Asceza în jainism

Jainismul, sub denumirea tradițională Jain Dharma (जै न धर्म), este una din cele
mai vechi religii și filozofii ale lumii, găsindu-și rădăcinile în India antică și preistorică.
Tradiția spune că această credință a fost propovăduită de o succesiune de douăzeci și patru
de Jinas(cuceritori) sau tirthankarași, dintre care ultimul, Mahavira[1] (cca. sec. al VI-lea
î.Hr.) a avut o importanță decisivă, fiind considerat de unii istorici fondatorul jainismului
modern.
Jainiștii cred că fiecare om este responsabil pentru faptele sale și că toate ființele au
un suflet etern, numit jīva, care este supus ciclului de reîncarnări. În această religie toate
sufletele sunt egale pentru că toate au potența de a se elibera de reîncarnare, de alternanța
obsesivă a nașterii și a morții. Această dezrobire poartă numele moksha (termen provenind
din hinduism) sau nirvana (preluat sau împrumutat budiștilor). Jainismul cultivă un respect
deosebit față de viață, bazat pe concepția egalitaristă și idealistă despre viață. Respectul
pentru viață este însă puțin hiperbolizat, regulile monahale fiind deosebit de stricte în
scopul protejării fiecărui animal, până și a celei mai mici insecte, iar vegetarianismul este
impus atât călugărilor cât și laicilor.
Jainiștii socotesc drept cea mai important virtute inofensivitatea față de orice ființă
vie (ahimsa), care înseamnă, literal, orice rău pricinuit cu gândul, cuvântul sau fapta.
Această obligație este supralicitată de morala jainistă, fiind împinsă până la extreme. De
pildă, un ascet jainist strecoară apa printr-un filtru când o bea, nu din motive de igienă, ci
ca sa nu atenteze cumva la viața făpturilor minuscule care mișună prin ea.
Pentru a se conforma întocmai principiului ocrotirii vieții, ascetul jainist nu va
accepta niciodată să primească din mâncarea strânsă de credincioși pe timp de secetă, nu
va primi mâncare acolo unde se află un câine, pentru ca acesta să nu rămână flămând; nu
va primi mâncare acolo unde bâzâie muște din jur împrejur, pentru a nu fi afectată viața
acesta. El nu va consuma nici pește, nici carne, nici băuturi alcoolice, nici fiertură de ovăz.
Cea mai importantă formă de asceză interioară o reprezință meditația (dhyana), care
îl pregătește pe monah spre eliberare pe parcursul a patru trepte: pornind de la concentrarea
asupra anumitor obiecte, ascetul își îndreaptă atenția asupra unui singur obiect, apoi se
concetrează spre o anume formă subtilă a activității corpului, asupra mesajului și spiritului;
în cele din urmă, practicantul, prin încetarea oricărei activități, își părăsește propriul trup și
se dedică exclusive activității spiritului eliberat.

1
 Prototipul ascetic și moral al tuturor jainiștilor rămâne Mahavira, care rătăcea
dezbărcat și nu avea cămin. Iarna, medita la umbră, iar în căldura verii se așeza sub soarele
dogorător. Adesea, nu bea luni de zile apă; uneori nu mânca, decât a șasea, a opta sau a
douăsprezecea masă (din cele cuvenite) și-și continua meditațiile fără să poftească la ceva.
Discipolii săi încercau să mănânce o singură dată pe zi, sau chiar o dată la două zile, iar
unii chiar o dată la fiecare șapte zile. Alții s-au obișnuit chiar să nu mănânce în mod
regulat, doar o dată la cincisprezece zile.
O altă virtute în Jainism este forța de a rezista în fața umilinței, puterea de a depășii
totul prin răbdare. Aceasta o vedem la Mahavira care fiind batjocorit de oameni el își
continua meditația, dar el ca un erou în fruntea luptei a îndurat totul. Chiar daca era rănit el
nu căuta niciodată ajutorul doctorului. Nu a luat nici un fel de leacuri, nu s-a spălat
niciodată, nu s-a îmbăiat niciodată și nici nu și-a curățat dinții.
Postirea este des întâlnită la jainiști, mai ales în timpul ceremoniilor religioase și
are două ramuri principale: postire totală, în care alimentele sunt respinse complet într-o
anume perioadă și postire parțială, în care se restrânge doar numărul și cantitatea tipurilor
de mâncare. Simbolizând victoria sufletului asupra dorinței materiale de supraviețuire și
purificarea trupului și a spiritului, postul se prezintă sub diferite forme: Chauvihar Upavas,
care interzice consumul de hrană solidă sau lichidă pentru o întreaga zi, Tivihar Upavas,
care, după apusul soarelui, prohibește orice alt aliment în afară de apă (apa trebuie fiartă în
prealabil pentru distrugerea impurităților), Beasan Upavas care permite credinciosului doar
două mese pe zi, între răsăritul și apusul soarelui și Ekasan Upavas care se limitează doar
la una în același interval de timp, etc. Jainismul include și forme extreme de ajunare:
renunțarea completă la mîncare (și uneori și la apă) pentru două (Chaththa Upavas), trei
(Aththama Upavas) sau opt zile (Atthai Upavas), postirea în decursul unei luni întregi
(Masaksamana Upavas) sau înfometarea până la inaniție și moarte (Santara Upavas).
Această ultimă modalitate de postire înlătură cu eficiență karma și este considerată de
jainiști o glorificare a spiritului, o răsplată spirituală, un sacrificiu al materiei pentru
descoperirea adevărului constant și absolut. După filozofia jainistă, moartea voluntară prin
înfometare lentă nu este un suicid pentru că nu se produce în urma unei frenezii emoționale
spontane, ci este acțiune premeditată, o soluție la care se ajunge după o analizare matură și
rațională a lumii[48]. Un jainist nu recurge la acest tip de post decât când simte că i se
apropie moartea și că și-a îndeplinit toate îndatoririle în viața curentă. Astăzi,
practica Santara stârnește controverse în India și în exteriorul ei, iar în statul indic
Rajasthan un avocat va duce demersuri pentru scoaterea inaniției voluntare în afara legii.

2
 Unii monahi îşi asumă un fel de vot al postului permanent, echivalent cu
sinuciderea prin înfometare lentă. În prezent, în India, anual, peste 200 de călugări jainişti
îşi provoacă moartea prin refuzul de a consuma orice fel de alimente. Considerat cel mai
merituos mod de a muri, cei care se angajează pe această cale se bucură întotdeauna de
toată admiraţia şi, după moarte, de veneraţie din partea comunităţii jainiste.
Perioada cea mai propice postului este cea a sărbătorilor religioase și a zilelor
sfinte. Paryushan, cea mai proeminentă sărbătoare din calendarul jainist, se desfășoară timp
de opt sau zece zile în timpul musonului de vară și este intens dedicată postirii (musonul de
vară însuși este o perioadă a postirii conform jainismului). Pe lângă aceste momente
festive, un credinios poate ajuna oricând simte că a greșit sau dorește o purificare
ontologică. Acest katharsis jainist cuprinde nu doar elementul de purificare trupească prin
refuzul sau limitarea alimentelor, ci, mult mai important, integrează purificarea spirituală,
îndepărtarea simplei dorințe și nevoi de a mânca, fără de care simplul post ar fi nefolositor
și superfluu.
Laicii au obligația de a respecta aproape aceleași restricții,(să nu violenteze nici o
ființă-ahimsa, să spună adevărul-satya, să nu fure-asteya, să-și păstreze castitatea-brahma-
carya, să renunțe la plăcerea oferită de toate lucrurile exterioare-aparigraha), în sensul că ei
trebuie să respecte legămintele referitoare la viața sexuală și la moralitate, adică să-și
limiteze strict nevoile. În concepția jainistă, plăcerea oferită de simțuri se identifică cu
păcatul; de aceea, eliberarea de păcat presupune detașarea de plăcere și suferință, ca și
independență față de toate obiectele exterioare. Prin exerciții special de asceză și meditația,
laicii se apropie și ei tot mai mult de starea de eliberare. Unul dintre cele mai importante
mijloace în acest sens este și mărturisirea păcatelor, pe care o fac în fața celui care le
asigură asistența religioasă și toți au obligația de a se mărturisi cel puțin o dată pe an.
Diferențe majore există și în interpretarea principiului non-violenței, ahimsa. Laicii
au doar datoria de a nu vătăma în mod conștient o ființă și de a păstra o
alimentație vegetariană. Ei nu trebuie să lezeze fizic, verbal sau în gând nici un om sau
vietate, nici chiar propria persoană. În schimb, sihaștrii iau măsuri suplimentare. Ei umblă
desculți și mătură pământul din fața lor pentru a ocoli strivirea unei insecte cu piciorul,
strecoară apa printr-un filtru pentru a nu atenta la viața microorganismelor și poartă o
bucată de pânză peste gură pentru a respira fără inhalarea unei viețuitoare de mici
dimensiuni[41]. . Când pășesc fac mișcări prudente, nevătămătoare pământului și aerului,
folosesc rar flacăra din lămpi pentru a proteja viața flăcării și când utilizează această lampă
o acoperă ca să nu ardă organismele minuscule ale insectelor care se apropie de lumină. O

3
altă măsură impusă este cea de a nu mânca după ce se înnoptează și astfel, de a micșora
posibilitatea de ucidere a insectelor care mișună după hrană.
Deși condițiile sunt anevoioase pentru amândouă ramurile principale ale
jainismului, călugării Svetambara se pot bucura de mai multe concesii față de digambarași.
Svetambarașii au dreptul să folosească o serie de obiecte necesare unei vieți ascetice, cum
ar fi veșmântul alb, bolul pentru pomeni, un pămătuf utilizat ca mătură și o bucata de pânză
(mukhavastrika) ținută deasupra gurii. Spre deosebire, digambarașii umblă dezbrăcați cu
excepția călugărilor novici cărora li se îngăduie un veșmânt de 1,4 metri lungime, își
mătură calea cu o pană de păun și își cerșesc singura masă a zilei cu mâinile goale, fără a
folosi un vas[43].
Atât svetambarașii cât și digambarașii îngăduie inițierea călugărițelor, în cadrul
sectei Svetambara ele fiind chiar de trei ori mai numeroase ca bărbații asceți [44]. Femeile
însă nu vor beneficia de același prestigiu ca bărbații în interiorul comunității monahale
jainiste și chiar vor fi obligate de convenție și de stipulația din diferite texte sacre să-i
stimeze pe călugări chiar dacă unele se vor dovedi preeminente prin capacitatea de a învăța
și de realizările spirituale. Femeile digambarașe au trebuit chiar să se mulțumească cu
ideea necesității reîncarnării în trupul unui bărbat pentru realizarea iluminării.