CURS 12

PROCESUL DE ALUNECARE A TERENURILOR ŞI

CONSECINŢELE LUI

Definiţia, formele şii desfăşurarea

desfăş procesului de alunecare şii formele de teren degradat
pe care le generează
Pe lângă procesele de eroziune, la care ne-am
ne am referit anterior, la nivelul scoar
scoarţei terestre au
loc şii alte procese de modelare a reliefului şi de distrugere a solului şii anume procese de
deplasare gravitaţională.. Acestea pun în mişcare
mi pe pante mase mari de sol şi de rocă
roc şi sunt
subordonate aceleiaşii legi a tendin
tendinţei de peneplenizare a scoarţei terestre.
Procesele de deplasare gravitaţională,
gravita denumite şi deplasări
ri de teren sau pornituri sunt
multe şii variate, dar ele pot fi grupate in dou
două categorii şi anume
nume pornituri umede şi pornituri
uscate. Primele sunt, de regulă, deplasări
deplas lente şi cuprind alunecările
rile de teren, iar cele din
categoria a doua sunt, de regulă. deplasări
deplas bruşte şii ele cuprind în sfera lor surp
surpările de teren
(deplasări laterale caracteristice
stice taluzurilor subminate şi versanţilor abrupţi
ţi şşi subminaţi) şi
prăbuşirile (deplasări
ri verticale, caracteristice terenurilor cu cavităţi
cavit i subterane şi cu substrat
calcaros, salifer, gipsifer sau din loess). Sub raportul degradări]
degrad ri] terenurilor de cultur
cultură, interes
special prezintă mai ales alunecă
alunecările
rile de teren, care au cea mai mare extensiune, fără
f a exclude
însă faptul că,, uneori, pot prezenta interes şi procesele de surpare în urma cărora
ărora iau na
naştere râpe
de surpare, depozite de grohotişş şi
ş ebulmenţi cu întinderi semnificative.
Procesul de alunecare a terenurilor reprezintă
reprezint o pornitură umedă relativ lent
lentă, şi el constă
În dislocarea unor mase de sol şi
ş rocă, produsă de acţiunea forţei
ei de gravitaţie şi a apelor de
infiltraţie.
Sub raport geomorfologic, procesul
p în cauză este un proces legic de modelare a scoar
scoarţei
terestre, iar sub raport economic acesta reprezintă
reprezint un periculos proces de degradare, care pe de o
parte mutilează terenurile şii le afectează
afecteaz stabilitatea, iar pe de altă parte fragmentează
fragmenteaz soiurile şi
le răvăşesc, scoţându-le
le practic din producţie.
produc
 Procesul îmbracă mai multe forme, în funcţie de criteriile luate in considerare. Principalele
criterii în raport cu care se departajează diferitele forme pe care le îmbracă procesul analizat sunt
felui în care se mişcă masele de sol şi rocă, grosimea stratului angajat în deplasare, forma in
plan a terenurilor afectate şi structura geologică sau microtectonica teritoriilor în care îşi face
apariţia.
După modul În care se mişcă masele de sol şi rocă se deosebesc două categorii de
alunecări şi anume alunecări glisante sau alunecări propriu-zise şi scurgeri de noroi sau de
glod, denumite şi alunecări curgătoare. În primul caz, masele patinează, glisează sau alunecă
spre avale, iar În cazul al doilea - materialele solide se fluidizează şi ca urmare se deplasează
prin curgere vâscoasă.
După grosimea stratului angajat în deplasare se pot distinge alunecări superficiale, puţin
adânci, adânci şi foarte adânci, după cum stratul antrenat este sub 1 m, este de 1-5 m, are
grosimea de 5-20 m sau depăşeşte 20 m grosime. Uneori, din acest punct de vedere, se disting
doar alunecări superficiale şi alunecări profunde, după cum procesul afectează numai solul şi
eventual roca mamă, sau afectează şi roca vie subiacentă.
În raport cu forma În plan a terenurilor afectate se deosebesc alunecări are ale şi
alunecări elongate. În primul caz, procesul este extins pe orizontală, afectând întreaga suprafaţă
sau numai porţiuni lenticulare, iar În cazul al doilea procesul se dezvoltă liniar, afectând fâşii de
teren relativ înguste şi lungi.
În sfârşit, in raport cu microtectonica locală alunecările de teren pot fi asecvente,
consecvente şi insecvente. În primul caz procesul afectează terenuri cu structură omogenă
nestratificată sau cu o structură tabulară, În cazul al doilea terenurile afectate prezintă o
structură monoclinală cu panta morfologică concordantă cu panta structurală, iar în cazul al
treilea procesul se dezvoltă pe terenuri care prezintă în substrat roci stratificate dispuse în cele
mai diverse moduri.

Tipuri de alunecări de teren - în raport cu structura geologică

(a- asecvente, b-consecvente, c-insecvente)
Procesul de alunecare este caracteristic pentru terenurile înclinate cu echilibrul
gravitational labil, care au în substrat roci acvilude impermeabile. În mod schematic, procesul
poate fi întâlnit cu o mare frecvenţă în următoarele situaţii:
- pe malul cursurilor de apă cu regim hidrologic dezechilibrat şi cu eroziune fluvială
activă;
- pe flancurile căilor de comunicaţie (drumuri şi căi ferate) trasate pe versanti sau la baza
versanţilor, în lungul acestora, în condiţii de teren cu substrat argilo-marnos sau alcătuit din
alternanţe de roci permeabile cu roci impermeabile;
- sub coarnele versanţilor, în amonte şi în avale de izvoarele de coastă apărute pe linia de
contact dintre rocile permeabile cu rocile impermeabile subiacente;
- pe flancul din amonte al cărărilor făcute de oi, al poteci lor turistice şi al unor excavaţii
făcute de om pe versanţi.
Alunecările de teren au loc atunci când forţele motoare, reprezentate prin componenta
tangentială a greutăţii maselor şi forţele de presiune exercitate de apa de infiltraţie. depăşesc
forţele de rezistenţă reprezentate prin forţa de coeziune, forţa de frecare şi forţa de rezistenţă
pasivă a sprijinului lateral iar la această situaţie se ajunge În urma unor acţiuni declanşatoare
cum sunt subminarea erozivă, subminarea artificială, supraîincărcarea, supraumectarea şi
producerea unor trepidaţii naturale sau artificiale. Aceste acţiuni înlătură sprijinul lateral,
sporesc greutatea maselor, micşorează coeziunea, reduc frecarea maselor pe planul de alunecare
şi produc crăpături în terenuri.
În afara forţei de gravitaţie, ce este principala cauză a procesului de alunecare, un rol
important revine apei de infiltraţie, care împreună cu gravitaţia obligă masele de sol şi rocă să
coboare pe pante, pentru a-şi realiza un nou echilibru. Apa infiltrată umectează, dizolvă,
descompune, lubrifiază, presează, detaşează, reduce coeziunea şi frecarea, subminează şi creează
goluri subterane, constituind un important factor cauzal, declanşator şi intensificator.
Într-un caz dat, momentul declanşării procesului nu poate fi stabilit cu exactitate. Există
totuşi o serie de semne simptomatice, care arată că acest moment se apropie şi că procesul a
intrat deja în prima sa fază de evoluţie. Aceste semne sunt: apariţia unor crăpături, care se întind
şi se racordează, prefigurând linia de desprindere, ondularea suprafeţei şi apariţia unor lentile de
deplasare, apariţia sau dispariţia unor izvoare, înclinarea parilor în garduri, curbarea arborilor
existenţi, crăparea eventualelor ziduri sau construcţii existente ş.a.
În desfăşurarea procesului se pot distinge trei faze evolutive şi anume: - faza de desprindere
sau de detaşare a maselor de sol şi rocă;
- faza de deplasare;
- faza de depozitare.
Desprinderea maselor din întregul din care fac parte se realizează prin rupere sau prin
înmuiere, deplasarea are loc prin patinare sau scurgere, întregire uneori de căderea în gol şi de
rostogolire, iar depozitarea poate fi temporară sau definitivă.
După ce s-a declanşat în urma subminării, supraîncărcării, supraumectării sau clătinării
terenurilor, procesul se propagă detrusiv, de sus in jos, sau delapsiv de jos în sus, evoluează
permanent sau intermitent, se dezvoltă liniar (în lung) sau areal (pe orizontală) şi angajează
numai solul sau atât solul cât şi substratul litologic.

Vederea în plan a unui teren fugitiv (1- nişă, 2- uluc, 3- culoar, 4-con de revărsare)

Formele de teren degradat generate de procesul de alunecare sunt terenurile fugitive, care
în raport cu modul de mişcare a maselor şi cu starea lor de umiditate se împart in terenuri
alunecătoare şi terenuri curgătoare. Sub raport morfologic, aceste terenuri prezintă un aspect
ruiniform şi ele cuprind pe de o parte râpi de desprindere, iar pe de altă parte o suprafaţă
instabilă acoperită fie de o masă fragmentată cu crăpături, pseudoterase, monticuli ş.a., fie de o
masă vâscoasă semifluidă cu praguri. depresiuni, izvoare, bălticele etc. Crăpăturile şi locurile
depresionare sunt puncte de infiltrare concentrată a apelor. care întreţin şi intensifică procesul de
deplasare.
 Privit în ansamblu, un teren fugitiv prezintă
prezint două zone, mat mult sau mai puţin
pu distincte şi
anume o zonă de desprindere cu aspect de râpă
râp denumită firidă. nişă sau cup
cupă şi o zonă de
deplasare intermitentă şii de depozita
depozitare vremelnică sau definitivă a materialelor desprinse,
suprapusă peste suprafaţaa instabilă caracterizată mai sus.
Adesea între prima zonăă şi cea de-a
de doua apare o depresiune transversalăă denumit
denumită uluc. în
care bălteşte apa şi se instaleazăă o bogat
bogată vegetaţie hidrofilă.
Privit mai în detaliu, în secţiune
secţ transversală,, un teren fugitiv pune În eviden
evidenţă următoarele
elemente caracteristice: un plan de desprindere, un plan de deplasare, talpa deplas
deplasării, corpul
deplasării sau lupa şii fruntea deplasării.
deplas
Uneori însă.. elementele de mai sus sunt greu de departajat, existând mai multe planuri de
alunecare, care se succed pe verticală.
vertical
 .
Secţiune transversală printr-un teren fugitiv (l-planul de desprindere, 2-planul de deplasare, 3-
talpa deplasării, 4- corpul deplasat, 5- fruntea deplasării).
În desfăşurarea procesului de alunecare a terenurilor intervine o multitudine de factori
condiţionali care influenţează această desfăşurare. În mod schematic, factorii care intervin In
declanşarea şi evoluţia procesului se grupează în factori fizico-geografici, procese naturale şi
factori antropici. În prima grupă intră substratul litologic, condiţiile de relief - în special panta şi
configuraţia terenului, condiţiile climatice - în special pluviozitatea, condiţiile de sol, mai ales
textura şi vegetaţia, în grupa a doua intră eroziunea pluvială în adâncime, cutremurele şi
mişcările neotectonice, iar în grupa a treia - diverse activităţi ale omului.
Principala circumstanţă naturală, care determină predispoziţia terenurilor la alunecare şi
influenţează în mare măsură desfăşurarea procesului, este reprezentată de substratul geologic.
Acest factor condiţionează apariţia şi dezvoltarea procesului în cauză prin natura roci lor şi prin
structură sau modul lor de dispunere.
Sub raport petrografic, predispoziţia la alunecare este dată de permeabilitatea rocilor, cele
mai predispuse la alunecare fiind terenurile care au în substrat roci impermeabile de natură
argilomarnoasă sau alternanţe de roci permeabile cu roci impermeabile cum sunt formaţiunile
neocretacice de lacies batial şi depozitele molasice neogene, în special cele miocene. Sub raport
structural. predispoziţie maximă la alunecare manifestă terenurile cu structură monoclinală şi
cutată, atunci când panta structurală concordă cu panta morfologică, cum este cazul versanţilor
monoc1inali consecvenţi şi cazul flancurilor de sinclinale sau anticlinale.
În general. terenurile înclinate cu panta de peste 5°, care au în substrat roci impermeabile
argilo-marnoase, sunt fie fugitive, fie puternic predispuse la alunecare, indiferent de structura lor
geologică.
 Referitor la rolul factorului antropic, remarcăm faptul uşor de demonstrat că, majoritatea
cazurilor de alunecare din spaţiul nostru geografic sunt legate direct sau indirect de activitatea
economică a omului.
Cele mai obişnuite acţiuni declanşatoare ale procesului sunt debleerea artificială a
versanţilor, pentru construcţia căilor de comunicaţie, exploatări miniere s.a., supraîncărcarea
versanţilor, prin realizarea de construcţii, realizarea unor depozite s.a., supraumectarea
terenurilor cu apele concentrate în lungul drumurilor de exploatare, sau cu cele care deversează
din rezervoarele de acumulare şi producerea de trepidaţii, ca urmare a unor derocări prin
dinamitare etc. Evident însă, factorul antropic nu reprezintă numai un factor negativ, capabil
doar să declanşeze şi să intensifice procesul.
În acelaşi timp omul se dovedeşte şi un factor pozitiv capabil să preîntâmpine procesul, sau
să-I stăvilească şi să-l ţină sub control.
Referitor la pagubele produse de procesul de alunecare, menţionăm că acesta este deosebit
de păgubitor, având consecinţe negative grave. care se repercutează asupra activităţii umane.
În primul rând, procesul în cauză este un păgubitor proces de degradare, care fragmentează,
răvăşeşte şi distruge solul şi mutilează versanţii, sustrăgând din producţie importante suprafeţe
de teren. Mai mult decât atât, prin extensiune regresivă şi laterală, procesul poate distruge
arborele. livezi, culturi viticole şi alte culturi agricole.

.Principalele zone cu alunecări din România

În al doilea rând, procesul pe care îl incriminăm intensifică eroziunea jluvială şi torenţială.
Materialele desprinse şi deplasate În urma subminării erozive a versanţilor, obturează
albiile de scurgere ale râurilor şi torenţilor. amplificând numărul şi intensitatea undelor de viitură
şi sporind În mod considerabil debitul solid al cursurilor de apă.
 În al treilea rând, alunecările de teren constituie pericole grave pentru aşezările omeneşti,
pentru instalaţiile de transport şi pentru alte construcţii şi instalaţii realizate de oameni.
Numeroasele alunecări din regiunea subcarpatică şi din alte zone ale ţării constituie o ameninţare
permanentă pentru casele de locuit şi dependinţe le acestora şi pun în pericol circulaţia pe şosete
şi căi ferate.
În rândul anilor în care procesul de alunecare a terenurilor a luat o amploare cu totul
deosebită se numără anii 1915, 1942, 1948, 1970, 1972, 1975, 1997 şi 1998. În toţi aceşti ani a
fost răscolită o suprafaţă imensă de terenuri productive, au fost distruse sute de case, de poduri
ş.a., au fost zăgăzuite numeroase cursuri de apă şi au fost blocate, deteriorate sau strămutate sute
de kilometri de drumuri şi de căi ferate. Sate întregi au fost nevoite să-şi parăsească vatra şi să se
mute in altă parte.
Referitor la amploarea procesului de alunecare, menţionăm că acest proces are o mare
amploare şi afectează suprafeţe mari de teren în numeroase ţări din lume.
În ţara noastră procesul are o largă răspândire în regiunea de dealuri din Oltenia, Muntenia,
Moldova şi Transilvania, suprafaţa afectată cifrându-se la circa 750 000 ha (Geografia
României,, 1983). Arealele cele mai răscolite de alunecări sunt Câmpia Jijici şi Bahluiului,
Podişul Bârladului, Subcarpaţii - în special zona subcarpatică de curbură, Podişul Getic, Podişul
Târnavelor şi Câmpia Transilvaniei (fig. nr.l3).
În numeroase locuri, din cadrul arealelor menţionate, procesul de alunecare se asociază cu
eroziunea în adâncime, cu înmlăştinarea şi cu sărăturarea, generând situaţii dintre cele mai
dificile şi mai greu de soluţionat..
A stabiliza un teren înseamnă a-l fixa pe loc, înlăturându-i caracterul instabil sau mobil
determinat de o anumită cauză. Ca formă de amenajare, stabilizarea, vizează pe de o parte
terenurile fugitive a căror instabilitate este determinată de acţiunea forţei gravitaţionalc şi a
apelor infiltrate, iar pe de altă parte terenurile nisipoase al căror caracter mobil este determinat de
acţiunea erozivă a vântului.