Operă împotiva operei

E inutil? E inutil să trăieşti? Să mănânci sau să iubeşti? Să

iubeşti lumea...sau o singură persoană ca şi când vezi întreaga
lume într-o singură persoană... Să fii rău sau bun ; milostiv cu
săracii dacă eşti bogat, iar dacă eşti sărac, încearcă să-ţi
îmbogaţeşti sufletul, căci ce contează...un bănuţ de aur sau un
fir de credinţă? Poţi fii rău şi bun în acelaşi timp cu aceeaşi
persoană? Poţi să iubeşti sau să te minţi? Eşti tânăr
omule,veseleşte-te! Să suferi? Dar tu nu cauţi plăcerea?
Să scriu tot ce-mi trece prin cap; aş putea scrie mult... Ai
putea scrie caiete întregi; dar tu ce cauţi, sa scri o operă..? Să
scriu o operă, aş putea... Eu n-aş vrea să scriu o operă, mai
ales despre ce-mi trece prin cap într-o zi, e inutil. Şi opera ar
fii, aşa...ca toate gândurile oamenilor dintr-o zi, într-un singur
cap, într-o singură minte. Oamenii trebuie să gândească, dar
oamenii trebuie să-şi citească gândurile într-o operă ca să le
înţeleaga mai bine. ...Să mă convingi!
Uite, într-o dimineaţă mă trezesc. Toţi oamenii se
trezesc. Şi visez cu ochii deschişi. Ce am visat...? N-am văzut
niciodată curtea, nu ştiu culorile sau oamenii. Dimineaţa eşti
mai realist. Te gândeşti, toţi oamenii se gândesc, la iubite lor,
la nevestele lor, iar călugării din munţi priveghează. Ei se simt
1
aprope de Dumnezeu,dar ei nu se odihnesc în timpul nopţii, de
aceea somnul nu le oferă posiblitatea de a fii realişti pentru
câteva clipe după momentul trezirii. Poate de aceea îl iubesc
continuu pe Dumnezeu şi nu sunt atei măcar în clipele de după
trezire, nu acelea ale visării cu ochii deschişi, celelalte.
Uite, de aceea n-aş scrie o operă. În clipele de care îmi
vorbeşti realizez că ar trebui să mă despart de ea. Tu nu
trebuie să-i înveţi pe oameni să-şi analizeze stările. Dacă
atunci când se trezesc gândul îi duce la iubitele lor (cum şi
mie mi se întâmplă) atunci toţi ar trebui să... Trebuie să-i
înveţi să facă alte activităţi, să le dai trezirea ţi să-i trimiţi să-
şi spele mâinile şi faţa, să-şi perieze dinţii.
Nesocoteşti iubirea. Oamenii iubesc. Tuturor le place
iubirea. Constituie fericire. Toţi sunt nişte copii fericiţi.

Două personaje, o convorbire. Dumnezeu a făcut o operă

monumentală. A făcut o natură. A creat un haos frumos. Ape,
plante, animale, biologia le numeşte regnuri; teologia le
numeşte revelaţie. Biologia vorbeşte de milioane de anii,
teologia vorbeşte de câteva mii, nici măcar sute de mii. Doar
două personaje.
-Iubesc cu tot sufletul meu, zice unul dintre ei, încercând
să-şi concentreze starea interioară spre senzaţia aceea de
beatitudine, pe care o avusese doar de câteva ori în viaţă şi pe
care n-o mai putea atinge oricât ar fii încercat. În lungile lui
experinţe inerioare îşi dăduse seama că unele stări sunt pur şi
simplu spontane şi foarte greu reuşeşti să-ţi concentrezi o
2
anumită stare.
-Nu înţeleg cum percepi tu iubirea. Gândurile celuilalt se
zbăteau în continuu. Părea calm, însă în suflet ducea o luptă
teribilă. Încerca să-şi aducă argumente întăritoare pentru a-şi
accepta sau nega concepţiile. Cum văd eu iubirea? Sunt în
acele momente în care nu-mi pot asculta tovarăşul.
-Poate niciunul dintre noi nu poate exprima ce înseamnă
ea. Nu înţeleg ce înseamnă conceptul tău de a percepe.
-N-am iubit niciodată. Singurele persoane pe care le-am
simţit iubind au fost personajele din puţinele romane citite.
Încerca să-şi analizeze experienţele şi să se stabilizeze. Ştia că
vorbind îşi poate reveni. Am înţeles că iubirea poate e cel mai
subiectiv sentiment, pentu că uneori oameni ca noi încearcă să
şi-o explice. De ce toţi îndrăgostiţii îşi spun că iubirea lor este
cea mai adevărată, sau cea mai extraordinară, care depăşeşte
parcă limitele legale? Fără să vorbim însă de vreo legalitate în
dragoste.
-Eu nu mă consider cel mai îndrăgostit om de pe
pământ. Cred că într-o relaţie totuşi unul iubeşte mai mult.
-Cum poţi spune că iubeşti din tot sufletul? eşti tu cel
care iubeşte mai mult în relaţia voastră? Ce-mi poate
răspunde? Ştiu fără să fiu convins că nu iubeăte astfel. Pot eu
să-i strig în faţă că e un mincinos? Poate încearcă să se
convingă, ca o încurajate.
-Poate noi suntem singurii care ne iubim în mod egal
unul pe celălalt, încerca să glumească vorbind despre relaîia
lui.
-Orice ai, spune n-o să mă convingi. Nu că n-aş accepta
3
adevărul...dacă l-ai avea.
Mă întalnesc într-o zi cu o persoană şi îmi zice: şti, eu
scriu... i-aş zice: să-mi citeşti şi mie; mă-ntâlnesc cu altcineva
şi-mi zice: eu ştiu să cânt; cântă-mi şi mie! dacă m-aş întâlni
cu altă persoană poate mi-ar zice: eu ştiu să iubesc. Ar fi doar
o glumă, nu i-aş răspunde. Să glumim sau să fim serioşi sau să
iubim. Toţi oamenii cred că eu nu ştiu să vorbesc, să cânt, să
iubesc, când merg impasibil pe stradă, dacă nu fac toate astea
bătându-mă cu pumnul în piept. Cineva mă întreba:...şi...îţi
place să cânţi? ...da ; cânţi bine? Ce ai fi vrut să-i răspund?
Cum ştiu eu să mă apreciez şi cum ştiu alţii să mă aprecieze? E
bine să rămânem cu picioarele pe pământ. Cât de mult ne
supraevaluăm capacităţile, stările, poate necazurile sau
dragostea? Cât de critici putem fi? Natura ne vorbeşte, ne
arată...

Dumnezeu îşi desăvârşeşte opera. Hristos ţi-a

perfecţionat firea umană. Două persoane, sute de gânduri, de
cuvinte, de idei; o operă? Câte există în lume? Poate doar una,
dar omul a zis: hai să le-mpărţim pe mai multe categorii! Omul
le-a numit în diferite feluri, a creat noi chemări, noi nume, le-a
pus titluri şi le-a etichetat, clasificându-le. Până la urmă
aceeaşi operă. Până la urmă sute de ele: opera dezastru, opera
creaţie, opera tu, opera eu, opera dragoste... Toate sunt una ţi
una sunt toate.

-Şi tu scrii...nu e aşa că şi tu scrii?

4
 -Da...rareori.
-Iar în alte circumstanţe poate ai fii adăugat: am talent,
dar îmi palce să lenevesc. Poate ai gândi, lumea trebuie să afle
că sunt talentat, o să mă caute, dacă lumea are nevoie de
talente o să mă caute.
-Exagerezi ca de fiecare dată!
-Crezi că încerc să dau un aspect dramatic lumii?
-Nu am gândit aşa, dar că ai spus-o, poate chiar asta faci.
-Lumea nu e roz. Realitatea e crudă de multe ori şi ne
dezamăgeşte, ne descurajează. Adevărul doare, nu? De fapt
realitatea doare. Adevarul ce vină are? Realitatea ce vină are?
Tu sau eu că suntem aici...
- Filosofii...

Încercare, renunţare, bucurie copilărească, tristeţe. O sută

de sunete, trei sute de gesturi, o imagine. Lumea e aşa de mare,
Dumnezeu e infinit. Natura e aşa de verde, iarna e atât de
frig... Trei caracteristici, un suflet. Raţiune oarbă...iluzii. Doi
ochi, o privire.
Cuvinte...doar cuvinte.
Fiecare are un ideal sau măcar un scop, fie unul mic de
tot. Care-i scopul nostru sau al lumii? Scopul
Creatorului...Dumnezeu a creat o operă monumentală, artistul
crează o operă, scriitorul o operă. Ce înseamnă autorul prin
opera sa? Ce înseamnă Dumnezeu prin lume? Iar dacă eu sunt
creaţia Lui, ce înseamnă Dumnezeu prin mine? Citind mii de
lucrări ale aceluiași autor, cum pot eu să-l cunosc pe autor prin
5
personajele sale? Să-i cunosc psihicul până în adâncimile lui,
să-i cunosc fobiile sau complexele, doar citind. Citind opere
vechi de sute de ani ale unui autor de acum sute de ani...iar
Unul n-are început. Autorul n-are început, ci doar sfârşit, iar
opera are început dar n-are sfârşit. Sete de cunoaştere la sute
de-ntrebări, oare un singur răspuns? Trebuie să citesc o singură
operă?

Prea multe întrebări, prea multe. Cineva ne priveşte de

sus ne cunoaşte pe toţi pentru că citeşte doar una, una singură
şi ne citeşte în ochii fiecăruia, chiar şi ai celor care poartă
ochelari. Ne citeşte în ochi până în suflet, lumea are un suflet,
doar unul. Ah, cât de bine ştie să ne citească în ochi, chiar şi
când îi avem închişi! Cum se amuză la încercările oamenilor şi
când cred ei că au găsit necesarul suprem sau libertatea, sau
când cred ei că sunt mulţumiţi de starea în care se află.
Amuzant, tragic, comedie, deşertăciune, degeaba, toate într-un
singur loc.

-Ce dracu' se-ntâmplă cu mine? Trupul mă îngrozeşte,

sufletul...ca o strigare...
Naratorul, ca un necunoscut. Nu ştie ce a vorbit cel
dinaintea lui. Atunci era un alt narator, acum e altul, adică eu,
eu sunt naratorul. N-o să vorbesc de mine, doar de operă.
Decor abstract. Fum, ceaţă, poate haos de culori,
necesitate de creaţie şi totuşi într-un astfel de loc, suflete.
Timpul exista şi el sau poate nu, dar sufletele simţeau
6
dezintegrarea treptată şi singurul vinovat era timpul. Nu se
mulţumeau să zboare prin întunericul deja cunoscut, voiau un
spaţiu limitat, o existenţă limitată, pe care să le străbată în
fiecare clipă şi să nu le-nţeleagă niciodată. Să greşească şi să
nu înveţe niciodată din greşeli, aşteptând ca cineva să-i
conducă doar pentru a da vina pe cineva atunci când nu-şi
găsesc libertatea sau nu reuşesc să asimileze toate cunoştinţele
pentru că uită...trupul lor uită, dar spiritul îşi aminteşte că
există un spaţiu undeva, iar acolo... Aşteptând ca vreun înţelep
să se ridice dintre ei şi să zică: proştii nu învaţă nici din
greşelile altora. Oameni. Sunt hidoşi dar sunt frumoşi pentru
că s-au obişnuit cu urâţenia lor. Intri într-o cameră cu un miros
urât. Aşteptând un timp îndelungat în cameră te obişnuieşti cu
mirosul, poate, aşteptând ani, mirosul face parte din tine. Sunt
mirosul meu.
Să ne imaginăm! Alt decor, alte suflete, acum şi trupuri.
Totul e concret. Dar fiind un exerciţiu de imaginaţie concretul
meu poate diferi de al altuia....
Afară era cald, oamenii îşi simţeau trupurile sleite de
putere. Puţinele persoane care treceau prin dreptul parcului
păreau deshidratate, păreau că la următorul pas vor cădea pe
cimentul fierbinte al trotuarului. Parcul era umbrit de pomii
înalţi, însă căldura anihila totul. Umbra proteja trupurile de
raze, însă tot ce le înconjura emana căldură. Căldura îi sleia
fizic dar şi mental, imaginaţia le era tulburată. Încercau să
gândească, însă le făcea rău. Era doar căldura. Plutea prin aer
şi dobora pe oricine întâlnea în cale. Conştiinţa oamenilor care
îşi doriseră atât de mult căldura era cuprinsă de tot felul de
7
întrebări.
Naratorul nu e omniprezent. El încearcă să-şi imagineze
cum ar fi vremea la polul nord. La polul nord ar fi mult mai
frig decât în iernile în care parcul era acoperit de zăpadă.
Acolo e mai frig decât aici în orice anotimp. Naratorul se
întreabă câţi naratori mai există. Adică eu mă întreb. Poate
există sute de mii, poate aşa e mai bine pentru că trebuie ca
cineva să povestească opera, s-o ducă mai departe. Dar
naratorul oare îl cunoaşte pe autor? Au dat ei mâna vreodată?
În orice caz naratorul cunoaşte opera mai bine decât autorul.
Naratorul cunoaşte şi opera lui Eliade şi opera lui Beigbeder,
pentru că el le povesteşte. Uneori e şi personaj.
Naratorul trece prin parc. Ce cald e în parcul ăsta!Cu
toată umbra pomilor...degeaba. Cui să mă plâng? Oare nu eram
şi eu astă iarnă în rândul celor care se rugau să vină zile
însorite? Poate noi suntem de vină. Ei, şi? Nimeni nu mă ştie
pe mine şi n-o să fiu decapitat că am cerut mai multă căldură,
dar nici chiar aşa de multă. Să mă aşez pe bancă. Nu pot citi
într-o asemenea stare.
Oamenii ar face altceva, dar natura nu le dă răgaz.
Uneori plouă, alteori e caniculă sau bate vântul. Oamenii sunt
capricioşi, natura e capricioasă, dar se înţeleg, întregesc opera.
Totul e ca o poveste, milioane de personaje, un autor, un
narator. Să-ncerc să citesc!

Trupul mergea pe strada întunecată. Sufletul rămase pe la

colţurile străzilor pe lângă care trecuse. Câte o părticică din el
8
se separase la fiecare colţ. Trupul ştia drumul pe de rost,
instinctiv. Părticelele de suflet rămâneau confuze la
schimbarea de direcţie a trupului. Lumea modernă, priveliştea,
gândirea, dezorientează sufletul. Sufletul bătrân nu mai simte
nimic, îşi aminteşte, doar de clipele în care încă era potent.
Suflet la colţul unde se afla barul. Deşi ora era înaintată
oamenii făceau gălăgie în încăperea barului. Oameni care îşi
pierduseră raţiunea, sufletul, familia. Sufletul pierdut aude
înjurături, vorbe incoerente, îşi aminteşte de altă vreme. El n-ar
fi vorbit niciodată în felul în care îi auzea vorbind. Vorbea
calm, puternic şi îşi dorea să ştie toate cuvintele din lume ca să
le vorbească tuturor. Ştia că trebuie să le împărtăşească o
părere. Vorbele beţivilor îl nemulţumeau, dar nu putea fii
nemulţumit, avea nevoie de trup.
Altă bucată de suflet rămase lângă biserică. Frânturi de
memorie încercau să se desluşească. Bisericuţa din
sat...clopotele cu zgomotul lor surd care aducea teama în acest
suflet. Sufletul era speriat. Lângă zidul bisericii dormea un
cerşetor. Îmbrăcat în zdrenţe, acesta era acoperit de un carton.
Sufletul i-ar fi cerut puţin ajutor. Cerşetorul se trezeşte,
priveşte în jur, apoi cade în aceeaşi poziţie. Sufletul înţelese că
nu putea primi ajutor. Se pregătea să treacă în abis sau în alta
lume, văzând frânturi din ea apărute în jur.
O altă bucată rămase...şi alte mii. Fiecare cu câte o
amintire, cu o idee şi un regret, o dezamagire, o tristeţe, o
nemulţumire. Fiecare având o nevoie de a.şi exterioriza
sentimentele, dar trupul era departe de suflet, de bucăţile lui de
raţiune şi voinţă.
9
 Trupul simte şi el un gol, o lipsă. Zice că.i uitarea şi că
e natural să se întâmple astfel, dar nu realizează că niciodată
nu va mai putea trăi, simţi sau avea o idee ca cele pierdute pe
la colţuri. Încă de când era mic trupul primeşte iniţiere. E
învăţat să se hrănească, să se dezvolte. Îi apare raţiunea, însă
imaturitatea încearcă să i-o răpească. Trupul cere satisfacţie,
iar raţiunea cere hrană spirituală, voind să se dezvolte. Trupul
are întâietate de cele mai multe ori. Este prioritar spiritului, dar
nu înţelege că nu îi e superior. Când începe să piardă spiritul,
trupul simte golul, se simte însă existent, doar ca un individ şi
atât. Ca un imbecil, ca mulţi alţii. Îi pare rău atunci, regretă,
dar e prea târziu.

Câmpul e plin de ciori, parcul e plin de ciori, iar când

acestea zboară, oamenii văd scris pe cer: Haideţi să plângem
cu toţii! Poate aşa vom scăpa de tot ce ni se pare nociv şi ne
vom redescoperii virtuţile. Fericiţi cei ce plâng. Să fim fericiţi
cu toţii. Ce haos al plânsului! În acel moment se va găsi unul
care să nu fie sensibilizat de atâtea lacrimi şi să profite de toţi
naivii sensibili. Le va fura tot ce au mai drag. fie obiecte, sau
persoane sau amintiri, le va fura comorile. Când se vor trezi la
realitate, din clipele de fericire prin plâns, pentru că fericirea e
scurtă, vor realiza că nu mai au nimic, inexplicabil. Vinovată e
fericirea. Vor urî fericirea şi plânsul.
Să fiu eu hoţul. M-aş îmbogăţii de comori, dar mai mult
de jumătate din ele ar fi pentru mine valori neînţelese şi le-aş
arunca. Apoi aş lua o amintire la întâmplare şi m-aş amuza
10
cum un om mai poate iubi, când eu citisem că epoca îi cere lui
Hristos să zică lumii că nu mai e nevoie de dragoste printre
noi. Oare am luat şi comorile morţilor? Îl văd pe unul care se
bucură de fiecare dată când i se întâmplă ceva rău unui tovarăş.
Eu sunt din altă lume, din altă civilizaţie, dintr-un timp diferit.
Lumea mă critică şi nu sunt bun drept hoţ. Eu caut o operă, nu
să mă joc cu preţuirile oamenilor.
Când eşti mustrat de conştiinţă crezi că toţi oamenii
întâlniţi complotează împotriva ta. Te întrebi: dacă ei ştiu? Iar
ca să ajungi să nu-ţi mai pese de ei, să săvârşeşti o faptă
mustrătoare, ca o crimă, şi să rămâi perfect normal în sensul
convenţional, poate că e o adevărată operă. Să furi comoara
fiecărui om într-un moment de slăbiciune, să o necinsteşti,
apoi să te întorci printre ei şi să-i priveşti în ochi. Ei să citească
în ochii hoţului şi să vadă ca-n ochii unui orb, iar el să citescă
disperarea. Dar nu numai în ochi ci şi pe feţele lor, în gesturile
lor. Ura i-ar face suspicioşi pe celălalt şi s-ar agresa între ei,
omorându-se.
Un cerşetor, un orb, un intelectual, un ateu....
Un autor se gândeşte că ceea ce nu ştiu să aprecieze
contemporanii, opera sa, vor aprecia oamenii peste secole. Şi
aceia îl vor considera un geniu neînţeles. El care e la fel ca ei,
cu slăbiciuni, regrete, care face uneori aceleaşi activităţi ca
cele ale contemporanilor lui, care vrea să trăiască, care are
nevoie de bani, dar care filosofează uneori reflectând asupra
efemerităţii lumii, asupra timpului neexplorat, având atâtea
întebări, el va fi considerat de ei un geniu.
Când ciorile zboară, oamenii îşi înalţă privirile spre cer.
11
Asemeni se întâmplă şi cu cerşetorul. După câteva clipe
oamenii să verse lacrimi privinduse unii pe alţii. Cerşetorul
începe să râdă cu poftă. Se îndreaptă spre unul dintre oamenii
aflaţi în jurul lui şi îl întreabă ce se petrece, de ce plâng toţi ca
apucaţii. Omul îi răspunde, ştergându-şi lacrimile: nu vezi ce
scrie pe cer? Cerşetorul începe din nou râsul schimbându-i
intensitatea, răspunzându-i: nu ştiu să citesc, apoi pleacă de
lângă omul care rămase confuz. Tuturor li se părea ciudat, toţi
îl priveau miraţi, un cerşetor. El îi vedea ca pe nişte apucaţi,
varsă lacrimi uitându-se la cer, oameni.
Erau peste 300. Cred că erau peste 300. Un tânăr încă
mai privea cerul. Ochii încă îi erau umeziţi de lacrimi. Oare ne
vom aduce aminte de acest moment, când am plâns cu toţii?
Peste ani...
Un intelectual rămase cu privirea suspendată în aer. Nu
înţeleg... iar gândurile lui aveau ca ţintă aceeaşi întrebare, cum
e posibil? Ţinea în mâini o carte. Văzuse ciorile ridicându-se
de pe pământ, însă gândurile lui rămase la cartea lui şi la
problema neînţeleasă. După câteva clipe, după ce văzduhul era
limpede, prinse legături exterioare, iar fruntea i se descreţii.
Oare scria ceva pe cer? Mi-am imaginat... Şi... dacă într-un
asemenea moment toţi oamenii care ar fii văzut senâmnul ar
fii început să plângă? Începu să zâmbească. Ce naivi! lăsând
cartea pe masă se apropie de fereastră. Lumea neînţeleasă...
Un orb ascultase clipele de linişte."Ce se întâmplă...?"
"Erau sute de ciori." "E un semn că se schimă vremea." "mai
degrabă vremurile, mesajul..." "Care mesaj?" "Cel de pe cer."
"Ei, dacă aş putea să-mi arunc bastonul până la nori. Dar ce
12
scria?" Glasul nu-i mai răspunse. "Oameni...se grăbesc
întotdeauna. Ce glas ciudat!" Îşi potrivi ochelarii şi întinse
bastonul, începând să-şi continue drumul.
Un ateu...şi atâta credinţă! Atâta credinţă în necredinţa lui!
Cât patos şi dorinţă de aşi găsi dumnezeul. Parcul era singura
alinare şi doar natura lui îl făcea să gândească limpede. Dacă
aş fii bogat aş avea un dumnezeu al banilor. Sunt sărac, iar
dumnezeul săracilor cred că s-a sinucis, de teamă să nu
moară de foame. Ce mândru pot fii câteaodată! Unde sunt
valorile lumii? Vreau doar alinare şi găsesc îndârjire. O să
caut un strop de milă în rândul bogaţilor. Haideţi să fim
oameni, nu evazionoşti! O să caut smerenia pentru a găsi
puterea...dar nu a lor, a banilor. O să devalorizez toate
bancnotele, toate monedele, aurul o să fie ţărână...Unde eşti
dumnezeule adevărat?
Să fi început să plâng la mesajul ciorilor? Ce semn divin
mai e şi ăsta? O fi plâns cineva? Să plâng şi eu...pentru ce?
Nu mai ştiu ce caut...

Lumea caută. Dar nu găseşte. Cu toate că e doar una. Nu

ştie s-o citească. Oamenii nu ştiu s-o cunoască. A fost simplă
la început, însă ei au complicat-o. A pătruns în sufletele
miliardelor de oameni, în istorie, în literatură, în timp. Dar nu e
de negăsit. Unii, cei mai puţini, caută iubirea şi spun că au
găsit-o Poate aşa e. Alţii caută faimă sau avere sau sunt
avântaţi de idei tâmpite şi de superstiţii. Învăţătorul suprem ar
trebui să ne arate opera mai concis. Nu ştim să căutăm, sau
13
poate n.avem ce să căutăm în lumea asta. Am fost trimişi aici
doar pentru că am păcătuit în altă lume. Poate aici e lumea
gunoaielor unde binele este răsplătit cu dispreţ, iar cei ce-l vor
înfăptui, în ciude indiferenţei sau dispreţului celorlalţi, se vor
reîntoarce acolo în locul cunoscut de spirit, care se întrezăreşte
uneori, acolo unde este un decor abstract iar totul este cunoscut
şi uşor de pătruns. Acolo opera se desăvârşeşte sau este
desăvârşită pentru că e simplă. O vor regăsi cei care
înfăptuiesc binele, sau cei care nu-şi vor pierde sufletul, căci
lumea în care trăiesc împarte tot. Divide suflete. Taie,
înmulţeşte şi strică. Departe e lumina, acolo parcă se vede
ceva...

Citesc din carte, dar e prea cald. Frunzele nu se mişcă.

Vântul e plecat prin alte zone. Poate suflă mai tare în deşert.
Dacă ar fii cineva pe banca din faţa mea, m-ar privi. Cum
poare oare să citescă? S.ar întreba. Văzându-mă că-mi iau
ochii din carte şi privesc la frunze mi s-ar adresa:"Cald!"
"Foarte cald..." aş zice eu... La ce gânduri îmi fuge mintea!
Pe lângă toate poveştile îmi amintec ce-mi zicea el. Îşi
amintea de unde a-nceput totul. Cum un om e în stare să facă
anumite lucruri pentru că aşa e clădit sufletul său. A fost
educat să-şi privească sufletul, îşi însuşeşte principii. Le
consideră esenţiale, principale pentru tot ce săvârşeşte în viaţă.
Dar odată se abate de la ele, este constrâns, face compromisuri.
Natura, oamenii, el, toate sferele se influenţează., principiile
amestecându-se, rămânând cele mai puternice. Omul se pierde,
14
are nevoie de un loc de muncă, trebuie să existe, să trăiască,
dar principiile lui nu erau în direcţia aceasta. Nevasta îl
îndepărtează de tot ce făcea înainte. Înainte nu înţelegea
libertatea, acum n-o mai are, nu mai poate s-o aibe, dar o
înţelege mai bine. Regretă.
Înainte să-mi fii povestit începutul, a zis că toţi îşi doresc
la un moment dat, când nu mai au întoarcere şi când regretă
prea mult, îşi doresc să fii fost lăsaţi să-şi privească viaţa şi să-
şi corecteze greşelile. Dar, zicea el, nici aşa n-ar fii fost
simplu, pentru că oricum ar fii greşit, poate mai grav, însă îşi
schimbau puţin situaţia, fără să-i ajute cu ceva. Compara
analiza cu o altă experienţă de-a lui, cu o discuţie. Vorbeam
odată cu unul, zicea el, şi îmi spune că dacă nu ar fii existat
religie sau politică sau vreun fel de convenţionism ar fii fost
altfel. Îi răspunde că e absurd. Uite, dacă în clipa asta ar
dispărea toate cele amintite, care zici tu că ne-ar face viaţa mai
bună, îm clipa următoare le-ar inventa cineva. Trebuie să
existe o ordine, o ierarhizare, o dominare a maselor şi o luptă
continuă.
El este un autor, am discutat de câteva ori cu el. Are idei
bune, fără să fii făcut multă filosofie. Ziceam de ''început", de
unde a-nceput totul. A fost o experinţă a lui. Toţi avem, dar
unii le trăiesc altfel. Poate e de vină zodia, educaţia, mediul...
Totul a-nceput de la discuţia purtată cu un tovarăş. Vorbeau
despre religie.
...ora era înaintată. Toată ziua trudise din greu. Stătea pe
pat, aşteptând ca cei din jurul său să se liniştească şi să poată
adormi.
15
 -Religia nu va mai avea mult de trăit, îi spuse tovarăşul
său care era aşezat în aceeaşi poziţie pe pat.
-Există de mii de ani. Oamenii credeau de mult în tot
felul de divinităţi.
-Modernizarea aduce altceva. Un om simplu care ştie ce
are de făcut. Un pragmatic care ţine de etichetă şi de legile
moralei lui. Una aparte.
-Religia e pentru noi ca o tradiţie. Credinţa populară
poate e, greşit însă, una tradiţionalistă, poate moştenită. Uneori
nu e logică, nici raţională. Oamenii sunt superstiţioşi, au religia
lor. Religia nu va dispărea.
Camera era învăluită în linişte. Tovarăşul nu era pregătit
să continue discuţia. Întoarse capul spre fata care îi privea pe
amândoi din partea opusă a patului.
-Tu n-o să te căsătoreşti în faţa preotului cu fata ta? N-o
să iei binecuvântare divină? Măcar tradiţional fără nicio trăire
afectivă deosebită, sau vreo credinţă excesivă pentru un
asemenea act.
Tovarăşul privi la fată. Cine ştie ce gânduri le trecea prin
cap într-un asemenea moment. El voia să adoarmă.
A mai întâlnit-o după seara aceea. O ştia dinainte Apoi mi-a
povestit despre una din discuţiile lor. Cea mai evidentă pentru
a înţelege ce s-a petrecut. Cred că era o seară mult mai plăcută
decât ceea ce o să urmeze. Totuşi...parcă s-a mai răcorit. Pot să
gândesc mai bine. O să-mi pot continua lectura. Totul pare ca
o îndepartare... Dacă aş scrie o carte capitolului i-aş spune
"Îndepartare".

16
 Timpul a trecur demult. Iarna a fost grea. Ne legăm de
aceleaşi teme. Au fost discutate de sute de ori, sunt cunoscute
de toţi. Dar nimeni nu se satură de ele. Toţi vor să greşească de
sute de ori pentru a fii iertaţi de sute de ori. Până când?
...şi am scris multe gânduri. Imaginaţie. Dar nu sunt caiete
întregi. Am scris o parte dar se întregesc, e de ajuns. Dacă aş
fi un critic aş spume că e inutil. Ar fii fost inutil dacă aş fii
scris mai mult, iar oamenii se plictisesc în faţa unor pagini
numeroase. Ai scris pentru oameni? Cine arputea citi dacă nu
ei? Dacă te-aş cunoaşte nu te-aş citi. Dar ce contează cine sunt
eu, mă pot numi Munte, Mare, Nor, Vânt...priveşte opera! Tu
eşti în faţa operei tale, ce i-ai zice? Cum ai vedea-o? O cunosc
cel mai bine, le-aş da-o tuturor. Dar tu înţelegi iubirea? ...le-aş
da-o tuturor, să o înţeleagă... Înţelegi lumea? ...Să o citescă de
la sfârşit, sau de la început...nu înţeleg nimic. Mă-nţelegi?
Dacă aş scrie o operă, ar fii aşa...toate gândurile oamenilor
într-un singur cap. Câte polemici!

Două personaje şi un Dumnezeu. Un parc, un decor, ceva

concret. Exerciţiu de imaginaţie.
-Ai mai scris?
-Foarte puţin. Crezi că se câştigă ceva din asta?
-Lumea zice că ai talent.
-Poate sunt sute sau mii ca mine şi doar unul reuşeşte.
-De ce ne raportăm la numere? Vorbeam de literatură.
Doar ştii că matematicienii nu se exprimă bine decât prin cifre.
-Nu începe...! Schimbi subiectul.
17
 -Lasă... Ştii că ne minţim unii pe alţii?
-Cum adică?
-Nu ştiu. Ne ascundem unii de alţii. Ne eschivăm...
-Lasă...să nu ne mai gândim. Haide să privim natura!

Departe începe să tune. Aproape am terminat cartea. La o

carte trebuie să ai un narator bun. Naratorul nu e omniprezent.
Se gândeşte...dar ce se întâmplă, se reia totul? Afară stă să
plouă. Parcul adăposteşte câţiva oameni. Par îngânduraţi. Să le
fii cunoscut gândurile...dar eram preocupat cu lectura.
Gândurile lor...poate despre suflete pierdute, nori adunaţi şi
semnele naturii. Cerul devine plumburiu. Care o fii rolul
naratorului într-o operă?
Dacă lumea cu tot ce cuprinde ea este o operă care o fii
naratorul ei? Este o operă de artă..? ca o sculptură. Darmesajul
ei? Poşi citi ceva în ea..picături de ploaie. Aş face bine să mă
întorc...să mă adăpostesc. O să înceapă furtuna.

Două mii...două mii de ani. Nimeni n-a înţeles. Miliarde

de oameni, de griji, de întrebuinţări...şi doar un Adevăr. o cale,
doar...Una. N-are cine s-o povestească, nu s-a găsit până acum.
Toţi sunt vrednici la naştere, dar sufletul nu şi-l mai ascultă.
Doar el îi poate călăuzii, iar ei nu-l mai ascultă. Cine se cred?
Ce le trebuie cu adevărat? Să căutăm sute de răspunsuri la sute
de întrebări, când e doar unul, cuprins într-una singură. Inerţia
ne ţine pe toţi şi ne stăpâneşte. De ce acţionăm împotriva
18
răspunsului? Societate, oameni, păreri...credem că avem
suflet? Avem dar nu în noi. L-am pierdut dar nu de tot. L-am
uitat...l-am pierdut.

Iubirea. Oamenii vor să iubească. Tristeţe din iubire,

lacrimi. Bucurie din iubire, lacrimi. Omul plânge continuu.
Nepăsare, indiferenţă şi dintr-odată izbucnire...lacrimi. Vreau
doar un lucru. Fericirea. Dar cei din jur mă-mpiedică. Să
creştem, să mergem la şcoală, să avem un serviciu, o familie.
Dar de ce aşa? De ce în această ordine? Suntem nefericiţi.
Timp este de creat şi timp de demolat. Este vreme de pace şi
vreme de război. Este timp de iubit...haideţi să iubim!

-Ai găsit ceva în natură?

-Trebuie s-o privim un timp îndelungat.
-Nu vezi ca-nceput să picure? Să ne adăpostim!

Pământul nisipos primeşte fiecare picătură. "Cerul

plânge...poare lăcrimează alături de mine. Totul e o operă.
Înţeleg ce a vrut să spună. Eu sunt un personaj. Se crede
autor...trebuie să-l găsesc, să-i spun..."
Oamenii privesc pe geam cum norii varsă peste parc, peste
întreg oraşul, şiroaie de apă. Intelectualul se desprinde din
lectură, se ridică şi se apropie de fereastră. Cerul era negru,
orizontul neclar din cauza ploii abundente. Pomii parcului se
19
mişcau în toate părţile. Cerşetorul se afla în stradă privind spre
cer. "Ce caută nebunul ăla acolo?"
"Uite, privesc cerul, dar e negru. Nu pot să văd mesajul.
Toţi au plâns, numai eu...şi cerul plânge". Căzu în genunchi.
Ploaia îi cădea pe faţă, pe tot trupul. Inima îi bătea cu putere,
nu mai putea respira, se îneca încercând să respire regulat.
Simţi o mână pe spate, alta îi apucă trupul târându-l. Era un om
cu pelerină. Ajunseră în scara blocului.
-Ai înebunit? Vrei să mori? Spuse intelectualul
răsturnându-şi gluga, din care curgea apă, încercând să se
liniştească după efort.
-Tu ai văzut ciorile, oamenii..? Răspunse cerşetorul care
stătea rezemat de perete, întorcând capul spre omul cu
pelerină.
-Ciorile...acum înţeleg...
Rămaseră amândoi, privindu-se reciproc. Uşa se deschise.
-Ce se întâmplă aici? întreabă noul apărut, ţinând o carte
în mână. V-am văzut în ploaie. Eram...aici în apropiere,
arătând cu mâna spre ieşire.
-Dar tu...tu ai văzut ciorile?

20