HIDROLOGIE ȘI HIDROGEOLOGIE

NOTE DE CURS

Șef lucrări dr. Ing. Veronica IVĂNESCU

2020
2
 CUPRINS

INTRODUCERE .......................................................................................................................................................................... 3
Capitolul 1. HIDROGRAFIA ................................................................................................................................................... 5
1.1. CIRCUITUL APEI ÎN NATURĂ .......................................................................................................................... 5
1.2. BAZINUL HIDROGRAFIC .................................................................................................................................... 6
1.2.1. Caracteristicile geometrice ale bazinului hidrografic .................................................................. 6
1.2.2. Caracteristicile fizico-geografice ale unui bazin hidrografic .................................................. 12
1.3. CARACTERISTICILE REȚELEI HIDROGRAFICE ..................................................................................... 13
1.3.1. Codificarea rețelei hidrografice ......................................................................................................... 13
1.3.2. Caracteristicile morfometrice ale rețelei hidrografice ............................................................. 14
1.3.3. Albiile cursurilor de apă ........................................................................................................................ 16
Capitolul 2. HIDROMETRIA ............................................................................................................................................... 21
2.1. NIVELMETRIE (hidrometria nivelurilor) ................................................................................................ 21
2.2. TAHIMETRIA (hidrometria vitezelor) ...................................................................................................... 25
2.2.1. Instrumente de măsurare a vitezei apei ......................................................................................... 25
2.2.2. Calculul vitezei medii într-o verticală.............................................................................................. 29
2.3. CALCULUL DEBITELOR LICHIDE ÎN RÂURI ........................................................................................... 30
2.3.1. Determinarea debitelor lichide pe baza vitezelor și a secțiunii transversale (metodă
indirectă ) ....................................................................................................................................................................... 30
2.3.2. Determinarea debitelor lichide prin metoda diluției (metodă indirectă ) ....................... 31
2.3.3. Determinarea debitelor lichide cu canal tip Venturi ................................................................. 31
2.3.4. Determinarea debitelor lichide cu ajutorul deversoarelor..................................................... 32
2.4. RELAȚIA DEBIT NIVEL Q = f(H) .................................................................................................................. 37
2.4.1. Cheia limnimetrică pentru canale ..................................................................................................... 37
2.4.2. Cheia limnimetrică în albii naturale ................................................................................................. 39
2.4.3. Factori ce influențează cheia limnimetrică ................................................................................... 40
2.4.4. Extrapolarea cheilor limnimetrice .................................................................................................... 42
2.5. HIDROGRAFUL UNDELOR DE VIITURĂ ................................................................................................... 42
2.6. HIDROMETRIA DEBITELOR SOLIDE ......................................................................................................... 48
2.7. HIDROMETRIA APELOR SUBTERANE ...................................................................................................... 50
2.7.1. Hidrometria nivelurilor apelor subterane ..................................................................................... 50
2.7.2. Stabilirea direcţiei de scurgere a apelor subterane şi a nivelurilor .................................... 50
2.7.3. Hidrometria vitezei apelor subterane ............................................................................................. 51
Capitolul 3. BAZELE STATISTICO-MATEMATICE ALE HIDROLOGIEI............................................................ 53
3.1. VARIABILE ALEATOARE DISCRETE .......................................................................................................... 53
3.1.1. Repartiția unei valori aleatoare discrete........................................................................................ 53

i
 3.1.2. Funcția de repartiție a unei variabile discrete ............................................................................. 54
3.1.3. Probabilitatea de depășire (complementara funcției de repartiție)................................... 55
3.2. VARIABILE ALEATOARE CONTINUE ......................................................................................................... 58
3.3. VALORI TIPICE ALE VARIABILELOR ALEATOARE .............................................................................. 60
3.3.1. Parametri ai tendinței centrale .......................................................................................................... 60
3.3.2. Parametri ai variabilităţii ..................................................................................................................... 63
3.3.3. Parametri ai formei ................................................................................................................................. 64
Capitolul 4. HIDROGEOLOGIE .......................................................................................................................................... 66
4.1. NOȚIUNI DE HIDROGEOLOGIE .................................................................................................................... 66
4.2. PROFILUL HIDRIC AL SOLULUI ................................................................................................................... 67
4.3. BILANŢUL APEI DIN SOL................................................................................................................................ 68
4.4. PROPRIETĂȚI ALE ROCILOR ........................................................................................................................ 69
4.4.1. Compoziţia granulometrică ................................................................................................................. 69
4.4.2. Porozitatea .................................................................................................................................................. 70
4.4.3. Permeabilitatea......................................................................................................................................... 73
4.4.4. Umiditatea................................................................................................................................................... 74
4.4.5. Higroscopicitatea ..................................................................................................................................... 74
4.4.6. Absorbţia ..................................................................................................................................................... 74
4.5. PÂNZE ACVIFERE .............................................................................................................................................. 75
4.6. ASPECTE DE HIDROGEOLOGIE URBANĂ ................................................................................................ 78

ii
 INTRODUCERE

Hidrologie derivă din cuvintele grecești hydor – apă și logos – știință și înseamnă știința despre apă.
Hidrologia este știința care studiază geneza și regimul apelor care se scurg la suprafața pământului
în corelație cu mediul înconjurător și cu diversele activități umane. Aceasta poate fi considerată o
disciplină științifică prin faptul că are un obiectiv precis de cercetare și anume resursele de apă,
metode specifice de investigare, iar rezultatul cercetărilor proprii sunt cerute de practică.
Hidrologia se poate clasifica după mai multe criterii și anume:

 După criteriul categoriilor de ape de pe glob s-au definit următoarele științe hidrologice:
- Hidrologia uscatului sau hidrologie continentală este știința care studiază procesele și
resursele de apă de pe continente;
- Oceanografia studiază aspecte legate de mări și oceane;
- Hidrogeologia sau hidrologia subterană studiază apele subterane și în special răspândirea
lor în spațiu;
- Hidrometeorologia se ocupă cu studiul apelor din atmosferă până în momentul căderii lor
pe pământ;
- Criologia se ocupă cu studiul apei solide și glaciologia care studiază proprietățile și
răspândirea gheții mai ales sub formă de ghețari;
 După metodele de bază folosite în analiza și definirea proceselor hidrologice:
- Hidrologia dinamică (deterministă) reprezintă metoda științifică de analiză a proceselor
hidrologice cu ajutorul legăturilor deterministe în vederea studierii răspunsurilor
sistemelor hidrologice;
- Hidrologia statistică (stohastică) ce se ocupă cu descrierea și analiza proceselor hidrologice,
folosind metodele teoriei probabilităților și statisticii matematice;

 După metodele de lucru se pot enumera o serie de științe hidrologice, care după unii autori sunt
considerate părți ale hidrologiei:
- Hidrografia este știința care se ocupă cu studiul și descrierea întinderilor de apă. Ea are ca
scop studiul mediului în care se formează resursele de apă de suprafață și subterane și în
care au loc procesele hidrologice, sudiin în principal factorii geomorfologici;
- Hidrometria este știința care se ocupă cu efectuarea observațiilor, măsurătorilor și analiza
elementelor caracteristice regimului apelor, incluzând metode tehnici și instalații folosite
pentru culegerea datelor;
- Hidrometeorologia este partea aplicată a meteorologiei la calculele hidrologice; în acest
sens, ea tratează condiţiile de formare a precipitaţiilor şi evaluarea lor, studiul factorilor
care favorizează evaporaţia şi regimul de iarnă; generalizează şi interpretează factorii
climatologici prin prisma formării scurgerii de suprafaţă; prezintă sistemul de colectare,
prelucrare şi transmitere a datelor climatologice;
- Calculele hidrologice (bazele statistico-matematice ale hidrologiei), se referă atât la aspectul
genetic, cât şi la cel statistic; acestea pun la dispoziţie pentru cei interesaţi, parametrii
resurselor de apă necesari pentru dimensionarea şi verificarea lucrărilor; tot aici se
prelucrează şi datele privind transportul aluvionar;
- Prognozele hidrologice, se ocupă de metodele pentru prevederea cu anticipaţie a regimului
hidrologic, în special pentru exploatarea eficientă a lucrărilor hidrotehnice şi pentru luarea

3
 din timp a măsurilor de prevenire a pagubelor pe care le pot provoca apele în exces sau în
deficit.

Hidrologia uscatului poate fi împărțită la rândul ei ținând seama de obiectele de studiu în

următoarele ramuri:
- Hidrologia de suprafaţă sau hidrologia versanților, care studiază procesele de la suprafaţa
uscatului şi în special scurgerea de suprafaţă;
- Hidrologia râurilor sau potamologia, care se ocupă cu studiul cursurilor de apă;
- Hidrologia lacurilor sau limnologia, care studiază procesele fizice, biologice şi hidrologice,
privind lacurile naturale şi artificiale, în strânsă legătură cu mediul ambiant;
- Hidrologia zonelor aride, definită ca ştiinţa care studiază interacţiunea dintre climatul arid
şi apă;
- Hidrologia bălţilor, a zonelor mlăştinoase şi a celor carstice.

4
 Capitolul 1. HIDROGRAFIA

1.1.CIRCUITUL APEI ÎN NATURĂ

Prin circuitul apei în natură, sau ciclul hidrologic, se înțelege procesul general de mișcare a apei,
atât în atmosferă, cât și la suprafața pământului și în interiorul scoarței terestre. În natură, apa
parcurge etapele unui circuit închis continuu (ciclu). Apa se evaporă la suprafața mărilor,
oceanelor, râurilor și lacurilor la care se adaugă și evaporația din sol precum și vaporii proveniți din
transpirația plantelor. Vaporii de apă din atmosferă, sub formă de nori, sunt purtați de vânt, unde în
anumite condiții de presiune și temperatură se condensează și cad pe pamânt sub formă de
precipitații (ploaie, zăpadă, grindină).

Circuitul apei în natură

Bilanțul apei
Analiza debitelor aporturilor și debitelor scurgerilor în/din sistem se numește bilanț hidrologic.
Ecuația generală a bilanțului unui sistem hidrologic se poate exprima astfel:
I - O = ΔS
unde: I reprezintă intrările în sistemul hidrologic, O reprezintă ieșirile din sistem, iar ΔS, variația
stocurilor de apă din sistemul hidrologic pe o perioadă relativ scurtă de timp, Δt. Pentru perioade
mari de timp, variația stocurilor tinde către zero.

5
 1.2. BAZINUL HIDROGRAFIC

Suprafaţa terenului de pe care o reţea hidrografică îşi colectează apele, se numeşte bazin
hidrografic, bazin de recepţie, sau bazin colector al cursului de apă până în secţiunea considerată.
Bazinul hidrografic este mărginit de cumpăna apelor, care reprezintă locul geometric al punctelor
de la care apa din precipitaţii atmosferice se scurge prin gravitaţie spre cursul de apă considerat.
Cumpăna apelor, constituie deci perimetrul bazinului hidrografic.
Delimitarea bazinelor hidrografice prin trasarea liniei de cumpănă a apelor şi stabilirea mărimii
suprafeţei bazinului se face pe hărţi cu curbe de nivel. Trebuie reţinut faptul că nu întotdeauna
cumpăna apelor de suprafaţă coincide cu cumpăna apelor infiltrate.
În figură este reprezentată o secţiune în plan vertical printr-un bazin hidrografic, din care rezultă
clar deosebirile dintre bazinul apelor de suprafaţă şi cel al apelor subterane de mică adâncime.

Secțiune transversală printr-un bazin hidrografic, cu indicarea cumpenei apelor de suprafață și a celor
subterane

În regiunile din câmpie, trasarea cumpenei apelor duce adeseori la delimitarea unor teritorii care
nu au scurgere către nici un alt bazin hidrografic vecin; aceste teritorii poartă numele de zone
endoreice şi bilanţul de apă al acestora se închide uneori prin infiltraţia în subteran a întregii
cantităţi de apă din precipitaţii, care nu se evaporează.

1.2.1. Caracteristicile geometrice ale bazinului hidrografic

a) Delimitarea bazinului hidrografic se face pe hărți prin trasarea cumpenei apelor, adică a
liniei care unește punctele de unde apa de suprafață se colectează de către rețeaua cursurilor
de apă a bazinului dat. Suprafața bazinului hidrografic se exprimă de regulă în km2. Delimitarea
b.h. se poate face și automat folosind softuri ca ArcGIS și harți în format raster.
După modul în care se realizează transportul apelor din b.h în albia râului principal, se pot
stabili două categorii de zone și anume (Giurma, și alții, 2006):
- Subbazine hidrografice, de pe care scurgerea este transportată concentrat prin intermediul
unei rețele secundare de scurgere (afluenți) în cursul principal;

6
- Zone interbazinale, unde scurgerea se realizează de pe întreaga suprafață direct în cursul
principal.

Delimitarea subbazinelor și suprafețelor interbazinale pentru un bazin hidrografic

Pentru trasarea epurei de creștere a bazinului se ia un sistem de axe rectangular în care se

reprezintă la scări convenabile, pe ordonată, lungimea cursului principal, iar pe abscisă
suprafețele interbazinale și subbazinele pe dreapta, respectiv pe stânga.

Epura bazinului hidrografic

Epura bazinului hidrografic permite determinarea suprafeței de bazin hidrografic aferentă

oricărui profil de închidere situat între izvor și vărsare, profil în care poate exista un post
hidrometric sau se proiectează o lucrare hidrotehnică.
Din această epură se observă că suprafaţa drenată a bazinului hidrografic creşte pe măsură ce
profilele de închidere se situează către avalul cursului de apă. Mărimea suprafeţei bazinului
hidrografic prezintă importanţă în stabilirea volumului de apă al râului şi are o influenţă
directă asupra formării scurgerii, determinând diferenţieri calitative şi cantitative în structura
regimului, astfel:
- la formarea debitelor maxime provenite din scurgeri, odată cu creşterea suprafeţei
bazinului hidrografic, scade probabilitatea acoperirii integrale cu precipitaţii;
- la scurgerea minimă, alimentarea subterană creşte cu suprafaţa bazinului.

7
 Suprafaţa unui bazin hidrografic se manifestă ca un regulator al scurgerii şi anume: odată cu
creşterea suprafeţei bazinului se produce o regularizare a repartiţiei scurgerii anuale [Chow
V.T., 1964].

b) Lungimea bazinului hidrografic L [km] se defineşte ca fiind distanţa măsurată de la vărsarea

cursului principal până la cumpăna apelor (obârşia cursului). În cazul unor bazine asimetrice
sau cu aspect curbat lungimea bazinului hidrografic este dată de linia mediană a bazinului
(locul geometric al punctelor aflate la mijlocul distanţei dintre versanţii opuşi).

Schema hidrografică a unui curs de apă

c) Lăţimea medie a bazinului hidrografic B se determină prin calcul, ca fiind raportul dintre
suprafaţa şi lungimea bazinului:

S bh
Bbh  km
Lbh
Lungimea şi lăţimea medie a unui bazin hidrografic reprezintă două caracteristici foarte
importante a căror cunoaştere este necesară la prevederea volumului şi a amplitudinilor
viiturilor. Cu cât lăţimea medie a bazinului este mai mică şi lungimea mai mare (bazin de formă
alungită), cu atât amplitudinea viiturilor va fi mai redusă.

d) Forma bazinului hidrografic influenţează în mod hotărâtor regimul hidrologic al cursului de

apă, situaţie care se observă cu precădere în perioadele cu precipitaţii abundente. Astfel, s-a
constatat că bazinele cu lărgime redusă în comparaţie cu lungimea cursului de apă produc
debite de inundaţie mai mici decât bazinele hidrografice având lărgimea de acelaşi ordin de
mărime cu lungimea. Această situaţie se datorează fenomenelor de întârziere mai mari în
propagarea undei de viitură la bazinele de formă alungită.

8
 Influenţa formei bazinului hidrografic asupra scurgerii (sursa: The COMET Program)

Geometria suprafeţelor bazinului hidrografic este extrem de variată şi numai cu abateri ar putea fi
asimilată cu figuri geometrice cunoscute.

Coeficientul de alungire: se notează „A” şi se determină ca raport între lungimea medie a bazinului
hidrografic (km) şi lățimea bazinului hidrografic (km).
Lbh
A  
Bbh
unde: Lbh = lungimea bazinului hidrografic (km); Lbh = LI-V (km);
Bbh =lăţimea bazinului hidrografic, determinată ca raport între suprafaţa b.h. (km2) şi
lungimea b.h. (km).
S bh
Bbh  km
Lbh
Se pot întâlni trei situaţii distincte:
 Cazul 1: A > 1 → bazin hidrografic alungit;
 Cazul 2: A < 1 → bazin hidrografic aplatizat;
 Cazul 3: A = 1 → bazin hidrografic aproximativ circular.

Coeficientul de asimetrie: modul în care suprafața totală a bazinului hidrografic este distribuită pe
stânga sau pe dreapta cursului principal. Acest coeficient a este dat de relația:
n n

S i
st
  S i dr
a i 1 i 1

S bh
 

Se pot întâlni de asemenea, trei cazuri distincte:

 Cazul 1: a > 0 → bazin hidrografic asimetric dezvoltat pe partea stângă;
 Cazul 2: a < 0 → bazin hidrografic asimetric dezvoltat pe partea dreaptă;
 Cazul 3: a = 0 → bazin hidrografic simetric dezvoltat.

Coeficientul de dezvoltare a cumpenei apelor: se notează „m” şi indică abaterea formei bazinului
hidrografic studiat de la forma circulară. Se obține ca raportul dintre lungimea cumpenei apelor
bazinului dat și perimetrul unui cerc având o suprafață egală cu a bazinului:

9
 Lca
m  
2  S bh

Şi aici putem întâlni, trei situaţii diferite:

 Cazul 1: m > 1 → bazin hidrografic alungit;
 Cazul 2: m < 1 → bazin hidrografic aplatizat;
 Cazul 3: m = 1 → bazin hidrografic aproximativ circular.

e) Curba hipsometrică şi altitudinea medie a bazinului hidrografic (curba de dependență

între altitudinea și suprafața b.h.).
Curba hipsometrică este o reprezentare grafică a repartiției suprafeţei bazinului hidrografic pe
zone de altitudine cu ajutorul căreia se determină ce procent din suprafaţa bazinului are
altitudini superioare acesteia.

Etape pentru realizarea curbei hipsometrice

Dacă egalăm aria cuprinsă între curba hipsometrică şi axele de coordonate cu aria unui dreptunghi,
având ca bază suprafaţa bazinului hidrografic, rezultă altitudinea medie a bazinului egală ca lăţimea
dreptunghiului.
Altitudinea medie a bazinului hidrografic, indică tipul de relief în care se află acesta, după cum
rezultă din următoarea clasificare convenţională:
- bazine de munte (Hmed > 600 m);
- bazine de deal (200 m < Hmed < 600 m),
- bazine de câmpie (Hmed < 200 m);
- mixte, formate din mai multe unităţi de relief.

Un bazin hidrografic sau o zonă din acesta situată la o altitudine mare primeşte o cantitate mai
mare de precipitaţii, are o evaporaţie mai scăzută şi va avea o scurgere mai bogată. De obicei
bazinul hidrografic al unui râu este situat în zone cu înălţimi diferite. Repartiţia suprafeţelor
bazinului pe zone de altitudini, dată de curba hipsometrică, influenţează în mare măsură regimul
hidrologic.

Există trei tipuri limită de curbe hipsometrice indicate sub formă procentuală pentru comparaţia
unor bazine de diferite dimensiuni.
Bazinele hidrografice de tipul I sunt caracterizate prin creşteri de suprafață în zona de mică
altitudine, spre partea aval a râului principal. Cele de tipul II au creşteri uniforme de suprafaţă, fiind
cele mai apropiate de forma clasică, iar cele de tipul III au ponderea suprafeţei în zona superioară.

10
 Tipuri limită de curbe hipsometrice exprimate procentual

Tipuri diferite de bazine hidrografice, corespunzătoare celor trei tipuri de curbe hipsometrice

f) Panta medie a bazinului hidrografic

Panta medie a bazinului este o caracteristică cu influență mare asupra scurgerii, ea determinând o
anumită viteză de deplasare a apei pe versanții bazinului, în funcție de care va rezulta intensitatea
proceselor de eroziune, transport și depunerea particulelor solide în bazin.
Teoretic, panta medie a bazinului hidrografic se determină conform expresiei:
1
S bh Sbh
I I( S )dS

Neexistând o funcție analitică I(S) practic, pentru calculul pantei se va transforma integrala în
sumă:
1 n
I  Ii  Si
S bh i 1

H i 1  H i S i
Ii  , unde bi – distanța medie între două curbe de nivel: bi 
bi li  li 1
2
1 n H i 1  H i
I  
S bh i 1 S i
 S i
li  li 1
2
Formula generală a pantei când curbele de nivel nu sunt echidistante:

11
 1 n  Hi 1  Hi    li  li 1 
I 
S bh i 1 2
În cazul în care curbele de nivel sunt echidistante, relaţia de calcul pentru panta medie a b.h. va fi:
n
H l i
I i 1

S bh

În care: li = lungimea curbelor de nivel (m);

ΔH = echidistanța dintre curbele de nivel (m).
Hmax  Hmin
Grosolan!!! I
LIV
1.2.2. Caracteristicile fizico-geografice ale unui bazin hidrografic

Caracteristicile fizico-geografice ale unui bazin hidrografic împreună cu caracteristicile geometrice,

constiuie factorii de bază pentru analiza fenomenelor hidrologice, pentru cunoașterea legăturilor
care există între scurgere și factorii care o generează.
1. Relieful bazinului hidrografic exercită o influență directă asupra scurgerii prin pantele
versanților și indirectă prin determinarea zonalității verticale a factorilor climatici pe care îi
determină;
2. Structura geologică a bazinului hidrografic dictează modul de alimentare pe cale subterană a
râului. Solul prin caracteristicile sale determină infiltrația, scurgerea de suprafață și
evapotranspirația. Deci, atât geologia cât și solul unui bazin hidrografic joacă un rol important
în circulația apei și trebuie cunoscute în activitatea de proiectare;
3. Vegetația influențează direct scurgerea, ca element de protecție împotriva procesului de
eroziune și indirect asupra regimului de umiditate al solului;
4. Caracteristicile climatice ale bazinului hidrografic sunt: radația solară, temperatura aerului și
a solului, evaporația, umiditatea aerului și precipitațiile atmosferice.
Dintre caracteristicile enumerate vom trata pe larg precipitațiile medii pe suprafaţa bazinului
hidrografic. Acestea se notează ℎ̅ (mm) şi se determină pe baza măsurătorilor precipitaţiilor la
staţiile meteorologice din diversele puncte ale bazinului hidrografic prin două metode: metoda
izohietelor și metoda poligoanelor Thiessen.

Pentru determinarea precipitațiilor medii pe bazinul hidrografic cunoscând precipitațiile medii în

diversele puncte în care se află stații meteorologice pe suprafața unui bazin hidrografic se pot folosi
două metode:
a) Metoda izohietelor
Izohietele sunt liniile care unesc puncte de egală valoare a precipitațiilor pe suprafața unui bazin
hidrografic. Având trasate izohietele pe suprafața bazinului hidrografic, notate hi, hi+1 se calculează
suprafața dintre două izohiete ΔSi.

1
h  S dS
Sbh Sbh
h

n h i  h i 1
h
1
h i  Si unde: hi 
Sbh i 1 2

12
 b) Metoda poligoanelor Thiessen
Având poziția stațiilor meteorologice din interiorul și exteriorul bazinului hidrografic în care se
cunosc precipitațiile medii, se unesc aceste puncte cu o rețea de triunghiuri astfel încât laturile să
nu se intersecteze. Se duc mediatoarele laturilor din jurul fiecărui punct, care unite formează în
jurul punctului respectiv un poligon de suprafață Si a cărui suprafață se determină pe hartă. Se
acoperă toată suprafața bazinului hidrografic cu astfel de poligoane și se admite că precipitația din
interiorul acestuia este uniform distribuită pe suprafața Si.
n n
unde: S
1
h
Sbh
h
i 1
i  Si
i 1
i  Sbh

1.3. CARACTERISTICILE REȚELEI HIDROGRAFICE

Apa rezultată din precipitații poate să parcurgă următoarele etape: o parte se evaporă și se întoarce
în atmosferă, o altă parte se infiltrează în pământ, iar după ce a fost depășită capacitatea de
infiltrație a solului, în prezența plantelor și sub acțiunea forței gravitaționale, apa se deplasează din
punctele mai înalte ale reliefului spre cele mai joase, formând apele curgătoare.
Pentru domeniul hidrotehnic prezintă importanță atât apele curgătoare de pe suprafața uscatului
care fac obiectul studiilor hidrologice, cât și apele infiltrate care circulă sub formă de curenți
subterani și care fac obiectul studiilor hidrogeologice.
Apa care circulă pe suprafața terenului, folosește un sistem ramificat de văi și depresiuni naturale
care dau din una în alta, alcătuind rețeaua hidrografică. Rețeaua hidrografică naturală se
completează cu canale, cu lacuri de acumulare și se reduce cu formațiuni neproductive ca bălți și
maștini.
O rețea periodică (temporară) formată din rigole de șiroire, ogașe, ravene numite formațiuni ale
eroziunii în adâncime se deosebește de o rețea permanentă formată din pâraie, râuri și fluvii,
cunoscute sub denumirea generală de râuri.
Formațiunile eroziunii în adâncime:
- rigolele de șiroire au adâncimi de până la 0,5 m și se prezintă ca niște șanțuri mici, aproape
paralele între ele, dispuse pe versanți pe linia de cea mai mare pantă;
- ogașele sunt șanțuri naturale neregulate, de lungime relativ mică, cu adâncime între 0,5 și 2
m, cu secțiune transversală neregulată de cele mai multe ori în formă de V și sunt orientate
aproximativ pe linia de scurgere și au fundul aproape paralel cu linia terenului;
- ravenele provin din ogașe prin dezvltarea acestora în lungime, adâncime și lățime, adâncimie
lor depășesc 2 ÷ 3 m, ajungând la zeci de metri, iar lățimile pot atinge, în cazuri rare chiar
peste 100 m.
Râurile sunt cursuri naturale permanente care se caracterizează printr-o serie de elemente
componente care se succed din amonte în aval astfel:
- izvorul (obârșia) sau locul de unde ia naștere râul;
- albia sau cursul râului;
- vărsarea sau locul unde apele râului se contopesc cu o altă unitate acvatică.

1.3.1. Codificarea rețelei hidrografice

După sistemul de codificare Panov se atribuie cel mai mic ordin de mărime (1) văilor singulare a
căror lungime să nu fie mai mică de 5 km; ordinul imediat superior (2) corespunde văilor care
rezultă din unirea a cel puțin două văi de ordinul 1, etc.

13
Râurile din țara noastră au o codificare în cadastrul apelor, într-un sistem zecimal ce are șase
ordine de ierarhizare. Au fost luate în considerare acele cursuri de apă care au o lungime mai mare
de 5 km și o suprafață a bazinului de recepție mai mare de 10 km2.
Având la bază acest sistem zecimal, s-a conceput un sistem de codificare numerică a râurilor, în
cadrul fiecărui râu îi este atașat un grup de informații format dintr-o literă și două numere:
a) Litera codifică numele bazinului hidrografic;
b) Primul număr codifică râurile din același bazin hidrografic; acesta este format din șase
câmpuri numerice, ce corespund celor șase ordine de confluență ale râurilor și cuprinde 11
cifre cu structura următoare:
- Câmpul 1 (o cifră) se rezervă râurilor principale care definesc bazinul hidrografic;
principalele râuri care definesc cele 15 bazine hidrografice din țara noastră sunt considerate
de ordinul 1;
1. Tisa superioară
2. Someș
3. Crișuri
4. Mureș – Aranca
5. Bega – Timiș
6. Nera – Cerna
7. Jiu
8. Olt
9. Vedea
10. Argeș
11. Ialomița
12. Siret
13. Prut
14. Dunăre
15. Litoral

- Câmpul 2 (trei cifre) se rezervă efluenților direcți ai principalelor râuri din cadrul fiecărui
bazin hidrografic, pentru fiecare bazin hidrografic se consideră afluenți de ordinul 2, afluenții
direcți ai principalelor râuri care definesc bazinul respectiv;
- Câmpul 3 (două cifre) se rezervă afluenților de ordinul 3;
- Câmpul 4 (două cifre) se rezervă afluenților de ordinul 4;
- Câmpul 5 (două cifre) se rezervă afluenților de ordinul 5;
- Câmpul 6 (o cifră) se rezervă afluenților de ordinul 6.
Codificarea numerică a unui râu se face cu numerele existente în „Atlasul cadastral” pentru râul
respectiv, completându-se cele 6 câmpuri, adică 11 cifre. Numerele ce urmează a fi înscrise în
fiecare câmp se aliniază de la dreapta la stânga, iar în spațiile rămase libere se înscrie cifra 0.
c) Al doilea număr reprezintă lungimea în hectometri a râului de la vărsare spre izvor.
Deoarece, în România nu există nici un râu cu lungimea mai mare de 99999 hm, pentru
acest număr se rezervă un câmp format din 5 cifre.
1.3.2. Caracteristicile morfometrice ale rețelei hidrografice

a) Lungimea rețelei hidrografice

Lungimea totală a rețelei hidrografice este formată din lungimea cursului principal LIV și lungimea
afluenților Lafl.

Ltotală  LIV  Lalf

Prin lungimea unui curs de apă se înțelege distanța exprimată în km, măsurată în plan orizontal de
la confluență spre izvor.

14
 b) Densitatea rețelei hidrografice
O reţea hidrografică va colecta un volum de apă mai important cu cât va avea mai multe ramificaţii
şi cu cât acestea vor fi mai lungi. Densitatea reţelei se stabileşte prin măsurători efectuate pe hartă
şi reprezintă raportul dintre lungimea tuturor ramificaţiilor, inclusiv lungimea cursului principal şi
suprafaţa care înscrie reţeaua hidrografică respectivă (Sbh).

LIV  Lafl  km 
D  km2 
S bh  

În România s-a calculat o densitate a reţelei hidrografice pentru întreg teritoriul şi s-au obţinut
valori care oscilează de la 0,1 la 0,5 km/km2, în regiunile aride ale Bărăganului, la 1,2 km/km2 , în
Munţii Făgăraş şi Munţii Apuseni [I.N.M.H., 1997].

Influenţa densităţii reţelei hidrografice asupra scurgerii (sursa: The COMET Program)

c) Coeficientul de sinuozitate
Acest coeficient notat φ reprezintă raportul dintre lungimea râului LIV măsurată după toate
sinuozităţile lui şi lungimea dreptei l care-i uneşte extremităţile:
LIV

l
 1,0  

Coeficientul de sinuozitate variază în limite destul de largi pentru râurile din România şi anume:
1,0... 1,05 pentru râurile de munte; 1.05... 1,15 pentru râurile din zonele subcarpatice, premontane
şi de podiş, 1.15... 1,3 pentru râurile din zonele de câmpie.
Meandrarea albiei creşte distanţa pe care apa trebuie să o parcurgă de la izvor la vărsare. Ca
urmare, crește timpul de deplasare a apei pe sector, iar debitul maxim se reduce.

Influenţa meandrelor asupra scurgerii (sursa: The COMET Program)

15
 d) Profilul longitudinal
Profilul longitudinal este o reprezentare grafică a reţelei hidrografice în plan vertical, întocmită
după hărţi cu curbe de nivel sau pe baza unor măsurători hidro-topografice şi exprimă succesiunea
cotelor terenului de pe fundul văilor. Pe aceeaşi diagramă se pot reprezenta şi profilele în lung ale
tuturor ramificaţiilor mai importante ale reţelei hidrografice.

Schema profilului longitudinal al unui râu

Profilul conţine pe abscisă lungimea în km, iar pe ordonată altitudinea în metri, a diferitelor puncte
caracteristice (deasupra nivelului mării).
Se remarcă faptul că valea de ordinul cel mai mare are cote mai mici decât văile adiacente, ceea ce
permite alimentarea gravitaţională prin afluxul de apă al acestora. Pantele cursurilor de apă cresc
de asemenea, odată cu creşterea altitudinilor.
O caracteristică a profilului longitudinal al unui curs de apă constă în aceea că, în majoritatea
cazurilor are forma unei curbe cu concavitatea în sus, explicabilă prin faptul că afluxul de apă creşte
din amonte spre aval şi odată cu acesta se dezvoltă secţiunile transversale ale văilor care oferă la
afluxuri specifice, pierderi hidraulice mai mici. Pentru transportul afluxurilor specifice, pierderile
hidraulice micşorate impun pante descrescătoare.

1.3.3. Albiile cursurilor de apă

a) Traseul în plan

Traseul unui râu este determinat de linia talvegului care, în general, se confundă în plan cu firul
apei (axul dinamic) și mai rar, de axul albiei minore sau de malurile înalte ale acestuia.

16
Prin talveg se înțelege locul geometric al punctelor de adâncimi maxime ale albiei minore din
profile transversale succesive.
Prin ax dinamic se înțelege locul geometric al punctelor cu cele mai mari viteze de curgere din
diferite profile transversale ale cursului de apă.

Porțiunea de trecere a talvegului și a axului dinamic al curentului de la o curbă la o contracurbă (de

la un mal la celălalt) se numește tranversadă.

Traseul în plan al albiei unui râu cu dispoziție sinuasă normală

Dacă lungimea părții curbe a traseului este mai mare de 𝜋𝐷/2 se formează o meandră, iar când este
mai mică rezută un cot.
Meandră reprezintă sinuozitatea albiei care cuprinde două praguri și două adâncituri cu evoluție
în plan. Lungimea cuprinsă între două bucle consecutive este pasul meandrei. Terenul
corespunzător malului convex, înconjurat de bucla meandrei, se numește capul sau lobul meandrei,
iar porțiunea adâncită a malului concav reprezintă firidă.

Tipuri de meandre: a) meandre libere (divagante); b) meandre încătușate (adâncite)

Meandrele libere sunt specifice luncilor mari și câmpiilor de subsidență și se deplasează

(migrează) în aval sau lateral. Evoluţia de meandru şi remanierile hidrografice pot antrena în sfera
riscului aşezări, infrastructura, terenuri agricole. Pentru prevenirea sau înlăturarea riscului este
obligatorie intervenţia omului prin lucrări hidrotehnice speciale de regularizare şi apărare:
corectarea (rectificarea) meandrelor; crearea de albii noi, rectilinii ori uşor sinuoase, bine calibrate;
îndiguiri etc.

17
Evoluția meandrelor libere; deplasare în avale și laterală a meandrelor (A) și rectificarea naturală a cursului
prin secționări succesive ale meandrelor (autocaptări) (B)

Meandrele încătuşate sunt săpate în formaţiuni litologice in situ, mai compacte, mai dure. Ele se
formează la scara timpului geologic, odată cu adâncirea albiei şi a văii, în ansamblu, sub comanda
mişcărilor tectonice de înălţare lentă sau a coborârii nivelului de bază regional ori general. Sunt
meandre realizate în special prin antecedenţă şi epigeneză, adică prin supraimpunerea văilor. Se
mai numesc meandre de vale. Şi acest tip de meandre se deplasează lateral şi în avale, rezultând un
coridor de meandrare şi o vale calibrată. Este o vale lărgită prin meandrare, flancată de versanţi
abrupţi, uneori sub formă de trepte structurale, aşa cum sunt canioanele.

b) Profilul transversal

Profilul transversal reprezintă intersecția unui râu cu un plan vertical perpendicular pe direcția de
curgere a apelor.
Din punct de vedere hidrologic, acest profil prezintă o importanță deosebită, deoarece în funcție de
caracteristicile lui se stabilește capacitatea de curgere, repartiția vitezelor, direcția curenților
longitudinali și transversali ai râului, etc. Profilul transversal poate fi asimilat cu un dreptunghi,
trapez, parabolă sau combinații ale acestor figuri geometrice. El este variabil și diferă atât de la un
râu la altul cât și în cadrul aceluiași râu, fiind influențat de forma și structura văii.

Secțiuni transversale caracteristice la un curs de apă;

a) în zona de munte; b) în zona colinară; c) în zona de câmpie

18
 Profil transversal prin albia unui curs de apă

Din punct de vedere morfologic, albia râu se împarte în:

- Albie minoră, permanent ocupată cu apă, cu maluri abrupte și lipsite de vegetație, albie ce
corespunde nivelului mediu al apelor mici;
- Albie mijlocie sau principală, care include și albia minoră și corespunde nivelului mediual
apelor mijlocii; partea superioară a acesteia are pante mai mici și în cuprinsul ei se dezvoltă o
vegetație slabă;
- Albie majoră, care este mult mai stabilă decât albia principală; regimul hidraulic în cele două
albii este total diferit, datorită rugozității și razelor hidraulice diferite.

c) Reprezentări batimetrice

Reprezentarea hidrotopografică (secțiuni transversale, vedere în plan) a albiei unui curs de apă, se
face prin curbe batimetrice.

Reprezentarea hidrografică a albiei prin curbe batimetrice

Curbele batimetrice sunt curbe de egală adâncime ale albiei, având ca plan de referință suprafața
liberă a apei la cel mai scăzut nivel înregistrat de-a lungul anilor, numit plan de cotă „zero”. Se mai
folosește drept plan de cotă „zero” suprafața liberă a apei la data calendaristică corespunzătoare
ridicării hidrotopografice. Curbele batimetrice aflate sub planul de referință au valori negative, iar
cele aflate deasupra au valori pozitive.

19
Reprezentarea hidrotopografică se folosește la calculul volumului de apă acumulat într-un sector de
albie, la studii hidrodinamice, la proiectarea unor lucrări hidrotehnice și mai ales pentru proiec

d) Fenomene de îngheț
În perioadele în care temperatura aerului scade sub zero grade, în masa de apă a râurilor și
lacurilor apar fenomene caracteristice. Cele mai răspândite formațiuni de gheață sunt: gheață la
mal, pod de gheață, ace de gheață, gheață la fund, gheață spongioasă (năboiul, zaiul sau inia), sloiuri,
îngheț până la fund, zăpoare și blocaje de ghețuri.
Podul de gheață se formează iarna, în sectoarele de râu pe care viteza apei este mai mică de 0,7
m/s. procesul începe cu fenomenul de suprarăcire, datorită căruia se produc cristale de gheață, care
sunt antrenate de curenții de apă la fundul albiei, se aglomerează sub forma unor corpuri
spongioase ce se desprind de fund și se ridică la suprafață ca sloiuri, care se îngrămădesc la coturi,
sau în zonele în care albia se îngustează; gerul le sudează formând podul de gheață.
Zăporul este un baraj din sloiuri de gheață, produs din cauza unui proces de încălzire a atmosferei
și sporire a debitelor în bazinul din amonte; zăporii se formează în zone cu scurgere îngreunată (de
exemplu în meandre). Consecința formării zăporilor este creșterea accentuată a nivelului apei în
amonte, fără un aport mare de debit.
Zaiul este gheața măruntă, formată prin aglomerarea cristalelor de gheață în jurul unui sâmbure
mineral (granule de nisip); zaiul produce dificultăți în funcționarea sistemelor de alimentare cu apă
datorită rapidei înfundări a grătarelor prizelor de apă. Un fenomen de scurtă durată, dar foarte
dăunător, este stagnarea completă a curgerii lichide pe un interval de câteva ore sau zile, ca urmare
a producerii zaiului concomitent cu o zăpadă abundentă, la debite mici în albia râului și cu
temperaturi scăzute ale aerului.
Cunoașterea fenomenului de îngheț prezintă importanță deosebită pentru proiectarea, execuția și
exploatarea construcțiilor hidrotehnice, gospodărirea apelor, navigație, combaterea inundațiilor
datorate blocajelor de gheață și în general pentru combaterea tuturor efectelor distructive
provocate de gheață. Presiunea exercitată de gheață poate fi statică (provocată de împingerea gheții
dilatate) și dinamică (exercitată de blocurile de gheață în mișcare).
La proiectarea construcțiilor hidrotehnice (baraje, diguri, stăvilare, epiuri, prize, pile, etc.) este
luată în calcul forța de împingere a gheții, iar în execuție și exploatare se iau măsuri ca: spargerea
gheții, încălzirea grătarelor, folosirea unor substanțe antigel etc. Un alt efect al gheții îl constituie,
inundarea zonelor limitrofe cursurilor de apă prin remuul creat de blocajele de gheață din spatele
unor obstacole naturale sau artificiale. Acestea se înlătură prin spargerea sau dinamitarea
blocajelor, iar pentru cursurile navigabile se folosesc spărgătoarele de gheață.

20
 Capitolul 2. HIDROMETRIA
Hidrometria se ocupă cu măsurarea principalilor parametri hidrologici ai unui râu: nivelul
(nivelmetrie), viteza (tahimetria), debitul lichid și solid (debitmetrie). Măsurătorile hidrometrice se
fac la stațiile hidrometrice de pe râuri, totalitatea tuturor acestor stații de pe un anumit teritoriu
constituind rețeaua hidrometrică a teritoriului respectiv.
Condiția pe care trebuie să o îndeplinească albia râului în punctele în care se amplasează stațiile
hidrometrice e ca mișcarea apei să fie uniformă. Pentru aceaste, albia trebuie să fie rectilinie pe o
lungime de cel puțin 5 ori lățimea albiei, să nu existe construcții hidrotehnice în secțiunea
respectivă și nici puncte de confluență.

2.1. NIVELMETRIE (hidrometria nivelurilor)

Nivelul unui curs de apă reprezintă cota suprafeței libere a apei din punctul respectiv raportată la
un anumit plan de referință.

a) Măsurarea nivelurilor
Măsurarea nivelurilor se face în mod discontinuu cu ajutorul mirelor hidrometrice (limnimetre).
Acestea se amplasează în profilul principal al fiecărui post hidrometric și reprezintă cele mai simple
construcții care permit citirea în orice moment a nivelului pe care îl atinge apa în profilul respectiv,
față de un plan orizontal de referință (plan relativ) numit plan 0 al mirei. Acest plan se alege astfel
încât nivelul apei să nu coboare niciodată sub el (cu 0,5...1,5m sub nivelul minim istoric), iar
gradația superioară cu 0,5...1,5 m deasupra nivelului maxim istoric.
Mirele hidrometrice se clasifică după mai multe criterii:
După poziția de amplasare în albie:
a) Mire verticale (unitare sau fragmentate);
b) Mire înclinate;
c) Mire orizontale;
d) Mire mixte.

După mărimea nivelului:

21
 a) Mire de nivel maxim;
b) Mire de nivel minim.
Ele au pereții mirei prevăzuți cu zimți care blochează un cursor acționat de nivelul apei la poziția
nivelului maxim sau minim. Există mire hidrometrice circulare care se montează la gura unui puț
care comunică cu albia unui râu.

Mire înregistratoare de niveluri: a) maxime; b) minime

Gradarea mirelor hidrometrice este identică cu cea a mirelor topometrice.

Măsurarea continuă a nivelelor se măsoară cu limnigrafele. Limnigrafele pot fi cu tambur
orizontal sau cu tambur vertical.
Sunt costituite dintr-un tambur pe care este înfășurată o hârtie specială pe care se înregistrează
timpul și nivelul apei. Prin intermediul unui sistem flotor, cablu, scripete, contragreutate. Flotorul
urmărește variația nivelului din punctul respectiv, iar pe circumferința tamburului se înregistrează
nivelul, tamburul rotindu-se într-un sens sau altul. De-a lungul generatoarei tamburului se
deplasează o peniță acționată de un mecanism de ceasornic, care este reglat să funcționeze o zi sau
o săptămână.

Schema simplificată a limnigrafului a) cu tambur orizontal; b) cu tambur vertical

Se cunosc mai multe tipuri de limnigrafe și anume: cu flotor (plutitor), cu jet de are, cu ultrasunete,
cu modulație de frecvență, cu șir de rezistențe, cu vârf vibrator, cu electrozi, etc.
b) Prelucrarea preliminară a nivelurilor

22
Nivelurile citite pe mire sau limnigrafe trebuie raportate la planul de referință al cotelor, ales astfel
încât valoarea nivelurilor față de el să fie întotdeauna pozitivă. În cadrul unui bazin hidrografic este
necesară cunoașerea cotei absolute a planului de referință pentru a putea compara citirile efectuate
la diverse posturi hidrometrice din bazinul respectiv.
În cazul mirelor hidrometrice, nivelurile instantanee (H) față de planul zero al graficului se
calculează cu formula: H = a + ΔH, unde:
a – nivelul față de planul zero al mirei;
ΔH – diferența dintre cele două planuri ale mirei.

Calculul nivelului instantaneu la o miră continuă

c) DESCRIEREA NIVELURILOR ȘI A DEBITELOR

Nivelul apei se notează cu H și este definit prin cota oglinzii apei la momentul considerat, într-un
punct dat.
Debitul apei se notează cu Q și reprezintă cantitatea de apă exprimată în volum care trece printr-o
secțiune de control într-o unitate de timp.
HIDROGRAFUL
Hidrograful este reprezentarea grafică a variației elementelor hidrologice (H sau Q) în timp.
Hidrograful poate să fie trasat sub forma unui grafic în trepte sau al unei curbe continue. Durata
unui hidrograf poate fi o zi, o lună, un an, mai mulți ani sau unele perioade în care au avut loc
fenomene hidrologice deosebite cum ar fi: secarea unui râu, viitură, etc.

Hidrograf anual. 1. Nivel maxim anual; 2. Nivel minim anual; 3. Nivel mediu anual

23
 Hidrograful anilor caracteristici

Pentru analiza regimului de niveluri, se stabilesc mai întâi niveluri caracteristice, în urma
prelucrării datelor înregistrate. Funcție de perioada în care sunt făcute observațiile și măsurătorile
se pot deosebi următoarele niveluri caracteristice:
a) nivel maxim anual sau multianual (Hmax);
b) nivel mediu anual sau multianual (Hmed);
c) nivel minim anual sau multianual (Hmin).
Nivelurile maxime sunt necesare în stabilirea cotelor (Paraschiv, și alții, 2017):
a) digurilor de apărare împotriva inundațiilor;
b) platformelor industriale și a căilor de comunicație ce urmează a se executa pe terenuri
joase;
c) de amplasare a podurilor;
d) lucrărilor de captare a apei din râuri (Paraschiv, și alții, 2017).
Nivelurile minime sunt necesare în stabilirea:
a) amplasamentelor de alimentare cu apă din râuri;
b) cotelor până la care pot fi efectuate lucrări de regularizare ale albiilor din material lemnos,
pentru a evita alternanța umed-uscatcare accelerează putrezirea lemnului;
c) șenalului de navigație în care se pot asigura adâncimile minime necesare;
d) pe timp de iarnă, a producției minime de energie electrică la hidrocentrale.
Nivelurile medii servesc la întocmirea de șiruri statistice, cu ajutorul cărora se efectuează calculele
de probabilitate a fenomenelor hidrologice.

GRAFICUL DE FRECVENȚĂ ȘI CURBA DE DURATĂ A NIVELURILOR

H (cm) H (cm)

100 100
t1
95 t1 95
t 2 + t 2' + t 2" - t 1
90 t2 t 2' t2" 90
t 3 + t 3' + t 3" - t 2 - t 2' - t 2"
85 t3 t 3' t 3" 85
t 4 + t 4' + t 4" - t 3 - t 3' - t 3"
80 t4 t4' t 4" 80
t 5 + t 5" - t 4 - t 4' - t 4"
75 t5 t 5" 75
t 6 + t 6" - t 5 - t 5"
70 t6 t 6" 70
65 I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII 65 I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
T (luni) T (luni)

24
 Hidrograful și graficul de frecvență al nivelurilor

H (cm) H (cm)
100 100
t1 t1
95 95
t2 t2' t 2" t2 + t2' + t2"
90 90
t3 t3' t3" t 3 + t 3' + t 3"
85 85
t4 t4' t 4" t4 + t4' + t4"
80 80
t5 + t5"
75 t5 t5" 75
t6 t 6" t 6 + t 6"
70 70
65 I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII 65 I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
T (luni) T (luni)

Hidrograful și graficul de durată al nivelurilor

a) se împarte intervalul de niveluri situate între valoarea minimă și valoarea maximă în
subintervale de mărime convenabilă;
b) se determină nr de zile în care nivelurile s-au situat în limitele fiecărui interval (frecvența),
precum și numărul de zile în care nivelurile au înregistrat bvalori superioare (durata);
c) se reprezintă grafic, pe ordonate nivelurile, iar pe abscise frecvența, respectiv durata.

Graficul de frecvenţă şi curba de durată se construieşte pentru T= 1 an, folosind un hidrograf mediu
multianual al nivelurilor înregistrate într-o anumită secţiune a unui curs de apă.
Calculul frecvenţelor şi duratelor se poale face şi tabelar, folosind nivelurile medii zilnice mu
bianuale. Din analiza hidrografelor nivelurilor ia diferite cursuri de apă se observă gradul de
neregularitate al nivelurilor de la un an la altul cât şi de la un anotimp la altul.
Din graficul de frecvenţă rezultă numărul de zile dintr-o perioada analizată în care s-a observat o
anumită mărime a nivelului sau în care aceasta s-a menţinut într-un anumit interval, iar din curba
de durată rezultă numărul de zile în care nivelul a fost egalat sau depăşit; când valorile obţinute cu
ajutorul acestor reprezentări grafice sunt valori cu diferite probabilităţi, ele sunt utile în probleme
dc combatere a inundaţiilor, pentru organizarea navigaţiei, asigurarea nivelului apei pentru prize,
derivaţii etc.

2.2. TAHIMETRIA (hidrometria vitezelor)

Măsurarea vitezelor curenților de apă este necesară pentru: calculul debitelor; stabilirea
sectoarelor de râuri în care au loc afuieri ale talvegului, eroziuni ale malurilor și depuneri.
Mișcarea apei în albii naturale este o mișcare turbulentă (Re > Re critic) ceea ce face ca viteza să
varieze în funcție de timp și spațiu v = f(x, y, z, t). Viteza punctuală este viteza instantanee măsurată
într-un punct al secțiunii transversale, ce variază datorită fenomenului de pulsație în jurul unor
valori medii.

2.2.1. Instrumente de măsurare a vitezei apei

a) Flotorii

25
Flotorii sunt corpuri plutitoare antrenate de către curentul de apă ce prezintă avantajul simplei
execuții, dar și inconvenientul că măsurătorile au o precizie scăzută. Principiul de măsurare este
cronometrarea timpului în care aceștia se deplasează între două repere de distanță cunoscută.
Flotori pot fi:
d) flotori de suprafață care măsoară viteza curenților de la suprafață, atunci când adâncimea
apei este mică și nu se poate utiliza morișca hidrometrică,
e) flotori dubli, alcătuiți din doi flotor simpli, unul de suprafață și unul la 0,6H, folosiți pentru a
măsura viteza medie la râuri cu adâncimi mari;
f) flotori de adâncime, alcătuiți din doi flotori simpli legați între ei și susținuți de un flotor de
suprafață, folosiți pentru adâncimi mari;
g) flotori integratori, realizați dintr-o bilă cu greutatea specifică mai mică decât a apei ce este
lansată printr-un sistem special pe patul albiei râului cronometrând timpul de lansarea bilei
până la ieșirea ei la suprafață.

Flotori a) de suprafață; b) de adâncime

Flotor integrator

b) Morișca hidrometrică
Morișca hidrometrică este instrumentul cel mai utilizat pentru determinarea vitezei apei datorită
preciziei ridicate și comodității în manipulare.
Morișca hidrometrică este un aparat care are o elice antrenată în mișcare de rotație de către
curentul de apă. Aceasta determină viteza punctuală în funcție de numărul de rotații ele elicei
efectuate în unitatea de timp.

26
Principalele părți componente ale elice sunt: elicea (rotorul), corpul, coada de dirijare și
dispozitivul de semnalizare. Elicea se va roti de N ori pentru o singură rotire a axului care, printr-un
sistem de roți dințate și a unui circuit electric va trasmite un semnal acustic sau optic la suprafață.
Pentru măsurătorile de viteză punctuale, se lansează morișca la apă, se lasă să i se rotească elicea
timp de 1...2 minute pentru uniformizare mișcării. Apoi, se cronometrează timpul T dintre primul și
ultimul semnal și se numără numărul de semnale S. Turația n va fi dată de formula:
N  S  1
n  rot/min 
T

Între viteza locală a apei și numărul de rotații n ale elicei în unitatea de timp, există o relație liniară,
care prin tararea moriștii în condiții speciale de laborator, este dată sub forma: v = a + nb, unde a
și b sunt constantele aparatului.
Moriștile pot înregistra viteze de 0,05 ÷ 4,0 m/s. Măsurarea vitezelor se face în dreptul unor
verticale de sondaj. Numărul acestora depinde de lățimea cursului de apă și anume:
a) 5 ÷ 8 verticale pentru B ≤ 1m;
b) 8 ÷ 10 verticale pentru 1 m < B ≤ 50 m;
c) 10 ÷ 15 verticale pentru 50 m < B ≤ 100 m;
d) 15 verticale pentru B > 100 m.

Schița morștii hidrometrice

27
 Diagrama de tarare a moriștii

c) Sonda Pitot-Prandtl
Acest instrument captează presiunea statică şi cea totală şi este construit dintr-o ţeavă metalică
(inox) prevăzută cu mai multe orificii. Un orificiu frontal captează presiunea totală iar mai multe
orificii, dispuse simetric pe generatoarea cilindrului (corpul dispozitivului), asigură captarea
presiunii statice.

Într-o conductă prin care circula aer, presiunea statică este diferenţa între presiunea în interiorul
conductei şi presiunea în exteriorul conductei, fără a lua în considerare presiunea fluxului de aer ce
trece prin conducta.

Compartimentul interior al tubului Pitot este împărţit în două compartimente separate între ele;
unul pentru presiunea totală şi unul pentru presiunea statică. Presiunea totală captată se culege de
la ştuţul corespunzător presiunii totale. Presiunile, statică şi totală, sunt transmise de la tubul Pitot
la aparate prin intermediul unor tuburi metalice şi furtune.
Manometrul realizează diferenţa între presiunea totală şi presiunea statică rezultând presiunea
dinamică sau de viteză.

Sonda Pitot-Prandtl
Manometrul va indica valoarea presiunii dinamice:
28
pdinamică  ptotală  pstatică pD  pT  pS 
2g  pT  pS 
Pentru rezolvarea problemei dinamice, folosim ecuația lui Bernoulli: v
 apă

Pentru cea statica vom folosi ecuația hidrostaticii: pT  pS   manometru h

2g h  manometru
Rezulta viteza se determina cu formula: v
 apa

2.2.2. Calculul vitezei medii într-o verticală

a) Metoda analitică
Adâncimea (m) Se efectuează măsurători Relația de calcul pentru v̅ pe verticală
0,15 – 0,2 0,6h v 0,6h
vS  vF
0,21 – 0,4 S, F
2
v 0,2h  2v 0,6h  v 0,8h
0,41 – 0,8 0,2h, 0,6h, 0,8h
4
S, 0,2h, 0,6h, 0,8h, F v S  3v 0,2h  3v 0,6h  2v 0,8h  v F
10
> 0,81
Când există vegetație în albia v S  2v 0,2h  2v 0,4h  2v 0,6h  2v 0,8h  v F
râului se măsoară și în 0,4h 10

b) Metoda grafoanalitică
Folosind vitezele punctuale în verticala respectivă, se trasează hodograful vitezelor. Suprafața
hodografului se împarte în fâșii cu ajutorul unor linii orizontale echidistante (H/10 sau H/20) și se
extrag vitezele corespunzătoare mijloacelor fâșiilor. Viteza medie pe verticală se calculează cu
n

v i
relația: v  i 1

29
 c) Metoda grafică
Folosind hodograful vitezelor, se calculează suprafața dintre verticală și hodograf și se împarte la
adâncimea verticalei, astfel rezultând viteza medie pe verticală.

2.3.CALCULUL DEBITELOR LICHIDE ÎN RÂURI

2.3.1. Determinarea debitelor lichide pe baza vitezelor și a secțiunii transversale

(metodă indirectă )

Pe baza rezultatului măsurătorilor vitezelor locale în secțiunea transversală a unui curs de apă se
pot trasa diagrame ale vitezei medii pe verticală sau linii de egală viteză în secțiune (izotahe).
Cunoscând forma secțiunii transversale, respectiv adâncimile de apă, rezultă debitul.
a) Metoda analitică
Metoda constă în stabilirea debitelor parțiale care trec prin suprafețele cuprinse între verticalele de
sondaj și însumarea acestora.

Se calculează vitezele medii pe secţiunile elementare cuprinse între verticalele de sondaj:

v i  v i 1 m
v i ,i 1  s 
2  

Pentru prima şi ultima secţiune, viteza medie se determină conform relaţiei:

2 m
v 0,I(n ,0)   v I(n ) s 
3  

Debitele elementare se calculează cu relația: Qi  v i,i1 i,i1

i reprezintă suprafețele dintre verticalele de sondaj (m2).

30
 n
Debitul total se calculează cu relația: Q   Q i
i 1

b) Metoda grafoanalitică
Metoda constă în trasarea curbei de variație a debitului elementar q = f(l) prin calculul debitului pe
unitatea de lățime în dreptul fiecărei verticale și apoi calculând suprafața cuprinsă între această
curbă și linia apei.

v i  hi  1  m3 
qi    debit specific pe unitatea de lățime;
1 sm 

q  b q  q  b q  q  b q b  m3 
Q  1 1  1 2 2  ...  i1 i i  ...  n n 1  
2 2 2 2  s 

c) Metoda grafică
Se trasează profilul transversal al albiei la o scară potrivită. Se determină suprafața secțiunii active.
Deasupra liniei apei, în continuarea verticalelor de viteză începând de la linia apei se trasează la
scări potrivite elementele determinate pentru fiecare verticală și anume: vitezele medii și debitele
unitare. Prin unirea punctelor rezultate se obține curba de variație a vitezei medii pe profil și a
debitului unitar (elementar). Se determină suprafața cuprinsă între linia apei și curba debitului și se
multiplică cu produsul scărilor respective, obținându-se astfel debitul total Q. Raportul dintre
debitul total și suprafața activă a profilului transversal dă viteza medie pe profil.

2.3.2. Determinarea debitelor lichide prin metoda diluției (metodă indirectă )

Procedeul constă în introducerea într-o secțiune transversală a unui indicator chimic (NaCl),
colorimetric (fluoresceină), sau radiometric (izotopi radioactivi) și detectarea concentrației
indicatorului într-o secțiune situată în aval, suficient de departe pentru a fi realizat amestecul
complet între indicator și apa râului. Detectarea indicatorilor, exprimată în concentrație pe unitatea
de volum, se poate face: prin analize chimice, pe baza determinării rezistivității electrice la
indicatorii chimici, prin măsurători colorimetrice la indicatorii fizici sau prin detectarea cu contori
Geiger-Müller la indicatorii radioactivi.
Acest procedeu este aplicat cu succes în cazul indicatorilor radiometrici pentru debite sub 50 m 3/s.
Pentru debite mai mari, până la 1000 m3/s, se folosesc alte metode, de exemplu metoda
prelevărilor continue a probelor contaminate din secțiunea din aval.

2.3.3. Determinarea debitelor lichide cu canal tip Venturi

31
Această metodă se aplică la debite mici de apă, de obicei la râuri de munte, sau pe canale derivate,
acolo unde metoda de măsurare indirectă cu morișca hidrometrică nu dă rezultate corecte din
cauza gradului ridicat de turbulență.
Canalul tip Venturi constă dintr-o amenajare a unei strangulări de pe un canal dreptunghiular
(canal Parshall), sau trapezoidal și un dispozitiv de măsurare a nivelurilor apei în secțiunea curectă
și cea strangulată.
Debitul se calculează cu formula: Q = αbh3/2 unde:
α este un coeficient de debit; b – latura albiei strangulate; h – înălțimea curentului în secțiunea din
amonte.

2.3.4. Determinarea debitelor lichide cu ajutorul deversoarelor

Deversoarele sunt construcții hidrotehnice dispuse într-un curent cu suprafaţă liberă și au

următoarele scopuri: menţinerea unui nivel constant, descărcarea unui debit controlat sau
măsurărarea debitelor.

Caracteristici geometrice:
δ – grosimea peretelui peste care are loc curgerea apei;
pav – înălţimea peretelui deversor în bieful aval sau înălţimea deversorului – distanţa de la
creasta deversorului la fundul aval al albiei/canalului
pam – înălţimea peretelui deversor în bieful amonte sau pragul deversorului - distanţa de la
creasta deversorului la fundul amonte al albiei/canalului
Caracteristici hidraulice:
H - sarcina deversorului, este adâncimea apei amonte de deversor măsurată până la creasta
deversorului;
z - căderea la deversor este diferenţa dintre nivelele apei amonte şi aval de deversor;
hn - înălţimea de înecare a deversorului hn = z – H;
hc - adâncimea contractată în aval de deversor este înălţimea secţiunii efective de curgere la
contactul curentului de apă cu fundul albiei/canalului în aval de deversor.

32
Clasificarea deversoarelor:

1) După forma secţiunii de curgere:

a) deversoare dreptunghiulare
b) deversoare trapezoidale
c) deversoare triunghiulare
d) deversoare circulare
e) deversoare cu secţiune de curgere oarecare.

2) După grosimea peretelui deversor:

a) deversoare cu perete subţire (δ < 2H)
b) deversoare cu perete gros (2H< δ < 5H)
c) deversoare cu profil practic (2H< δ < 5H)
d) deversoare cu prag lat (δ > 5H)

3) După poziţia faţă de direcţia de curgere a apei:

a) deversoare normale
b) deversoare oblice
c) deversoare laterale

33
 4) După forma în plan a crestei/muchiei deversorului:
a) deversoare liniare
b) deversoare poligonale
c) deversoare curbe
d) deversoare circulare (pâlnie)

5) După influenţa nivelului aval asupra curgerii

a) deversoare cu funcţionare neînecată, la care nivelul aval nu influenţează curgerea peste
deversor:
o cu lama liberă (aerul pătrunde sub lamă) sau
o cu lama depresionată (spaţiul de sub lama deversantă nu este în contact cu atmosfera)
b) deversoare cu funcţionare înecată, la care nivelul aval influențează curgerea peste
deversor

6) După forma liniilor de curent la peretele deversorului

a) deversoare fără contracţie laterală, la care lăţimea canalului de acces a apei la

deversor este aceeaşi cu lățimea deversorului
b) deversoare cu contracţie laterală, la care lăţimea canalului de acces a apei la
deversor este mai mică decât lățimea deversorului
34
Câteva exemple de calcul al debitului
a) Deversor dreptunghiular, cu muchie ascuțită, fără contracție laterală (b = B), funcționare
neînecată

3
Q  mb 2g H 2 unde:

m – coeficientul de debit al deversorului;

b – lățimea deversorului;
H – sarcina deversorului.

b) Deversor dreptunghiular, cu contracție laterală și funcționare înecată (haval > paval)

3
Q  mb 2g H 2 unde:

ε – coeficient de contracție;
σ – coeficient de înecare.

c) Deversor triunghiular cu funcție neînecată

8 5
Q  tg 2g H 2 unde: μ – coeficient de debit parțial
15

35
d) Deversor trapezoidal cu funcție neînecată

3 8 5  8  3
Q  mb 2g H 2
  tg 2g H 2   mb   tg H  2g H 2
15  15 

2.3.5. Determinarea debitelor lichide cu ajutorul stavilelor

Stavila este o construcție mobilă sau o parte mobilă a unei construcții, manevrată manual sau
mecanic, servind pentru a regla nivelul apei într-o anumită secțiune sau pentru a devia cursul unei
ape, etc.

Q  ab 2g  H  hc  funcționare neînecată

H – adâncimea apei amonte de stavilă;

hc – adâncimea apei în secțiunea contractată;
a – deschiderea stavilei;
b – lățimea de curgere.

Q  ab 2g  H  haval  funcționare înecată

36
 2.4. RELAȚIA DEBIT NIVEL Q = f(H)

În funcţie de variabilitatea în timp a caracteristicilor curgerii, curgerea cu nivel liber poate fi:
a) permanentă, la care într-o secţiune dată a curgerii nu se produc modificări în timp ale
vitezei medii sau ale adâncimii;
b) nepermanentă, la care caracteristicile curgerii dintr-o secţiune dată se modifică în timp (de
exemplu în cazul undelor de viitură).
În funcţie de modul în care adâncimea curgerii variază în lungul acesteia, curgerea cu nivel liber
poate fi:
a) uniformă, la care viteza, precum şi adâncimea curgerii (adâncime normală) rămân
constante; se întâlneşte mai ales în cazul canalelor prismatice cu pantă longitudinală şi
secţiune transversală constante;
b) neuniformă sau variată, la care neuniformitatea se manifestă în special ca urmare a
modificării semnificative a condițiilor de curgere în lungul acesteia, ca de exemplu în cazul
curgerii peste obstacole naturale sau artificiale (deversoare, stavile ş.a.); în funcţie de cât de
bruscă este modificarea, aceste curgeri pot fi gradual variate sau rapid variate (ca de
exemplu curgerea peste un deversor cu formare de salt hidraulic).

2.4.1. Cheia limnimetrică pentru canale

Pentru albiile prismatice (canale), în care se poate considera că are loc o curgere unidimensională,
relațiile de calcul sunt semnificativ mai simple decât în cazul albiilor naturale iar rezultatele sunt
suficient de relevante.

O relație empirică de calcul pentru viteza de curgere a fost stabilită de către Chézy (Antoine de
Chézy (1718-1798) a fost un cunoscut inginer hidraulician francez. În ultimul an de viaţă a fost
director ale prestigioasei l`École nationale des ponts et chaussées):
v  C Ri
în care:
R – raza hidraulică [m];
i – panta talvegului [/], care în mişcare uniformă este identică cu panta hidraulică a curgerii (i=I).
C – coeficientul Chézy [m0,5/s]; cea mai cunoscută relaţie de calcul a coeficientului Chézy este relaţia
stabilită de Manning (Robert Manning (1816-1897) a fost un inginer scoţian, preocupat în special
de verificarea şi aducerea la o formă cât mai simplă a unor cunoscute relaţii de calcul empirice din
domeniul hidraulicii), conform căreia acest coeficient depinde de rugozitatea albiei/canalului n şi
de raza hidraulică R.
1
C = R1/6
n

Atunci, relația pentru debit devine: Q  C Ri

37
Exemplu de calcul a cheii limnimetrice într-un canal dreptunghiular

b=2m;
n = 0,018 ;
i = 0,1 ‰

Secțiunea udată   bh
Perimetrul udat P  b  2h

Raza hidraulică R 
P
1 16
Coeficientul lui Chézy C R
n
Calculul debitului cu formula lui Chézy Q  C Ri

Tabel pentru calculul cheii limnimetrice

h (m) ω (m2) P (m) R (m) C Q (m3/s)

0 0 2,0 0,000 0,00 0,00
0,5 1 3,0 0,333 46,26 0,27
1 2 4,0 0,500 49,49 0,70
1,5 3 5,0 0,600 51,02 1,19
2 4 6,0 0,667 51,93 1,70
2,5 5 7,0 0,714 52,53 2,22

Cheia limnimetrică pentru canal dreptunghiular

38
 2.5

1.5
h (m)

0.5

0
0.00 20.00 40.00 60.00 80.00 100.00 120.00 140.00 160.00
Q (m3/s)

Cheia limnimetrică pentru canal trapezoidal

2.4.2. Cheia limnimetrică în albii naturale

Într-o secțiune a unui curs de apă, în mod obișnuit există o legătură directă între niveluri și debite,
adică odată cu creșterea nivelurilor, cresc și debitele și invers. Înregistrarea nivelului apei se face de
două sau mai multe ori pe zi, pe când măsurătorile de viteză se execută de obicei lunar sau bilunar
depinzând de caracterul de stabilitate al albiei. Pentru a obține variația zilnică a debitelor lichide pe
un râu, se construiește curba de legătură între niveluri și debite măsurate numită cheie limnimetrică
sau curba debitelor.
Dacă se consideră că legătura este unică (ceea ce nu este totdeauna valabil), ecuația curbei este de
forma: Q = f(H)
Pentru exprimarea analitică a cheilor limnimetrice se folosesc trei tipuri de ecuații:
a) parabola de gradul al doilea: Q  a  bH  cH2 ;
b) funcția exponențială de forma: Q  a  b  H  ;
n

H
c) curba logaritmică de forma: lg Q  b .
a

În practică însă, nu se obține o singură legătură între Q și H fiindcă pentru un același nivel, debitele
se măsoară într-o perioadă oarecare de timp, pot fi diferite din mai multe cauze:
a) schimbarea secțiunii de curgere prin eroziuni sau depuneri în albie în secțiunea mirei;
b) variația pantei râului care poate fi produsă datorită depunerilor sau eroziunilor în special în
zonele de confluență, ridicării nivelului cursului de apă în care se varsă râul respectiv în
cazul unei viituri, sau modificării regimului hidraulic în perioada trecerii unei viituri prin
secțiunea de observație;
c) schimbarea rugozității albiei;
d) apariția unei stăviliri a cursului râului prin îngustarea albiei datorită abundenței vegetației
acvatice, aglomerării de gheață sau construirii unor lucrări hidrotehnice în albia râului.
39
Se vede astfel, că de fapt debitul este o funcție de forma: Q  f  H,R, , j,n 
în care H este nivelul;
R – raza hidraulică;
ω – secțiunea de curgere;
j – panta hidraulică;
n – rugozitatea.

În natură, cazurile în care debitul este o funcție numai de nivel sunt rare, astfel că va trebui să se
facă o analiză minuțioasă a punctelor în baza cărora se trasează cheia limnimetrică. Stabilirea
ecuației cheii limnimetrice este foarte utilă în multe cazuri, există însă pericolul ca în cazul în care
este folosită fără o analiză serioasă a debitelor măsurate, să se ajungă la un calcul mecanic prin
aplicarea formulelor matematice în mod formal.

2.4.3. Factori ce influențează cheia limnimetrică

a) Influența pantei
în cazul apelor normale, nivelul apei prezintă o pantă constantă în timp. În cazul viiturilor, în
perioada de creștere a apelor, panta nivelului râului este mai mare decât în perioada de
descreștere.

Se observă că vitezele și debitele în perioada de creștere a apelor prezintă valori mai ridicate decât
în perioada de descreștere, pentru același nivel. Se poate trage concluzia că în timpul apelor în
creștere și descreștere cheile limnimetrice vor diferi de cele stabilite în timpul apelor în regim
staționar, situându-se la dreapta și la stânga ei. Diferența între debitele măsurate la creșterea
apelor și cele măsurate în timpul scăderii lor, poate ajunge pentru același nivel până la 25% și
uneori chiar mai mult.
Cele două ramuri ale curbei, reprezentând creșterea și descreșterea apelor se racordează în
porțiunea superioară sub forma unei bucle ce arată un efect de histerezis.
b) Influența modificării secțiunii transversale
Cheia limnimerică poate să prezinte nestabilitate și din cauza modificării secțiunii transversaleîn
punctul de observație. Aceasta se produce prin erodarea albiei sau depunere de aluviuni, fenomene

40
ce se observă pe toate cursurile de apă și care variază în spațiu și timp. Cheile limnimetrice trebuie
deplasate în jos în caz de erodare și ridicate în cazul depunerii de aluviuni. Deplasările pot fi
neînsemnate la râurile care au un pat stabil, însă pot deveni considerabile pentru râuriloe ale căror
albii minore, nu prezintă o stabilitate suficientă.

Figura. Modificarea cheilor limnimetrice prin schimbarea secțiunii prin eroziuni și depuneri
c) Influența schimbării coeficientului de rugozitate
Asupra curgerii apelor unui râu se resimte influența variației rugozității diferitelor tronsoane prin
variația vegetației. Astfel, rugozitatea observată în timpul verii, când dezvoltarea plantelor este
completă, va diferi de rugozitatea aceleiași porțiuni de râu, obsevată primăvara la începutul
dezvoltării plantelor.

Figura. Influența rugozității asupra cheii limnimetrice

Pentru determinarea debitelor în perioadele cu vegetație se pot folosi următoarele metode: metoda
interpolării, metoda cheilor limnimetrice și metoda coeficienților de vegetație.

d) Cheia linimetrică de iarnă

Pentru perioada de iarnă, când apar fenomene de îngheț nu mai este aceiași cu cea stabilită pentru
celelalte perioade.

41
 Figura. Cheie limnimetrică de iarnă

2.4.4. Extrapolarea cheilor limnimetrice

În majoritatea cazurilor măsurătorile de debite sunt executate numai pentru niveluri medii și mici
ale apelor, astfel că se pune problema stabilirii debitelor pentru nivelurile mari înregistrate și la
care nu există măsurători de debite. În acest caz, cheia limnimetrică urmează să fie extrapolată în
afara debitelor măsurate.
Dacă parametrii curbei (cheii limnimetrice) sunt calculați pe baza datelor măsurate, extrapolarea se
admite numai pentru valorile care nu diferă prea mult de cele măsurate direct.
Extrapolarea se admite pentru cheile la care nu există schimbări pronunțate și numai pentru o
înălțime care să nu depășească circa 1/5 din înălțimea cheii limnimetrice acoperită prin măsurători
directe.
Metodele de extrapolare se împart în două categorii:
a) metode hidraulice - bazate pe folosirea parametrilor din formula lui Chézy și anume:
metoda Stewens, metoda Krîțki-Ménkel; metoda Berg-Epstein, etc.
b) metode hidrometrice – bazate pe extinderea curbelor de legătură între elementele
hidrometrice considerate și nivelul apei în râu: metoda bazată pe extinderea curbei ω = f(H)
variația secțiunii transversale funcțue de nivel; vmed = f(H) variația vitezei medii din secțiune
funcție de nivel; metoda Kravcenko; metoda tangentei, etc.

2.5.HIDROGRAFUL UNDELOR DE VIITURĂ

Viitura este un fenomen de creștere și descreștere rapidă și semnificativă a debitelor și nivelurilor

unui curs de apă.
Hidrograful este o reprezentare grafică a variației debitului sau nivelului în timp într-un anumit loc
al cursului de apă. Acesta include apa provenită din scurgerea la suprafață, aportul din apa freatică,
42
apa infiltrată și aportul din precipitații. Forma hidrografului pentru un singur episod de precipitații
(furtună) în bazul hidrografic urmează un model general. Acest model arată o perioadă de creștere
care culminează cu un vârf, urmată de o perioadă de descreștere care poate sau nu ajunge până la
zero, în funcție de cantitatea de apă subterană.

Componentele hidrografului
Hidrograful are două componente principale, o bandă largă în apropierea axei de timp
reprezentând scurgerea de bază, contribuția din apele subterane, iar aria rămasă deasupra
scurgerii de bază, scurgerea de suprafață (sau scurgerea directă), care este produsă de viitură și
reprezintă volumul viiturii.
La începutul precipitațiilor, debitul râului este scăzut și trece o perioadă de timp înainte ca nivelul
apei în râu să înceapă să crească. În această perioadă, precipitațiile sunt interceptate de vegetație
sau se infiltrează pentru a compensa deficitul de umiditate al solului. Timpul de întârziere înainte
ca nivelul/debitul din râu să crească depinde de umiditatea solului bazinului hidrografic înainte de
furtună și de intensitatea precipitațiilor. Atunci când precipitațiile acoperă deficitul de apă al
bazinului hidrografic și solul este saturat, acestea vor contribui la debitul ce se scurge în albia
râului. Proporția de precipitațiile care ajung în cursul de apă se numesc precipitații efective; în rest
sunt „pierdute” în evapotranspirație și retenție în sol sau la suprafața solului. Pe măsură ce furtuna
continuă, proporția de precipitații efective crește și cea a precipitațiilor pierdute scade, ceea ce
duce la o creștere rapidă a debitului/nivelului apei.
Debitul maxim apare de obicei după ce precipitațiile efective au atins valoarea maximă. Perioada de
timp în care debitele cresc de la valoarea scurgerii de bază la valoarea debitului maxim al viiturii se
numește timp de creștere (tc), acesta reprezintă timpul de răspuns al bazinului hidrografic.
Perioada de timp în care debitele scad de la valoarea maximă la cea a debitului scurgerii de bază se
numește timp de descreștere (td) și este întotdeauna mai mare decât timpul de creștere.
Forma hidrografului se modifică în lungul râului de la un punct A la punctul B. Dacă transferul de
apă din pânza freatică dintre cele două puncte este neglijabil, atunci debitul maxim din punctul B va
fi mai mic (atenuat) iar timpul de creștere va fi mai mare (translație).

43
Limita dintre scurgerea de suprafață și fluxul de bază este greu de definit și depinde puternic de
structura geologică și compoziția bazinului hidrografic. Acviferele permeabile, cum ar fi straturile
de calcar și gresie, reacționează mult mai repede decât argilele impermeabile. Pe parcursul unui
eveniment de precipitații individuale, componenta scurgerii de bază continuă să scadă chiar și după
ce nivelurile râurilor au început să crească și numai atunci când precipitațiile au avut timp să
percoleze până la nivelul apei, componenta de scurgere de bază începe să crească. Componenta
scurgerii de bază ajunge, de obicei, la un nivel mai înalt la sfârșitul.
Apele subterane asigură scurgerea totală până la următoarea perioadă de precipitații. Deoarece
scurgerea de bază reprezintă aportul apelor din acvifere, modificările apar lent și există un decalaj
între cauză și efect care se poate extinde cu ușurință la perioade de zile sau săptămâni.
În acest context, este important să se facă distincția între aportul spre și dinspre pânza freatică. În
perioadele în care nivelul apei subterane este mai mare decât nivelul apei din râu, apa va curge din
apa subterană în râu. Pentru situația în care nivelul apei din râu este mai mare decât nivelul apei
subterane, apa va curge din râu în pânza freatică. Sunt râuri ca pot seca în perioadele fără ploaie (de
exemplu, wadi-urile din zonele deșertice). Un astfel de râu se numește efemer. Mai frecvente sunt
râurile intermitente, care seacă doar într-o perioadă scurtă a anului. Râurile care transportă apă tot
anul sunt adesea alimentate de ploaie, precum și de topirea zăpezii și cunoscute sub numele de
râuri perene.

Factori care influențează forma hidrografului

Distribuția în timp a scurgerii este influențată de factori climatici, topografici și geologici. Factorii
climatici influențează în principal zona de creștere, în timp ce factorii geologici determină zona de
descreștere a hidrografului.
Factorii climatici care influențează forma hidrografului și volumul scurgerii.
Intensitatea precipitațiilor influențează cantitatea de apă scursă la suprafață și debitul maxim.
Pentru o durată dată a precipitațiilor, o creștere a intensității va crește debitul maxim și volumul de
scurgere, cu condiția să se depășească rata de infiltrare a solului.
Durata precipitațiilor afectează cantitatea de scurgere, debitul maxim și durata scurgerii de
suprafață. Pentru o ploaie cu intensitate dată, durata precipitațiilor determină, în parte, debitul de
44
vârf. Dacă o furtună durează destul de mult, în cele din urmă o fracțiune fixă C din precipitații va
deveni scurgere (timpul după care se întâmplă acest lucru se numește timpul de concentrare); în
consecință, debitul maxim se va apropia de o rată egală cu produsul C * i * A, unde C este
coeficientul de scurgere; i este intensitatea precipitațiilor și A este zona bazinului. Această situație
nu este niciodată atinsă în bazinele mari, dar poate apărea în bazinele mici și este frecvent utilizată
ca criteriu pentru proiectarea canalizărilor.
Distribuția spațială a precipitațiilor poate cauza variații în forma hidrografului. Dacă o zonă cu
precipitații abundente este aproape de evacuarea bazinului, rezultă de obicei o creștere rapidă, vârf
ascuțit și recesiune rapidă a hidrografului. Dacă o cantitate mai mare de precipitații are loc în
partea de sus a unui bazin, hidrograful prezintă un vârf mai mic și mai larg.

Factorii topografici
Suprafața bazinului hidrografic. În bazinele hidrografice mari ajunge o cantitate mai mare de
precipitații decât în bazinele mici, deci cantitatea de apă scursă este mai mare. În bazinele mari
timpul de concentrare este mai mare pentru că apa trebuie să parcurgă o distanță mai mare.
Forma bazinului hidrografic. Bazinul alungit va avea debitul maxim și timpul de concentrare mai
mici decât într-un bazin circular de aceiași suprafață.
Cazul A – pentru un bazin cu dezvoltare mare în partea inferioară, debitul maxim va fi atins într-un
timp mai scurt deoarece drumul pe care îl parcurge apa din precipitații și cea provenită din
scurgerea la suprafață este mai scurt.
Cazul B – bazin cu dezvoltare în partea superioară, timpul de concentrare este mai mare decât în
cazul A, deci debitul maxim se va produce mai târziu.
Cazul C – bazin dezvoltat în ambele parți. În acest caz, hidrograful va avea două momente de debit
maxim, este o combinație a celor două cazuri anterioare. Se va înregistra un prim debit maxim când
apa din partea inferioară ajunge în secțiunea de control și un al doilea când apa din partea
superioară.
Cazulrile D și E – un bazin hidrografic alungit, comparativ cu unul circular. În cazul D al bazinului
alungit se poate observa o aplatuzare a vîrfului hidrografului. Cum am arătat și mai sus, apa
parcurge o distanță mai mare, iar viitura se va atenua. În cazul E, apa ajunge foarte repede în
secțiunea de control, iar debitul maxim va avea o valoare mai mare.

45
Influența densității rețelei hidrografice
AVÂND FIGURA DE MAI JOS, VĂ ROG SĂ SCRIEȚI VOI CARE ESTE INFLUENȚA DENSITĂȚII REȚELEI
HIDROGRAFICE ASUPRA HIDROGRAFULUI

Influența pantei
AVÂND FIGURA DE MAI JOS, VĂ ROG SĂ SCRIEȚI VOI CARE ESTE INFLUENȚA PANTEI TERENULUI
ASUPRA HIDROGRAFULUI

46
Influența tipului de sol
AVÂND FIGURA DE MAI JOS, VĂ ROG SĂ SCRIEȚI VOI CARE ESTE INFLUENȚA TIPULUI DE SOL
ASUPRA HIDROGRAFULUI

Influența vegetației
AVÂND FIGURA DE MAI JOS, VĂ ROG SĂ SCRIEȚI VOI CARE ESTE INFLUENȚA VEGETAȚIEI ASUPRA
HIDROGRAFULUI

47
Influența urbaniării
AVÂND FIGURA DE MAI JOS, VĂ ROG SĂ SCRIEȚI VOI CARE ESTE INFLUENȚA URBANIZĂRII
ASUPRA HIDROGRAFULUI

2.6.HIDROMETRIA DEBITELOR SOLIDE

Transportul de aluviuni poate fi abordat teoretic sau prin măsurători directe, separat pentru
aluviuni de fund (târâte) și pentru aluviuni în suspensie.
Debitul solid târât și debitul solid în suspensie se raportează întotdeauna la debitul lichid și la
nivelul apei din râu la momentul efectuării măsurătorii.
Cunoașterea acestor debite prezintă o importanță deosebită pentru organizarea navigației, pentru
execuția și exploatarea unor lucrări hidrotehnice (prize de apă, lacuri de acumulare, etc.).
Debitul solid târât este reprezentat de pietrișuri și bolovani mișcați de curentul de apă pe fundul
albiei, într-o secțiune transversală. Acesta se obține prin însumarea unor debite elementare gf care
reprezintă cantitatea de aluviuni târâte ce trece în unitatea de timp prin lățimea parțială b.

P  g 
gf  unde:
b  t  m  s 
P – greutatea aluviunilor [g];
b – lățimea [m];
t – timpul [s].

48
Debitele elementare târâte se măsoară în dreptul verticalelor de viteză fixate în secțiunea de calcul.
Dacă se notează cu l0, l1, l2….ln distanțele dintre verticalele care trec prin mijlocul fâșiilor b, atunci
debitul solid târât total Gf se poate calcula cu relația:

Gf  0,5 g1l0   g1  g 2  l1  ...  g n l n  g s 

Suma distanțelor l0, l1, l2….ln formează lățimea activă B de circulație a aluviunilor târâte, iar lățimea
parțială b reprezintă lățimea aparatului utilizat.
Debitele solide târâte se măsoară cu batometre. Cel mai simplu batometru se prezintă sub forma
unei cutii din plasă de sârm cu ochiuri mici, având partea anterioară deschisă pe o lățime b, fixată
pe patul albiei printr-o bară metalică. Pentru măsurare se înregistrează prin cronometrare
intervalul de timp t cât batometrul a rămas pe fundul albiei, iar după scoaterea aparatului din apă
se cântărește conținutul de aluviuni.

Batometru pentru aluviuni in suspensie

Calculul debitului solid târât se poate face prin una din cele 3 metode: analitică, grafoanalitică sau
grafică.
Debitul solid în suspensie se măsoară tot cu batometru. Determinarea acestuia se realizează prin
măsurători simultane de viteză a apei și a concentrației aluviunilor, într-un număr de puncte ale
secțiunii de curgere a râului. Din conținutul batometrului se separă partea solidă prin operații de
filtrare sau de centrifugare, după care suspensiile se usucă și se cântăresc, p [g]. Concentrația
aluviunilor în suspensie se calculează cu relația:
p  g 
 106  m3 
W  

49
Cantitatea de aluviuni în suspensie este maximă la fundul albiei și descrește spre suprafața
curentului de apă unde este minimă și de asemenea se înregistrează valori mai mari în firul
curentului față de celelalte zone din secțiune.

Calculul debitelor unitare de aluviuni în suspensie α pe unitatea de suprafață (1 m2) din jurul
punctelor unde s-au efectuat măsurătorile de viteze și turbiditate:

Punctele standard de Formula debitului solid în suspensie unitar mediu [g/m2s]

măsurare
0,6h   0,6h v 0,6h
S, F   0,5   v   v  S S F F

0,2h; 0,6h; 0,8h 1


4
 0,2h v 0,2h  20,6h v0,6h  0,8h v0,8h 
S; 0,2h; 0,6h; 0,8h; F 1

10
 S vS  30,2h v0,2h  30,6h v0,6h  20,8h v0,8h  F vF 
Debitul în suspensie se va calcula cu relația:
n n
 i   i 1 g 
R   R   i,i 1 s
i 1 i 1 2  

2.7.HIDROMETRIA APELOR SUBTERANE

Din punct de vedere hidraulic, apele subterane se pot împărți pe de o parte în stătătoare și
curgătoare și pe de altă parte în ape cu nivel liber și sub presiune.
2.7.1. Hidrometria nivelurilor apelor subterane

Măsurarea nivelului apelor subterane în foraje se face cu un dispozitiv format dintr-un fir de care
este suspendat un fluier, ce emite un sunt la contactul cu apa, nivelul fiind cunoscut după
măsurarea lungimii firului.
Aceste aparate au o serie de dezavantaje printre care amintim; imposibilitatea efectuării
măsurătorilor în foraje înclinate, erori mari în special la forajele cu nivel hidrostatic de mare
adâncime, imposibilitatea efectuării măsurătorilor în forajele parțial obturate, proceduri de
măsurare rudimentare comparativ cu nivelul actual de dezvoltare al tehnicii, durata măsurătorilor
este mare etc. În funcţie de aparatele folosite cât şi de scopul urmărit citirile nivelurilor se fac
periodic sau sunt înregistrate continuu (când la capătul superior al forajului este prevăzut un
limnigraf).
Nivelurile apelor subterane obţinute sunt valori relative și se transformă în niveluri absolute
(raportate faţă de nivelul mării). Cu ajutorul nivelurilor absolute obţinute la posturile reţelei
hidrometrice subterane la data efectuării măsurătorilor pot fi trasate liniile echipotenţiale numite
hidroizohipse (linii de egal nivel). Regimul nivelurilor apelor subterane pentru întreaga reţea
hidrometrică, este dat de hărţile de izolonii trasate pentru valorile maxime, medii şi minime ale
nivelurilor. Sensul şi direcţia curenţilor subterani se pot stabili cu ajutoiul liniilor de curent care
sunt perpendiculare pe liniile echipotenţiale.
2.7.2. Stabilirea direcţiei de scurgere a apelor subterane şi a nivelurilor

Pentru determinarea direcției de curgere a apelor subterane se pot folosi trasori radioactivi dar
prezintă unele dezavantaje cum ar fi:
c) utilizează aparatură complicată pentru depistarea trasorului radioactiv;

50
 d) manipularea substanțelor radioactive necesită personal de înaltă calificare;
e) se pot produce accidente de infestare radioactivă a mediului înconjurător.
Există dispozitive pentru determinarea direcției de curgere a apelor subterane, care înlătură aceste
dezavantaje prin aceea că sunt alcătuite dintr-un aparat portabil pentru foraje și piezometre având
sonda de măsură montată într-un circuit electronic pentru determinarea conductivității apei
rezultatul măsurătorilor fiind afișat pe un ecran.
Patru asemenea aparate sunt montate deasupra unor foraje aflate la distanțe egale între ele şi faţă
de un foraj central în care se introduce la un moment dat un marcator chimic, ce va modifica
conductivitatea apei; direcţia de curgere a apei subterane se va stabili după indicaţiile
conductivităţii măsurate în cele patru foraje executate conform punctelor cardinale N-S şi E-V.
Dispozitivul prezintă următoarele avantaje:
a) utilizează pentru determinarea direcţiei de curgere marcatori chimici;
b) este o metodă economică;
c) nu afectează mediul înconjurător;
d) după rezultatul măsurătorilor de conductivitate se pot determina şaisprezece direcţii de
curgere.

Amplasamentul forajelor pentru măsurarea direcției de curgere a apelor subterane

2.7.3. Hidrometria vitezei apelor subterane

Măsurarea vitezei unui curent subteran se poate face prin metoda amestecului care constă în
introducerea în apa subterană a unor substanţe şi se urmăreşte de-a lungul unui traseu viteza
amestecului apă-substanţă, care se aproximează cu viteza medie a apei subterane.
Schema unei astfel de instalaţii este prezentată în figura de mai jos. Instalaţia este formată din trei
tuburi piezometrice (două apropiate şi unul distanţat). În primul tub se introduce o soluţie
concentrată de clorură de sodiu (NaCI), iar celelalte două tuburi fac parte fiecare din circuite
electrice prevăzute cu miliampermetre (A1 şi A2).

51
Amestecul apă-soluţie ajunge în dreptul acestor tuburi cu diferite concentraţii funcţie de distanţa
de transport. Concentraţia amestecului este tradusă în intensităţi prin intermediul circuitelor
electrice.

Măsurarea vitezei curentului freatic prin metoda amestecului

52
 Capitolul 3. BAZELE STATISTICO-MATEMATICE ALE HIDROLOGIEI

Statistica matematică se ocupă cu formularea și interpretarea legilor de comportare a fenomenelor

de masă sau a fenomenelor aleatoare. Legile statistice trebuie interpretate ca tendințe
predominante ale fenomenelor de masă și pot fi evidențiate numai în condițiile unui număr
suficient de mare de observații asupra ansamblului studiat.
Prin prelucrarea statistică a datelor hidrologice se pot obține parametri caracteristici necesari
dimensionării și exploatării lucrărilor hidrotehnice, dar și pentru elaborarea prognozelor
hidrologice.
Dacă un fenomen depinde de un număr restrâns de cauze, variabilele care definesc acest fenomen
sunt de tip determinist (legătură directă între cauză și efect). În cazul în care, fenomenul studiat
depinde de o multitudine de cauze greu de descifrat, atunci fenomenul este tratat independent de
cauzele care îl produc, iar variabilele care îl caracterizează capătă un pronunțat caracter aleator.
O variabilă aleatoare este o mărime care, ca rezultat al unui experiment, poate lua o valoare
oarecare din mulțimea valorilor posibile fără să se poată preciza dinainte care va fi această valoare.
Clasificarea variabilelor aleatoare:
a) discrete, atunci când iau o mulțime finită sau cel mult numărabilă de valori;
b) continue, atunci când mulțimea valorilor lor este nenumărabilă; o valoare aleatoare
continuă poate lua orice valoare în intervalul ei de variație sau la limită pe întreaga dreaptă
reală (deci între -∞ și ∞).
Populația statistică – mulțimea tuturor valorilor posibile ale unei variabile aletoare. În funcție de
volumul populației N se disting populații fnite și populații infinite.
Prin repartiția sau distribuția unei variabile aleatoare se înțelege exprimarea legii ei probabilistice,
adică, a probabilității cu care variabila poate lua diverse valori din domeniul de variație.
Variabila aleatoare corespunzătoare studierii întregii colectivități se numește variabilă teoretică și
este evident diferită de variabila empirică corespunzătoare studierii unei selecții efectuate. Deci pe
baza datelor obținute din măsurătorise dispune de repartiția variabilei empirice (numită și
repartiție empirică) și care este diferită de repartiția repartiția teoretică (necunoscută de altfel),
corespunzătoare întregii populații.

3.1.VARIABILE ALEATOARE DISCRETE

3.1.1. Repartiția unei valori aleatoare discrete

În cazul unei variabile aleatoare x de tip discret, repartiția constă în enumerarea tuturor valorilor
posibile ale variabilei, precum și a frecvențelor (probabilităților) corespunzătoare; reprezentarea
rezultatelor se face sub forma unui tablou , numit tablou de repartiție.

Valori xi x1 x2 xi xn
Frecvența fi f1 f2 fi fn

sau sub una din formele:

53
 x x2 ...xi ... xn   xi   xi 
X  1  sau X :    ; i  1,...n
 f1 f2 ... fi ... fn   f  x i    fi 

În cazul repartițiilor empirice, fi sunt valori numerice și reprezintă frecvențele de apariție a

valorilor xi.
În cazul variabilelor discrete teoretice tabloul repertiție se scrie sub o formă similară:

 xi   xi 
X :  
 prob  x  x i    pi 

În acest caz, probabilitățile pi de realizare a valorilor xi  Prob  x  xi   au exprimări analitice (ex.

repartiția Poisson, repartiția Bernoulli, etc.).

3.1.2. Funcția de repartiție a unei variabile discrete

O altă modalitate de a caracteriza repartiția unei variabile aleatoare discrete o constituie utilizarea
funcției de repartiție.

x x2 ...xn 
Fie variabila aleatoare X: X : 1 
 p1 p2 ...pn 

Valorile x1, x2, …, xn sunt ordonate crescător: x1 < x2 <…< xn. Prin definiție, funcția de repartițieF(x)
reprezintă probabilitatea ca variabila aleatoare X să fie mai mică decât o valoare oarecare,
particulară x: F  x   Prob  X  x  .

După cum rezultă din definiție, funcția de repartiție reprezintă o probabilitate de nedepășire.
Variabila aleatoare X va lua valori la stânga lui x, în intervalul (xmin, x), cu o probabilitate egală cu
F(x).
Fie repartiția anterioară și o valoare oarecare x fixată între xk și xk+1.

x


x x2 ...x k x k 1 xn 
X : 1 
 p1 p2 ...pk pk 1 pn 

Singurele valori pe care le poate lua X la stânga lui x sunt doar x1, x2, …, xk, variabila aleatoare fiind
discretă.
Deoarece evenimentele constând în realizarea valorilor x1, x2, …, xk, sunt incompatibile două câte
două, rezultă că probabilitatea ca variabila aleatoare X să fie mai mică decât valoarea fixată x poate
fi calculată cu relația:

Prob( X  x )  Prob  X  x1   Prob  X  x2   ...  Prob  X  x k    Prob  X  x i   p1  p2  ...  pn

xi  x

Deci, probabilitatea de nedepășire a valorii x este egală cu suma probabilităților valorilor variabilei
mai mici decât x. Din acest motiv, funcția de repartiție se mai numește și funcția probabilităților
cumulate sau funcția cumulativă a probabilităților.

54
Deoarece funcția F(x) reprezintă o probabilitate, conform definiției probabilităților va avea valori
cuprinse între 0 și 1 (sau 0% și 100%): 0  F  x   1

3.1.3. Probabilitatea de depășire (complementara funcției de repartiție)

S-a arătat că funcția de repartiție F(x) reprezintă probabilitatea nedepășirii valorii x, cu alte cuvinte
F(x) măsoară probabilitatea ca variabila aleatoare X să ia valori la stânga lui x. În multe cazuri, în
hidrologie însă interesează probabilitatea de depășire a unei valori oarecare x.
Pentru calculul probabilităților de depășire a unei valori oarecare x de către variabila aleatoare X se
poate pleca de exemplu de la relația apartenenței la un anumit interval:

Prob  a  X  b   F  b   F  a 

Fie acum b   . Se obține: Prob  a  X     F     F  a   1  F  a 

Dar, Prob  a  X     Prob  X  a  adică reprezintă probabilitatea de depășire a valorii

particulare a.

Deci, Prob  X  a   1  F  a  sau în cazul general: Prob  X  x   1  F  x 

Din inerpretarea geometrică a probabilității de depășire, rezultă că aceasta va avea valoarea

maximă pentru cea mai mică valoare a lui x; într-adevăr, dacă x = xmin; atunci variabila X poate lua
orice valoare din domeniul ei de variație: x1 = xmin; x2, …, xn = xmax, și deci Prob(X ≥ xmin) = 100%.
Valorile probabilității de depășire vor fi apoi din ce în ce mai mici pe măsură ce numărul x ales este
mai mare.

Reprezentarea grafică a probabilităților de depășire și nedepășire

Calculul probabilităților de depășire în hidrologie

În practica hidrologică interesează de cele mai multe ori probabilitatea cu care doar valorile xi
obținute prin măsurători sunt egale sau depășite. Considerând în relația de calcul a funcției
complementare FC(x) pe x = xi se va obține:

55
 1 n dacă x  x1

2 n dacă x  x2
          

F x 
C
i n dacă x  x i

Prob  X  x i             
n  1 n dacă x  x
n 1

           
n n dacă x  x
 n

În hidrologie, o problemă frecvent întâlnită este aceea a determinării probabilității de depășire a

debitelor maxime anuale; numărul n de valori de care se dispune este în general cuprins între 25 și
40. Se admite că cele n debite maxime anuale au probabilități egale de apariție (și anume 1/n).
Pentru debitele maxime anuale se admite că valorile acestora sunt egal probabile (deși fiecare
valoare în sine nu s-a realizat decât o singură dată). Acest mod de evaluare a probabilității de
apariție a diverselor valori are la bază definiția clasică a probabilității (aproximată prin raportul
dintre numărul cazurilor favorabile și numărul total de cazuri posibile); fiecare valoare realizându-
se o singură dată, probabilitatea ei de realizare este apreciată la 1/n. Evident, acest mod de
abordare constituie o aproximare, dar este singura posibilă în condițiile unei perioade de
măsurători relativ reduse.
Calculul probabilităților de depășire a debitelor maxime anuale cu formula: pi  1 n ar conduce, la
o eroare egală cu 1/2n.
Probabilitatea reală de depășire a valorii respective este deci:
i 1 2i  1
pi   
n 2n 2n

Această relație pentru calculul probabilității de depășire a fost propusă de Hazen încă din 1930. Cea
mai mică valoare a șirului de date ordonat descrescător (deci valoarea cu rengul i = n) are conform
acestei relații probabilitatea de depășire:
2n  1
pn 
2n

Se observă că valoarea lui pn este diferită de 100%, cum ar fi rezultat pentru i = n în cazul aplicării
relației necorectate de tip i/n.
Cea mai mică valoare înregistrată în perioada de măsurători xn nu este în mod obligatoriu și cea mai
mică valoare a populației statistice. Există deci posibilitatea înregistrării în viitor chiar și a unor
valori mai mici; ca atare, probabilitatea de depășirea lui xn este mai mică de 100%, chiar dacă este
foarte apropiată de această valoare. Diferența de la 100% până la pn reprezintă probabilitatea
apariției unei valori inferioare lui xn.
În hidrologie, pentru calculul probabilității de depășire diverse formule, cele mai utilizate sunt:
i
Weibull: pi  ;
n1

Gospodărirea apelor e preferată relația lui Cegodaev: pi  i  0,3

n  0, 4

SEMNIFICAȚIA PROBABILITĂȚILOR DE DEPĂȘIRE ÎN HIDROLOGIE

56
În practică, pentru probabilitatea de depăşire se mai utilizează şi denumirea de asigurare, denumire
care cel puţin în anumite cazuri este nejustificată.
Noţiunea de asigurare a fost preluată din gospodărirea apelor, domeniu în care se pune problema
livrării apei la beneficiari, cu o probabilitate ridicată (95%, 97% etc). În aceste cazuri,
probabilitatea reprezintă într-adevăr gradul de asigurare cu apă al folosinţei respective, în
hidrologie în schimb, interesează în special probabilităţi de depăşire foarte mici (5%, 1%, 0,1% etc.)
în vederea dimensionării la debitele corespunzătoare a unor lucrări hidrotehnice.
Fie de exemplu, debitul maxim anual cu probabilitatea de depăşire de 1%; în acest caz 1%
reprezintă probabilitatea ca într-un an oarecare (deci în oricare an) să se producă un debit mai
mare decât Q1%.
Considerând, că s-au executat lucrări de combatere a inundaţiilor dimensionate la acest debit,
gradul de siguranţă al sistemului este de 99%, iar 1% reprezintă riscul anual de depăşire a
capacităţii sistemului şi care evident, nu poate fi interpretat ca asigurare (el reprezentând de fapt o
neasigurare).
Prin urmare, probabilitatea de depăşire p% capătă semnificaţia unui risc anual R1 de depăşire a
valorii Qp%.
În aceste condiţii, începe să prezinte interes riscul de depăşire a valorii Qp% dintr-o perioadă de n
ani, corespunzătoare duratei de funcţionare a lucrării hidrotehnice. Dacă p% reprezintă un risc
anual, atunci 1-p% reprezintă siguranţa sistemului în decurs de 1 an. În cazul în care realizarea
valorii debitului maxim dintr-un anumit an poate fi considerată independentă de valorile din ceilalţi
ani, gradul de siguranţă dintr-un număr de n ani poate fi apreciat cu relaţia (1 - p)n.
Rezultă atunci că, riscul hidrologic Rn are o valoare complementară siguranţei sistemului pentru n
ani:

Rn  1  1  p 
n

Cu cât n este mai mare, cu atât Rn tinde către 1 (sau 100%); deci într-o perioadă foarte mare riscul
de a se produce debite superioare lui Qp% se apropie de certitudine.
Fie pentru exemplificare cazul în care p = 1%, iar n = 100.

R100  1  1  0,01
100
 1  0,37  0,63  63%

Cu alte cuvinte, probabilitatea ca într-o sută de ani să se producă un debit egal cu Q1% nu este deloc
neglijabilă (deci dimensionarea evacuatorilor de ape mari, a îndiguirilor etc, trebuie făcută foarte
atent, pentru că este posibilă o solicitare a lucrărilor la acest debit). În acelaşi timp, riscul R100 este
încă departe de certitudine, ceea ce înseamnă că în decurs de 100 de ani este foarte posibil ca
debitul Q1% să nu se producă. De asemenea, pot exista intervale de 100 ani în care acest debit să se
producă de două, trei sau chiar de mai multe ori.

Realizarea valorilor Q1% în timp

În Figură este reprezentată o situaţie posibilă a realizării debitelor Q1% într-o perioadă lungă de
timp. Ca medie, acest debit se produce o dată la 100 de ani, fără a exista însă nici o regularitate în
realizarea sa (deci, dacă debitul Q1% s-a înregistrat într-un anumit an, nu înseamnă că el se va mai
realiza de abia după 100 de ani).
Perioada de repetare T, definită prin raportul:
57
 1
T
p%

trebuie înţeleasă ca o valoare medie, caracteristică unei perioade foarte lungi de timp (de ordinul
miilor sau zecilor de mii de ani).
În practică, se utilizează pentru Q1%, Q1‰ etc, în mod frecvent formularea: „debitul care apare o dată
la 100 de ani”, „o dată la 1000 de ani” etc. Această exprimare trebuie înţeleasă cu rezerva expusă
anterior. Mult mai indicată este cealaltă formulare de risc anual de depăşire de 1%, 1‰ etc.

3.2. VARIABILE ALEATOARE CONTINUE

Variabila aleatoare X, fiind continuă, poate lua orice valoare din domeniul ei de variaţie. În mod
obişnuit, în hidrologie acest interval este semiaxa [0,+∞) sau chiar un interval mai restrâns [a, b);
pentru generalitate, în continuare se va admite ca domeniu de variaţie axa numerelor reale (-∞,
+∞).
Acest domeniu este divizat în intervale infinitesimale de lungime dx.
Probabilitatea elementară ca variabilă aleatoare X să ia valori în cadrul intervalului [x, x+dx) este
egală cu produsul dintre lungimea intervalului şi valoarea funcţiei f (denumită densitate de
probabilitate sau densitate de repartiţie) în punctul x.

Prob  X  x , x  dx    f  x  dx

Densitatea de repartiție a unei variabile aleatoare continue

Densitatea de repartiţie f(x) reprezintă mărimea probabilităţii pe unitatea de lungime din
intervalul: [x, x + dx).
n
Suma probabilităților elementare la variabilele discrete este unitară: p i  1 , iar în cazul
i 1



variabilelor continue relația echivalentă este:  f  x  dx  1



Probabilitatea de nedepășire:
c) Variabila discretă: însumarea probabilităților aferente valorilor variabilei < x:
F  x    Prob  X  x i 
xi  x

58
 x

d) Variabila continuă: semnul sumă se transformă în integrală F x   f  x  dx ; valoarea



probabilităţii de nedepăşire a lui x este egală deci cu aria densităţii de repartiţie situată la stânga
punctului x.

Interpretarea geometrică a probabilității de nedepășire

Probabilitatea de depășire:

e) Variabile discrete: Prob  X  x   1  F  x 

f) Variabile continue:
x  x
Prob  X  x   1  F  x   1   f  x  dx   f  x  dx   f  x  dx 
  
  
  f  x  dx   f  x  dx   f  x  dx
x  x

În timp ce probabilitatea de nedepăşire F(x) reprezintă acea parte a ariei densităţii de repartiţie
situată la stânga punctului x, probabilitatea de depăşire este egală cu valoarea ariei curbei de
densitate de la dreapta aceluiaşi punct x.

Interpretarea geometrică a probabilității de depășire

REPREZENTAREA GRAFICĂ A PROBABILITĂŢII DE DEPĂŞIRE ÎN HIDROLOGIE

După cum s-a arătat, în hidrologie probabilitatea capătă caracter de variabilă independentă; ca
urmare, se va proceda la o răsturnare şi o rotire a reprezentărilor precedente în aşa fel încât
ordonata să devină abscisă, iar abscisa ordonată.

59
Probabilitatea de depăşire a valorii Yp% este egală cu aria haşurată a densităţii de repartiţie, iar
probabilitatea de nedepăşire cu aria nehaşurată.
Cu cât valoarea yp% este mai mare, cu atât aria cuprinsă între densitatea de repartiție, ordonată și
paralela dusă prin yp% la abscisă este mai mică (deci probabilitatea de depășire p% este mai
redusă).
De exemplu, debitul cu probabilitatea de depăşire 10% este mai mare decât debitul cu
probabilitatea de depăşire 1%, iar acesta este mai mic decât valoarea corespunzătoare
probabilităţii de 0,1 % etc.
p1%  p10% Q1%  Q10%

3.3.VALORI TIPICE ALE VARIABILELOR ALEATOARE

Variabilele aleatoare sunt complet caracterizate prin densitatea de repartiţie sau funcţia de
repartiţie. De multe ori, în practică este necesară o definire mai sumară a variabilelor aleatoare
analizate: în acest scop, se utilizează anumite valori caracteristice ataşate variabilelor aleatoare și
care pot fi grupate în parametri ai tendinţei centrale, ai variabilității și ai formei.
3.3.1. Parametri ai tendinței centrale

60
Aceşti parametri definesc zona de grupare a celor mai frecvente valori.
a) Valoarea medie
Fie o variabilă aleatoare discretă X, definită prin distribuţia:

x x2 ...xn 
X : 1 
 p1 p2 ...pn 

În acest caz, valoarea medie a variabilei X, notată prin M(X), m sau µ este prin definiție egală cu:
n
M  X    x i pi
i 1

Dacă cele n valori sunt echiprobabile (pi = 1/n), atunci se deosebește cunoscuta relație a mediei
aritmetice:
n
1 1 n
M X   xi  x i
i 1 n n i 1

Media de selecţie va fi notată în continuare prin 𝑥̅ pentru a o deosebi de media m a populaţiei. Se

poate demonstra că valoarea 𝑥̅ poate fi luată drept indicator de estimare a mediei m a întregii
populaţii (utilizat pentru n < 30).
Pentru variabile aleatoare continue, suma se trasformă în integrală, iar probabilităție pi se
înlocuiesc prin probabilitățile elementare f(x)dx:

M X   x f  x  dx .


Interpretarea geometrică a valorii medii a unei variabile aleatoare

b) Mediana
Mediana Me reprezintă valoarea centrală a unei repartiţii statistice. Cu alte cuvinte, probabilitatea
ca variabilă aleatoare X să ia valori mai mici decât Me este egală cu probabilitatea ca X să ia valori
mai mari decât Me. Având în vedere faptul că:

F  Me   F c  Me   1 și că F  Me   F c  Me  rezultă:

Prob  X  Me   Prob  X  Me   0,5

Fie pentru început cazul unei variabile discrete, având valorile odonate crescător sau descrescător.
Dacă repartiţia are 2k + 1 valori, mediana este valoarea având rangul k + 1. Dacă repartiţia are 2k
61
valori, mediana este între valorile de rangul k şi k + 1, şi în general, este reprezentată de media
aritmetică a celor două valori. Reprezentând probabilităţile empirice de depăşire şi nedepăşire,
mediana este situată la intersecţia celor două grafice.
n cazul unei variabile aleatoare continue, mediana reprezintă abscisa acelui punct de pe curba
densităţii de repartiţie, a cărui ordonată împart suprafaţa cuprinsă între curbă şi axa x în două
suprafeţe egale.

Interpretarea geometrică a medianei

c) Modul
Modul Mo sau valoarea dominantă reprezintă acea valoare a variabilei care corespunde frecvenţei
celei mai mari.
Pentru o variabilă aleatoare de tip discret, având valorile xi ordonate crescător sau descrescător, cu
probabilităţile empirice pi, punctul se numeşte mod dacă este satisfăcută relaţia:
pm  pi ; i m

Probabilitatea de realizare a valorii xi este mai mare decât probabilitatea aferentă oricărei valori a
variabilei.
Pentru o variabilă continuă se numește mod orice punct de maxim al densității de repartiție(deci
df d2 f
pentru care  0 și  0 ).
dx dx 2

Densitatea de repartiţie f(x) se numeşte unimodală, bimodală sau multimodală, după cum admite
unul, două sau mai multe moduri.
În cazul unei repartiţii unimodale simetrice, media aritmetică, mediana şi modul sunt identice;
pentru o repartiţie uşor asimetrică şi unimodală, mediana se găseşte între medie şi mod, distanţa sa
faţă de mod fiind aproximativ dublul distanţei sale faţă de media aritmetică.

Poziția relativă a mediei aritmetice, medianei și modului

62
 3.3.2. Parametri ai variabilităţii

Valorile tipice prezentate anterior caracterizează poziţia centrului de grupare, aceste mărimi
nefurnizând nici un fel de informaţii privind gradul de dispersare al valorilor pe care le poate lua
variabila aleatoare faţă valoarea centrală. S-au imaginat mai mulţi parametri pentru măsurarea
dispersiei, bazaţi în general pe noţiunea de abatere:

a) Amplitudinea sau extinderea repartiției reprezintă abaterea dintre cea mai mare valoare
observată xmax și cea mai mică xmin:
a  x max  x min

b) Abaterea medie reprezintă media abaterilor în valoare absolută dintre valorile curente și
media aritmetică 𝑥̅ :
n

x i x
eM  i 1

n
c) Dispersia sau variația. Un alt mod de a evidenția valorile absolute ale abaterii față de medie
constă în definirea dispersiei variabilei aleatoare.
n 2

Pentru variabile aleatoare discrete: D   

2 2
x
i 1
i  m   pi ;



  x  m  f  x  dx .
2
Pentru variabile aleatoare continue: D   
2 2



În cazul unei selecţii de volum limitat pentru dispersie în loc de σ2 (rezervată pentru populaţia
statistică) se va utiliza notaţia s2 (care reprezintă de fapt un indicator de estimare al dispersiei
populaţiei analizate).

În cazul unei selecţii de volum n > 30 ÷ 40, admiţând că valorile xi ale variabilei sunt egal probabile
pentru calculul dispersiei se poate utiliza relaţia:
n
1 n
s 2    x i  x   pi    xi  x 
2 2

i 1 n i 1

unde 𝑥̅ este media de selecție (media aritmetică a valorilor înregistrate).

Dacă n < 30 se folosește relația: 1 n

  xi  x 
2
s2 
n  1 i 1

De exemplu, în figură, este arătat modul în care dispersia reflectă gradul de împrăștiere al valorilor
variabilei.

63
Se observă că la repartiția f2(x), punctele mai depărtate de valoarea medie m, deţin o pondere mai
mare decât în cazul repartiţiei f1(x) și deci 𝑠22 > 𝑠12 (dispersia valorilor celei de a doua repartiţii este
mai mari decât dispersia asociată primei repartiţii). Este de remarcat faptul că dispersia
accentuează efectul abaterilor mari, acestea intervenind în formula de definiţie la puterea a doua.

d) Abaterea medie pătratică (abaterea standard)

Dispersia prezintă dezavantajul că se exprimă în unităţile de măsuri ale variabilei ridicate la pătrat.
Pentru a elimina acest neajuns s-a introdus un alt indicator şi anume abaterea medie pătratică,
definit ca radicalul de ordinul doi al dispersiei:

  2 (pentru populații statistice), sau

s  s2 (pentru selecții).
e) Coeficientul de variație
Pentru a elimina complet influenţa unităţilor de măsură ale variabilei, s-a introdus un parametru de
dispersie relativ, definit ca raportul dintre abaterea medie pătratică şi media aritmetică:
, respectiv Cv  s
Cv 
m x

după cum este vorba de populația statistică sau de o selecție.

Rezultă că, coeficientul de variaţie are aceeaşi semnificaţie ca şi dispersia sau abaterea medie pătratică; cu
cât coeficientul de variaţie (este mai mare, cu atât valorile variabilei aleatoare au o împrăştiere mai mare
(sau ceea ce este acelaşi lucru, au un domeniu de variaţie mai mare). În cazul unei selecţii de volum
limitat n, coeficientul de variaţie se calculează cu formula:
n

k  1
2
i
Notând raportul xi  ki relația de calcul va fi: Cv  i 1

x n 1
Coeficientul de variaţie este cuprins între zero şi doi, având o valoare medie de 0,5. Valoarea
coeficientului de variaţie exercită o influenţă directă asupra dimensiunilor lucrărilor de
gospodărire a apelor; pentru râuri cu variabilitate mare a debitelor (deci cu Cv mare) sunt necesare
volume mai mari ale lacurilor de acumulare pentru a putea realiza acelaşi grad de regularizare a
debitelor cursului de apă respectiv.

3.3.3. Parametri ai formei

Dacă valorile variabilei sunt egal dispersate de o parte şi de alta valorii centrale, variabila are o
repartiţie simetrică; în caz contrar, repartiția este asimetrică. Pentru o repartiţie simetrică media,
mediana şi modul coincid, iar valorile densităţii de repartiţie sunt egale în raport cu valoarea
medie:

f m  x  f m  x

Singurul indicator utilizat în hidrologie pentru caracterizarea formei este coeficientul de asimetrie,
notat prin Cs.

Prin definiție: m3 ,
Cs 
3

64
Unde m3 este momentul centrat de ordinul 3, iar σ este abaterea medie pătratică.
În cazul unei variabile aleatoare de selecție coeficientul de asimetrie se calculează cu relația:
n

  k  1
3
i
Cs  i 1
, dacă n < 30, n de la numitor va fi înlocuit prin n – 1.
nCv3

Coeficientul de asimetrie este nul în cazul unei repartiții simetrice, deoarece ponderea punctelor
din stânga valorii medii este egală cu ponderea celor din dreapta, semnele fiind însă contrare.

Alura densității de repartiție pentru valori ale lui Cs pozitive, nule sau negative (variabile aleatoare
continue).
În general, în cazul variabilelor hidrologice, coeficientul de asimetrie este pozitiv.

65
 Capitolul 4. HIDROGEOLOGIE

4.1. NOȚIUNI DE HIDROGEOLOGIE

Apele subterane sunt surse de apă potabilă, apă curativă sau pentru alte folosinţe în domenii
variate, cum ar fi alimentarea cu apă a centrelor populate, a zonelor industriale, a irigaţiilor etc.
Un acvifer constituie un rezervor natural de apă, de obicei, de înaltă calitate. Dar, deşi sunt mai
protejate decât apele de suprafaţă, apele subterane sunt supuse poluării.
„Poluarea reprezintă modificarea proprietăţilor chimice, fizice şi biologice ale apei, care conduce la
restricţii sau măsuri speciale pentru ca apa să poată fi folosită în diferite activităţi în care este
utilizată”.
Ştiinţa care se ocupă cu studiul apelor subterane este hidrogeologia (aflată în strânsă legătură şi
cu alte discipline cum ar fi: hidrologia, geologia, fizica, chimia şi biologia).
Ea studiază:
• originea,
• repartiţia,
• dinamica acestor ape,
• proprietăţile lor fizice, chimice, biologice şi bacteriologice.
Hidrogeologia are aplicaţii numeroase şi importante în amenajarea bazinelor hidrografice.
Astăzi este de neconceput întocmirea unor proiecte de construcţii, irigaţii, desecări, alimentări cu
apă etc. fără o documentaţie hidrogeologică. Condiţiile hidrogeologice pot fi hotărâtoare uneori în
alegerea unei măsuri hidrotehnice, precum şi în alegerea şi dimensionarea lucrărilor.
Apa subterană este una din formele în care se găseşte apa pe parcursul ciclului ei în natură. Cea mai
mare parte din apa care circulă sub pământ provine din apa care se află la suprafaţa pământului şi
se infiltrează prin pori şi crăpături ale pământului. Apa subterană ocupă sau se mişcă în golurile
care există între particulele pământului.

66
Mişcare apei în subteran presupune existenţa a 2 medii
• mediul solid (pământul);
• mediul lichid (apa).
În zonele de suprafaţă se adaugă, de cele mai multe ori, aerul.

4.2.PROFILUL HIDRIC AL SOLULUI

Dacă reprezentăm grafic o secţiune verticală prin sol se pot observa trei zone distincte:
 zona nesaturată;
 franjul capilar;
 zona saturată.
Apa care cade pe suprafaţa solului umezeşte fracţiunea superioară a solului (câţiva centimetri),
profilul conţinutului de apă din sol modificându-se. Această creştere a umidităţii, la suprafaţa
solului, nu produce o scurgere verticală imediată.
Atât timp cât forţele de capilaritate sunt superioare celor gravitaţionale apa este reţinută ca într-un
burete. Când conţinutul de apă depăşeşte o valoare limită, numită capacitate de retenţie specifică,
apa se propagă spre pânza freatică umezind o zonă mai profundă a solului. Dacă ploaia durează
mult timp, umezirea solului va fi tot mai puternică şi va determina infiltraţia, adică deplasarea apei
spre pânza freatică. Acest fenomen este foarte lent şi depinde de permeabilitatea solului şi de
adâncimea pânzei freatice.
Scurgerea de suprafaţă din primii centimetri de sol sau de vegetaţie se numeşte scurgere
hipodermică. Dacă solul este impermeabil, scurgerea de suprafaţă apare instantaneu. Vegetaţia are
un rol important în procesul de infiltraţie şi de scurgere de suprafaţă. De asemenea, în circulaţia
apei, de mare însemnătate este şi evaporaţia. Aceasta are loc chiar şi în timpul ploii. După încetarea
ploii, se evaporă atât apa interceptată de vegetaţie cât şi cea de la suprafaţa solului şi chiar din sol.
Apa din zona nesaturată urcă prin capilaritate spre suprafaţă şi aici se evaporă.

67
 Secţiune prin profilul de sol
În cazul în care pânza freatică nu este la mare adâncime, evapotranspiraţia puternică de la
suprafaţa solului antrenează o curgere ascendentă a pânzei freatice. Micşorarea conţinutului de
umiditate la suprafaţa solului produce apariţia unor forţe de capilaritate foarte puternice. Apa
infiltrată până la pânza freatică circulă în acvifer, spre râuri, pe care le alimentează, în absenţa ploii.
Acest aport, dinspre apele subterane spre apele de suprafaţă, formează debitul de bază al râurilor.
Apa subterană provenită din ciclul natural al apei se numeşte apă vadoasă.
Pe lângă aceasta există şi alte origini posibile ale apelor subterane, cum ar fi:
 condensarea vaporilor din porii solului (echivalentul fenomenului de rouă);
 apele juvenile provenite din răcirea magmei gravifice;
 apele fosile sunt ape vadoase datând din perioade mai umede ale cuaternarului;
 apele geotermale sunt ape vadoase care urmează un drum complicat, se încălzesc la
adâncime şi urcă apoi la suprafaţă;
 ape de zăcământ sunt ape vadoase care însoţesc zăcămintele de petrol.

4.3.BILANŢUL APEI DIN SOL

Pedosfera – solul - este acea resursă naturală a Pământului care are rol de principal furnizor de
elemente necesare dezvoltării agriculturii. În acelaşi timp, solul aflat la interfaţa dintre litosferă,
hidrosferă, atmosferă este parte componentă a circuitului hidrologic influenţând schimburile de
apă între diverse compartimente ale acestui circuit.
Suma algebrică a cantităţii de apă intrate în sol şi ieşite din sol, pentru o anumită perioadă
considerată, poate fi exprimată cu ajutorul ecuaţiei de bilanţ:
Rf - Ri = (P + m + Aaf + S) - (E + T + Iaf + S’)
în care:
Ri şi Rf reprezintă rezerva de apă din sol la începutul şi la sfârşitul perioadei de calcul
P = precipitaţiile
m = suma normelor de udare (în cazul terenurilor irigate)
Aaf = aport freatic;
S = aport prin scurgeri de pe formele mai înalte de relief;
E = evaporaţia;
68
T = transpiraţia;
Iaf = percolarea spre pânza freatică
S’ = pierderi prin scurgeri spre formele mai joase de relief.

Elementele ecuaţiei se exprimă în aceeaşi unitate de măsură (m3/ha sau mm) pe o anumită
adâncime a profilului de sol şi se poate referi la întregul an, la perioada de vegetaţie sau la alt
interval de timp.

4.4.PROPRIETĂȚI ALE ROCILOR

Pentru studierea legilor de mişcare a apelor subterane, hidrogeologia face apel la hidraulica
subterană.
Factorii fizici care influenţează mişcarea apei subterane sunt proprietăţile apei şi ale pământului şi
cele determinate de interacţiunea celor două faze.
Parametrii hidraulici care caracterizează mediile permeabile sunt:
1. compoziția granulometrică,
2. porozitatea,
3. permeabilitatea,
4. umiditatea,
5. higrosopicitatea,
6. absorbția.

4.4.1. Compoziţia granulometrică

Partea solidă a rocilor solului este alcătuită din particule elementare (fracţiuni) de diferite mărimi,
de la particule coloidale (argilă), la particul grosiere (nisip şi pietriş). Cum aceste componente au în
roci funcţii diferite pentru a fi cunoscute ele se separă pe categorii de mărimi prin analize
granulometrice (sau analize mecanice). Categoriile de particule de diferite mărimi poartă
denumirea de fracţiuni granulometrice. Determinarea cantitativă a proporţiei diferitelor fracţiuni
din roci se face cu ajutori analizei granulometrice (prin cernere, prin decantare), care permite
trasare unei curbe granulometrice.
Solul poate fi alcătuit din unul sau mai multe tipuri de texturi.
Atunci când solul are un procent mai mare de nisip, infiltraţia şi scurgerea apei se produc mai
repede datorită porilor grosieri.
Solurile cu un procent relativ mare de particule fine vor avea rate de infiltrare mai mici ca urmare a
potenţialului matricial ridicat (forțe de adsorbţie de natură electrostatică, precum şi efectul forţelor
capilare).
Prin urmare, solurile ce conţin preponderent particule fine nu reţin cantităţi mari de precipitaţii.
Informaţiile privind textura solului ne pot ajuta în anticiparea potenţialului de stocare a apei şi a
scurgerii dar, este foarte important să se ia în considerare umiditatea anterioară a solului şi
cantitatea de precipitaţii.

69
 Variaţia infiltraţiei funcţie de textura solului

Diverse categorii de particule au următoarele însuşiri în raport cu apa:

a) argila, fracţiuni foarte mici, pori foarte fini, permeabilitate foarte redusă, prin îmbibare
devine practic impermeabilă;
b) praful, reţine foarte bine apa, permeabilitate slabă şi capilaritate bună;
c) nisipul, reţine apa mai puţin, permeabilitate medie, capilaritate redusă sau nulă;
d) pietrişul, nu reţine apa, are permeabilitate mare şi este lipsit de capilaritate.
Repartiţia procentuală a fracţiunilor şi raportul dintre acestea dau aprecieri asupra raportului cu
apa a rocii respective. Diametrul corespunzător fracţiunii în proporţie de 10% dă indicaţii asupra
capacităţii filtrante a rocii. Acest diametru se stabileşte după curba granulometrică şi este cunoscut
sub numele de diametru efectiv (activ sau eficace), d10 sau d0, de (dimensiunea pentru care 10% din
elementele mediului sunt mai mici decât d10).
Raportul d60/d10=N se numeşte coeficient de neuniformitate (neomogenitate) granulară (d60
fiind diametrul mediu, corespunzător procentului de 60% din curba granulometrică).
Rocile permeabile pot fi:
• omogene (N<5),
• de omogenitate medie (5<N<15),
• neomogene (N>15).
Panta curbei granulometrice dă indicaţii asupra omogenităţii rocilor: cu cât panta curbelor
granulometrice este mai mare, cu atât mai omogenă este roca şi deci mai permeabilă.

4.4.2. Porozitatea

În general, putem defini mediul poros ca un material care are goluri interioare ce pot comunica între
ele. Aceste goluri poartă numele de interstiţii, spaţii poroase sau pori. Forma şi dimensiunile lor
sunt variabile şi sunt distribuite aleatoriu în interiorul materialului respectiv (de la interstiţiile
70
moleculare la golurile extrem de mari, numite caverne).

Dacă se consideră un anumit volum dintr-un mediu poros, raportul dintre volumul porilor şi
volumul total al rocii se numeşte porozitate (totală sau absolută). În cazul rocilor consolidate unii
pori sunt închişi. Astfel, în calculul porozităţii efective se ia în considerare doar volumul porilor
aflaţi în intercomunicaţie. Porozitatea poate varia în timp datorită cimentării rocilor granuloase sau
tasării. Astfel, porozitatea totală n se defineşte:

Vpori
n
Vroca
Porozitatea totală a unui teren este definită de proporţia de goluri, de forme şi dimensiuni diferite
pe care le conţine într-un anumit volum. Ea determină capacitatea colectoare (de stocare) a
terenului, este exprimată în procente şi are valori de la 1% (calcare, granite, bazalte) la 87% (piatra
ponce).
O parte din goluri sunt izolate, reţin apa şi constituie porozitatea de retenţie, restul golurilor, care
permit circulaţia liberă a apei definesc porozitatea activă. Mai riguros porozitatea activă este
cuantificată prin raportul dintre volumul de apă liberă pe care un teren saturat îl eliberează sub
efectul unui drenaj complet (drenare liberă, gravitaţională, a apei din golurile aflate în comunicare)
şi volumul său total. Domeniul de variaţie al porozităţii active este mai restrâns în raport cu cel al
porozităţii totale: de la 0,1% (pentru granite fisurate) până la 25% (pentru nisipuri şi pietrişuri).

Matrice minerală granulară cu porozitate activă de 25% (pietrişuri şi nisipuri).

Pentru studiul materialelor poroase se mai poate folosi o mărime numită indicele porilor:

Vporilor
e
Vscheletului
Între porozitatea totală a unui mediu poros şi indicele porilor există o relaţie de tipul:
en  e  n
e
n
e 1
Pentru mediile poroase neconsolidate se poate analiza, prin cernere, compoziţia granulometrică a
materialului respectiv.

Într-un mediu poros saturat există două feluri de apă: apă legată şi apă liberă (capilară și
gravitațională). Apa este legată de suprafaţa particulelor prin forţele de atracţie moleculară. Aceste
forţe descresc cu distanţa dintre molecula de apă şi particula solidă. Un prim strat “adsorbit” are o

71
grosime de 0,1µ, iar forţele de atracţie care apar sunt de ordinul a 10 000 bar şi scad în raport cu
distanţa.

Valori ale porozităţii totale pentru diferite tipuri de material

Porozitatea cinematică a unui mediu poros saturat este:

Vapă care poate circula

nc 
Vtotal al mediului poros

Volumul porilor prin care poate circula apa este întotdeauna mai mic decât volumul total al porilor.
Se numeşte porozitate de drenaj (specific yield) acea parte din porozitate care poate fi drenată
gravitaţional (nd). Într-un mediu poros nesaturat există trei faze: solidă, lichidă, gazoasă.
Prin profil hidric (fig.9) se înţelege variaţia umidităţii (θ) în funcţie de adâncime, într-un loc dat şi la
un moment dat. Profilul hidric permite calculul stocului de apă din sol între două cote date.
Cantitatea de apă stocată între suprafaţă şi orizontala z=z1 este dată de relaţia:
Z1

S0 Z1   dz
0

şi se exprimă în înălţime de coloană echivalentă.

Variaţia stocului de apă din sol, S, în timp, se calculează cu relaţia:
z1 z1

S  S0 z1 ,t1 t2  S0 z1 ,t1  S0 z1 ,t2      z,t1     z,t2  dz   dz
0 0

72
 Profilul hidric într-un sol nesaturat Calculul variaţiei stocului de apă din sol.
Presiunile negative, foarte mici la care poate fi supusă apa dintr-un sol nesaturat măsoară starea
energetică a apei din sol, mai precis cantitatea de energie ce trebuie dată unei molecule de apă
pentru a fi desprinsă de particula de sol (molecula de apă este legată de sol prin forţe
electrostatice). Sub nivelul pânzei freatice se află o zonă saturată 100%. Deasupra acestui nivel se
află o zonă numită franj capilar, în care are loc ridicarea apei datorită capilarităţii (în tuburi
capilare, conform legii lui Jurin). Saturaţia este aproximativ 100% (85-90%), iar presiunea este mai
mică decât presiunea atmosferică.

Profilul de saturaţie şi de presiune în sol în coordonate logaritmice

4.4.3. Permeabilitatea

Permeabilitatea este proprietatea rocilor de a permite trecerea apei când ele sunt saturate şi aflate
sub influenţa unei presiuni hidrostatice în condiţiile subterane naturale. Expresia cantitativă a
acestor stări se exprimă prin coeficientul de conductivitate hidraulică (coeficient de filtraţie),
reprezentând debitul unui fluid la o temperatură dată care trece prin unitatea de secţiune
transversală a unui mediu poros sub influenţa unităţii de gradient hidraulic. Valoarea coeficientului
de permeabilitate rezultă din legea lui Darcy (1856), primul cercetător care a stabilit pentru
mişcarea apei subterane în regim permanent relaţia dintre gradientul hidraulic i și caracteristicile
cinematice: viteza de infiltraţie v şi debitul Q.
H
Q  K  S 
x
S – aria secțiunii (m2); ΔH – pierderea de sarcină la traversarea probei (m); Δx – grosimea probei
(m); K - conductivitatea hidraulică (m/s).
73
Debitul specific, q (debit prin unitatea de suprafaţă sau flux ) reprezintă volumul de apă scurs prin
unitatea de suprafaţă în unitatea de timp. Acest flux are dimensiunile unei viteze (este viteza fictivă
pe care ar avea-o apa dacă ar traversa toată suprafaţa S a solului) și se mai numește viteză de
filtrație.

Q m
 q U s
S  
H
 i - pierderea de sarcină pe unitatea de lungime, în direcţia de curgere = gradientul hidraulic,
x
atunci:
U  Ki
4.4.4. Umiditatea

Umiditatea, w, reprezintă raportul, în procente, dintre greutatea apei din pori care poate fi
îndepărtată din roci prin încălzire la 105°C şi greutatea rocii uscate:
G0
w  100
Gr
G0 – greutatea apei din pori; Gr – greutatea rocii uscate.

Umiditatea higroscopică, wh, reprezintă umiditatea unei roci uscate în aer până ajunge la greutatea
constantă. Se exprimă în procente.

Umiditatea de saturaţie, wsat (umiditatea maximă wmax) este umiditatea unei roci saturată de apă.

Gradul de saturație al rocilor, s, sau de umiditate (coeficient de saturație) este raportul, în procente,
dintre umiditatea unei roci la un moment dat și umditatea aceleiași roci în stare de saturație.
w
s 100
w sat
Gradul de saturaţie al rocilor, s, este un indiciu asupra cantităţii de apă pe care rocile o pot primi
pentru a deveni saturate. După gradul de saturaţie, rocile pot fi: uscate (s < 0,4), umede (s =
0,4...0,8), foarte umede (s = 0,8…1,0) sau saturate (s = 1,0).

4.4.5. Higroscopicitatea

Higroscopicitatea este proprietatea pe care o au unele roci de a absorbi vaporii de apă din aer şi de
a reţine apa. Această prorpietate depinde de natura rocilor şi de porozitatea lor. Higroscopicitatea
poate fi foarte mare, când se produce până la saturarea tuturor porilor sau mai redusă, când apa
este reţinută numai de forţele de absorbţie. Higroscopicitatea maximă reprezintă umiditatea
absorbită de o rocă, amplasată într-o atmosferă saturată de vapori de apă.
Coeficientul de higroscopicitate al unei roci reprezintă greutatea apei (în grame) adsorbită de o
rocă pe unitatea de suprafaţă [cm2], în unitatea de timp [s], în contact cu aerul, la 50 % umiditate
relativă şi o temperatură de 25°C.

4.4.6. Absorbţia

74
Absorbția este proprietatea rocilor de a se îmbiba cu apă sau alte lichide cu care vine în contact.
Această proprietate se exprimă prin coeficientul de absorbție, ai (%), care reprezintă raportul dintre
masa apei reținută de o probă de rocă în stare naturală și masa aceleiași roci, uscată la 105°C.
ml  m
ai  100
m

4.5.PÂNZE ACVIFERE

În mediul subteran apa întâlneşte roci care datorită porozităţii lor permit curgerea şi roci practic
impermeabile prin care apa nu mai poate curge. Rocile prin care apa poate curge se numesc roci
acvifere, iar apa conţinută în pori formează pânze acvifere.
Stratele acvifere pot fi:
a) omogene când porii rocilor comunică între ei şi se asigură o circulaţie continuă și
b) eterogene când apa subterană circulă prin fisuri sau porii rocilor comunicând neregulat dintr-o
zonă în alta.
Acviferele naturale sunt cantonate în depozite permeabile cu grosime şi extindere spaţială
importante, limitate la bază de un strat impermeabil (pat impermeabil) şi uneori şi în partea
superioară printr-un tavan impermeabil, saturate în parte sau în totalitate cu apă. În cazul când apa
este în stare de mişcare se formează curenţi acviferi naturali.
Acviferele pot fi:
a) libere (cu nivel liber) sau
b) captive (sub presiune).

Acviferele cu nivel liber sunt limitate în partea superioară de o suprafață liberă (de depresie) aflată
în echilibru cu presiunea atmosferică (considerată nulă într-un sistem de referinţă relativ).
Suprafața liberă delimitează zona nesaturată de cea saturată a mediului poros.
După modul de dispunere a rocilor acvifere în scoarţa pământului pânzele acvifere libere pot fi din
zonele aluvionare sau conţinute în fisuri ni. rocilor ş.a.

75
 Pânzele din zonele aluvionare se găsesc în vecinătatea cursurilor de apă la vărsarea unui afluent
într-un curs superior, în conurile de dejecţie ale cursurilor de apă sau în vecinătatea mărilor sau
oceanelor. Rocile acvifere respective sunt formate din nisipuri, pietrişuri, bolovănişuri,
formaţiuni de loess cu un conţinut relativ mic de argilă, roci mamoase, nisipoase etc., iar pânza
freatică are un nivel variabil, el fiind mai ales influenţat de precipitații şi de nivelul apelor din
râuri, oceane sau mări.
Pânzele acvifere conţinute în fisuri se pot forma în crăpături sau fisuri numite litocloze, formate
în rocile metamorfice prin răcirea magmei. Crăpăturile sau fisurile pot eventual comunica între
ele. Atunci când sunt de dimensiuni mari, sub formă de falii, se numesc paraclaze, iar dacă nu
sunt dislocate se numesc diaclaze. Fisurile mici se numesc leptoclaze, ele putând fi puţin
profunde (sinclaze) sau neregulate (piezoclaze), apărute ca urmare a variaţiei eforturilor
mecanice exterioare.

Aceste fisuri se pot forma și în rocile sedimentare calcaroasc prin dizolvarea lor de către apele
pluviale sau de infiltraţie, favorizând formarea peşterilor sau chiar a cursurilor de apă subterană
în masivele calcaroase. Astfel de zone se numesc carstice. Când se formează cursuri de ape
subterane în astfel de roci, debitele acestora pot fi destul de importante. În astfel de zone
carstice se cunosc cazuri când cursurile de suprafaţă dispar, curgând în subteran pe anumite
porţiuni.

Acviferele sub presiune sunt situate între două sau mai multe straturi impermeabile, alimentarea
pânzelor freatice facându-se astfel încât să se creeze o creştere a presiunii hidraulice peste cea
normală (atmosferică).

Pânzele acvifere captive se găsesc denivelate faţă de sursa de alimentare, ceea ce face să se creeze o
presiune hidraulică care e captivă, deci nu se poate manifesta din cauza cel puţin a unui strat
impermeabil ce separă de un alt strat acvifer. În momentul când s-ar executa un puţ în zona ce
cuprinde stratul de apă subteran captiv, nivelul pânzei freatice se ridică la înălţimea
corespunzătoare de alimentare, la înălţimea pizometrică. Când aceasta depăşeşte nivelul solului,
ţâşneşte vertical până la înălţimea la care energia hidraulică disponibilă se anulează. Acest tip strat

76
acvifer se mai numeşte şi artezian (după denumirea domeniului Artois din Franţa unde s-au realizat
puţuri săpate în astfel de straturi freatice).
Suprafaţa piezometrică indică variaţia nivelului piezometric pe suprafaţa ocupată de acvifer. În
cazul acviferului cu nivel liber suprafața piezometrică există fizic în natură, fiind identică cu
suprafaţa liberă a acviferului. În cazul acviferului sub presiune suprafaţa piezometrică este o
suprafață imaginară situată deasupra tavanului impermeabil. Prin intersectarea suprafeței de
depresie, respectiv a celei piezometrice cu un plan vertical, paralel cu direcția principală de curgere,
se obține curba de depresie și curba piezometrică.
Pentru folosirea apelor subterane în diferite scopuri practice trebuie cunoscute elementele
caracteristice care servesc ca date primare în elaborarea diferitelor studii sau proiecte. Aceste
elemente se pot grupa astfel:
- parametri cantitativi - rezultaţi din structura geologică a rocilor (care furnizează date în
legătură cu porozitatea, compoziţia chimică a rocilor permiţând stabilirea permeabilităţii
rocii, adică circulaţia apei şi stabilirea unor proprietăţi ale apei etc.);
- parametri legaţi de calitatea apei subterane;
- parametri geometrici şi hidraulici, cum ar fi înălţimea sau grosimea stratului acvifer,
panta hidraulică a apei subterane, sarcina hidraulică, viteza apei subterane şi debitul apei
subterane.
Grosimea stratului acvifer liber reprezintă distanţa pe verticală de la stratul practic impermeabil
până la nivelul maxim al apei gravitaţionale. Grosimea stratului acvifer captiv este distanţa pe
verticală între cele două strate impermeabile. În calculele inginereşti se foloseşte de multe ori
noţiunea de înălţime medie a unei pânze freatice care se determină întâi într-o zonă de interes,
cunoscând înălţimile măsurate sau determinate pe o perioadă de minim 10 ani (în foraje de studii şi
observaţie) şi efectuând o medie statistică a înălţimilor din câteva puncte care să acopere uniform
zona studiată.
Pe baza cunoaşterii înălţimii stratului acvifer, raportată faţă de un reper care se ia uneori chiar
nivelul stratului impermeabil, se poate determina nivelul hidrodinamic al pânzei freatice. Acesta
este în general variabil, fiind influenţat de următorii parametri: regimul de infiltraţie-evaporare care
depinde mai ales de regimul precipitaţiilor, de variaţiile de temperatură a solului şi aerului şi de
porozitatea rocilor, adică permeabilizarea lor; influenţa apelor de suprafaţă (râuri, fluvii, mări şi
oceane) care pot ceda sau absorbi o parte din debitul apelor subterane şi deci modifică nivelul
pânzei freatice; fluxul şi refluxul care creează prin circulaţia masei apelor mari variaţii ale pânzei
freatice pe distanţe de zeci de km; mişcările tectonice care modifică natura şi stabilitatea rocilor;
lucrările artificiale (cu caracter hidrotehnic, cum ar fi crearea de mari lacuri de acumulare, lucrări
de hidroamelioraţii, fundaţii, lucrări de alimentare cu apă etc.).

77
 4.6. ASPECTE DE HIDROGEOLOGIE URBANĂ

Extinderea urbană este un fenomen predominant al secolului; apa subterană permite servicii de
alimentare cu apa ieftină, accesibilă local utilizatorilor privați, precum și posibilitatea de stocare
(apa și energie) în sistemul acvifer – aspect critic în cazul schimbărilor climatice. Ubanizarea rapidă
și necontrolată constitue un risc major pentru resursa de apă subterană legat de exploatarea în
exces și de poluare. Dezvoltarea majoră a construcțiilor subterane (mărime și complexitate) –
conduce la coborâri sau ridicări ale nivelului apelor subterane cu un impact puternic asupra
infrastructurii urbane.
Dezvoltarea urbană afectează peisajul natural precum și comportamentul, circuitul apelor
subterane și de suprafață. Circuitul hidrologic a devenit mult mai complex în mediul urban datorită
influențelor antropice asupra mediului.

Strate acvifere de suprafață/acvifere de adâncime

78
Circuitul apelor urbane

79
 Circuitul apei urbane reprezinta baza conceptuală pentru studierea bilanțului de apă și al
efectuării inventarului de apă din zonele urbane.

Apele subterane constituie o parte integrantă a circuitului apelor urbane.

Studiul bilanțului apei, al sedimentelor și al substanțelor chimice ajută la cuantificarea apei urbane,
prin abordarea următoarelor aspect:

 Verificarea traseelor pe care le urmează în circuitul urban;

 Cuantificarea fluxului de apă, sediment și substanțe chimice de-a lungul traseelor acestora;
 Evaluarea variațiilor componentelor circuitului urban al apei;
 Evaluarea impactului climatic, creșterea numerică a populației și modificarea
comportamentului acesteia.
Înțelegerea comportamentului acvifer necesită cunoașterea fluxurilor de apă: mărimea acestora,
imporțanta lor relativă precum și dependența lor asupra parametrilor hidrologici.
„Urbanizarea acționează asupra apei subterane” și „apa subterana acționează asupra
infrastructurii urbane”. Fără planificare – „o soluție oferită de o instituție devine problema unei
alte instituții”

80
Calitatea structurală și eficiența funcțională a unei rețele de canalizare sunt parametri cheie pentru
a asigura transferul de ape uzate menajere, comerciale și industriale la stațiile de epurare.
Infiltrarea apelor subterane în sistemul de canalizare poate prejudicia eficiența de stațiilor de
epurare. Exfiltrațiile din sistemul de canalizare pot duce la contaminarea apelor subterane.

Procesele urbane interacționează cu apa subterană atât sub aspect calitativ cât și cantitativ:
Modificarea procesului de realimentare al apei subterane datorită:
 Reducerii acestuia în urma impermeabilizării suprafeței terenului;
 Exfiltrațiilor din sistemele de alimentare cu apă și canalizare (pluviale, ape uzate sau mixte)
în apa subterană (compensează în general reducerea realimetării naturale);
 Realizării de conexiuni hidraulice antropice între stratele acvifere.
Drenajul apelor subterane prin:
 Sisteme de drenaj concepute pentru zonele urbane;
 Rețelele de canalizare;
 Rețelele de transport (tunele de metrou, feroviare, auto etc);
 Construcții subterane (fundatii adanci, parcari etc).

Bararea fluxului de apă (efect de barieră) prin intermediul:

 Elementelor de infrastructură de transport (tunele și stații de metrou, feroviare, auto, etc);
 Construcții subterane (fundații adânci, parcări, etc).
Măresc substanțial încărcarea cu contaminanți ca rezultat al:
 Pierderilor de apă din sistemele de canalizare, reinjecției apei insuficient epurată ce provine
din sistemele de epurare comunitare sau individuale;
 Stocării și manipulării incorecte a apelor comunitare precum și a substanțelor utilizate în
industria chimică;
 Dispunerii și stocării incorecte a deșeurilor solide și lichide;
 Conexiunii hidraulice cu apele de suprafață (râuri, lacuri);
 Conexiunii hidraulice antropice între stratele acvifere de suprafață si de adâncime.
81
Aspecte cantitative ale apelor subterane din mediul urban

Interacțiunea dintre apa subterană și infrastuctura urbană

Interacțiunea dintre apa subterană și infrastructura urbană
Are ca efect modificarea circuitului apei din mediul urban, ceea ce implica:
 reducerea alimentării naturale a sistemelor acvifere: schimbarea utilizării terenului,
impermeabilizarea albiei râurilor și a lacurilor, lucrările subterane cu efect de dren;
 noi surse de alimentare a acviferelor (rețeaua de canalizare, sistemele de alimentare cu apă
și irigațiile);
 modificarea circuitului apei din zona urbană afectează în mod direct nivelul apelor
subterane;
 creșterea nivelului apelor subterane ce poate conduce la: inundarea subsolurilor, creșterea
subpresiunii asupra fundațiilor care, la rândul ei afectează stabilitatea și durabilitatea
construcțiilor, creșterea riscului apariției cavernelor, a fenomenului de eroziune internă și a
lichifierii;
 scăderea nivelului apei subterane ce poate conduce la apariția fenomenului de subsidență,
modificarea nivelului apelor de suprafață (lacuri, râuri, izvoare), creșterea exfiltrațiilor din
rețeaua de canalizare.

82
Clasificarea structurilor subterane și efectul lor cantitativ asupra acviferelor

Structuri subterane Efecte Consecinte

Metroul  Efect de dren  Schimbarea spectrului

natural de curgere
 Efect de barieră
 Variații ale nivelului
piezometric

 Infiltrații in tunel și stații

Fundații, parcari  Efect de bariera  Schimbarea spectrului

subterane, pasaje natural de curgere
pietonale.
 Variații ale nivelului
piezometric

 Inundarea structurilor
subterane

Rețeaua de alimentare cu  Alimentarea  Creșterea niveului

apă acviferului piezometric

 Poluare termica

Rețeaua de canalizare  Efect de dren  Infiltrații în rețeaua de

canalizare
 Alimentarea
acviferului  Debit mărit

 Probleme la stațiile de
epurare datorate debitului
mărit

83
 Realimentarea acviferelor în spațiul urban
Creșterea continuă a gradului de urbanizare conduce la necesitatea unor spații mai mari pentru
circulații, pentru activitățile economice, locuire și recreere.

• alimentarea se realizează prin

puțuri de pompare,
• direcția de curgere și nivelul
apei subterane nu sunt
influențate,
• descărcarea apelor uzate se
realizează direct în acvifer;

• nivelul apei subterane scade,

• descarcărea apelor uzate se
realizeaza direct în acvifer fără
epurare,
• apele subterane de mică
adâncime sunt poluate;

84
 • acviferul de sub oraș este
abandonat -calitate precară,
• nivelul apei subterane crește
sub oraș datorită opririi
pompărilor,
• direcția de curgere se schimbă
spre extremitățile orașului;

• nivelul apei subterane creste

extrem de mult,
• apare riscul de inundație,
• cererea de apă este mare,
• apare necesitatea de import a
apei de la surse îndepărtate,
costuri ridicate.

Procesele urbane interacționează asupra apei subterane prin:

 Modificarea procesului de realimentare al apei subterane datorită:
- Reducerea acesteia în urma impermeabilizării suprafeței terenului;
- Exfiltrații din sistemele de alimentare cu apă si canalizare (pluviale, ape uzate sau mixte) în
apa subterană (compensează reducerea realimetării naturale);
- Realizarea de conexiuni hidraulice antropice între stratele acvifere.
 Drenajul apelor subterane prin:
- Rețelele de canalizare;
- Rețelele de transport (tunele de metrou, feroviare, auto, etc);
- Construcții subterane (fundații adânci, parcări, etc);
 Măresc substanțial încarcarea cu contaminanți ca rezultat al:
- Pierderilor de apă din sistemele de canalizare (și altele), reinjecției apei insuficient epurată
ce provine din sistemele de epurare comunitare sau individuale;
- Stocarea și manipularea incorectă a apelor comunitare precum și a substanțelor utilizate în
industria chimică;
- Dispunerea și stocarea incorectă a deșeurilor solide și lichide;
- Conexiunea hidraulică cu apele de suprafață (râuri, lacuri);
- Conexiunii hidraulice antropice între stratele acvifere de suprafață și de adâncime.
 Bararea fluxului de apă (efect de barieră) prin:
- Elemente de infrastructură de transport (tunele și stații de metrou, feroviare, auto, etc);
- Construcții subterane (fundații adânci, parcări, etc).

Dezvoltarea urbană produce în general creșterea nivelului apelor subterane.

Creșterea nivelului de apă subterană afectează structurile urbane în cazul în care acestea au fost
proiectate și construite în perioadele în care nivelul apelor subterane era scăzut, fără a conștientiza
posibilitatea ca nivelul acestora sa crească. Este important de menționat faptul că structurile
urbane produc un efect de barieră impermeabilă asupra fluxului apei subterane.

85
Aspecte calitative ale apelor subterane în mediul urban

Principalele surse de poluare

Pierderi din fosele septice sau din rețelele de canalizare (datorită deteriorării infrastructurii de
transport și colectare a apelor uzate). Aceste pierderi pot deterioara calitatea apelor subterane prin
contaminarea cu substante cum ar fi: nitrați, nitriți, fosfați, cloruri, contaminare bacteorologică și cu
alte substanțe.

Schimbul dintre apele de suprafață și apele subterane.

În general, apele de suprafață prezintă o calitate mult mai slabă față de apele subterane. Acest lucru
este mult mai accentuat în zonele urbane datorită deversării deșeurilor și a apelor pluviale,
municipale și industriale.

Punerea în comunicare antropică dintre acvifere conduce la poluarea acviferelor aflate la o

adâncime mai mare, acvifere ce prezintă o calitate superioară față de cele aflate la o adâncime mai
mică (în principal datorită execuției necorespunzătoare a puțurilor). Infiltrații prin depozitele de
deșeuri (gropile de gunoi).
Lipsa impermeabilizării zonelor de depozitare a deșeurilor sau deteriorarea acestora afectează
calitatea apelor subterane prin contaminare cu metale grele (Cd, Cr, Fe, Pb, Cu, Zn), substanțe
microbiologice și altele.

86
Infiltrarea levigatului reprezintă principala sursă de poluare.
Instrumente de protecție ale apelor subterane

87
Una din cele mai importante probleme cu care se confruntă marile orașe ale lumii este deficitul de
apă. Se asteptă ca acesta să se intensifice pe parcursul secolului datorită creșterii populației la nivel
mondial, creșterii economice, schimbărilor climatice.
Un sistem de management integrat al apelor urbane este necesar sa integreze un regim de
exploare al apelor subterane mai eficient și sustenabil:
– Măsurile de gestiune ale cerinței de apă să constrângă ineficiența și risipa și să reducă
folosințele necontabilizate;
– Stabilirea de norme privind interacțiunea dintre infrastructura subterană și sistemul acvifer;
– Definirea unor măsuri strategice privind stocul apei în acvifere (în anumite cazuri ca ultima
rezervă strategică);
– Aplicarea corectă a conceptelor și metodologiilor în definirea zonelor de protecție pentru
captările de apă subterană, bazate pe timpul de transfer al contaminanților;
– Definirea și aplicarea conceptelor de vulnerabilitate a acviferelor în protejarea resurselor de
apă subterană.

Apa subterană urbană este o resursa importantă dar neprotejată (suficient). Istoricul dezvoltării
urbane conduce la modele de contaminare eterogene ale apei subterane. Lipsesc studiile privind
schimbările pe termen lung ale climatului și utilizării terenului. Sunt necesare metode inovative de
monitorizare pentru a defini zonele urbane ca fiind emițătoare de contaminanți. Dezvoltarea
științifică a hidrologiei urbane este necesară pentru a gestiona sustenabil resursele de apă.

Probleme de subsidență
Scăderea nivelurilor apelor subterane poate induce la nivel local sau la nivel regional fenomenul de
subsidență. Acest efect poate fi provocat atât de pomparea directă a apei cât și de construcția
structurilor subterane ce acționează ca drenuri sau formează bariere pentru fuxul natural de
curgere;
Subsidența, este un fenomen ireversibil ce poate avea o extindere regională, atunci când este
cauzată de pomparea excesivă. Aceasta este cauzată de către factorul antropic, prin diverse acțiuni
pe care le desfășoara:
- Infiltrații locale de apă;

88
 - Extragerea necontrolată a apei subterane;
- Exploatări miniere.

Probleme legate de epuismente și drenaj

Construcția subsolurilor, parcărilor subterane, lucrărilor de infrastructură de
canalizare/alimentare cu apă necesită execuția unor lucrări de epuisment sau drenaj. Acestea pot fi
cel mai adesea temporare (pe durata execuțiilor), dar pot fi și definitive pentru a împiedica, de
exemplu apariția subpresiunilor.
Problemele care pot sa apară la realizarea unei lucrari de epuisment sau drenaj pot fi:
- Riscuri legate de efectele mecanice cum ar fi antrenarea hidrodinamică;
- Ruperea hidraulică a bazei excavației;
- Tasări diferențiate.

89