CURS 9

DESECAREA ȘI DRENAJUL TERENURILOR

Definiţia,
ia, formele, necesitatea desecării
desec şi sistemul de desecare
Desecarea reprezintăă acţiunea
acţ tehnică de îndepărtare
rtare a excesului de ap
apă, care se
acumulează pe sol sau în sol, în vederea amelior
ameliorării radicale şii durabile a capacităţ
capacităţii de producţie
a terenurilor. Lucrările
rile de desecare sunt lucrări
lucr cu caracter hidrotehnic şi ele fac parte din
categoria lucrărilor
rilor de amenajare a terenurilor în vederea valorificării,
valorific rii, fiind de fapt lucr
lucrări de
amenajare cu caracter mai complex, în raport cu cele prezentate în capitolul precedent.
Deşi noţiunea
iunea de desecare este în esenţa
esen ei similară cu cea de drenare sau drenaj, totu
totuşi de
multe ori aceste noţiuni
iuni sunt considerate ca fiind diferite în sensul că
c desecarea este considerat
considerată
o acţiune care vizează doar apele de suprafa
suprafaţă, iar drenajul - o acţiune
iune care fie ccă se referă la
îndepărtarea
ea apelor freatice în general, fie că
c are în vedere numai coborârea nivelului freatic
realizate cu ajutorul unor canale închise denumite în mod unanim drenuri.
Desecarea îmbracă douăă forme fundamentale şi anume:
- eliminarea apelor de băltire sau desecarea
desecare propriu-zisă;
- coborârea nivelului freatic sau drenajul propriu-zis.
propriu
Acestor două forme de baz
bază li se adaugă desecarea biologică realizat
realizată cu ajutorul
vegetaţiei şi asanarea, care reprezintă
reprezint o formă de desecare executată în scop sanitar.
În funcţie de mărimea
rimea suprafeţelor
suprafe desecabile desecarea se referă uneori la suprafeţe
suprafe
insulare mici, iar alteori la suprafeţe
suprafe e compacte relativ mari. În primul caz, se procedează
procedeaz la
drenarea locală a solului prin lucr
lucrările
rile de amenajare prezentate anterior, iar în cazul al doilea,
pentru îndepărtarea excesului de apă,
ap se recurge la sisteme de desecare compuse din canale de
desecare şi alte lucrări speciale.
Necesitatea desecării
rii decurge din consecinţele
consecin ele negative pe care excesul de apă
ap îl are
asupra solului şi plantelor de cultură.
cultur În timp ce excesul de apă de scurtă durată are consecinţe
practic neglijabile, excesul temporar repetat, cât şii mai ales, excesul îndelungat sau permanent de
apă conduc, pe de o parte, la pseudogleizare, gleizare şi turbificare, care diminuează
diminueaz capacitatea
productivă a terenurilor, iar pe de altă parte - la debilitarea, coronarea şi apoi uscarea arborilor
şi arboretelor.
În mod schematic, la baza lucrărilor de desecare stau trei categorii de imperative, care le
motivează pe deplin necesitatea şi anume:
- imperative de ordin ecologic-staţional, legate de redresarea echilibrului hidrologic, de
ameliorarea proprietăţilor fizice, chimice şi microbiologice ale solului, precum şi de încălzirea
topoclimatului;
- imperative de ordin silvotehnic, legate de menţinerea în cultură a unor specii existente, sau de
introducerea în cultură a unor specii noi;
- imperative de natură economică, în legătură cu sporirea producţiei de masă lemnoasă, cunoscut
fiind faptul că, desecarea ridică bonitatea staţiunilor şi clasa de producţie a arboretelor cu 1-2
clase, ceea ce poate însemna un spor de masă lemnoasă egal cu 2-5 m3/an ha.
Sub raport tehnic, desecarea se realizează printr-un ansamblu de construcţii, instalaţii şi
amenajări, care se grefează pe o suprafaţă desecabilă, formând împreună un tot unitar denumit
sistem de desecare. Acest sistem cuprinde, pe de o parte, suprafaţa desecabilă vizată, care se
amenajează în funcţie de necesităţi prin lucrări de curăţire-nivelare, iar pe de altă parte o reţea de
canale de diverse ordine, o gură de descărcare a apelor într-un receptor oarecare şi o serie de
lucrări şi instalaţii auxiliare, menite să asigure buna funcţionare a ansamblului şi desfăşurarea
normală a activităţilor din teritoriu. Uneori componetelor arătate li se adaugă unul sau mai multe
canale de centură, având rolul să intercepteze afluxul exterior de apă şi/sau lucrări de îndiguire
prin care se pune stavilă revărsării cursurilor de apă limitrofe (fig.40).
În raport cu mărimea suprafeţelor desecabile, sistemele de desecare pot fi sisteme mici de
interes local şi sisteme mari de interes departamental, iar în raport cu natura canalelor, care
alcătuiesc reţeaua de îndepărtare a apelor, sistemele în cauză pot fi deschise, închise sau mixte,
după cum reţeaua respectivă este formată exclusiv din canale deschise, este alcătuită numai din
canale închise (cu secţiunea liberă sau umplută cu material filtrant), sau cuprinde atât canale
deschise cât şi canale închise.
 Proiectarea sistemelor de desecare reclama măsurători şi cercetări de teren, precum
şi numeroase prelucrări şi calcule de birou. In acest scop se executa ridicări topografice şi se fac
investigaţii cu caracter geologic, geomorfologic, climatic, hidrologic ş.a. în urma cărora trebuie
să rezulte planuri de situaţii cu izohipse cât mai dese, cu echidistanţa de cel mult 0,25 m, precum
şi date de detaliu privind substratul litologic, topografia, regimul termic şi pluviometric, bilanţul
hidrologic, natura şi durata excesului de apă, proprietăţile covorului de soluri, vegetaţia hidrofilă
instalată, consecinţele excesului de apă, precum şi rezultatele eventualelor intervenţii efectuate
deja pe suprafaţa desecabilă în cauză sau în apropierea acesteia.
Între principalele probleme cu caracter special, pe care le ridică proiectarea sistemelor
desecare, se înscriu următoarele:
- alegerea receptorului apelor îndepărtate şi amplasarea gurii de descărcare;
- asigurarea reversibilităţii sistemului proiectat;
- amplasarea, racordarea şi dimensionarea cu grijă a reţelei de canale.
În legătură cu prima problemă, menţionăm că, atât costul lucrărilor de desecare, cât şi
buna funcţionare a sistemelor depind în mare măsură de alegerea atentă a receptorului în care
urmează să fie evacuate apele îndepărtate de pe suprafaţa desecabilă. De regulă, ca receptori pot
servi cursurile naturale de apă, bălţile, lacurile, ravenele ş.a.
Cei mai obişnuiţi receptori, în care se descarcă apele îndepărtate de pe terenurile de
cultură, sunt râurile şi pâraiele, iar în cazul în care albiile acestora nu corespund se recurge la
lucrări de amenajare, procedându-se la reprofilarea secţiunii, adâncirea patului prin
despotmolire, tăierea coturilor ş.a. în lungul receptorului ales, într-un loc de cotă cât mai joasă se
execută gura de descărcare, sub forma unui prag deversor etc. Cota gurii de descărcare se
numeşte cotă de comandă şi în raport de aceasta se stabileşte adâncimea reţelei de colectare şi
evacuare a apelor.
În unele situaţii şi anume atunci când în substratul litologic există straturi poroase
formate din nisip, pietriş ş.a., care pot primi excesul de apă de la suprafaţă, se execută pufuri de
absorbţie cu rol de receptori (fig.41). Recurgerea la soluţia puţurilor de absorbţie reclamă
atenţie, deoarece uneori apele din substratul geologic sunt sub presiune şi pot ieşi la suprafaţă.
De asemenea, menţionăm că puţurile respective sunt locuri periculoase pentru oameni şi animale
şi ca urmare ele se împrejmuiesc sau se umplu cu piatră spartă şi bolovani de râu.

Referitor la cea de-a două problemă, legată de reversibilitatea sistemelor, trebuie avut în
vedere faptul că în multe zone terenurile cu exces de apă pot suferi periodic de deficit de apă. Ca
urmare, în astfel de cazuri, se pune problema realizării unor sisteme care să funcţioneze în dublu
sens, ca sisteme de desecare - irigare. Dacă reversibilitatea sistemelor nu este posibilă, sau ea
arii prea costisitoare, atunci problema se rezolvă printr-un sistem de stăvilare, care să bareze
apele, împiedicând evacuarea acestora în anumite perioade, prognozate ca secetoase.
În sfîrşit, referitor la cea de-a treia problemă, menţionăm că amplasarea, racordarea şi
dimensionarea canalelor reprezintă aspecte de mare interes, care condiţionează în mare măsură
eficienţa lucrării. în legătură cu aceste aspecte, menţionăm că amplasarea se va face în raport cu
topografia terenului precum şi cu parcelarul unităţilor de producţie, racordarea se va realiza atît
în plan orizontal cît şi în plan vertical, asigurând o scurgere normală a apelor, iar dimensionarea
reţelei de canale se va face respectînd trei condiţii şi anume condiţia de debit, condiţia de viteză
şi condiţia de panta.
 10.2. Eliminarea apelor de băltire

10.2.1. Tehnica eliminării apelor de băltire şi problemele pe care le ridică

Stagnarea excesului de apă la suprafaţa solului şi în stratul superior de sol poartă
denumirea de băltire şi reprezintă principala formă sub care se manifestă procesul de
înmlăştinare în spaţiul nostru geografic. în cele mai multe situaţii excesul de apă este produs de
ploile abundente şi foarte abundente cu durata de o zi (ploi maxime zilnice), dar uneori acesta
provine din scurgerile laterale de pe terenurile mai înalte din jur, sau din revărsarea unor cursuri
de apă limitrofe.
Băltirea apelor pe terenurile de cultură înrăutăţeşte treptat regimul hidric, termic şi
nutritiv al solurilor şi determină dispariţia unor specii ca stejarul, bradul ş.a. şi ca urmare este
necesar să se procedeze la îndepărtarea excesului de apă, astfel încât durata de stagnare să nu
depăşească un număr de 5 zile în intervalul aprilie-septembrie şi circa 10 zile (excepţional 20
zile) în intervalul octombrie-martie.
Eliminarea apelor de băltire se realizează printr-o reţea de canale de regularizare şi de
colectare-evacuare, menită să capteze apele stagnante, să le conducă în mod dirijat spre un
receptor şi să le descarce în receptorul respectiv printr-o gură de descărcare, executată sub
forma unei trepte sau a unui prag deversor. Canalele care alcătuiesc reţeaua sunt canale deschise
de pământ, iar gura de descărcare, fiind un punct nevralgic susceptibil la degradare, se realizează
din zidărie de piatră cu mortar de ciment sau din beton.
De regulă, reţeaua de canale prin care se realizează îndepărtarea apelor de băltire
cuprinde:
- canale de regularizare sau canale de ordinul III;
- canale de colectare a apelor sau canale de ordinul II;
- canale de evacuare a apelor în receptor sau canale de ordinul I.
Canalele de regularizare denumite şi şanţuri de desecare sau desecatori sunt elementele
active ale reţelei şi ele au rolul să capteze apele de pe suprafaţa solului şi din stratul superior al
acestuia şi să le conducă în canalele de colectare, asigurând astfel, în mod permanent, un regim
favorabil de apă-aer. Canalele de colectare şi canalul de evacuare sunt componentele mai mult
sau mai puţin pasive ale reţelei şi ele au rolul să colecteze apele captate de desecatori şi să le
conducă în receptor, deversându-le prin gura de descărcare.
Schema de ansamblu a reţelei de canale se dă în figura alăturată (fig.42). Uneori schema
prezentată se simplifică ca urmare a absenţei canalelor de colectare şi chiar a canalului de
evacuare. În cazul în care lipsesc doar colectorii, canalul de evacuare devine canal de colectare-
evacuare, iar în cazul în care reţeaua de colectare-evacuare lipseşte integral, desecatorii
deversează direct apele în receptori.

Aşa cum s-a arătat anterior, reţelei de canale şi gurii de descărcare li se adaugă lucrări cu
caracter auxiliar, iar uneori o serie de canale de centură şi diguri de protecţie, menite să
împiedice la nevoie afluxul exterior de apă.
Pe suprafaţa desecabilă şi în canalele de regularizare, colectare şi evacuare, scurgerea
apelor este turbulentă şi, ca urmare, viteza de scurgere poate fi calculată cu relaţia lui Chezy
( = C • √R • I , în care I=sinα=tgα).
Eliminarea apelor de băltire de pe terenurile de cultură ridică o serie de probleme de bază
şi anume:
- amplasarea şi racordarea canalelor care alcătuiesc reţeaua;
- determinarea debitului de evacuare;
- dimensionarea reţelei de canale;
- stabilirea lucrărilor şi instalaţiilor auxiliare şi execuţia sistemelor.

Amplasarea şi racordarea canalelor

Canalele care alcătuiesc reţeaua de desecare pentru eliminarea apelor de băltire se dispun
pe teren în raport de cicumstanţele locale, având în vedere forma, mărimea şi topografia
suprafeţelor desecabile, precum şi poziţia receptorului. Astfel, desecatorii sau şanţurile de
desecare se dispun în lungul pantei, în lungul curbelor de nivel sau mai ales oblic faţă de aceste
curbe, sub formă de şiruri mai mult sau mai puţin paralele şi echidistante. Aceşti desecatori sunt
canale de pământ cu secţiune trapezoidală şi au adâncime de circa 0,50 m, lungimea de cel mult
500 m şi panta minimă de 0,05%. La rândul lor canalele de colectare-evacuare se dispun pe teren
în funcţie de topografia terenului şi de parcelarul UP, urmărind pe cât posibil traseele
depresionare şi ele se caracterizează printr-o adâncime mai mare decât cea a desecatorilor, o
pantă minimă identică egală cu 0,05% şi o lungime care poate atinge sau depăşi 1 km. în cazul în
care terenul nu permite realizarea pantei minime, pentru îndeplinirea acestei condiţii se recurge
la adâncirea treptată a canalelor de sus în jos.
Problema principală pe care o ridică amplasarea canalelor se referă la stabilirea distanţei
dintre desecatori. In acest sens, pentru determinarea distanţei respective poate fi folosită
următoarea relaţie de calcul, bazată pe viteza medie de scurgere şi pe durata de timp în care este
parcursă de apă această distanţă şi care se ia egală cu durata ploii de calcul:
78 ,
= × × × ×

în care:
k este coeficientul de scurgere la ploaia de calcul (egal de regulă cu 0,1 -0,3);
i1- intensitatea ploii de calcul, mm/oră;
I - panta terenului desecabil (egală cu sina-tget);
t1 - durata ploii de calcul, în ore (egală, de regulă, cu 24 ore);
γ - coeficientul de rugozitate din formula Bazin, egal cu 8-12.
Formula anterioară dă rezultate rezonabile şi, ca urmare, merită să fie avută în vedere.
Valoarea uzuală a distanţei în cauză este egală cu 100 m, dar această valoare se poate dubla sau
înjumătăţi, în raport cu circumstanţele locale.
Pentru buna funcţionare a sistemelor de desecare, pe lângă amplasarea cu grijă a
canalelor în reţea, este necesară şi o racordare atentă a acestora. Evident, această racordare
trebuie realizată, atât în plan vertical cât şi în plan orizontal, pentru a asigura o cât mai bună
scurgere a apelor îndepărtate de pe teren.
Racordarea sau conjugarea canalelor în plan vertical se realizează prin adâncirea treptată
a acestora de sus în jos, cea mai bună racordare fiind considerată aceea în care canalul care
primeşte apa este mai adânc cu o treime din adâncimea canalului afluent (fig.43). De regulă,
adâncimea desecalorilor de 0,50-0,60 m, colectorii au adâncimea de 0,60-0,80 m, canalul de
evacuare este adânc de 0,80-1,20 m, iar racordarea cu receptorul se face în funcţie de nivelul
mediu al apei în receptorul respectiv.
 Racordarea în plan orizontal a reţelei de canale se face după un unghi α, care depinde de
debitul canalului afluent. La debite mici, de până la 100 l/s, racordarea se poate face sub un
unghi drept, iar la debite mai mari unghiul sub care se face racordarea poate să coboare până la
45°, înlesnind în acest mod deversarea apelor. Evident, dacă racordarea directă nu este posibilă,
datorită configuraţiei terenului desecabil sau poziţiei pe care o are receptorul, atunci se recurge la
curbe de racordare în arc de cerc, adoptând un unghi de racordare cât mai mare.

Determinarea debitului de evacuare

Debitul apelor de băltire care se elimină de pe terenurile de cultură se numeşte debit de
evacuare şi reprezintă cantitatea de apă care este îndepărtată de pe suprafaţa desecabilă în
unitatea de timp. Determinarea acestui debit constituie o problema importantă, ţinând cont că la
dimensionarea canalelor prima condiţie care se pune este condiţia de debit.
Într-un caz dat, debitul de evacuare se obţine înmulţind suprafaţa desecabilă, aferentă
unei secţiuni de canal, cu un debit specific, reprezentând cantitatea de apă care urmează să fie
eliminată în unitatea de timp de pe unitatea de suprafaţă. Debitul specific, denumit şi modul de
scurgere sau coeficient udometric, se notează de regulă.cu qs, se exprimă în l/s*ha şi este un
parametru de bază în tehnica desecării. Ca urmare, dacă suprafaţa aferentă unei secţiuni de calcul
este S, în hectare, atunci debitul de evacuare Qev, în m3/s, folosit în dimensionare ca debit de
calcul, se determină cu relaţia:
×
=
1000
Relaţia anterioară este deosebit de simplă şi ea pune în evidenţă faptul că determinarea
debitului de evacuare se reduce la determinarea modului de scurgere.
 Pentru determinarea modulului de scurgere se folosesc pe de o parte relaţii raţionale
bazate fie pe geneza şi desfăşurarea scurgerii, rezultate în urma unei ploi, fie pe volumul apei de
băltire şi pe durata de evacuare a excesului, iar pe de altă parte relaţii cu caracter empiric.
Dacă se ţine seama de geneza si de desfăşurarea scugerii rezultate în urma unei ploi,
atunci în raport cu durata ploii de calcul şi a scurgerii se pot stabili relaţiile de calcul pentru
modulul mediu şi modulul maxim de scurgere. în acest sens, având în vedere o ploaie de calcul
cu durata egală cu tinpul de concentrare a apelor între desecatori şi luând în considerare
întârzierea scurgerii datorită reliefului microdepresionar, rezultă un hidrograf triunghiular cu
ramura descendentă aproximativ dublă ca durată faţă de ramura ascendentă, din care se obţine
următoarea formula de determinare a modulului mediu de scurgere -qs, în l/s*ha:
10000 × ℎ × 0.93 × ℎ ×
= =
3 × × 3600
în care: h - este cuantumul ploii maxime zilnice de o anumită asigurare, în mm;
k - coeficientul de scurgere egal cu 0,1 - 0,3:
t1 - durata efectivă a ploii de calcul, în ore, care se ia de regulă egală cu 24 de ore.
Dacă se ia în considerare volumul de apă care bălteşte (stagnează) şi durata de evacuare a
apelor, stabilită în funcţie de durata admisibilă a excesului, rezultă următoarea formulă de calcul
pentru modulul qs, în l/s*ha:
10000 × ℎ × 0.116 × ℎ ×
= =
% × 86400 %
in care: h - este cuantumul precipitaţiilor de calcul (ploi sau zăpezi), în mm;
ks - coeficientul de stagnare a apei, egal cu 0,7-0,8;
T - durata de evacuare a apelor, în zile, egală cu 3-5 zile în jumătatea caldă şi 10-
20 zile înjumătăţea rece a anului.
Referitor la relaţiile empirice pentru determinarea modulului de scurgere, din rândul
acestora prezentăm, în mod special, formula elaborată de profesorul A.D. Dubach (Rusia), a
cărei expresie simplificată stabilită de noi este următoarea:
15 × ( × ,
=
) × ,**
in care: H - reprezintă precipitaţiile medii anuale, în mm;
I - panta medie a terenului desecabil = tgα;
E - evapotranspiraţia potenţială anuală, în mm;
S - suprafaţa desecabilă, în ha.
 Formula anterioară dă rezultate rezonabile şi ea poate fi utilizată cu succes mai ales pe
terenurile cu exces permanent de apă stagnantă, presărate cu bălţi sau balticele.
În general, valorile modulului de scurgere se cifrează la peste 1 l/s*ha în cazul sistemelor
mici cu suprafaţa de ordinul zecilor sau sutelor de hectare şi sunt mai mici de 1 l/s*ha în cazul
suprafeţelor desecabile de peste 1000 ha. În calculele preliminare, cu caracter general, se poate
folosi ca cifră orientativă valoarea de 1 l/s*ha.

Stabilirea lucrărilor şi instalaţiilor auxiliare în execuţia sistemelor de

desecare
Pe reţeaua de canale prin care se asigură îndepărtarea apelor de băltire sunt necesare, de
regulă, o serie de lucrări şi instalaţii auxiliare menite să asigure buna funcţionare a sistemelor şi
desfăşurarea normală a activităţii de exploatare a terenurilor. Aceste componente auxiliare au
rolul să protejeze secţiunea canalelor împotriva acţiunii erozive a apei, să reducă panta şi deci
viteza de scurgere, să asigure circulaţia pe terenul în cauză şi să regleze evacuarea apelor şi ele
cuprind lucrări de consolidare, trepte de cădere, podeţe de trecere şi stăvilare pentru bararea
scurgerii.
Lucrările de consolidare reprezintă căptuşiri ale secţiunii canalelor, se realizează prin
înierbare, prin pereiere etc. şi ele se execută în curbe, la căderi şi în alte locuri unde există
pericol de eroziune sau de surpare. Acestea au rolul să protejeze secţiunea şi să asigure scurgerea
normală a apelor.
Treptele de cădere sunt rupturi de pantă impuse de racordarea verticală a canalelor şi de
realizarea unei viteze de scurgere mai mică decât viteza maximă admisibilă. Acestea au
înălţimea de 0,20-0,50 m, se construiesc din zidărie de piatră sau din lemn, iar biefurile lor se
consolidează prin pereiere pe o lungime de cel puţin 1-2 m. Uneori, aceste trepte, reprezentând
puncte critice ameninţate de eroziune, se teşesc, iar tronsonul cu pantă sporită se consolidează
integral în mod corespunzător.
Podeţele sunt lucrări care asigură circulaţia în cadrul sistemelor, permiţând traversarea
canalelor de către oameni, animale şi vehicule. De regulă, în sectorul forestier circulaţia
oamenilor se asigură prin construirea unor podeţe din lemn, constând din grinzi sau bile simplu
rezemate puse alăturat, iar circulaţia vehiculelor şi animalelor se face pe podeţe tubulare,
executate din elemente prefabricate de beton armat, de dimensiuni corespunzătoare.
Stăvilarele reprezintă instalaţii speciale realizate din lemn, din zidărie de piatră sau din
beton prevăzute cu vane manevrabile, prin care se asigură bararea temporară a scurgerii sau
devierea apei destinate unei anumite utilizări.
 Execuţia sistemelor de desecare pentru eliminarea apelor de băltire, aceasta
comportă, în mod schematic, următoarea suită de operaţii succesive:
- materializarea gurii de descărcare, a traseelor canalelor şi a punctelor de amplasare a lucrărilor
şi instalaţiilor auxiliare;
- curăţirea terenului şi la nevoie nivelarea acestuia;
- executarea gurii de descărcare;
- executarea săpăturilor pentru canale;
- executarea lucrărilor şi instalaţiilor auxiliare şi finisarea întregului ansamblu.
Materializarea componentelor este prima operaţie din cadrul procesului de execuţie a
sistemelor. Aceasta se realizează de jos în sus, de la gura de descărcare spre desecatori şi se fac,
în baza planului de situaţie şi a prevederilor din proiect, cu ajutorul picheţilor şi şabloanelor.
Curăţirea terenului constă în defrişarea arborilor de pe traseul canalelor, distrugerea
vegetaţiei hidrofile înalte, scoaterea cioatelor şi adunarea unor pietre, resturi vegetale ş.a.
Operaţia de curăţire este dublată la nevoie de lucrări de nivelare executate manual sau cu ajutorul
unor utilaje.
Executarea gurii de descărcare este o operaţie de mare importanţă, de care depinde
funcţionarea ansamblului. Lucrarea se execută în locul stabilit şi materializat sub forma unei
trepte sau a unui prag deversor, realizate din zidărie sau beton.
Executarea săpăturilor pentru canale este operaţia cea mai amplă din procesul de
execuţie a sistemelor. De regulă, săpăturile se execută mecanizat, folosind în acest scop o serie
de utilaje speciale ca pluguri, freze şi excavatoare.
Săpăturile se desfăşoară întotdeauna de jos în sus, iar pământul rezultat se împrăştie pe
terenurile din jur, se aşterne în locurile depresionare sau sub formă de valuri întrerupte de-a
lungul canalelor. După executarea săpăturilor sau în paralel cu aceasta se execută lucrările şi
instalaţiile auxiliare arătate mai sus şi se procedează la finisarea sistemului, făcând retuşurile
care se impun.