a aportului ar lipsi de eficienţă aceste dispoziţii, instanţa reţine mai întâi
că societatea comercială este sub raport convenţional, produsul acordului de voinţă al asociaţilor
aşa încât sancţiunea excluderii trebuie privită ca o reziliere parţială a actului constitutiv.

Totodată, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie 171 a reţinut că sancţiunea excluderii asociatului
în temeiul art. 222 alin. 1 lit. a nu poate fi dispusă faţă de un asociat care s-a obligat la aducerea
unui aport faţă de celălalt asociat însă cu ocazia încheierii unui contract de asociere în
participaţie. În speţă, între societatea cu răspundere limitată reclamantă şi asociatul persoană
fizică s-a mai încheiat un contract de asociere în participaţie şi un antecontract de vânzare –
cumpărare prin care asociatul pârât se obligase să transfere dreptul de proprietate asupra
imobilului aflat în construcţie, investiţie realizată de societatea reclamantă. Cum asociatul pârât
nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată deşi fusese notificat în acest sens şi cum lucrările la investiţia
respectivă continuă, societatea reclamantă dorind finalizarea construcţiei şi valorificarea
corespunzătoare, aceasta a considerat că sunt îndeplinite condiţiile pentru a solicita excluderea
asociatului în temeiul art. 222 alin. 1 lit a.

Instanţa de fond, respectiv Tribunalul Constanţa prin sentinţa civilă nr. 1755/2010 a reţinut
că nu s-a făcut dovada că nici la momentul constituirii societăţii reclamante şi nici ulterior
acestei date, pârâta nu şi-a asumat vreo obligaţie cu titlu de aport de natura celei invocate de
reclamantă, anume de a transfera societăţii comerciale dreptul de proprietate asupra imobilului
aflat în construcţie, în speţă reclamanta făcând confuzie între actul de constituire al societăţii
comerciale în care se face menţiune despre aportul fiecărui asociat, capitalul social şi valoarea
nominală a părţilor sociale şi contractul de asociere în participaţie încheiat ulterior constituirii
societăţii. De asemenea, a mai reţinut că actul constitutiv al societăţii reclamante nu cuprinde
asumarea din partea pârâtei a vreunei obligaţii de a aporta în natură proprietatea bunului pretins
nici la momentul constituirii, nici ulterior.

Apelul declarat a fost respins ca nefondat de către Curtea de Apel Constanţa prin decizia
civilă nr. 79/COM/2010 reţinând că respectivul contract de asociere în participaţie este distinct
de contractul de societate, art. 222 alin. 1 lit a fiind de strictă interpretare în sensul că
reglementează sancţiunea excluderii asociatului raportată la nerespectarea obligaţiei neaducerii
aportului, referindu-se la contractul de societate şi nicidecum la o asociere în participaţie.

În recursul declarat, s-a susţinut faţă de art. 222 alin. 1 lit a că instanţa a făcut o aplicare
restrictivă, necuprinsă în textul de lege care nu solicită o anumită formalitate pentru obligaţia
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1611 din 7 mai 2010 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
170

Î.C.C.J., secţia comercială, decizia nr. 132 din 13 ianuarie 2011, R.R.D.A. nr. 7/2011, p. 120-126 cu
171

notă de Adrian Dobre.

unui asociat de a aporta un bun, ceea ce înseamnă că o asemenea obligaţie se poate asuma prin
orice înscris sub semnătură privată. Curtea constată că nici una din clauzele contractuale invocate
nu au legătură cu obiectul litigiului, contractele invocate având natură diferită de cea a actului
constitutiv, calitatea de asociat a pârâtei în asocierea în participaţie neputând fi confundată cu
calitatea de asociat într-o societate cu răspundere limitată.

În sensul interpretării restrictive a noțiunii de aport de către instanțele judecătorești cităm

decizia nr. 553/2002 prin care Curtea de Apel Constanța 172 admițând un recurs, a modificat în tot
hotărârea tribunalului și a respins pe fond cererea de exlcudere a unui asociat deși cu ocazia
cooptării în societate de către recurentă părțile au stabilit ca noul asociat să facă o investiție în
sensul finalizării unei investiții hotel-restaurant sens în care au menționat și o clauză în actul
constitutiv că ”nerespectarea acestui angajament, care constituie chiar motivația asocierii, dă
dreptul asociatului persoană fizică să procedeze la excluderea asociatului persoană juridică din
societate, eventual să returneze contravaloarea investiției efectuate de acesta în termen de un an
de la data excluderii sau retragerii voluntare”. Pentru a admite recursul, Curtea de Apel a apreciat
că excluderea asociatului este justificată din perspectiva textului enunțat doar pentru
nedepunerea aportului la care s-a obligat ori, în speță, aportul a fost adus prin plata părților
sociale cesionate la data cooptării. Efectuarea unor lucrări nu poate constitui aport în natură, iar
obligația referitoare la executarea acestora nu poate prezenta un temei legal pentru continuarea
sau încetarea societății comerciale înființate.

2. asociatul administrator care comite fraudă în dauna societăţii sau se serveşte de

semnătura socială sau de capitalul social în folosul lui sau al altora

În primul rând, poate fi exclus doar acel asociat care este şi administrator, condiţie logică
odată ce numai această calitate oferă mijloacele şi împrejurările necesare comiterii fraudei ori
folosirii semnăturii sociale sau a capitalului social.

O problemă care se ridică faţă de această dublă calitate este aceea de a stabili când este
necesar ca asociatul să aibă şi calitatea de administrator: la momentul comiterii fraudei, folosirii
semnăturii sociale ori a capitalului sau şi la momentul formulării cererii de excludere.

Vom porni în lămurirea acestui aspect de la o sentinţă pronunţată de Tribunalul Dolj 173
care a admis cererea introductivă formulată de reclamantul-pârât având ca obiect retragerea din
societate şi a respins cererea reconvenţională de excludere formulată de societate ca şi
inadmisibilă având în vedere că reclamantul-pârât nu avea calitatea de administrator la momentul

172
http://www.jurisprudenta.com/Excludere-asociat-Lipsa-aportului-socia(-I-)-Act-Jurisprudenta-
76818.html
173
Tribunalul Dolj, Secţia comercială, sentinţa nr. 2837 din 7 decembrie 2010, rămasă definitivă și
irevocabilă prin decizia nr. 164 din 2 februarie 2012 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, nepublicată.
formulării cererii de excludere sau cum reţine instanţa „al actualei societăţi cu răspundere
limitată”.

Considerăm soluţia instanţei ca fiind criticabilă, punctul nostru de vedere fiind acela că
pârâtul-reclamant trebuia să aibă această calitate nu la momentul formulării cererii sau
pronunţării hotărârii, ci la momentul săvârşirii faptelor prejudiciabile.

O astfel de interpretare are la bază în primul rând finalitatea instituţiei, anume aceea de
sancţiune. Legiuitorul a vrut să sancţioneze nu o calitate la un anumit moment (putându-se
rezuma în acest caz spre exemplu doar la revocarea sau obligarea la daune 174), ci a dorit a
sancţiona comportamentul, acţiunile de fraudare ale unui asociat şi, totodată, de a proteja
societatea.

Societatea comercială nu poate fi protejată decât pe de-a întregul, adică şi temporal şi

patrimonial, astfel că o daună făcută de cel care era şi asociat şi administrator conduce la
excluderea sa pentru că este singura modalitate la protejarea eficientă a societăţii şi a celorlalţi.
Dacă este doar administrator am calea revocării, acţiunii în răspundere patrimonială, dar ce se
întâmplă când este şi asociat? Nu a dorit legiuitorul o sancţiune deplină pentru cel ce
prejudiciază societate tocmai pentru că a încălcat obligaţia esenţială (de loialitate, de a desfăşura
în comun o activitate, de a exercita drepturile în interesul tuturor asociaţilor şi al societăţii)?

A interpreta per a contrario textul, adică în sensul că pârâtul trebuie să aibă şi această
calitate de administrator la momentul formulării cererii este fără rost (ad absurdum).
Absurditatea acestei interpretări rezultă din conduita ce ar trebui urmată într-un astfel de caz de
fraudare, respectiv ca ceilalţi asociaţii ştiind că asociatul administrator fraudează societatea, nu ar
putea să-l revoce, ci mai întâi să pornească acţiunea de excludere (adică să-l lase în continuare să
aducă prejudicii 2-3 luni sau până la pronunţarea hotărârii) numai pentru a avea această calitate
formală.

Evident că o astfel de interpretare nu poate fi primită şi în totală disonanţă cu

funcţionarea normală a societăţii. În caz că se constată că administratorul fraudează societatea,
prima măsură a celorlalţi asociaţi este cea de stopare a activităţii acestuia prin orice metode
legale, adică, în primul rând, de a-l revoca. Chiar instanţele de judecată au reţinut că în astfel de
situaţii este inadmisibilă o cerere de suspendare formulată pe cale de ordonanţă preşedinţială,
revocarea şi numirea fiind atribuţii exclusive ale adunării generale.

Mai mult, textul de lege trebuie să suporte aceeaşi interpretare şi în alte situaţii: este cazul
în care administratorul asociat renunţă la mandat, iar ceilalţi luând act de această voinţă
unilaterală numesc alt administrator; într-o astfel de ipoteză am admite posibilitatea unui abuz de

174
Cum de altfel a şi făcut-o în cazul art. 197 alin. 2 pentru administratorii care încalcă obligaţia de a
exercita, fără autorizarea adunării asociaţilor, mandatul de administrator în alte societăţi concurente sau
având acelaşi obiect de activitate, nici să facă acelaşi comerţ ori altul concurent pe cont propriu sau pe
contul altei persoane fizice sau juridice.
drept, odată ce deşi a fost de rea-credinţă şi ceilalţi asociaţi nu cunoşteau frauda neavând la acel
moment informaţii sau acces la acte contabile, astfel că acţiunea în excludere nu mai poate fi
promovată, iar respectivul rămâne asociat, nemaiexistând altă cale de a-l înlătura, deşi a fraudat
societatea. Este evident că o astfel de interpretare nu este posibilă, că excluderea este o sancţiune
pentru a înlătura persoana ca asociat.

Apreciem că legiuitorul pentru sancţionarea fraudei pentru calitatea de administrator a

prevăzut revocarea; sunt funcţii şi calităţi diferite, fiecare cu o modalitate specifică de
sancţionare; excluderea nu are legătură cu calitatea de administrator, ci cu cea de asociat.

Legiuitorul când a cerut această dublă calitate de asociat administrator a vrut să

sublinieze că acesta avea posibilităţile legale de a frauda societatea, că avea mijloacele necesare,
iar în caz că ar fi fost doar asociat si ar fi fraudat societatea era culpa celor ce i-au permis şi
eventual temeiul este pe alt tărâm şi ar privi decât acoperirea prejudiciului, iar nu pierderea
calităţii de asociat. În doctrină 175 s-a reținut că ”nu putem vorbi de fraudă atunci când s-a adus un
prejudiciu societății prin utilizarea capitalului sau a semnăturii sociale de către un asociat ce nu
are calitatea de administrator, întrucât fapta acestuia – pentru care poartă o răspundere civilă și
penală – a fost consecința lipsei de organizare ori a ambiguității raporturilor statornicite între
asociați și nu o consecință firească directă și nemijlocită a exercitării cu rea-credință a unor
împuterniciri sociale”.

În sensul că la momentul promovării cererii de excludere asociatul administrator nu trebuie

să aibă calitatea de administrator, ci doar la momentul comiterii fraudei, cităm decizia civilă nr.
115A din 27 noiembrie pronunţată de Curtea de Apel Galaţi care admiţând apelul şi modificând
sentinţa instanţei de fond prin care se respinsese ca inadmisibilă cererea de excludere, a motivat
că sancţiunea excluderii în temeiul dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 31/1990 este
aplicabilă asociatului şi nu administratorului, atunci când revocarea este considerată insuficientă;
ea se aplică pentru orice acţiune sau inacţiune frauduloasă în dauna societăţii şi nu pentru frauda
ce o săvârşeşte în calitate de administrator. În consecinţă, s-a apreciat că pentru a fi parte în
cererea pentru excludere nu era necesar ca pârâtul să aibă calitatea de administrator la data
introducerii acţiunii, ci este suficient ca delictele ce i se impută să fi fost comise în perioada în
care a avut o asemenea funcţie176.

În al doilea rând, textul de lege vizează trei ipoteze distincte: a) comiterea unei fraude în
dauna societăţii; b) folosirea semnăturii sociale în folosul lui sau al altora; c) folosirea capitalului
social în folosul lui sau al altora.

175
Aurelia Gheorghe, Liviu Narcis Pîrvu, Dan Mircea Tăbăltoc, Contribuții la clarificarea unor probleme
ivite în aplicarea de către instanțele judecătorești a legii privind societățile comerciale, Revista de drept
comercial, nr. 6/1993, p. 108-109.
176
Soluţia a fost menţinută şi de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin respingerea recursului prin
decizia nr. 1447 din 14 mai 2009 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
 Cele trei situaţii sunt prevăzute alternativ, astfel că pentru admiterea cererii de excludere este
suficient a se constata că sunt îndeplinite condiţiile uneia dintre ipoteze.

Vom proceda la analizarea separată a primei ipoteze de celelalte două.

a) Se impune cu privire la acest prim caz a analiza noţiunea de fraudă.

Comiterea fraudei nu trebuie constată printr-o hotărâre definitivă de condamnare a
asociatului administrator, fiind suficient ca judecătorul investit cu soluţionarea cererii de
excludere să constate că faptele învederate constituie fraudă în dauna societăţii.

Vom pleca în analiza noţiunii de fraudă de la o definiţie oferită chiar de jurisprudenţa în

materie177 reţinându-se că „prin fraudă în dauna societăţii se înţelege orice acţiune sau omisiune
intenţionată săvârşită de asociatul administrator, indiferent dacă acesta are sau nu atribuţii de
reprezentare şi indiferent dacă prejudiciul condiţionat de lege se produce în sfera gestiunii
interne sau în sfera relaţiilor cu terţii, precum şi indiferent dacă fraudarea are ca suport
exercitarea atribuţiilor în calitate de administrator sau exercitarea drepturilor şi obligaţiilor
societare în simpla calitate de asociat”.

Frauda poate rezulta dintr-o acţiune, dar şi dintr-o inacţiune a asociatului administrator în
măsura în care acesta avea obligaţia de a acţiona într-un anumit fel178.

Frauda comisă de asociatul administrator trebuie să fie în dauna societăţii (iar nu privitor la
persoana asociaţilor fără legătură cu această calitate), adică acesta în mod intenţionat a
prejudiciat interesele societăţii. Fapta administratorului nu trebuie să aibă caracter de
repetabilitate, fiind suficientă o singură fraudă, însă cu condiţia că aceasta a creat un prejudiciu
societăţii.

Asociatul administrator trebuie să acţioneze cu intenţie în producerea prejudiciului respectiv,

astfel că eventualele prejudicii, urmare a neglijenţei ori nepriceperii, nu constituie motive de
excludere; art. 222 alin. 1 lit d presupune producerea cu vinovăţie sub forma intenţiei a unui
prejudiciu în patrimoniul acesteia179.

Cu privire la noţiunea de fraudă instanţele de judecată au reţinut că intră în sfera acestei

noţiuni:

- contractarea în numele societăţii unor împrumuturi bancare, achiziţionarea de bunuri de

valoare, cum ar fi televizoare color şi calculatoare, precum şi majorarea capitalului social,
toate realizate unilateral de asociatul administrator, fără acordul celuilalt asociat180;
177
Curtea de Apel Braşov, Decizia nr. 325/R din 8 aprilie 2003 în Revista de drept comercial nr. 11/2004,
p. 200-202, rezumat de judecător Doina Grigoraş.
178
În acelaşi sens a se vedea şi Ioan Adam, Codruţ Nicolae Savu, op. cit., p. 795.
179
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1315 din 21 aprilie 2010
(http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
180
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 3736 din 22 octombrie 1998, în Revista de
drept comercial nr. 12/2000, p. 197-198 şi în Revista de drept comercial nr. 4/2000, p. 123.
 - împiedicarea celuilalt asociat administrator de a participa la activitatea societăţii prin
schimbarea lacătelor societăţii, precum şi interzicerea accesului la documentele societăţii
şi efectuarea unor cheltuieli în interes propriu, telefonând în mod repetat în Germania
unde se deplasa pentru tratament şi facturând carburanţii de la societate în acelaşi scop181;
- înstrăinarea tuturor autovehiculelor societăţii în condiţiile în care aceasta avea ca obiect
principal de activitate transportul rutier de mărfuri către o altă societate la o valoare
modică, dar şi către o altă societate unde asociat unic era soţia pârâtului182
- vânzarea unor terenuri către o altă societate unde asociatul administrator era asociat unic
şi neachitarea preţului în termenul stabilit, precum şi semnarea cererii de renunţare la
judecarea acţiunii în rezoluţiune a contractului de vânzare-cumpărare, deşi nu mai avea
calitatea de administrator183;
- prin modul în care recurentul în calitatea sa de administrator a acționat în sensul că a
transferat bunurile care constituiau baza de producție a societății pârâte și a preluat o
parte din forța de muncă, acesta a comis o fraudă în dauna societății pârâte al cărui
administrator era184

În schimb, s-a apreciat că nu constituie fraudă în dauna societăţii:

- faptele inerente activităţii unui administrator silit să-şi realizeze atribuţiile în contextul
atitudinii ostile a coasociaţilor, care nu sunt urmare a culpei grave şi exclusive a
acestuia185;
- neglijenţa, inabilitatea, dezinteresul în afaceri, atât timp cât acestor fapte le lipseşte
elementul voliţional care să permită calificarea lor ca fiind un act de înşelăciune186;
- erorile în activitatea de gestiune, ineficienţa activităţii societăţii într-un sens sau altul sau
alte aspecte având aceeaşi relevanţă în conţinut, ţin de răspunderea administratorului
aferentă raporturilor de mandat în care acesta se afla faţă de societate, dar nu pot constitui
un temei suficient pentru excludere, altfel s-ar confunda răspunderea în calitate de asociat
cu răspunderea în calitate de administrator, iar intenţia şi prejudiciul sunt elemente
esenţiale în aprecierea fraudei şi trebuie probate în egală măsură187;
- simplul fapt al deţinerii calităţii de administrator la o societate concurentă sau având
acelaşi obiect de activitate cu încălcarea art. 197 alin. 2 nu constituie motiv de
excludere188 (ci doar motiv de revocare şi obligare la daune), astfel că excluderea poate

181
Tribunalul Timiş, sentinţa civilă nr. 655/1998 în Revista de drept comercial nr. 4/2000 p. 124-125.
182
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, Decizia 1135/2010
(http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
183
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1204 din 22 martie 2011(http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp)
184
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 2604 din 26 septembrie 2008.
185
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 7688 din 14 decembrie 2001 în Revista de
drept comercial nr. 9/2003, p. 191-192 şi în Revista de drept comercial nr. 7-8/2003, p. 386-387.
186
Curtea de Apel Braşov, Decizia nr. 325/R din 8 aprilie 2003 în Revista de drept comercial nr. 11/2004,
p. 200-202, rezumat de judecător Doina Grigoraş.
187
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 150 din 18 ianuarie 2011
(http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
188
Î.C.C.J, Secţia comercială, decizia nr. 2253 din 8 iunie 2007 şi decizia nr. 367 din 25 ianuarie 2007
citate în Ioan Schiau, Titus Prescure, op. cit., p. 595.
 interveni doar dacă încălcarea acestei dispoziţii legale a avut ca efecte fraudarea
societăţii;
- însuşirea unei sume de bani din contul societăţii atât timp cât aceasta are la bază o
operaţiune iniţială de creditare, astfel că prin operaţiunea de creditare şi restituire nu s-a
produs o daună societăţii sau că suma a fost însuşită în folosul respectivului asociat189;
- renunțarea asociatului de a mai îndeplini funcția de administrator sau renunțarea la
exercițiul acestei funcții justifică doar aplicarea altor măsuri legale, iar nu excluderea în
temeiul art. 222 alin. 1 lit. d190;
- de asemenea, Curtea de Apel Constanța prin decizia nr. 269/COM/28.09.2004 a reținut că
pentru a se dispune excluderea trebuie dovedită săvârșirea de către pârât a faptelor
prevăzute expres de art. 222 alin. 1 lit. d, astfel că nu intră în sfera noțiunii de fraudă
neconvocarea adunării generale la cererea asociaților ori deși ulterior administratorul a
convocat adunarea acesta nu a respectat ordinea de zi propusă de asociați, iar adunarea nu
a avut rezultatul scontat, fapta administratorului de a nu permite efectuarea unui control
general asupra evidențelor contabile și gestiunii societății, precum și formularea a două
plângeri penale.
b) așa cum am precizat mai sus, celelalte două ipoteze vizate de art. 222 alin. 1 lit d
(folosirea semnăturii sociale în folosul lui sau al altora și folosirea capitalului social în
folosul lui sau al altora) le vom trata împreună cel puțin din considerente ce țin de
organizarea materialului; din punct de vedere juridic considerăm că de fapt toate cele trei
ipoteze nu pot fi tratate separat, că leguitorul a făcut o enumerare exempli gratia și am
tratat separat prima ipoteză întrucât este cea mai des înâlnită, având o sferă de cuprindere
largă și înglobează și celelalte două ipoteze; evident că folosirea semnăturii sociale sau a
capitalului social indiferent de forma de materializare, actele juridice întomcite etc.
constituie o fraudare în dauna societății191.
Deși în doctrină192 s-a susținut că nu trebuie interpretată noțiunea de capital social în sens
restrâns și că în sfera de aplicare a acestui text de lege ar intra și alte elemente ce țin de esența
persoanei juridice (firmă, emblemă, mărcile de fabrică și comerț) constituind tot o utilizare a
bunurilor societății, totuși apreciem că folosirea noțiunii de ”capital social” nu este
întâmplătoare, iar folosirea bunurilor societății, corporale sau incorporale, mobile sau imobile, va
fi consideră motiv de excludere în măsura în care s-a făcut în fraudarea societății ori în interesul
său sau al altora; nu putem considera că leguitorul s-a referit la activul social care cuprinde
bunuri corporale și incorporale,creanțele etc, ci doar la capitalul social cu scopul de a proteja
aportul asociaților; cum între activ social și capital social există diferențe 193, a admite că intenția
leguitorului prin art. 222 alin. 1 lit d a fost de a se referi la activul social implicit nu am acoperi
în sfera de protecție aporturile asociaților și nici nu ar exista temei pentru sancționarea
asociatului administrator care folosește în interes personal sumele din contul societății ce au
189
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1204 din 22 martie 2011(http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
190
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 813/2001, Pandectele Române, nr. 2/2002, p. 87.
191
A se vedea cu privire la acest subiect și Adrian-Milutin Truichici, Folosirea cu rea-credință a
creditului societății. Aspecte din jurisprudența franceză, Revista de drept comercial nr. 11/2010, p. 36-39.
192
Aurelia Gheorghe, Liviu Narcis Pîrvu, Dan Mircea Tăbăltoc, op. cit., p. 109; C. Predoiu, Gh. Piperea,
op. cit., p. 862.
193
Vasile Pătulea, Finanțarea societăților comerciale. Vol. I Resurse proprii. Capitalul social, Ed.
Hamangiu, București, 2009, p. 21.
regim de capital social; acestea constituie din perspectiva societății o datorie față de asociați fiind
înscrisă la pasiv în bilanțul contabil; considerăm că nu trebuie dată o altă interpretare noțiunii de
”capital social”, excluderea asociatului pentru folosirea bunrilor societății putându-se realiza prin
celelalte două ipoteze în măsura în care sunt îndeplinite condițiile legale194.

Repere ale jurisprudenţei actuale privind cauzele de excludere.

Curtea Supremă de Justiţie195 a reţinut că excluderea se justifică în societatea cu

răspundere limitată, în nume colectiv şi comandită simplă numai pentru motivele enumerate
limitativ de Legea nr. 31/1990. Faţă de faptul că nu se pot stabili şi alte cauze de excludere, fiind
imperative dispoziţiile legii, clauza formulată în contractul de societate prin care se prevede
sancţionarea asociatului administrator cu excluderea în cazul în care desfăşoară acelaşi fel de
activităţi pe cont propriu este lovită de nulitate absolută, situaţie în care recurenta reclamantă nu
o poate invoca drept temei al cererii sale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că nu constituie motiv de excludere

neparticiparea asociatului la adunările generale ale asociaţilor şi nici indiferenţa față de
activitatea societății, nefiind sancţionate cu excluderea 196; iniţial Tribunalul Argeş prin sentinţa
civilă nr. 278/C din 31 martie 2002 a admis cererea de excludere reţinând ca motiv absenţa la
adunarea generală având ca obiect majorarea capitalului social, însă Curtea de Apel Piteşti a
admis prin decizia nr. 579/A/C din 13 noiembrie 2000 apelul, a schimbat sentinţa şi a respins
cererea de excludere. De asemenea, renunţarea asociatului de a mai îndeplini funcţia de
administrator nu constituie motiv de excludere în temeiul art. 222 alin. 1 lit d197.

Inactivitatea în societate şi atitudinea de indiferenţă a unor asociaţi nu pot constitui o

cauză de excludere din societatea cu răspundere limitată, refuzul acestor asociaţi de a conlucra la
bunul mers al societăţii atinge însăşi affectio societatis, astfel că poate constitui doar o cauză de
dizolvare a societăţii198

De altfel, soluţii în sensul excluderii asociatului care nu se implică în activitatea societăţii

au mai fost pronunţate, citând în acest sens sentinţa Tribunalului Bucureşti nr. 5608/2004 199 în

194
A se vedea cu privire la identificarea acestor concepte Simona Al Hajjar, Utilizarea bunurilor sociale
și interesul social – de la conformitate la abuz, o metamorfoză regretabilă, Revista Română de Drept al
Afacerilor nr. 7/2010, p. 13-33.
195
Decizia nr. 811 din 14 noiembrie 1995, în R.D.C. nr. 7-8/1996, p. 151.
196
C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 1325 din 26 februarie 2002, R.R.D.A. nr. 3/2004, p. 129
http://www.scj.ro/SE%20rezumate%202002/SE%20r%201325%202002.htm
197
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 813/2001, în Pandectele Române, nr. 2/2002,
p. 87.
198
Curtea de Apel Iaşi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 128/1999, în Curtea
de Apel Iaşi, Culegere de practică judiciară pe anul 1999, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 78.
199
C. Cucu, M.-V. Gavriş, C.G. Bădoiu, C. Haraga, op. cit., p. 508.
care se reţine că este justificată sancţiunea excluderii din societatea cu răspundere limitată a
asociatului care, pe parcursul mai multor ani, nu a înţeles să desfăşoare nicio activitate în cadrul
societăţii, nu s-a prezentat la nici o adunare generală şi nici nu a contribuit la majorarea
capitalului social.

În condiţiile în care excluderea asociatului administrator poate fi dispusă doar în cazurile

expres prevăzute de lege, invocarea refuzului repetat de a convoca adunarea generală pentru
analiza activităţii consiliului de administraţie nu poate constitui motiv de excludere200.

În practica judiciară instanţele sunt chemate în multe situaţii să distingă pe baza probelor
administrate între cauzele care constituie motiv de excludere în temeiul art. 222 alin. 1 lit d şi
cele de dizolvare a societăţii comerciale în temeiul art. 227 alin. 1 lit. e, adică dizolvarea pentru
motive temeinice, precum neînţelegeri grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea
societăţii .

În speţă având în vedere că nu s-a făcut dovada că pârâtul-reclamant ar fi dispus măsuri

exclusive în detrimentul societăţii, că înscrisurile depuse nu dovedesc aspectele legate de
folosirea patrimoniului în interes personal, ci dimpotrivă concluziile raportului de expertiză sunt
în sensul că acesta nu a prejudiciat societatea, instanţa de control judiciar 201 a apreciat că în mod
corect instanţa de fond a respins cererea de excludere a pârâtului-reclamant şi a admis cererea
reconvenţională dovedindu-se existenţa unei stări conflictuale între asociaţi.

Neînțelegeri grave între asociați: motiv de excludere sau de dizolvare a societății? În

mai toate cererile formulate în materia supusă analizei se formulează și cereri reconvenționale fie
tot de excludere, fie de dizolvare a societății, instanțele urmând a analiza temeinicia acestora pe
baza probelor ce se administrează. Mai complicată este situația în care instanța este investită
cu o cerere de excludere și una de dizolvare, aceasta din urmă fiind formulată pe temeiul
neînțelegerilor grave dintre asociați care împiedică funcționarea societății (art. 227 alin. 1 lit. e),
instanța urmând a proba în ce măsură neînțelegerile sunt urmare a conduitei culpabile a unui
asociat sau dimpotrivă, neînțelegerile sunt rezultatul comportamentului tuturor asociaților și care
în acest mod împiedică funcționarea normală a societății. Redăm în continuare câteva soluții
pronunțate în astfel de litigii cu intenția de a stabili contextul și criteriile în baza cărora se
dispune excluderea sau, dimpotrivă, se apreciază că se impune dizolvarea societății comerciale.

Astfel, reţinându-se că într-o cauză „s-au invocat şi dovedit neînţelegeri grave între
asociaţi, deoarece este nejustificat ca asociatului care nu are şi calitatea de administrator să i se
refuze consultarea evidenţelor contabile ori a actelor constitutive ale societăţii, informarea cu
200
Curtea de Apel Constanţa, decizia nr. 269/Com/2004, Buletinul Jurisprudenţei, Culegere de practică
judiciară pe anul 2004, Ed. Lumina Lex, Bucureşti 2005, p. 44
201
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 909 din 14 februarie 2003 în Revista de drept
comercial nr. 7-8/2003, p. 343-345.
privire la activitatea acesteia ori accesul în sediu prin schimbarea încuietorilor, după cum nu se
poate accepta nici însuşirea de către un asociat a diverselor bunuri găsite în sediul societăţii.
Aceste neînţelegeri sunt grave şi împiedică funcţionarea societăţii, sunt provocate de ambii
asociaţi, dar semnifică dispariţia asociaților de a conlucra în vederea funcţionării societăţii
(dispariţia lui affectio societatis), astfel încât constituie motiv temeinic de dizolvare şi nu de
excludere”202.

În schimb, în măsura în care neînţelegerile sunt rezultatul atitudinii unuia dintre asociaţi
nu se poate reţine ca fiind aplicabile dispoziţiile art. 227 alin. 1 lit. e) acest text de lege
condiţionând ca neînţelegerile să provină de la toţi asociaţii şi să fie de natură a împiedica
funcţionarea societăţii, astfel că soluţia excluderii se impune faţă de asociatul care nu predă
parolele necesare operării sistemului serviciilor de Internet, ca se opune constant majorării
capitalului social sau săvârşeşte acte de concurenţă neloială203.

Așadar, dispariția lui affectio societatis trebuie să fie totală, respectiv ca și element
psihologic trebuie să se regăsească la toți asociații, neputându-se asimila acestei ipoteze cazul
doar al unui asociat care invocă această dispariție sau cazul în care neînțelegerile sunt rezultatul
acțiunilor sale ori dacă societatea funcționează.

Însă, apreciem că motivul de excludere nu se regăsește în neînțelegerile grave dintre

asociați provocate de unul din asociați, ci în faptele comise de acesta care pot fi încadrate la art.
222 alin. 1 lit d), odată ce am stabilit că sunt limitativ prevăzute cazurile de excludere.

Cu titlu exemplificativ cităm sentința nr. 11 din 11 ianuarie 2006 a Tribunalului Prahova
prin care a fost respinsă cererea de dizolvare întemeiată pe neînțelegeri grave dintre asociați și a
fost admisă cererea reconvențională prin care se solicitase excluderea reclamantului. Pentru a
pronunța această sentință s-a reținut că relațiile dintre cei doi asociați s-au deteriorat, aceștia
acuzându-se reciproc de ingerințe în bunul mers al societății și de activități neconforme cu
interesul societar. Affectio societatis este un element, o condiție de fond a contractului de
societate, astfel că lipsa lui nu conduce automat la nulitatea societății și, în consecință, la
dizolvarea acesteia ci, mai degrabă, la excluderea sau retragerea asociatului sau asociaților în
cauză. Dacă societatea are posibilitatea din punct de vedere financiar de a-și realiza obiectul de
societate, asociatul nemulțumit se poate retrage sau poate fi exclus din societate, permițând
funcționarea în continuare a acesteia.

Înalta Curte de Casație și Justiție204 analizând decizia atacată a reținut că instanța de apel
nu a încălcat texte de lege aplicabile speței sau că a aplicat greșit dispoziții legale, interpretându-
le prea extins sau prea restrâns ori cu totul eronat.
202
Curtea de Apel Craiova, Secţia comercială, decizia nr. 18 din 25 ianuarie 2007 în Revista de drept
comercial nr. 9/2007, p. 118-120 (Dr. Nicoleta Ţăndăreanu, Practică judiciară a Curţii de Apel Craiova ).
203
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 2723/2001 în Pandectele Române, nr.
4/2002, p.73.
204
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 768 din 27 februarie 2008
Dimpotrivă, instanța de control judiciar a reținut în mod corect că asocierea nu mai poate
continua, martorii ambelor părți confirmând imposibilitatea continuării activității societății din
cauza neînțelegerilor grave.

Susținerea recurentului reclamant că ar fi trebuit să se dispună dizolvarea societății este

nefondată, având în vedere că celălalt asociat care a fost și asociat fondator dorește continuarea
activității societății și a luat măsuri pentru buna realizare a obiectului de activitate prin achitarea
din surse proprii a unor datorii ale societății. Conduita recurentului reclamant a fost cea care a
împiedicat societatea să-și desfășoare activitatea în bune condiții prin folosirea în interes propriu
a autoturismului achiziționat de firmă, dar și prin împiedicarea întrunirii asociaților în adunarea
generală, conform declarațiilor martorilor. În consecință, instanța de apel a apreciat în mod
corect că nu se impune dizolvarea, ci doar excluderea reclamantului.

Cazuri de inadmisibilitate a cererii de excludere. În cazul în care societatea a fost

dizolvată şi se află în lichidare, cererea de excludere a unui asociat este inadmisibilă 205; asociaţii
nu mai prestează nici o activitate şi drepturile lor sunt limitate la tot ce ţine de faza lichidării
societăţii206. Este lipsită de interes examinarea comiterii sau nu a unei fraude în dauna societăţii
de către unul din asociaţi dacă anterior s-a dispus dizolvarea anticipată a societăţii în cauză, astfel
că sancţionarea asociatului prin excludere nu mai are relevanţă207.

Soluţia respingerii ca inadmisibile a cererii de excludere subzistă şi în cazul în care

dizolvarea a avut loc în baza hotărârii adunării generale a asociaţilor 208. Atât timp cât dizolvarea
societăţii comerciale s-a făcut în baza hotărârii adunării generale ce a devenit irevocabilă prin
necontestarea ei de către asociaţi, asociaţii nu sunt îndreptăţiţi să solicite excluderea unora dintre
aceştia209.

Cu toate că majoritatea soluțiilor jurisprudențiale consideră inadmisibilă exlcuderea

asociaților dintr-o societate aflată în dizolvare, totuși unele instanțe au pronunțat soluții contrare
acestora și chiar instanța supremă210 la un moment dat a reținut că o societate comercială subzistă
până la ultimul act de lichidare, iar eventualele fraude săvârșite după încetarea activității de către

205
În sensul îmbrățișării acestei opinii a se vedea Crenguța Leaua, Societăți comerciale. Proceduri
Speciale, Ediția 2, Ed. C.H. Beck, București, 2009, p. 26.
206
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 681/1999.
207
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 3992/2002 în R.R.D.A. nr. 7-8/2003, p. 126
208
În sensul unei interpretări diferite, dar care are în vedere o premisă greşită a se vedea Ioan Schiau,
Titus Prescure, op. cit., p. 596; se apreciază de autori că excluderea este posibilă, dar numai în măsura în
care îşi păstrează aplicabilitatea prevederile art. 231, însă considerăm că într-o astfel de situaţie nu mai
este situaţia unei excluderi după dizolvare odată ce revenindu-se asupra hotărârii luate şi cu respectarea
celorlalte condiţii impuse de art. 231, societatea nu se mai află în dizolvare.
209
Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 918/1996 în Dreptul nr. 7/1997, p. 102.
210
C.S.J, Secția comercială, decizia nr.989/1999 în C. Cucu, M.V. Gavriș, C.B. Bădoiu, C. Haraga, op.
cit., p. 502.
cele două asociate, în ipoteza în care au existat atrag aplicabilitatea art. 222 din Legea nr.
31/1990.

În sensul conturării opiniei minoritare cităm din considerentele unei decizii a Curții de
Apel București211 în care s-a apreciat că dizolvarea societății nu are valoarea încetării activității,
personalitatea juridică a acesteia continuând cu acele operațiuni comerciale aflate în curs de
derulare la momentul dizolvării acesteia. De asemenea, s-a apreciat că dispozițiile art. 222 nu fac
distincție după cum societatea este dizolvată sau nu, concluzia dedusă fiind aceea că atât timp cât
societatea își păstraează personalitatea juridică până la radiere (deci, inclusiv pe perioada
lichidării), oricare asociat poate fi exclus, cu atât mai mult cu cât actele pretins frauduloase se
referă la o perioadă de activitate anterioară dispunerii dizolvării. Împotriva acestei decizii s-a
formulat recurs, iar Înalta Curte de Casație și Justiție 212 a admis recursul, a modificat decizia în
sensul respingerii apelului considerând că problema juridică supusă dezbaterii este aceea de a
stabili dacă prevederile art. 222 sunt aplicabile în raport cu art. 233. Iată în continuare motivarea
instanței:

”Trebuie subliniat că prevederile art. 222 din Legea nr. 31/1990 constituie norma
generală ce reglementează modalitățile de excludere a asociaților. Se observă că în economia
actului normativ, articolul menționat este poziționat în cadrul Titlului V, în timp ce prevederile
referitoare la dizolvare sunt cuprinse în Titlul VI al legii; concluzia ce se desprinde, în urma
acestei analize sistematice, este aceea că prevederile referitoare la excluderea asociaților sunt
inserate într-o succesiune logică, în continuarea Titlului referitor la modificarea actului
constitutiv, succesiune logică ce continuă cu situațiile ce au ca efect încetarea societății, respectiv
dizolvarea. Se poate concluziona, deci, că în concepția leguitorului, cauzele de modificare ale
actului constitutiv (în care pot fi incluse și situațiile de excludere a asociatului) sunt distincte de
cele ce atrag încetarea societății (cazurile de dizolvare).

Din această perspectivă, se apreciază că nu se pot aplica concomitent atât prevederi care
atrag modificarea actului constitutiv sau a structurii societății, cât și prevederi care atrag
încetarea societății.

Se reține, totodată, că judecătorii apelului au făcut o greșită aplicare a textelor incidente:

chiar dacă art. 222 din Legea nr. 31/1990 nu include limitări ale aplicării sale, este evident că
incidența acestui text de lege apare doar în situația unei societăți ce funcționează normal, care nu
suferă limitări ale personalității juridice. Interpretarea dată de judecătorii apelului în sensul că în
lipsa unei limitări legale, art. 222 din Legea nr. 31/1990 se aplică și societăților aflate în
dizolvare este nelegală, fiind extinsă aplicabilitatea normei în situații cu o reglementare specifică,
strict reglementată - cea a actelor ce pot fi îndeplinite în perioada dizolvării și până la finalizarea
lichidării.

211
Curtea de Apel București, Secția a VI-a comercială, decizia comercială nr. 215 din 3 mai 2010,
nepublicată.
212
Î.C.C.J., Secția comercială, decizia nr. 1060 din 10 martie 2011, nepublicată.
 De asemenea, judecătorii apelului interpretează și aplică gerșit art. 223 din Legea nr.
31/1990. Astfel, interpretând prevederile alineatelor 1 și 2 ale art. 233 (primul stabilind că
dizolvarea societății are ca efect deschiderea procedurii de lichidare, iar cel de-al doilea
reglementând interdicția întreprinderii de noi operațiuni), judecătorii apelului concluzionează că
trebuie finalizate operațiunile comerciale începute anterior dizolvării, asimilând operațiunea de
excludere a asociatului cu operațiunea comercială ce trebuie finalizată, fiind începută anterior
dizolvării. Or, excluderea asociatului nu poate fi asimilată operațiunii comerciale, caz în care s-ar
impune continuarea activității până la finalizare, chiar dacă s-a dispus dizolvarea societății.
Operațiunile comerciale la care se referă textul legal menționat sunt cele efectuate pentru
aducerea la îndeplinire a obiectului de activitate al societății, iar finalizarea impusă de lege are în
vedere încasarea creanței rezultate din operațiunea respectivă sau îndeplinirea obligației asumate
de societate în raportul comercial stabilit cu terții. În consecință, în mod nelegal judecătorii
fondului au extins aplicabilitatea art. 233 alin. 1 și 2 din Legea nr. 31/1990 la situația din speță
vizând excluderea asociatului.

Judecătorii apelului nu au observat prevederile alineatului 4 al art. 233 din Legea nr.
31/1990, care prevăd expres că societatea își păstraează personalitatea juridică pentru
operațiunile lichidării. În speță, aceștia au interpretat textul legal trunchiat, reținând doar
prelungirea personalității juridice a societății până la ultimul act de lichidare și radierea societății,
fără a observa modul de redactare al articolului de lege care prevede păstrarea personalității
juridice doar pentru operațiunile lichidării. Or, procedura de excludere a asociatului nu poate fi
asimilată unei operațiuni de lichidare, față de care să se aprecieze continuarea personalității
juridice a societății”.

Putând analiza în paralel argumentele oferite de instanța de apel, cât și cele ale instanței
supreme nu putem fi de acord în totalitate cu soluția instanței supreme. În primul rând, chiar dacă
succesiunea textelor de lege ce reglementează excluderea și dizolvarea este cea menționată de
instanța supremă, totuși nu îmbrățișăm concluzia formulată pe baza acestei interpretări anume că
unei societăți nu i se pot aplica concomitent atât prevederi ce atrag modificarea structurii
societății, cât și prevederi ce atrag încetarea acesteia; poziția celor două instituții juridice în
capitole diferite nu poate conduce la concluzia instanței supreme; în mod greșit instanța include
și excluderea și retragerea în cazurile de modificare, deși legiuitorul, dimpotrivă, le-a
reglementat în capitole diferite; chiar dacă efectele excluderii și retragerii sunt de modificare a
structurii societare, instanța nu poate oferi un argument care nu răzbate chiar din interpretarea
sistematică la care apelează.

Considerăm greșită premisa de la care pornește instanța supremă, anume că excluderea se

aplică doar unei societăți ce funcționează normal și care nu suferă limitări ale personalității
juridice. Or, dizolvarea nu conduce la pierderea sau restrângerea personalității juridice, ci doar
la o limitare a obiectului de activitate. Este adevărat că dizolvarea constituie o fază distinctă în
existența unei societăți comerciale în care nu se mai pot întreprinde noi operațiuni, însă această
interdicție privește conform art. 233 alin. 2 doar pe directori, administratori, respectiv
directoratul; așadar, această interdicție trebuie interpretată și aplicată restrictiv doar categoriilor
de persoane menționate și doar operațiunilor pe care aceștia le-ar putea întreprinde, adică cele
comerciale și doar raporturile dintre societate și terți; textul nu-i vizează pe asociații și raporturile
dintre aceștia.

Pentru a aprecia ca fiind justă interpretarea instanței supreme trebuie ca soluția să fie
valabilă și pentru orice alte situații, adică cu alte cuvinte odată dizolvată societatea să nu mai
poată interveni nici o altă cauză de modificare și cu atât mai mult de dizolvare; or, instanțele
judecătorești au admis că față de o societate dizolvată în baza hotărârii adunării generale a
asociaților poate fi admisă cererea de deschidere a procedurii de faliment prevăzută de Legea nr.
85/2006 (a se vedea în acest sens și art. 260 din Legea nr. 31/1990). De asemenea, soluția
instanței supreme nu conduce la o soluție justă din perpectiva asociaților și nu acoperă toate
situațiile: spre exemplu, luând cazul unei societăți dizolvate în baza art. 227 alin. 1 lit. f)
falimentul societății dacă asociatul administrator comite fraudă în dauna societății avatajând alte
societăți care au devenit creditori, iar aceste aspecte au devenit cunoscute celorlalți asociați în
cadrul procedurii insolvenței, a nu admite posibilitatea exlcuderii implicit se acceptă conduita
ilicită a asociatului față de societate și ceilalți asociați, lipsirea de mijloace juridice a societății de
a-și acoperi prejudiciul, iar asociații să beneficieze în urma lichidării de sumele de bani ori
bunurile rămase.

Procedura excluderii. Din dispozițiile art. 223 rezultă că soluționarea cererilor de

excludere este de competența exclusivă a instanțelor judecătorești 213, nefiind posibilă
soluționarea acestora pe calea arbitrajului ori să fie dispusă de asociați prin hotărârea adunării
generale a asociaților chiar dacă se invocă un motiv legal de excludere214, întrucât această măsură
cu caracter excepțional se dispune exclusiv pe cale judecătorească, intervenția instanței
garantând asociatului exclus respectarea drepturilor sale, pentru aplicarea sancțiunii excluderii
nefiind suficientă expresia voinței sociale, pentru că excluderea este o formă conflictuală de
separare a asociaților, care dă naștere unui contencios între aceștia sau între persoana exclusă și
societate215, motiv pentru care legea stabilește, cu titlu imperativ, că excluderea se pronunță doar
prin hotărâre judecătorească, ea constituind, deci, rezultatul unui proces216.

Competența teritorială este a instanței locului unde societatea își are sediul principal (art.
119 C.pr.civ.și art. 63 din Legea nr. 31/1990), iar competența materială revine tribunalului.

213
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 5962/2001, Revista de drept comercial, nr. 12/2003, p. 255.
214
Curtea de Apel Cluj, Secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 18/2005,
Revista de drept comercial nr. 4/2006, p. 169.
215
Ioan Schiau, Titus Prescure, op.cit., p. 597.
216
Csaba Bela Nász, Jurisprudență comercială comentată, Revista de drept comercial nr. 1/2011, Curtea
de Apel Timișoara, Secția comercială, decizia civilă nr. 169 din 3 noiembrie 2009, p. 69-74.
 Cererea de excludere nu este supusă unui termen217, astfel că nu are relevanță la cât timp
se introduce acțiunea după constatarea condițiilor ce ar atrage excluderea respectivului asociat.

Calitate procesuală activă. Are calitate procesuală activă fie societatea, fie oricare
asociat (art. 223 alin. 1).

Pentru promovarea acțiunii de excludere de către societate este necesară hotărârea

adunării generale a asociaților. Deși acțiunea are un caracter social chiar și când este
promovată de un singur asociat218 odată ce efectele în caz de admitere se răsfrâng asupra tuturor
asociaților și are ca scop protejarea interesului social219, totuși nu putem aprecia că acțiunea în
excludere poate fi promovată doar de administratori; o astfel de soluție are în vedere faptul că
administratorii pot face toate operațiunile cerute pentru aducerea la îndeplinire a obiectului de
activitate al societății (art. 70 alin. 1), iar cererea de excludere depășește sfera unor astfel de
operațiuni, astfel că într-o atare situație când administratorii constată că unul din asociați se face
vinovat de încălcarea anumitor obligații ce atrag excluderea sa, au obligația de a convoca
adunarea generală a asociaților (art. 195 alin. 1); spre exemplu, chiar și legiuitorul când a instituit
răspunderea administratorilor a prevăzut că administratorii sunt răspunzători de realitatea
vărsămintelor efectuate de asociați (art. 73 alin. 1 lit. a), nu și de consecințele neaducerii
aporturului și eventual a măsurilor ce le poate dispune în acest sens. Obligația administratorilor
este de a informa adunarea generală, aceasta fiind cea care hotărăște promovarea acțiunii;
asociații fiind informați, chiar dacă adunarea nu hotărăște introducerea acțiunii, totuși un asociat
poate promova acțiunea în măsura în care apreciază că sunt îndeplinite condițiile și ceilalți
asociați îl protejează pe respectivul; adunarea poate fi convocată și de asociați conform art. 195
alin. 2 în măsura în care excluderea privește pe asociatul administrator care comite fraudă,
evident că în această situație administratorul nu va convoca adunarea generală; o astfel de
adunare considerăm că trebuie să aibă pe ordinea de zi și revocarea din funcția de administrator a
asociatului ce comite fraudă.

Deși cu privire la cvorumul necesar adoptării unei astfel de hotărâri s-a considerat că
acesta trebuie să fie cel necesar modificării actelor constitutive 220, adică votul tuturor asociaților
(art. 192 alin. 2), mai puțin al asociatului în cauză, plecând de la faptul că excluderea este o
modificare a actului constitutiv. Apreciem că votul nu trebuie să fie cel necesar modificării
actelor constitutive întrucât ceea ce se votează nu este modificarea actului constitutiv, ci doar,
217
Tribunalul Iaşi, Secţia comercială şi de contencios administrativ, sentinţa comercială nr. 367 din 6
februarie 2009 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
218
În sensul că cererea de excludere are un caracter individual când este promovată de asociat a se vedea
St. D. Cărpenaru, op. cit., p. 424.
219
În sensul că cererea de excludere are întotdeauna caracter social a se vedea și Marius Șcheaua, Legea
societăților comerciale nr. 31/1990 comentată și adnotată, Ediția a- II -a, Ed. Rosetti, București, 2002, p.
279.
220
C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 866.
apreciindu-se că sunt întrunite condițiile pentru promovarea cererii de excludere, formularea
acțiunii și eventual desemnarea persoanei care reprezintă societatea în respectivul proces;
modificarea actului constitutiv este urmarea admiterii acțiunii și se produce în baza hotărârii
judecătorești rămasă definitivă și irevocabilă.

Privitor la hotărârea adunării generale a asociaților prin care s-a stabilit promovarea
cererii de excludere s-a apreciat în doctrină că poate fi atacată în instanță de către asociatul față
de care s-a propus excluderea și că în acest context pot fi pronunțate hotărâri judecătorești
contradictorii, iar în măsura în care se admite cererea în anulare a hotărârii asociaților, judecarea
excluderii nu mai are suport legal din perspectiva sesizării de către societatea comercială 221.
Chiar dacă în principiu orice hotărâre a adunării generale a asociaților poate fi atacată, cu
excepția cazurilor prevăzute expres de lege, totuși nu putem fi de acord cu această opinie
întrucât, în primul rând prin această hotărâre AGA nu se stabilește decât promovarea acțiunii,
nefiind afectate drepturile asociatului respectiv, putând spune că prin această hotărâre de fapt nu
se stabilește nimic de natură ce poate fi contestat odată ce numai hotărârile contrare legii sau
actului constitutiv pot fi atacate, iar în al doilea rând aplicarea legii, constatarea îndeplinirii
condițiilor de la excludere se face de către instanța de judecată, astfel că orice apărări legate de
realitatea faptelor invocate în respectiva adunare generală se face în cadrul procesului de
excludere, acesta fiind cadrul special instituit de leguitor; se observă că nici condiția interesului
nu este îndeplinită odată ce o astfel de acțiune trebuie să aibă un caracter social, adică proteguitor
pentru societate în genere și formator al unei noi voințe conforme cu legea și actul constituitv, ci,
dimpotrivă, constatăm o contradicție odată ce asociații tind să promoveze o cerere în excludere
ce are ca scop tocmai protejarea societății, spre exemplu, de fraudele comise de asociatul
administrator.

Apreciem că cererea în anulare a hotărârii prin care s-a stabilit promovarea cererii
de excludere este inadmisibilă; se impune ca analiza acesteia să se facă, spre exemplu, în cazul
de excludere prevăzut de art. 222 alin. 1 lit d din perspectiva art. 132 alin. 4 care prevede că
administratorii nu pot ataca hotărârile adunării generale privitoare la revocarea lor din funcție;
așa cum am mai precizat credem că excluderea aceastuia se poate face chiar dacă este revocat din
funcția de administrator, această calitate trebuind a fi îndeplinită la momentul comiterii fraudei,
iar nu la momentul înregistrării cererii de excludere.

Cele două aspecte trebuie analizate împreună, adică promovarea acțiunii în excludere și
revocarea administratorului; motivul pentru care legiuitorul a consacrat această inadmisibilitate
prin Legea nr. 441/2006 a fost tocmai pentru a da eficiență revocării ad nutum a
administratorului fără a fi necesară invocarea vreunui motiv și nici instanța să nu poată cenzura
aceste aspecte legate de oportunitatea revocării; așadar, indiferent de motivul invocat, fie că este
de nulitate absolută ori relativă, fie că privesc aspecte legate de convocare ori desfășurarea
adunării, administratorii nu pot formula acțiune în anularea hotărârii prin care au fost revocați.
221
Tiberiu-Constantin Medeanu, Discuții în legătură cu unele cazuri de excludere a asociatului din
societatea cu răspundere limitată, Dreptul, nr. 1/2001, p. 89; Crenguța Leaua, op. cit., p. 266.
Logica lucrurilor trebuie păstrată și în ipoteza în care adunarea hotărăște promovarea acțiunii în
excludere care nu este decât consecința constatării fraudelor comise; asociații constatând aceste
fraude hotărăsc sancțiunea ce se impune pentru protejarea societății: pentru calitatea de
administrator revocarea sa, iar pentru calitatea de asociat promovarea acțiunii în excludere. Chiar
și faptul că legiuitorul a instituit competența exclusivă a instanțelor judecătorești în soluționarea
cererilor, a instituit implicit unicul cadru în care și respectivul asociat se poate apăra față de cele
susținute și invocate ca și motive de excludere în adunarea generală. A admite contrariul
înseamnă a recunoaște respectivului asociat două căi pentru a se apăra: pe calea acțiunii în
anulare și în cadrul procesului de excludere, ceea ce este peste lege odată ce legiuitorul a stabilit
caracterul unic și specific al acțiunilor în materia dreptului societăților (pentru anularea
hotărârilor AGA doar acțiunea în anulare a hotărârilor AGA în temeiul art. 132 din Legea nr.
31/1990 fiind exlusă acțiunea în nulitate promovată pe dreptul comun 222, iar pentru excluderea
asociatului doar procedura excluderii atât în privința promovării, cât și a apărărilor).

Cu privire la situația în care asociatul este de acord cu excluderea s-a apreciat că

suntem în prezența unei excluderi amiabile, iar nu cu o retragere chiar amiabilă,căci inițiativa
irevocabilă a excluderii asociatului pleacă de la societate; nu împărtășim această opinie întrucât
excluderea ca și instituție juridică se dispune doar prin hotărâre judecătorească (art. 223 alin.1),
astfel că ori de câte ori asociații ajung la o modalitate de rezolvare amiabilă a conflictului intern
nu suntem în prezența unei excluderi, ci fie a unei retrageri din societate ori a unei cesiuni de
părți sociale223; actul adițional care prevede excluderea nu are suport legal.

S-a afirmat224 că o astfel de situație, respectiv când asociatul este de acord cu excluderea
sa, din punct de vedere procesual poate fi calificată ca o lipsă de interes în promovarea acțiunii.
Credem că o astfel de calificare nu este corectă atunci când doar asociatul respectiv este de acord
cu excluderea sa. Într-adevăr, cererea este lipsită de interes doar în cazul în care deși în cadrul
adunării nu s-a hotărât excluderea asociatului, ci s-au identificat alte modalități de rezolvare,
totuși a fost promovată cererea în excludere 225; așadar, suntem în ipoteza în care toți asociații,
inclusiv cel a cărui excludere se dorește, în cadrul adunării generale, deși au constat existența
faptelor respective, au căzut de acord asupra modalităților de rezolvare a conflictului fie prin
retragere, fie prin cesionare sau chiar prin rămânerea în societate și acoperirea prejudiciilor
cauzate; această ultimă ipoteză credem că este psobilă doar cu acordul tuturor asociaților; spre
222
Lucian Săuleanu, Societățile comerciale. Adunările generale ale acționarilor, Ed. Hamangiu,
București, 2008, p. 263/264.
223
Marius Șcheaua, op. cit., p. 279.
224
Crenguța Leaua, op. cit., p. 266.
225
Doar în situația în care au votat toți asociații, căci în caz contrar, respectiv dacă un asociat a votat
împotriva rezolvării amiabile, adică a acoperirii prejudiciului fără ca asociatul vinovat să iasă din
societate, considerăm că cererea în excludere promovată este admisibilă, reclamantul justifică un interes,
acțiunea având un caracter social menit a proteja societatea, astfel că nu se poate ca printr-o astfel de
hotărâre AGA luată fără unanimitate să se treacă peste comportamentul dăunător al unuia din asociați.
exemplu, asociatul care deși pus în întârziere nu a adus aportul, însă totuși asociații au fost de
acord cu acordarea unui nou termen sau constatându-se că asociatul administrator a comis o
fraudă în dauna societății a fost stabilit prejudiciul și acesta a fost acoperit; apreciem că într-o
astfel de situație trebuie explicit luată în AGA hotărârea nepromovării cererii de excludere, astfel
că o hotătâre prin care doar se recunosc faptele se stabilește și se acceptă acoperirea prejudiciului
de către asociatul ce se dorește a fi exclus, nu înlătură posibilitatea promovării cererii în
excludere.

Calitate procesuală pasivă. Când cererea de excludere este formulată de un asociat se

vor cita societatea şi asociatul pârât (art. 223 alin. 2), astfel că necitarea societăţii, ci doar a
asociatului pârât constituie o încălcare a unei norme imperative de procedură care atrage casarea
hotărârilor pronunţate la fond şi în apel226. În măsura în care reclamantul prin cererea introductivă
a solicitat soluționarea doar în contradictoriu cu asociatul pârât, instanța trebuie să introducă din
oficiu societatea comercială, având în vedere că citarea societății este obligatorie.

Sub acest aspect s-a considerat227 de lege ferenda că ar fi mai utilă înlocuirea citării
societății cu obligația de a înștiința societatea sau de a proceda la efectuarea unei astfel de
mențiuni în registrul comerțului, astfel scopul legii fiind atins. O astfel de propunere este cu atât
mai justificată cu atât cu cât în practica judiciară citarea societății comerciale nu are nici un efect,
de cele mai multe ori aceasta neputând datorită conflictului dintre asociați să exprime un punct
de vedere față de cererile ce fac obiectul litigiului; tocmai datorită acestei imposibilități și a
faptului că citarea era una pur formală, unele instanțe au procedat la numirea unui curator tocmai
pentru ca respectiva persoană juridică să fie reprezentată efectiv. În acest sens există un singur
text de lege care face referire la numirea unui curator al persoanei juridice, respectiv art. 58
C.pr.civ. care stabileşte în alin. 1 teza a doua că „De asemenea, instanţa va putea numi un curator
special în caz de conflict de interese între reprezentant şi reprezentat sau când o persoană
juridică, chemată să stea în judecată, nu are reprezentant legal”.

Când cererea de excludere este formulată de societate, calitate procesuală pasivă are
asociatul a cărui excludere se solicită.

Legat de calitatea procesuală pasivă în doctrină228 s-a pus în discuție necesitatea citării și
a celorlalți asociați când cererea de excludere este formulată de un asociat sau citarea tuturor
asociaților când cererea este formulată de societate, apreciindu-se că nu se impune această
măsură, asociații a căror exlcudere nu se solicită neavând calitate procesuală activă.

Deși această opinie își găsește suport în dispozițiile art. 223, totuși apreciem că se impune
nuanțarea problematicii, iar răspunsul să fie formulat și prin raportare la efectele hotărârii
226
Î.C.C.J, Secţia comercială, decizia nr. 1400 din 27 aprilie 2010 (http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp)
227
Crenguța Leaua, op. cit., p. 268.
228
Crenguța Leaua, op. cit., p. 267.
judecătorești de excludere. În esență, opinia noastră este în sensul citării tuturor asociaților
motivat, pe de o parte, de faptul că prin hotărârea judecătorească de excludere se modifică actul
constitutiv (a se vedea în acest sens art. 204 alin.1), iar, pe de altă parte, întrucât potrivit art. 223
alin. 3 ca urmare a excluderii, intanța judecătorească dispune prin aceeași hotărâre și cu privire la
structura participării la capitalul social al celorlalți asociați. Or, soluția repartizării părților
sociale ale asociatului exclus către ceilalți asociați în lipsa citării acestora din urmă și fără ca
aceștia să adopte o poziție procesuală față de astfel de efecte, considerăm că este criticabilă. Se
impune analiza fundamentului juridic al „repartizării” din perspectiva necesităţii
consimţământului asociaţilor la mărirea numărului de părţi sociale, respectiv a cotei. Mărindu-se
cota fiecărui asociat se măresc inclusiv drepturile, dar şi obligaţiile, context în care se pune
problema necesităţii consimţământului fiecărui asociat. Analizând textul de lege incident,
observăm că acesta nu prevede modalitatea efectivă de repartizare, ci doar obligativitatea ca
instanța să se pronunțe și cu privire la structura participării; în lipsa exprimării de către asociați a
unui punct de vedere, a dispune repartizarea proporţional cu cota deţinută de aceştia, apreciem că
instanța adaugă la lege. În concluzie, instanţa, în lipsa unei norme legale exprese trebuie să facă
aplicarea principiilor din dreptul civil, astfel că nimeni nu poate fi obligat în contra voinţei sale.

Cazul societății cu răspundere limitată cu doi asociați. În cazul în care cererea de

excludere formulată de un asociat este admisă, societatea potrivit art. 229 alin. 1 se dizolvă
întrucât urmare a exluderii numărul asociaților s-a redus la unul singur. Se exceptează cazul când
asociatul rămas hotărăște continuarea societății sub forma societății cu răspundre limitată cu
asociat unic (art. 229 alin. 2).

Aplicarea acestui text de lege impune lămurirea momentului în care asociatul hotărăște
continuarea societății ca asociat unic: în timpul procesului, astfel că reclamantul trebuie să
precizeze că înțelege ca în cazul în care se admite cererea de excludere că dorește continuarea
societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat unic instanța de judecată
neputând dispune dizolvarea dacă asociatul rămas dorește continuarea 229 sau, dimpotrivă, ulterior
rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești de excludere.

Interpretarea gramaticală conduce către a doua interpretare odată ce textul art. 229 alin. 2
menționează că ”asociatul rămas” hotărăște, fiind fără dubiu că se referă la momentul ulterior
exluderii, adică după ce hotărârea rămâne definitivă și irevocabilă.

Cu toate acestea instanțele judecătorești odată cu pronunțarea excluderii au dispus

continuarea societății ca societate cu răspundere limitată cu asociat unic, însă astfel de soluții
sunt criticabile și pentru faptul că o astfel de continuare este o modificare a actului constitutiv
care se poate face prin hotărâre judecătorească doar în cazuri limitativ prevăzute de art. 204 alin.

Curtea Supremă de Justiție, Secția comercială, decizia nr. 4385/1998 în C. Cucu, M.V. Gavriș, C.B.
229

Bădoiu, C. Haraga, op. cit. p. 536.

1 respectiv doar cu privire la structura participării celorlalți asociați la capitalul social ca urmare
a admiterii cererilor de excludere (art. 223 alin. 3) și retragere (art. 226 alin. 2).

Structura participării la capitalul social al celorlalți asociați. Așa cum am precizat

mai înainte analiza art. 223 alin. 3 pune în discuție câteva probleme legate de obligativitatea
citării și a celorlalți asociați cărora li se distribuie părți sociale, a modalității și criteriilor pe care
le are instanța la îndemână pentru a stabili structura.

Un alt aspect pe care îl punctăm este acela al efectelor hotărârii judecătorești față de
asociații care nu sunt parte în proces, dar cărora li s-au distribuit părți sociale, instanța în
dispozitivul hotărârii precizând numele și prenumele acestora și cota ori numărul de părți sociale.
Cu titlu de exemplu, prin sentinţa nr. 388 din 31.05.2005, Tribunalul Dolj a admis acţiunea aşa
cum a fost formulată de către reclamantă, stabilind totodată structura participării la capitalul
social al celor trei asociaţi rămaşi în societate, astfel că se pune întrebarea dacă aceştia pot
exercita calea apelului. Din punctul nostru de vedere aceştia au calitatea să declare apel având în
vedere că în mod constant doctrina recunoaşte calitatea unor persoane străine de proces de a
declara apel, cum este cazul dobânditorului cu titlu particular al dreptului sau bunului litigios
care poate declara apel dacă transmiterea a avut loc după pronunţarea sentinţei şi înainte de
expirarea dreptului de apel230. Cum unul din modurile derivate de dobândire a dreptului de
proprietate este chiar hotărârea judecătorească ce are caracter constitutiv sau atributiv de
drepturi, mod care este cu titlu particular şi chiar prin această hotărâre judecătorească terţul a
dobândit din părţile sociale ale asociatului exclus, considerăm că se încadrează în ipoteza
menţionată în doctrină. Nu are nici o importanţă că dobândirea cu titlu particular a avut loc chiar
prin hotărârea care se apelează. Pe lângă acest motiv invocăm și argumentele precizate mai
înainte cu ocazia stabilirii calității procesuale pasive cu privire la posibilitatea pe care trebuie
aceștia să o dețină de a nu accepta mărirea cotei de participare care poate constitui în realitate
asumarea unor obligații231.

Adăugându-se acest alineat s-a încercat de către legiuitor lămurirea regimului părţilor
sociale ale asociatului exclus. Până la introducerea acestui alineat, în doctrină au fost propuse
mai multe variante în privinţa regimului juridic al părţilor sociale ale asociaţilor excluşi: fie
anularea lor ca urmare a reducerii proporţionale a capitalului social, fie redistribuirea lor către
asociaţii rămaşi232 sau diminuarea capitalului social şi reducerea numărului părţilor sociale233,
230
Mihaela Tăbârcă, Drept procesual civil, vol.II, Ed. Global Lex, Bucureşti, 2004, p. 32; Viorel Ciobanu,
Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Ed. Naţional, Bucureşti, 1997, p. 339.
231
Situația este cu mult mai evidentă în cazul societăților în nume colectiv unde răspunderea este
nelimitată, textul art. 223 alin. 3 aplicându-se deopotrivă și acestor societăți conform art. 222 alin. 1; or,
interpretarea art. 223 alin. 3 trebuie să fie verificabilă în toate cazurile de societăți, astfel că a invoca
faptul că în cazul societăților cu răspundere limitată asociații răspund limitat la capitalul social nu
constituie un argument.
232
Stanciu Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, G. Piperea, Societăţile comerciale. Reglementare, doctrină,
jurisprudenţă, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 495-496.
233
Crenguța Leaua, op. cit., p. 270.
urmate de majorarea capitalului social şi un nou aport adus de asociaţii rămaşi 234 etc. Indiferent
de variantele propuse, acestea trebuie să aibă la bază voința asociaţilor.

Credem că modul de redactare a art. 223 alin. 3 este criticabil având în vedere că:

- instanţa se substituie voinţei asociaţilor;

- deşi regula este că hotărârile produc efecte relative, cu privire la părţile în proces, totuşi
ceilalţi asociaţi, dacă luăm ad literam art. 223 alin.2, deşi nu sunt parte în proces, hotărârea
produce efecte faţă de ei;

- nu se precizează în concret procedeul prin care se stabileşte noua structură;

- se impune ca legiuitorul să fi prevăzut ca instanţa judecătorească să dispună prin aceeaşi

hotărâre cu privire la structura participării la capitalul social, dar şi cu privire la drepturile
cuvenite asociaţilor excluşi.

Se poate înţelege că legiuitorul a dorit ca instanţele să dispună cu privire la structura

capitalului social prin redistribuirea părţilor sociale ale asociatului exclus către ceilalţi asociaţi.
Însă într-o astfel de ipoteză nu s-a prevăzut un criteriu, motiv pentru care în anumite situaţii s-a
apelat la distribuirea proporţional cu ponderea deţinută înainte de excludere de către fiecare
asociat, soluţie ce nu se desprinde din textul de lege.

De altfel, Curtea de Apel Craiova într-o speță 235 ,respingând acest motiv, a reţinut că
"distribuirea proporţională …a fost aleasă în condiţiile în care în contractul de societate nu
existau dispoziţii în acest sens, fiind de natură a asigura echilibrul avut în vedere de părţi la
constituirea societăţii".

Soluţia este una criticabilă odată ce nu s-a prevăzut legal un astfel de criteriu, dar şi
pentru faptul că, așa cum am precizat mai înainte, un asociat nu poate fi obligat să primească din
părţile asociatului exclus, odată ce aceasta presupune că i se măreşte cota de participare şi la
câştiguri, dar şi la pierderi.

Considerăm că soluţia care se impune, având în vedere dispoziţiile art. 223 alin. 3 care
prevăd doar obligaţia instanţei de a dispune cu privire la structura participării la capitalul social,
este aceea de a introduce în cauză ca părţi toţi asociaţii, iar aceştia să-şi exprime opţiunea de a
primi sau nu părţi sociale în cazul excluderii unor asociaţi. Această soluţie este cu atât mai
corectă cu cât instanţa nu se substituie voinţei părţilor. O astfel de opţiune a asociaţilor este
consacrată de Legea nr. 31/1990 şi în alte situaţii, cum ar fi cazul dizolvării societăţii cu
răspundere limitată când ca urmare a falimentului, incapacităţii, excluderii sau retragerii ori
decesul unuia dintre asociaţi, numărul asociaţilor s-a redus la unul singur, cu excepţia cazului în
234
Crenguţa Leaua, Unele aspecte procedurale cu privire la excluderea asociaţilor din societăţile
comerciale, Dreptul, nr. 12/2002, p. 105.
235
Curtea de Apel Craiova, Secția comercială, decizia nr. 295 din 24 octombrie 2005
care asociatul rămas hotărăşte continuarea societăţii cu răspundere limitată cu unic asociat (art.
229).

A admite o astfel de soluție impune a stabili și efectele în cazul în care ceilalți asociaţi
refuză să li se distribuie din părţile sociale ale asociaţilor excluşi. Cum interpretăm refuzul: în
sensul că a dispărut affectio societatis, element ce trebuie să existe la momentul constituirii
societăţii, dar şi pe parcursul existenţei acesteia sau în sensul doar că asociaţii rămaşi nu vor să-şi
mărească cota de participare la profit şi pierderi. Înclinăm să credem că prima interpretare este
corectă, iar lipsa lui affectios societatis atrage dizolvarea societății.

Încercând a simplifica soluțiile prezentate mai sus cel mai important este să identificăm
procedeul: are loc o distribuire a părților sociale ale asociatului exclus sau reducerea numărului
părților sociale. A alege una din aceste variante nu schimbă cu nimic punctul nostru de vedere cu
privire la exprimarea voinței asociaților; ambele procedee conduc fie direct, fie indirect la o
majorare a cotei deținute din societate.

Cu toate că instanțele de judecată procedează la varianta distribuirii părților sociale,

apreciem alături de alți autori236 că soluția corectă ar fi reducerea237 numărului părților sociale;
procedeul distribuirii părților sociale, indiferent de criteriul adoptat, nu are suport odată ce
societatea este obligată la plata drepturilor asociaților excluși; numai dacă asociații rămași ar fi
obligați la plata către asociatul exlcus a drepturilor cuvenite acestuia soluția distribuirii ar căpăta
sens, însă o astfel de interpretare este exclusă odată ce părțile sociale nasc un drept de creanță al
asociatului față de societate.

Drepturile asociaţilor excluşi. Art. 224 alin.2 prevede că asociatul exclus nu are dreptul
la o parte proporţională din patrimoniul social, ci numai la o sumă de bani care să reprezinte
valoarea acesteia. Împrejurarea că asociatul exclus a deținut un procent din capitalul social nu-l
îndreptățește la restituirea bunurilor din patrimoniul social238

Tribunalul Dolj prin sentinţa nr. 388 din 31.05.2005 a disjuns cererea reconvenţională
formulată de pârâţi, astfel că mai întâi au fost excluşi din societate şi implicit părţile sociale,
proprietatea lor, au fost distribuite celorlalţi asociaţi, şi ulterior în celălalt proces s-au stabilit
drepturile cuvenite lor.

Sub un prim aspect considerăm că soluţia este nelegală atât timp cât au fost "deposedaţi"
de părțile sociale239, fără a se stabili şi drepturile cuvenite, iar sub un al doilea aspect, disjungerea
cererii reconvenţionale nu se impunea având în vedere motivele mai sus arătate și conexitatea cu
236
Crenguța Leaua, op. cit., p. 270.
237
Și nu anularea părților sociale odată ce nu se pune în discuție vreo cauză de nulitate.
238
Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția comercială, decizia nr. 494/2004, Revista de drept comercial
nr. 11/2005, p. 1999.
239
Chiar dacă deținerea părților sociale naște un drept de creanță față de societate.
cererea principală, iar din punctul nostru de vedere, în astfel de litigii, nici nu este necesară
formularea de către pârâţi a unei cereri reconvenţionale pentru stabilirea drepturilor ce li se
cuvin; instanța are obligația ca odată cu pronunțarea excluderii și pierderii calității de asociat să-i
stabilească și drepturile cuvenite. Nu considerăm că acțiunea în stabilirea drepturilor asociatului
exclus este o cerere distinctă, deși unii autori o abordează ca atare 240, iar instanțele de judecată nu
îmbrățișează punctul de vedere al obligativității stabilirii drepturilor asociatului exclus; evident
că în măsura în care instanța de judecată nu stabilește drepturile acestuia, singura soluție rămâne
promovarea unei acțiuni în pretenții a asociatului exclus față de societate; dreptul la acțiune
pentru valorificarea acestor drepturi se prescriu în termenul general de 3 ani calculați de la data
excluderii241

Se pune întrebarea cine va fi obligat să plătească drepturile asociaţilor excluşi: asociaţii

rămaşi, având în vedere că aceştia au dobândit părţile sociale ale asociaţilor excluşi sau
societatea (în ipoteza distribuirii părților sociale către ceilalți asociați), având în vedere că
asociaţii excluşi aveau, în virtutea părţilor sociale ce le deţineau, un drept de creanţă faţă de
societate. A doua ipoteză se impune a fi luată în consideraţie odată ce părțile sociale reprezintă
un drept de creanță față de societate.

Revocarea mandatului de administrator a asociatului exclus. În cazul formulării unei

cereri de excludere în temeiul art. 222 alin. 1 lit d se impune a se lămuri regimul revocării
administratorului, fiind posibile mai multe situații: a) revocarea imediat după ce asociații au aflat
de fraudarea societății și înainte de formularea cererii de excludere; b) formularea prin cererea de
excludere a unui capăt de cerere prin care se solicită revocarea pârâtului din funcția de
administrator; și c) revocarea administratorului după rămânerea definitivă și irevocabilă a
hotărârii de excludere.

Vom proceda la analizarea celor trei situații, însă în ordinea inversă prezentării de mai
sus.

Astfel, s-a apreciat că am fi în prezența unei revocări implicite a administratorului de

către adunarea generală ca și consecință a măsurii de excludere pe motivul fraudării 242. Deși o
astfel de situație este posibilă, totuși nu este recomandabilă pentru asociați, astfel că nu credem
că se impune o stare de pasivitate a acestora în sensul nerevocării administratorului față de care
există suspiciuni de fraudare a societății; revocarea nu este implicită, asociații rămași după
excludere fiind obligați să hotărască revocarea administratorului și efectuarea mențiunilor
corespunzătoare; evident că după pronunțarea hotărârii este fără tăgadă că există un motiv de
revocare, însă o astfel de condiție nu este necesară atât timp cât revocarea este ad nutum; situația

240
Crenguța Leaua, op. cit., p. 271 și urm.
241
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 2822 din 15 mai 2001, Pandectele Române nr. 3/2002, p. 94.
242
C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 862.
este des întâlnită în cazul în care societatea are doi asociați, ambii deținând un procent egal și
calitatea de administratori, fiind practic un blocaj al societății cu respercusiuni grave asupra
activității comerciale pe timpul desfășurării procesului.

Pe de altă parte, în multe din cererile de excludere se solicită ca odată cu admiterea

acţiunii să se dispună şi revocarea respectivului din calitatea de administrator. Unele instanţe
judecătoreşti au admis astfel de cereri, însă soluţiile sunt criticabile odată ce revocarea
administratorilor este atributul exclusiv al adunării generale a asociaţilor. În susţinerea unui
astfel de punct de vedere se pot invoca:

- inexistenţa unui temei juridic în acest sens;

- principiul simetriei juridice, astfel că atât timp (cat) numirea administratorului este
atributul adunării generale a asociaţilor şi revocarea aparţine acesteia;

- calitatea de administrator nu este condiţionată de cea de asociat, astfel că o persoană ce

nu este asociat poate fi administrator (art. 197 alin. 1); excluderea este o sancțiune pentru
calitatea de asociat, în timp ce revocarea este pentru funcția de administrator; leguitorul a stabilit
o procedură judiciară doar cu privire la cererea de excludere, iar nu și cu privire la revocarea
administratorului;

- nu există un raport între asociaţi şi administratori, ci un raport între administrator şi

societate, iar acest raport are la bază un contract de mandat;

- revocarea administratorilor este ad nutum, putând interveni oricând şi independent de

vreo culpă.

Curtea de Apel Craiova, soluţionând un apel la o hotărâre prin care se dispusese

excluderea a doi asociaţi şi, ca urmare a acesteia, şi revocarea lor din funcţie, prin decizia nr. 295
din 24 octombrie 2005 a admis apelurile declarate, a modificat în parte sentinţa, în sensul că a
respins cererea de revocare ca administratori a apelanţilor-pârâţi, menţinând celelalte dispoziţii
ale sentinţei apelate privitoare la excludere, reţinând, în esenţă, faptul că revocarea
administratorilor nu poate fi dispusă de către instanţa de judecată, fiind o atribuţie a adunării
generale a asociaţilor.

Nu putem să nu considerăm astfel de soluţii de respingere a capătului de cerere privind

revocarea asociatului exclus ca fiind corecte, însă totuşi se impun câteva nuanţări. Astfel, este
adevărat că o astfel de atribuţie aparţine adunării asociaţilor art. 194 alin. 1 lit. b şi că oricum
astfel de hotărâri de excludere se înscriu la oficiul registrului comerţului doar când devin
irevocabile; la acest moment, asociatul respectiv fiind exclus odată cu înscrierea hotărârii
irevocabile, ceilalţi asociaţi îl revocă şi numesc un alt administrator. Considerăm că asociații nu
trebuie să lege revocarea asociatului din funcția de administrator de excluderea sa, odată ce
această din urmă sancțiune privește calitatea de asociat în timp ce revocarea privește doar
calitatea de administrator, fiind suficientă voința asociaților care au pierdut încrederea în modul
în care respectivul administrează societatea. Însă, după cum am precizat mai înainte, considerăm
că revocarea asociatului administrator a cărui excludere se tinde a se obţine poate avea loc chiar
şi în cursul procesului atât timp cât hotărârea este luată cu respectarea art. 192 și, mai mult, chiar
înainte de promovarea cererii de excludere imediat cum asociații au cunoștință de fraudarea
societății.

Totuşi instanţele în unele situaţii au admis ca odată cu excluderea să dispună şi revocarea

din funcţie; spre exemplu Tribunalul Bihor prin sentinţa civilă nr. 512 din 22 aprilie 2009 a
admis cererea de excludere a asociatului pârât şi a dispus şi revocarea acestuia din funcţie
reţinându-se „că întrucât pârâtul are calitatea de administrator atât în cadrul SC H.D. SRL cât şi
în cadrul societăţii SC M.I. SRL, obiectul de activitate al celor două societăţi comerciale fiind
similar, în speţă sunt aplicabile dispoziţiile art. 197 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 conform
cărora, administratorii nu pot primi, fără autorizarea Adunării Asociaţilor mandatul de
administrator în alte societăţi concurente sau având acelaşi obiect de activitate, sub sancţiunea
revocării şi răspunderii pentru daune, considerente faţă de care raportat la starea de fapt astfel
cum a fost reţinută, instanţa a dispus revocarea pârâtului din calitatea de administrator al
societăţii reclamante”243.

Suspendarea din funcţie a administratorului.

În acest context al analizării admisibilităţii cererii de revocare a administratorului odată

cu excluderea sa, dorim a analiza admisibilitatea cererilor de suspendare din funcţia de
administrator. Deşi în cele mai multe cazuri instanţele de judecată au respins astfel de cereri 244,
totuşi le considerăm admisibile în situaţia în care revocarea administratorului de către adunarea
asociaţilor nu este posibilă245, iar acesta creează prejudicii societăţii, împiedică funcţionarea
acesteia.

Admiterea cererilor de suspendare a administratorului se justifică context în care

apreciem că se impune conturarea unei practici judecătorești în acest sens. Am apreciat cu privire
la revocarea administratorului că aceasta este atributul exclusiv al adunării asociaților și că nu se
poate dispune pe cale judecătorească invocând printre altele ca și temei juridic art. 194 alin. 1 lit.
b. S-ar putea susține că acest text de lege este un argument în sensul respingerii cererii de
suspendare, însă doar în aparență odată ce acesta limitează puterile la revocarea/demiterea
administratorilor și nu conține nici o referire la suspendarea din funcție. Noi susținem doar
admisbilitatea suspendării pe o perioadă vremelnică, respectiv până la finalizarea litigiului ce are

243
Î.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 1204 din 22 martie 2011(http://www.scj.ro/cautare_decizii.asp).
244
În sensul că revocarea calităţii de administrator nu poate fi considerată o măsură vremelnică care să fie dispusă prin ordonanţă
preşedinţială în condiţiile art. 581 C.pr.civ. a se vedea C.S.J. secţ. com. dec. 59/1996, în Dreptul nr. 8/1996, p. 133 şi în Revista
de Drept Comercial nr. 9/1996, p. 156.
245
Situaţia unei societăţi cu răspundere limitată în care administratorul a fost numit chiar prin actul
constitutiv.
ca obiect excluderea; s-ar putea susține că această afirmație contrazice argumentele arătate mai
sus cu privire la lipsa vreunei legături între excludere - sancțiune pentru asociat și revocare -
măsură pentru administrator, însă apreciem că temeincia unei astfel de cereri se regăsește în
exemplul des întâlnit al societăților care se află în blocaj, cum ar fi, spre exemplu, societățile cu
doi asociați ce dețin cote egale și doar asociatul pârât are calitatea de administrator ori în
societățile care nu se poate lua o hotătâre valabilă din cauza neîntrunirii majorității ori chiar a
unanimității când administratorul este numit prin actul constituitv; a admite că nu este posibilă
suspendarea înseamnă a nesocoti interesele societății.

În acest sens, Tribunalul Braşov a admis cererea de ordonanţă preşedinţială introdusă de o

societate comercială dispunând suspendarea pârâţilor din funcţia de administratori ai societăţii,
ca măsură vremelnică, justificată de iminenţa amplificării prejudiciului cauzat societăţii prin
administrarea defectuoasă exercitată de pârâţi.
Apelul declarat de pârâţi prin care se susţine că o asemenea măsură reprezintă o imixtiune
fără temei a instanţei în activitatea unei societăţi comerciale şi, deci, ordonanţa preşedinţială în
această materie este inadmisibilă, a fost respins.
S-a reţinut că, în principiu, că nu se poate invoca inaplicabilitatea, în raporturile de drept
comercial, a procedurii ordonanţei preşedenţiale. În ipoteza însărcinării prin contract a unor
asociaţi cu administrarea societăţii şi constatării consecinţelor păgubitoare produse prin
exercitarea necorespunzătoare a acestei activităţi, precum şi în vederea înlăturării unui pericol
iminent şi ireparabil patrimoniului societăţii, este dată condiţia urgenţei, care justifică recurgerea
la procedura sumară a ordonanţei preşedinţiale fără prejudecarea fondului246.

Dimpotrivă, Curtea de Apel Craiova, Secția a II-a civilă în soluționarea unui apel declarat
împotriva unei hotărâri a Tribunalului Dolj prin care se solicitase suspendarea administratorului
l-a respins prin decizia nr. 152 din 19 octombrie 2011 reținând că “este adevărat că această
instituție juridică a suspendării administratorului din fucție nu este expres reglementată de lege,
însă cum prin efectele juridice se aseamaănă cu revocarea din funcția administratorului, în mod
corect instanța a apreciat că apilcarea acestei măsuri este în competența adunării generale
asociaților conform dispozitiilor art. 194 raportat la art. 197 din legea 31/1990 coroborat cu art.
77 din lege, astfel, ar fi o imixtiune a instanței în funcționarea societatii ceea ce nu este permis de
lege”.

În același sens Curtea de Apel Timișoara247 a reținut într-o cerere de suspendare a unui
administrator la o societate pe acțiuni ”… că nici chiar în cazul în care acțiunea în despăbubiri
introdusă de acționarii reprezentând, individual sau împreună, cel puțin 5% din capitalul social,
împotriva administratorilor pentru daune cauzate societății prin încălcarea îndatoririlor lor față de
persoana juridică a fost admisă în mod irevocabil de către instanța judecătorească, mandatul
acestora nu încetează de drept de la data pronunțării hotărârii, cid oar adunarea general a
246
Curtea de Apel Braşov, dec. civ. nr. 14/A din 01.11.1995, în Revista de Drept Comercial nr. 7-8/1997, p. 161-162.
247
Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială, decizia civilă nr. 320 din 1 aprilie 2008 în Revista de
Drept Comercial nr. 7-8/2009 cu notă de dr. Csaba Bela Nász, judecător, precum și în Curierul Judiciar
nr. 11/2008 cu notă de prod. Univ. Dr. Smaranda Angheni.
acționarilor va putea decide încetarea mandatului administratorilor și înlocuirea acestora. Ca
atare, un acționar, fie el și semnificativ, nu poate solicita instanței suspendarea din funcție, chiar
și pe o perioadă provizorie, a președintelui consiliului de administrație al societății în care deține
aceste acțiuni, singurul organism care are această prerogativă legală fiind adunarea general a
acționarilor în condițiile de cvorum și de majoritate cerute de lege”.248

Efectele hotărârii judecătoreşti. Hotărârea definitivă de excludere se va depune, în

termen de 15 zile, la oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrisă, iar dispozitivul hotărârii se
va publica la cererea societăţii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a. (art. 223 alin. 4).

Pe de altă parte dispoziţiile art. 225 alin.1 prevăd că asociatul exclus rămâne obligat faţă
de terţi pentru operaţiunile făcute de societate până în ziua rămânerii definitive a hotărârii de
excludere. Credem că menţiunea rămânerii definitive a hotărârii este rezultatul unei greşeli, iar
având în vedere textele de lege mai sus citate este limpede că asociatul exclus rămâne
răspunzător faţă de societate şi faţă de terţi până la momentul înregistrării menţiunii în registrul
comerţului.

Privitor la această răspundere a asociatului exclus apreciem că privește doar pe asociații

care răspund nelimitat și solidar pentru obligațiile societății, textul de lege nefăcând o distincție
între aceștia și asociații care răspund limitat la capitalul social249.

Asociatul exclus are dreptul la dividende și va suporta pierderile până în ziua excluderii
sale (art. 224 alin. 1).

Observând art. 225 alin. 1 și art. 224 alin. 1 constatăm folosirea a două repere diferite,
anume ”ziua rămânerii definitive a hotărârii de excludere”, respectiv ”ziua excluderii sale”, astfel
că se impune a se stabili momentul excluderii care va fi considerat în raporturile dintre asociați
data la care hotărârea judecătorească de excludere devine irevocabilă, iar în raporturile dintre
asociatul exclus și terți data efectuării mențiunii în registrul comerțului privind excluderea 250. Nu
apreciem că acest moment ar trebui să fie cel al datei la care hotărârea devine definitivă, în ciuda
formulării textului de lege și considerăm aceasta o greșeală de tehnică legislativă odată ce prin
modificarea adusă art. 223 alin. 4 s-a stabilit că excluderea se produce ca urmare a unei hotărâri
irevocabile; mai mult, cum s-ar putea stabili efectele față de terți prin raportare la data la care o
hotărâre devine definitivă și care nu se aduce la cunoștința terților.

248
Soluția își găsește temeiul în 1551 alin. 4 care prevede că revocarea se face de AGA după rămânerea
irevocabilă a hotărârii, însă speța, așa cum am precizat, privește o societate pe acțiuni, iar dispozițiile
speciale privitoare la administrarea societăților comerciale pe acțiuni nu se aplică și la societățile cu
răspundere limitată, acesta fiind un argument suplimentar în sensul că sunt admisbile cererile de
suspendare atât timp cât leguitorul nu a purces la o reglementare expresă ca în cazul societăților pe
acțiuni.
249
Ioan Schiau, Titus Prescure, op. cit., p. 602.
250
În același sens Ioan Schiau, Titus Prescure, op. cit., p. 600.
 Asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporțională din patrimoniul social, ci numai
la o sumă de bani care să reprezinte valoarea acesteia (art. 224 alin. 2). În cazul în care pasivul
societății depășește activul, asociatul exclus nu poate solicita vreo sumă de bani ca și drepturi
cuvenite. În cazul în care, dimpotrivă, societatea a avut beneficii dar exluderea s-a dispus în
temeiul art. 222 alin. 1 lit a, respectiv pentru neaducerea aportului se pune întrebarea dacă acestui
asociat exclus i se cuvin anumite sume de bani în contextul în care nu și-a respectat obligațiile
asumate prin actul constituitiv și nu a adus anumite bunuri ca aport, considerate esențiale pentru
desfășurarea activității și dobândirea calității de asociat; deși stabilirea unor sume de bani
asociatului în acest context nu își găsește justificare, iar cum nu există un temei legal cu privire la
această situație, art. 224 alin. 1 având o formulare generală, adică pentru toate cazurile de
excludere, s-a apreciat totuși că asociații pot invoca exceptio non adimpleti contractus251.

Calea de atac. Conform art. 223 alin. 31 hotărârea prin care instanța se pronunță asupra
cererii de excludere este supuă numai apelului.

Retragerea asociatului din societatea cu răspundere limitată

Noțiune. Pe durata funcționării societății cu răspundere limitată asociații se pot retrage

din societate stabilindu-se totodată anumite drepturi cuvenite pentru părțile sociale deținute.
Retragerea unui asociat nu are ca efect dizolvarea societății, ci doar modificarea actului
constitutiv al societății. Prin excepție, potrivit art. 229 societatea se dizolvă dacă prin retragerea
unuia dintre asociați numărul asociaților s-a redus la unul singur, cu excepția cazului în care
asociatul rămas hotărăște continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere
limitată cu asociat unic.

Retragerea a fost definită în doctrină252 ca fiind ieșirea voluntară a unui asociat din
societate, cu consecința încetării calității de asociat sau ca o modalitate de părăsire a societății
complementară cesiunii253. Rezultă așadar că retragerea este urmare a voinței exclusive a
asociatului ce dorește să părăsească societatea 254; retragerea nu are un caracter sancționator
precum excluderea.

Reatragerea se poate realiza fie pe cale convențională în cazurile menționate de art. 226
alin. 1 lit. a) și b), fie pe cale judecătorească în situația prevăzute de art. 226 alin. 1 lit c).

251
Pentru amănunte a se vedea C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit., p. 868-869.
252
Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial român, Ed. Universul Juridic, București, 2012, p. 379
253
Radu N. Catană, Exercitarea facultății de retragere din societatea comercială, R.D.C. 2/2002, p. 174.
254
A se retrage – a ieși vountar dintr-o funcție, dintr-o instituție etc.
Retragerea nu este supusă unui termen, asociații putând să se retragă pe cale convențională sau să
formuleze cerere de retragere pe cale judecătoarească până la data la care se dizolvă societatea.

Sediul materiei. Spre deosebire de instituția excluderii asociatului căreia leguitorul i-a
rezervat mai multe dispoziții, retragerea asociatului este reglementată într-un singur articol,
respectiv art. 226 alin. 1 din Legea nr. 31/1990. Cu toate acestea există și dispoziții ce constituie
norme de trimitere prin care se lărgește sfera cadrului legal al retragerii: spre exemplu, art. 194
alin. 2 stabileşte că în caz de modificare a actului constitutiv, dacă în actul constitutiv se prevede
dreptul de retragere a asociatului pentru că nu este de acord cu modificările aduse acestuia se
aplică dispoziţiile art. 224 şi 225.

Natură juridică. Nu putem reține că retragerea are natura juridică a rezilierii 255 odată
fundamentul acesteia din urmă îl constituie neexecutarea culpabilă a obligațiilor; retragerea are la
bază doar dorința asociatului de a se retrage din societate chiar fără a fi necesar vreun motiv
(spre exemplu în cazul art. 226 alin. 1 lit. b nu se impune justificarea retragerii, fiind sufient ca
toți asociații să-și exprime acordul) sau fără ca îndeplinirea condițiilor stabilite în actului
constitutiv (art. 226 alin. 1 lit. a) să aibă natura unei neexecutări.

Nu îmbrăţişăm o astfel de interpretare, considerând că retragerea are o natură juridică de

sine stătătoare menită să asigure, alături de excludere, perenitatea societăţii comerciale;
retragerea este un caz special de modificare a actului constitutiv. Retragere are o aplicare
generală, fiind efectul caracterului intuitu personae permiţând menţinerea societăţii şi evitarea
neînţelegerilor şi a dizolvării societății, deşi în privinţa unuia dintre asociaţi affectio societatis a
dispărut. Analizarea retragerii din perspectiva rezilierii a fost posibilă până la modificarea adusă
Legii nr. 31/1990 în anul 1997, dată de la care leguitorul a renunțat la abordarea contractualistă a
retragerii tributară rigidității principiului simetriei în contracte256.

Retragerea nu este un drept al asociatului, întrucât aceasta se poate realiza numai în

cazurile și condițiile stabilite de art. 226 și nici măcar promovarea acțiunii judecătorești nu
garantează retragerea atât timp cât nu se probează existența unor motive temeinice; că nu este un
drept rezultă chiar din analiza art. 226 care se mulțumește doar să prevadă această ”posibilitate”.
Pe de altă parte, prin actul constitutiv nu se poate interzice unui asociat să se retragă din
societate, o astfel de clauză fiind nulă odată ce chiar legea stabilește posibilitatea retragerii în
anumite cazuri și condiții.

255
În sensul că retragerea are natura juridică a rezilierii a se vedea C. Predoiu, Gh. Piperea în St.
Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, Legea societăților comerciale, Ediția 4, Ed. C.H. Beck,
București, 2009, p. 876; Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, Legea societăților comerciale. Comentarii și
explicații, Ed. C.H. Beck, București, 2010, p. 686.
256
Radu N. Catană, op. cit., p. 174.
 Asociaţii sunt animaţi de un interes personal și chiar dacă la momentul semnării actelor
constitutive există un consens, ulterior acestui moment asociaţii îşi vor exprima
„individualitatea”, se naşte contrarietatea de interese. Conflictele între asociaţi sunt inerente sau
situațiile care pot modifica voința unuia din asociați, și în acest context trebuie analizate unele
dispoziţii care protejează drepturile asociaţilor, dar şi pe cele care limitează exercitarea acestor
drepturi.

Tocmai pentru că ulterior înființării societății situațiile care pot conduce la o schimbare a
voinței unuia din asociați sunt infinite, leguitorul a fost nevoit să reglementeze un mecanism apt
să mențină structura societară, dar și să respecte drepturile celorlalți asociați.

Aplicarea principiului pacta sunt servanda și a principiului irevocabilității actului juridic

ar fi afectat ființa societății, neînțelegerile grave conducând la dizolvare, motiv pentru care a fost
creată acestă excepție - retragerea - ce funcționează precum o supapă menită să regleze, să
reașeze interesele asociaților, leguitorul făcând în art. 226 alin. 1 lit. a) și b) aplicația
respectivelor principii ale actului juridic civil; intenția leguitorului de a nu-l ține captiv pe asociat
și a salva ființa societății este cu atât mai evidentă în reglementarea lit. c), intuindu-se că fie nu
se stabilesc clauze statutare ori acestea nu acoperă toate situațiile posibile sau nu se realizează
acordul de voință, motiv pentru care a fost reglementată retragerea pe cale judecătorească pentru
motive temeinice.

Pe bună dreptate în doctrină257 s-a apreciat că prin condiționarea retragerii de anumite

motive temeinice (când nu s-a realizat acordul asociaților) implicit leguitorul a îmbățișat o
concepție funcțională a acestei instituții juridice în consens cu concepția instituțională a
societăților comerciale, realizându-se astfel o triplă protecție: în primul rând, asociatul este
protejat față de interesele asociaților majoritari, în al doilea rând, societatea este protejată odată
ce retragerea operează pe fondul unuor neînțelegeri ca un substitut al dizolvării anticipate și, în al
treilea rând, se realizează chiar o proecție a creditorilor.

Cu toate acestea, nu trebuie înțeles că asociatul are această opțiune de retragere oricând și
oricum, deși în doctrină și în jurisprudență au fost exprimate opinii în acest sens, afirmându-se că
”nu vedem cum instanța ar putea refuza dreptul asociatului de a renunța la asociere”, iar aceasta
”trebuie doar să constate în drept și să dea posibilitatea modificării actelor constitutive în cazul
când asociatul a părăsit sau urmează a părăsi de facto societatea”258 sau că asociatul nu poate fi
asociat sine die 259.

Apreciem că admiterea cererii de retragere trebuie să se facă cu mare chibzuință, fără a fi

afectate drepturile celorlalți asociați sau chiar societatea. Instanța poate să respingă cererea,
257
Radu.N. Catană, op. cit., p. 175.
258
Cristian Gheorghe, Societăți comerciale. Voința asociaților și voința socială, Ed. All Beck, București,
2003, p. 233.
259
Tribunalul Dolj, sentinţa civilă nr. 2837 din 7 decembrie 2010, rămasă definitivă și irevocabilă prin
respingerea recursului.,
neexitând motive pentru a reține că instanța nu poate proceda în acest sens; cel mai important
argument este chiar modalitatea în care leguitorul a reglementat această instituție; în lipsa unui
acord al asociaților, instanța trebuie să aprecieze temeinicia; faptul că leguitorul nu a indicat
anumite criterii privind stabilirea temeinicie sau nu a oferit exemple (ca în cazul divolvării) nu
însemană că singura opțiune a instanței este să admită cererea; o astfel de interpretare este fără
fundament odată ce leguitorul a stabilit natura judiciară a cererii de retragere, căci, în caz contrar,
ar fi prevăzut o procedură diferită cum ar fi, spre exemplu, simpla cerere de retragere adresată
asociaților, iar numai drepturile asociatului retras să se stabilească pe cale judiciară în lipsa unui
consens al asociaților.

Pentru a sublinia pericolul îmbrățișării opiniilor conform cărora retragerea este un drept
absolut credem că se impune a constata efectele în cazul în care cererea de retragere este
rezultatul unui abuz de drept şi nu respectă drepturile celorlalţi asociaţi, afectând societatea.

A admite că retragerea este posibilă oricum și oricând însemană a rupe echilibrul realizat
de asociați la momentul constituirii societății.

Din punctul nostru de vedere simpla dorinţă de a părăsi societatea nu este suficientă, iar
retragerea afectează drepturile celorlalţi şi fiinţa societăţii. Apreciem că aceasta a fost și intenția
leguitorului odată ce a condiționat admiterea cererii de retragere pe cale judiciară de existența
unor motive temeinice (art. 226 alin. 1 lit. c).

Temenicia retragerii trebuie să fie analizată pe două planuri: motivele asociatului și

protecția societății. Retragerea trebuie verificată în plan juridic, dar şi economic, al oportunităţii
unei astfel de retrageri. Inevitabil întrebarea la care se rezumă toată problematica retrageririi este
aceasta: Ce drept suplimentar are un asociat de a se retrage şi ceilalţi nu au acest drept? Se poate
da satisfacţie unui simplu drept exercitat discreţionar şi afecta drepturile tuturor asociaților şi al
societăţii? Are societatea sumele necesare pentru a plăti drepturile asociatului ce se retrage sau
acest aspect nu este relevant? În măsura în care societatea nu are aceste lichidități, urmează să fie
executată silit, activitatea comercială fiind afectată, având astfel lor o diluare („dizolvare”)
indirectă a societăţii ţinând cont de condiţiile economice reale.

Diferența dintre retragere și cesiunea de părți sociale. Reatragerea are ca efect

principal pierderea calității de asociat. Retragerea nu se confundă cu cesiunea de părți sociale
(art. 202) și nici nu se suprapune cu aceasta; în cazul cesiunii, părțile sociale se transmit între
asociați sau către persoane din afara societății, în timp ce efectele retragerii se produc între
asociatul retras și societate chiar și în situația în care aceasta se realizează prin consmițământul
asociaților; cesiunea de părți sociale și retragerea asociaților sunt două cazuri distincte de
încetare a calității de asociat260, astfel că formularea ”retragerea asociatului prin cesionarea
Ioan Schiau, Mecanisme de separare a asociaților societăților comerciale, în Ad honorem Stanciu D.
260

Cărpenaru. Studii juridice alese, Ed. C.H. Beck, București, 2006, p. 99

părților sociale” ce se regăsește în unele acte adiționale la actele constitutive sau chiar în hotărâri
judecătorești261 este greșită.

Cazuri. Potrivit art. 226 alin. 1 asociatul se poate retrage din societate:

a) în cazurile prevăzute în actul constitutiv;

b) cu acordul tuturor celorlalți asociați;
c) în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim
asociatul se poate retrage pentru motive temeinice, în baza unei hotărâri a
tribunalului, supusă numai recursului, în termen de 15 zile de la comunicare.

Cum textul de lege nu oferă prea multe criterii de aplicare se impune o analiză a acestor cazuri:

a) Leguitorul a dat posibilitate asociaților să stabilească dintr-un început și cazurile în

care un asociat se poate retrage, făcându-se sub acest aspect o aplicare deplină a
principiului libertății actelor juridice.
Asociații trebuie să menționeze expres cazurile și condițiile în care un asociat se poate
retrage, nefiind suficient să fie prevăzut în actul constitutiv în mod generic dreptul de retragere.

Vom proceda mai întâi la a ne apleca asupra cazului de retragere indicat în art. 194 alin.2,
iar mai apoi asupra identificării clauzelor de retragere.

Astfel, chiar în Legea nr. 31/1990 este menționat un caz de retragere, respectiv cel stabilit
prin art. 194 alin. 2 potrivit căruia în caz de modificare a actului constitutiv, dacă asociatul nu
este de acord cu modificările aduse acesta are posibilitatea să se retragă aplicându-se art. 224 şi
225; condiția pentru a fi posibilă retragerea pentru acest motiv este de a fi menționat expres acest
caz de retragere.

Exercitarea acestei posibilități se poate face doar după adoptarea unei hotărâri a adunării
generale a asociaților prin care s-a modificat actulu constituiv, iar nu în cazul doar al intenției
unor asociați de modificare sau doar în contextul unei convocări prin care se urmărește
modificarea actului constitutiv; așadar, este necesară existența unei hotărâri AGA prin care s-a
hotărât modificarea, iar un asociat a votat ”împotrivă”, aspecte consemnate în procesul verbal al
ședinței; dacă asociatul a votat ”pentru” sau s-a abținut nu mai sunt îndeplinite condițiile art. 194
alin. 2 care prevede expres ca asociatul să nu fi fost de acord.

Dezacordul asociatului nu trebuie să se circumscrie vreunui motiv de nulitate a hotărârii

AGA, ci este suficient votul ”împotrivă” fără vreo fundamnetare ori justificare262.

261
CSJ, Secția comercială, decizia nr. 266/1998 în Buletinul Jurisprudenței pe anul 1999, p. 291-292
262
În sensul că ”simpla împotrivire la modificarea actului constitutiv nu constituie, de una singură, un
motiv temeinic în sensul legii pentru a admitete cererea dev retragere, fiind necesar a fi coroborată și cu
alte împrejurări de fapt, de natură a duce la concluzia că activitatea societății ar putea fi afectată” a se
 Observăm că sfera de aplicare a acestui caz este oarecum restrânsă întrucât aplicarea sa
este condiționată de existența în actul constitutiv a unor clauze prin care se derogă în cazul
anumitor modificări de la regula unanumității; astfel, exercitarea dreptului recunoscut prin art.
194 alin. 2 are loc doar cazurile în care se modifică actului constitutiv, însă art. 192 alin. 2
prevede că pentru votul tuturor asociaților pentru hotărârile ce au ca obiect modificarea actului
constitutiv; deci, în lipsa unor clauze prin care să se modifice majoritatea absolută de asociați și
părți sociale, dreptul de retragere prevăzut de art. 194 alin. 2 nu se aplică, iar, oricum, respectivul
asociat se poate opune modificării.

S-a susținut în doctrină263 că una din condițiile exercitării dreptului de retragere în temeiul
art. 193 alin. 2 ar fi ca respectivul asociat ce nu a fost de acord cu modificarea să nu fi atacat
hotărârea pe calea acțiunii în anulare. S-ar înțelege, lăsând la o parte argumentele oferite, că
asociatul ar avea de optat între retragerea din societate și promovarea acțiunii în anulare. Se
impun câteva nuanțări sub acest aspect. În primul rând, nu se deduce din economia Legii nr.
31/1900 că ar exista un termen în care asociatul care nu este de acord cu modificarea să notifice
intenția de retragere, astfel că sunt posibile două situații: în prima situație asociatul își exprimă
intenția de retragere chiar în cadrul adunării generale în care s-a votat modificarea, astfel că
exprimându-și voința în acest sens promovarea acțiunii este lipsită de interes, iar a doua situație
în care cu ocazia adunării generale doar se exprimă dezarcordul față de modificare; în această a
doua situație, cum nu există un termen stabilit pentru exercitarea acestui drept de retragere nu
vedem argumente pentru care nu se poate reține că asociatul poate promova acțiune în anulare și
ulterior după soluționarea acesteia să solicite retragerea. A admite că într-o astfel de situație nu
mai este posibilă retragerea, însemnă a face o legătură între retragere și verificarea legalității
hotărârii, adică promovându-se sau respingându-se acțiunea în anulare implicit nu ar mai exista
fundament pentru retragere; însă, apreciem că o astfel de opinie nu poate fi reținută odată ce
pentru exercitarea dreptului de retragere nu se impune justificarea dezacordului ori identificarea
vreunui motiv de nelegalitate; retragerea este un drept ce se poate exercita în acest context, iar
acțiunea în anulare are un caracter social și se poate exercita împotriva oricărei hotărâri AGA.

Trecând la analiza posibilelor clauze de retragere, reținem de principiu că acestea trebuie

să conțină elemente clare de identificare a cazurilor de retragere.

Așadar, nu constituie caz de retragere în sensul art. 226 alin. 1 lit. a) clauza din care
rezultă generic dreptul de retragere, întrucât textul de lege recunoastă posibilitate, dar numai în
anumite cazuri identificate de asociați; nu trebuie să confundăm dreptul de retragere cu cazurile
ce permit exercitarea acestui drept; condiționarea exercitării dreptului de retragere în anumite
cazuri este evidentă, astfel că dacă nu există nici un caz identificat implicit dreptul de retragere
nu poate fi exercitat chiar dacă generic este menționat. A admite această posibilitate înseamnă a
recunoaște un drept absolut asociaților, adică a accepta posibilitatea retragerii oricând și
independent de orice motiv; or, acesta ar fi un drept pur potestativ, iar o astfel de posibilitate este
vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 810.
263
Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 687.
în contra dispoziției legale, respectiv art. 226 alin. 1 lit a) care în mod expres face referire ”la
cazurile prevăzute”; evident că în măsura în care leguitorul ar fi urmărit ul alt scop ar fi nu ar fi
folosit pluralul, ci s-ar fi mărginit la a indica generic existența clauzei de retragere.

În măsura în care actul constitutiv conține astfel de cazuri se impune a se stabili dacă
cererea de retragere trebuie justificată. S-a apreciat 264 că actul constitutiv poate da eficiență
voinței discreționare de retragere în sensul inexistenței obligației asociatului de a motiva
retragerea; totuși considerăm că aceste clauze atât timp cât conțin expres un anume caz, respectiv
o anumită situație considerată de asociați ca fiind suficientă pentru retragere, implicit aceasta
trebuie să fie dovedită; deci, cazul trebuie probat, dar nu justificat; un exemplu de caz de
retragere ar fi cel în care un asociat își mută domiciliul în alt județ/oraș apreciem că acesta
trebuie să facă dovada că și-a mutat domiciliul, dar nu trebuie să justifice motivul pentru care și-
a mutat domiciliul (evident mai puțin în cazul în care chiar clauza obligă la așa ceva).

Asociații pot să limiteze temporal exercitarea dreptului de retragere: spre exemplu,

asociații să nu se poată retrage în primii ani de la înființarea societății; clauza ce se justifică prin
nevoia de a asigura societății un timp suficient pentru dezvoltarea activității comercială, însă
aceasta va fi apreciată ca abuzivă în măsura în care termenul ar fi unul nejustificat de mare astfel
încât clauza în sine reprezintă o interdicție de retragere 265. Tot din perspectiva limitării în timp,
asociații pot să stabilească că acesta nu se poate exercita în cazul în care în anul anterior
formulării cererii de retragere societatea a înregitrat pierderi.

În afara cazurilor de retragere, asociații pot să stabilească și o procedură de retragere. În

acest sens, se poate institui un termen rezonabil calculat de la data formulării cererii de retragere
menit să permită stabilirea drepturile ce se cuvin (fie prin acordul părților, fie prin efectuarea
unei expertize) și de a da posibilitate asociaților să identifice sursele financiare pe care societatea
trebuie să le achite asociatului ce dorește să retragă.

În doctrină se apreciază că retragerea în temeiul lit.a) se realizează exclusiv în temeiul

cererii asociatului în cauză266 sau ”prin depunerea unei cereri și îndeplinirea condițiilor prevăzute
în actul constitutiv, fără a mai fi necesară acceptarea celorlalți asociați” 267. Chiar dacă asociatul
trebuie să-și manifeste intenția de retragere fie scris printr-o notificare scrisă adresată celorlalți
acționari, fie verbal cu ocazia adunării generale a asociaților și consemnată în procesul verbal al
ședinței, totuși nu apreciem că simpla afirmare a intenției este suficientă în lipsa exprimării
acordului și de către ceilalți asociați268; cu alte cuvinte, chiar dacă ne aflăm într-un caz prevăzut
în actul constitutiv, totuși este necesară hotărârea adunării generale a asociaților prin care
asociații să efectueze retragerea și actul adițional prin care se modifică actul constitutiv; mai
264
Radu. N. Catană, op. cit., p. 178.
265
Radu N. Catană, op. cit., p. 178.
266
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 380
267
Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 809.
268
În același sens a se vedea Ioan Schiau, Titus Prescure, Legea societăților comerciale nr. 31/1990.
Analize și comentarii pe articole, Ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, București, 2009, p.603.
mult, disensiuni între asociați pot să apară chiar în privința aprecierii îndeplinirii condițiilor
cazului respectiv, astfel că cu atât mai evidentă este necesar acordul asociaților materializat în
hotărârea AGA; în luarea acestei hotărâri își exprimă votul toți asociații, inclusiv asociatul ce se
retrage269.

Așadar și în acest prim caz de retragere este nevoie de acordul celorlalți asociați, iar în
cazul în care aceștia refuză asociatul ce dorește retragerea are deschisă calea acțiunii
judecătorești întemeiată pe art. 216 alin. 1 lit c) apreciind că este un motiv temeinic urmând ca
instanța judecătorească să stabilească dacă sunt îndeplinite condițiile cazului prevăzut în actul
constitutiv, natura refuzului celorlalți asociați etc. Pentru a fi apreciată ca temeinică acțiunea se
impune ca asociatul să facă dovada că a adus la cunoștința celorlalți asociați intenția de retragere
și a indicat cazul de retragere conform actului constitutiv, iar aceștia nu au fost de acord cu
retragerea sau pur și simplu nu s-au exprimat față de această intenție de retragere.

b) În lipsa unor cauze de retragere stabilite în actul constitutiv, totuși un

asociat se poate retrage cu acordul tuturor celorlalți asociați;

Asociații în vitututea libertății de voință au posibilitatea să modifice actul constitutiv

(mutuo consensu, mutuo dissensu), căci un contract se modifică sau încetează numai prin acordul
de voință al părților ori din cauze autorizate de lege (art. 1270 alin. 2 C.civ.) sau așa cum s-a
reținut în practica judecătorească ”întrucât părțile, prin acordul lor de voință, au încheiat
contractul, tot ele pot, printr-un acord asemănător, să-l revoce, ceea ce în drept se denumește
principiul simetriei juridiece”270 .

Observăm că această dispoziție legală este redundantă, leguitorul urmărind să întărească

posibilitatea asociaților de a realiza o astfel de modificare prin acordul tuturor asociaților.
Retragerea se poate realiza prin acordul părților chiar și în situația în care în actul constitutiv au
fost prevăzute cazuri de retragere271 și nu se află în nici unul din respectivele cazuri.

Asociatul care se retrage poate să-și exprime această intenție în mod formal printr-o
adresă/notificare transmisă societății sau direct asociaților (spre exemplu, într-o adunare generală
în care se aduce la cunoștință această intenție); în primul caz cererea se adresea administratorilor
societății care trebuie să convoace în acest sens adunarea generală, iar dacă aceștia nu convoacă
adunarea generală, asociatul ce dorește să se retragă poate o poate convoca în condițiile art. 195
alin. 2. Cererea de retragere a fost asemănată în doctrină 272 cu oferta, astfel că trebuie să conțină
toate caracteristicile unei oferte, adică să fie fermă, precisă și completă.

269
Nu există argumente pentru a se susține că asociatul ce dorește a se retrage trebuie să se abțină de la
vot atât timp cât art. 193 alin. 2 stabilește situațiile în care un asociat nu poate exercita dreptul său de vot
(a se vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 687)
270
C.S.J., Secția Comercială, decizia nr. 147 din 16 martie 1995 în R.D.C. nr.3/1996, p. 148
271
În același sens Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 810.
272
Radu N. Catană, op. cit., p. 184.
 Simpla voință a tuturor asociaților reflectată în hotătârea AGA este suficientă, nefiind
necesară pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună retragerea 273; adunarea
generală apreciază doar oportunitatea retragerii nefiind obligată să-și motiveze hotărârea.

Nu există o legătură determinantă între aprobarea retragerii și acordarea drepturilor ce se

cuvin asociatului retras, astfel că asociații poat hotărî retragerea, fără a se fi stabilit drepturile ce
se cuvin. În acest sens cererea în anulare pentru vicii de consimțământ a actului adițional prin
care s-a convenit retragerea a fost respinsă, deși susținerile reclamantului au fost în sensul că
retragerea s-a făcut sub condiția achitării drepturilor băneșticuvenite, instanța supremă apreciind
că nu sunt relevante susținerile asociatului retras, deoarece retragerea rămâne valabilă și atunci
când acesta nu a primit drepturile ce i se cuveneau care pot fi valorificate pe calea unei acțiuni
separate274

Evident că respectiva hotărâre AGA trebuie să fie urmată de încheierea actului adițional
la actul constituitv și înregistrarea mențiuii corespunzătoare în registrul comerțului. În cazul în
care se semnează doar procesul verbal al adunării generale a asociaților și ulterior se refuză
îndeplinirea celorlalte formalități, asociatul retras are deschisă calea unei cereri prin care instanța
să constate retragerea din societate.

Privitor la situația în care asociații sunt de acord cu retragerea apreciem că toți trebuie să-
și exprime acordul prin semnarea hotărârii AGA, inclusiv asociatul care se retrage, căci numai
astfel se realizează o modificare a acordului inițial reflectat în actul constitutiv, neexistând
argumente pentru care acesta să se abțină de la vot 275 atât timp cât art. 193 alin. 2 stabilește
situațiile în care un asociat nu poate exercita dreptul său de vot.

Considerăm că între cazul de la art. 226 alin. 1 lit a) și cel de la lit. b) există o anumită
suprapunere ceea ce se rezultă din următoarele: este fără dubiu că retragerea în cazul prevăzut la
lit a) nu se poate produce de drept, ci este necesar acordul tuturor asociaților materializat în
hotărârea AGA și actul adițional (în caz contrar singura soluție fiind instanța de judecată), astfel
că observăm că ajungem tot la acordul tuturor asocaților, adică la lit. b). În acest context ne
întrebăm care mai este rostul lit. a)? Apreciem că importanța menționării în actul constitutiv a
unor cauze de retragere este dată de înlăturarea dificultăților pe care le implică soluționarea pe
cale judecătorească, respectiv în în interpretarea ca fiind motiv temeinic respectivul caz; deci,
cazurile de retragere așa cum părțile le stabilesc nu trebuie să poată fi apreciate ca ca temeinice,
de o anumtă gravitate etc, simpla enumerare în actul constitutiv fiind suficientă. Cu alte cuvinte,
asociații sunt liberi să prevadă orice situație ca fiind caz de retragere, iar dacă ceilalți asociați
refuză pur și simplu sau apreciază că nu sut îndeplinite condițiile acelui caz, urmează ca instanța

273
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 249 din 22 ianuarie 2002 în R.D.C. nr. 7-8/2002, p. 346.
274
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 651 din 18 februarie 1999, în R.D.C. nr. 3/2001, p. 144.
275
În sensul că asociatul ce se retrage trebuie să se abțină de la vot a se vedea Ioan Adam, Codruț Nicolae
Savu, op. cit., p. 810.
doar să aprecieze asupra existenței acelui caz, fără a fi verificată temeinicia sa. Temeinicia se
analizează doar când cererea de retragere este formulată în temeiul art. 226 alin. 1 lit.c).

c) Legea nr. 31/1990 stabilește totuși că în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau
când nu se realizează acordul unanim asociatul se poate retrage pentru motive
temeinice, în baza unei hotărâri a tribunalului, supusă numai apelului, în termen de 30
de zile de la comunicarea hotărârii (art. 468 alin. 1 C.pr.civ.).
Două ar fi ipotezele în care asociatul care dorește să se retragă formulează acțiune
judecătorească. Prima ipoteză este aceea în care reclamantul solicită instanței de judecată doar să
constate retragerea întrucât, deși asociații au fost de acord cu retragerea, voință materializată în
hotărârea adunării generale, ulterior nu se semnează actul adițional, respectiv actul constitutiv
rescris; această ipoteză nu are în vedere și cazul în care părțile au semnat chiar și actul adițional,
context în care cererea de retragere pe cale judiciară este lipsită de interes. A doua ipoteză este
cea în care nu s-a realizat acordul tuturor asociaților și nici nu există clauze de retragere, ipoteză
în care instanța dispune retragerea reclamantului din societate sau, așa cum s-a precizat în
doctrină ”încuviințează retragerea”276 ori ”autorizează retragerea”.

Promovarea în instanță a cererii de retragere nu este condiționată de o prealabilă discutare

a cererii în adunarea generală a asociaților277. În literatura juridică de specialitate a fost formulată
și o opinie contrară în sensul că mai întâi asociatul ce dorește a se retrage trebuie să fi încercat
realizarea pe cale convențională a retragerii (acordul tuturor asociaților) sau în măsura în care
există clauze de retragere în actul contitutiv exercitarea dreptului de retragere conform acestora;
acest demers reprezintă o etapă obligatorie fiind o veritabilă procedură prealabilă. Apreciem ca
fiind corectă această opinie odată ce chiar art. 226 alin. 1 lit. c stabilește că retragerea se poate
realiza în lipsa unor prevederi în actul constitutiv sau când nu se realizează acordul unanim.

Din perspectiva aplicării acestui text de lege cel mai important aspect îl constituie
stabilirea sferei ”motivelor temenice” în condițiile în care leguitorul s-a abținut să facă vreo
precizare ori să ofere un exemplu. Temeinicia acestor motive urmează a fi apreciată de instanțele
de judecată de la caz la caz, însă apreciem că se impune o identificare a acestora.

În aprecierea temeniciei motivelor de retragere s-au conturat două concepții: una

subiectivă care ține cont de interesele personale ale asociatului fără a avea relevanță efectele
negative asupra societății și alta, obiectivă, care se axează pe evitarea disfuncționabilităților
pentru a menține strucura societară (cazurile de abuz de majoritate, imposibilitatea luării unor
hotărâri în adunarea generală etc.)278. Cu titlu de exemplu, s-a apreciat ca fiind motiv temeinic de

276
Crenguța Leaua, Societăți comerciale.Proceduri speciale, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 230; Radu
N. Catană, op. cit., p. 187.
277
Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială și de contencios administrativ, decizia nr. 584 din 22 mai
2003 în R.D.C. nr. 10/2003, p. 190.
278
Pentru o prezentare amplă a celor două concepții a se vedea Radu N. Catană, op. cit., pp. 188-191.
retragere neînțelegerile grave dintre asociații soți și care au condus la divorțul acestora 279, însă nu
a fost considerat motiv temeinic de retragere suținerea că hotărârile adunării generale au fost
luate în contra interesului reclamantului în condițiile în care acesta nu a formulat acțiuni în
anularea acestor hotărâri280.

De asemenea, s-a susținut281 că în contextul în care asociații ar avea interesul invocării

unui motiv de nulitate relativă a societății aceștia ar avea și opțiunea retragerii din societate,
apreciindu-se ca fiind un motiv temeinic care justifică retragerea, opine pe care nu o împărtășim
în condițiile în care conform art. 57 o astfel de nulitate poate fi înlăturată chiar și în caz de
promovarea a unei acțiuni în anulare înainte de a se pune concluzii în fond la tribunal.

Instanța competentă material este tribunalul așa cum expres prevede 226 alin. 1 lit. c), iar
teritorial competența revine tribunalului în raza căruia se află sediul societății (art. 63 din Legea
nr. 31/1990 și art. 119 C.pr.civ.)282. Procedura de soluționare este una contencioasă întrucât prin
obiectul ei reclamantul urmărește stabilirea unui drept potrivinic celorlalți asociați283.

Instanța judecătorească va dispune prin aceeași hotărâre, și cu privire la structura

participării la capitalul social al celorlalți asociați (art. 226 alin. 2), astfel că nu este necesară o
cerere expresă a părților în acest sens.

În cazul în care societatea cu răspundere limitată este constituită din doi asociați,
retragerea unuia dintre ei conduce la dizolvarea societății, afară de cazul în care asociatul rămas
hotărăște continuarea existenței societății sub forma societății cu răspundere limitată cu asociat
unic (art. 229 alin. 1 și 2), instanța neputând dispune dizolvarea dacă asociatul rămas
demonstrează că dorește continuarea activității societății284.

Hotărârea tribunalului poate fi atacată cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare;

în doctrină285 s-a făcut distincție în privința căii de atac în funcție de admiterea sau respingerea
cererii de retragere, respectiv dacă se admite calea de atac este recurs, în timp ce în cazul
admiterii calea de atac este apelul, însă nu suntem de acord cu această opinie odată ce din
economia textului de lege care reglemenetază această cerere, respectiv art. 226 alin. 1 lit. c), nu
rezultă această distincție, astfel că indiferent de soluția pronunțată calea de atac este recursul.

279
Tribunalul Suceava, Secția comercială, sentința comercială nr. 3208 din 3 noiembrie 2008 apud Ioan
Schiau, Titus Prescure, op. cit., p. 603.
280
Curtea de Apel București, S. Com., decizi nr. 619/1999, Culegere de pactică judiciară comercială
Curtea de Apel București, Ed. Brilliance, p. 222.
281
Crenguța Leaua, op. cit., p. 135.
282
Apreciem că o astfel de cerere nu poate fi soluționată pe calea arbitrajului, soluție ce se desprinde cu
claritate din dispozițiile art. 226 alin. 1 lit.c.
283
Crenguța Leaua, op. cit., p. 230.
284
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 4385 din 27 noiembrie 1998.
285
Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 812.
 Efectele retragerii din societate. Urmare a retragerii din societate au loc următoarele
efecte:

a) pierderea calității de asociat și a drepturilor ce derivă din această calitate;

Stabilirea momentului piederii calității de asociat este foarte importantă din perspectiva
stabilirii drepturilor ce se cuvin asociatului retras. Dacă în cazul retragerii în temeiul art. 226
alin. 1 lit. c) asociatul pierde această calitate la momentul la care hotărârea judecătorească devine
definitivă și irevocabilă, în cazul prevăzut de art. 226 alin. 1 lit. b) momentul este cel al datei la
care s-a luat hotărârea adunării generale a asociaților. În fine, în cazul prevăzut de art.226 alin. 1
lit.a) momentul este cel a formulării cererii de retragere prin care se indică respectivul caz de
retragere. Față de terți retragerea își produce efectele la data la care se înregistrează mențiunea
corespunzătoare în registrul comerțului.

În parctică286 s-a reținut că pierderea calității nu are loc la momentul formulării unei
cereri de retragere acceptate de ceilalți asociați, astfel că a fost admisibisă cererea de exludere a
unui asociat care doar și-a manifestat intenția de retragere acceptată de ceilalți asociați, dar
neurmată de modificarea actului constituitiv și efectuarea mențiunilor corespunzătoare.

Odată cu pierderea calității de asociat pierde și drepturile ce rezultă din această calitate,
respectiv dreptul de a participa la adunările generale și de a vota, dreptul la informare, dreptul la
dividende etc.

De asemenea, odată cu pierderea calității de asociat pierde calitatea de titular al părților

sociale. Dacă retragerea se face prin acordul asociaților, regimul acestora este stabilit de asociați,
iar structura participării a asociaților rămași este cea prevăzută în adunarea generală a asociaților.

În măsura în care retragerea este judiciară, așa cum am precizat și mai înainte, instanța
judecătorească va dispune prin aceeași hotărâre, și cu privire la structura participării la capitalul
social al celorlalți asociați (art. 226 alin. 2). În doctrină s-a apreciat că atât timp cât legea nu
prevede o soluție sub acest aspect, instanța de judecată va avea în vedere voința asociaților
rămași, urmând ca părțile sociale să fie redistribuite. În lipsa unui acord, redistribuirea părților
sociale ale asociatului retras se va face proporțional cu cota deținută înainte de retragere. Două ar
fi aspectele ce trebuie analizate: în primul rând, dacă operațiunea de redistribuirea are temei
legal, atât timp cât din formularea art. 226 nu rezultă o astfel de operațiune; apreciem că soluția
ce răzbate din specificul procedurii de retragere (societatea este cea ca achită drepturile
asociatului retras, iar nu asociații rămași) ar fi aceea doar a reducerii numărului de părți
sociale287; în al doilea rând, sub acest aspect se ridică problema de drept a analizării
fundamentului juridic al „repartizării” din perspectiva necesităţii consimţământului asociaţilor la
mărirea numărului de părţi sociale, respectiv a cotei de participare la profit și pierderi; evident că

286
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 1042 din 27 iunie 1996 în R.D.C. nr. 2/1997, p. 101.
287
În același sens a se vedea Crenguța Leau, op. cit., p. 234.
mărindu-se cota fiecărui asociat se măresc inclusiv drepturile, dar şi obligaţiile, context în care
apreciem ca necesar consimţământul fiecărui asociat.

Însă, dacă retragerea are ca efect o diminuare a valorii activului net a patrimoniului sub
valoarea capitalului social (urmare a achitării drepturilor asociatului retras) se impune fie
reîntregirea activului patrimonial până la limita capitalului social, fie reducerea capitalului social
la nivelul activului.

b) asociatului retras i se cuvin anumite drepturi pentru părțile sale sociale;

Potrivit art. 226 alin. 3 drepturile asociatului retras, cuvenite pentru părțile sale sociale, se
stabilesc prin acordul asociaților ori de către un expert desemnat de aceștia sau, în caz de
neînțelegere, de tribunal.

Se obsevă din textul de lege citat că a fost reglementat doar modul în care se stabilesc
drepturile asociatului (prin acordul părților sau prin instanță), fără indicarea în concret a unor
criterii pe baza cărora să se stabilească aceste drepturi 288, motiv pentru care în doctrină 289 s-a
apreciat de lege ferenda necesitatea și utilitatea acestora mai ales în ipoteza în care asociații nu
cad de acord asupra drepturilor și acestea trebuie stabilite de instanța de judecată.

Sub acest aspect s-a apreciat290 că folosirea criteriilor prevăzute de lege pentru stabilirea
drepturilor asociatului exclus reprezintă cea mai bună soluție pentru determinarea de către
instanță a drepturilor cuvenite asociatului retras din societate, oferindu-se ca și argument soluția
adoptată chiar de leguitor în cazul de retragere prevăzut de art. 194 alin. 2 în care se face
trimitere la aplicarea dispozițiilor art. 224 și 225. Apreciem că această propunere nu ajută
întrucât dispozițiile art. 224 și 225 stabilesc câteva principii privind răspunderea asociatului
exclus, iar nu criterii care să ajute la stabilirea drepturilor ce se cuvin.

Stabilirea drepturile cuvenite asociatului retras și achitarea acestora se poate realiza în

natură prin transmiterea unor bunuri din patrimoniul societății sau în bani; această soluție nu
rezultă din economia art. 226 care, de remarcat că nu face nici o referire la cele două posibilități,
spre deosebire de cazul excluderii unde leguitorul a menționat expres în art. 224 alin. 2 că
asociatul exclus nu are dreptul la o parte proporțională din patrimoniul social, ci numai la o sumă
de bani care să reprezinte valoarea acesteia. De precizat că debitoare este societatea, astfel că
acordul trebuie să se realizeze între societatea reprezentată prin administratori și asociatul
retras291

288
Leguitorul nu a fost preocupat de metoda de evaluare a întreprinderii (a se vedea în acest sens Adrian
Man, Sergiu Golub, Efectele patrimoniale ale pierderii calității de asociat la societățile comerciale de
persoane și societatea cu răspundere limitată, R.D.C. nr. 7-8/2006, p. 48).
289
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 381; Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 814.

290
Stanciu D Cărpenaru, op. cit., p. 381.
291
Adrian Man, Sergiu Golub, op. cit., p. 48.
 În măsura în care asociații nu reușesc stabilirea pe cale convențională a drepturilor
cuvenite, acestea urmează a fi stabilite pe cale judecătorească. Drepturile asociatului retras se
calculează raportat la valoarea reală a activelor la data retragerii 292; în doctrină293 a fost remarcat
modul diferit în care leguitorul a fost preocupat de evaluarea societăților, respectiv seriozitatea
de evaluare a societăților de capital (a se vedea art. 134 alin.1) și modul dezinteresat de evaluarea
a celorlalte tipuri de societăți. De asemenea, asociatul retras are dreptul la beneficii, calculate
până la data retragerii. Raportat la conținutul acestor drepturi în doctrină 294 s-a apreciat că acestea
se referă la dividende și patrimoniul societății

În jurisprudență s-a considerat că drepturile asociatului retras se stabilesc la cererea

asociatului retras odată cu cererea de retragere în măsura în care a investit instanța cu ambele
capete de cerere; în acest sens, Curtea de Apel Timișoara 295 soluționând un recurs la o sentință
prin se dispusese retragerea unuia din asociați a reținut că instanța nu are căderea, chiar dacă ar
constata că nu se poate ajunge la o înțelegere, de a proceda la determinarea respectivelor drepturi
din oficiu și, în lipsa unei cereri în acest sens din partea celor interesați, cerere care în cauză nu a
fost formulată, astfel că instanța nu a fost legal sesizată sub acest aspect și nu avea asupra ce să
se pronunțe; apreciem ca fiind criticabilă o astfel de soluție atât timp cât art. 226 alin. 2 obligă
instanța să se pronunțe asupra structurii participării la capitalul social al asociaților rămași; este
adevărat că textul este eliptic și că interpretarea dată de instanțe corespunde unei interpretări
restrictive, însă apreciem că din perspectiva finalității procedurii de retragere, care impune o
corectă și completă lămurire a tuturor efectelor urmare a pierderii calității de asociat, stabilirea și
a drepturilor asociatului retras apare ca firească; pierderea proprietății asupra părților sociale nu
poate fi decât concomitentă cu stabilirea drepturile cuvenite pentru acestea.

Stabilirea drepturilor asociatului retras se pot face și printr-o cerere separată pe calea unei
acțiuni în constatare întemeiată pe art. 35 C.pr.civ.(art. 111 C.pr.civ. din 1865)296

292
C.S.J. , Secția comercială, decizia nr. 2044 din 21 mai 1998, p. 130-131, R.D.C. nr. 4/2000.
293
Adrian Man, Sergiu Golub, op. cit., p. 49-50.
294
Stanciu D. Cărpenaru, op. cit., p. 381; Ioan Adam, Codruț Nicolae Savu, op. cit., p. 815.
295
Curtea de Apel Timișoara, Secția comercială și de contencios administrativ, decizia nr. 584 din 22 mai
2003 în R.D.C. nr. 10/2003, p. 190.
296
C.S.J., Secția comercială, decizia nr. 4786 din 16 decembrie 1999.